1

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA I-A CIVILĂ

Trimestrul al III-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Prof. univ. dr. Lidia BARAC

Judecător Claudia ROHNEAN

Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2

Cuprins §. Teoria generală a dreptului .................................................................................................................. 3

1. Raportul dintre legea generală şi legea specială în materia exproprierii ......................... 3

§. Drept civil. Persoanele ........................................................................................................................ 4

2. Federaţie sindicală. Personalitate juridică. Obligaţii ......................................................... 4

3. Schimbarea gradului de handicap stabilit de Comisia pentru Protecţia Copilului.

Posibilitatea reîncadrării în alt grad de handicap operată de instanţa de judecată. Condiţii 5

§.Drept civil. Drepturi reale .................................................................................................................... 6

4. Jurisprudenţă CEDO. Efecte în dreptul intern ................................................................. 6

5. Legea nr. 10/2001.Dispoziţie. Contestare. Interes .............................................................. 9

6. Legea nr. 10/2001.Dispoziţie. Contestaţie. Repunere în termen. Condiţii ...................... 10

§. Dreptul familiei ................................................................................................................................. 12

7. Caracterul imperativ al dispoziţiilor Ordinului nr. 725/12709/2009 al Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţiei ..................................................................... 12

§.Drept procesual civil .......................................................................................................................... 15

8. Cauţiune dispusă de instanţa/completul care a soluţionat cererea de suspendare a

executării hotărârii atacate cu recurs. Cerere de restituire. Înregistrarea şi repartizarea

unei astfel de cereri în aplicaţia ECRIS .................................................................................... 15

9. Cheltuieli de judecată. Obligaţia de plată ......................................................................... 16

10. Prejudiciu moral. Cerere în despăgubiri. Instanţa competentă .................................. 18

11. Recuzare. Respingere cerere. Cale de atac. Imparţialitate .......................................... 19

3

§. Teoria generală a dreptului

1. Raportul dintre legea generală şi legea specială în materia exproprierii

Legea nr. 33/1994

Legea nr. 255/2010

În materie de expropriere, Legea nr. 33/1994 reprezintă dreptul comun, în timp ce

Legea nr. 255/2010 este o lege specială, raportul dintre cele două legi fiind guvernat de

principiul specialia generalibus derogant.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 223 din 14 septembrie 2016, rezumată de

judecător prof. univ. dr. Lidia Barac)

Prin decizia civilă nr. 223 din 14 septembrie 2015, pronunţată în dosarul nr.

x/108/2016, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanţii A… şi B…

împotriva sentinţei civile nr. 237/05.04.2016, pronunţată de Tribunalul Arad.

În esenţă, Curtea a reţinut că motivele de apel prin care se invocă nelegalitatea

hotărârii atacate, prin aceea că, în cauză, nu există autoritate de lucru judecat, întrucât cele

două acţiuni au temeiuri juridice diferite, primul litigiu fiind întemeiat în drept în condiţiile

Legii nr. 255/2010, în timp ce litigiul pendinte pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pun în

evidenţă două tipuri de confuzii, prima vizând confuzia între temeiul juridic al unei acţiuni şi

cauza pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare de urmăreşte prin intermediul acţiunii

împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acţiunii, context în care eronat

se susţine că acţiunea reclamanţilor este admisibilă întrucât s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii

nr. 33/1994, celălalt demers procedural fiind întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010,

întrucât, în realitate, asemenea susţineri vizează temeiul juridic al acţiunilor în justiţie,

respectiv normele juridice care reglementează asemenea raporturi deduse judecăţii.

Cea de a doua confuzie pune în evidenţă distorsionarea raportului dintre Legea nr.

33/1994 şi Legea nr. 255/2010, în condiţiile în care, în materie de expropriere, Legea nr.

33/1994, reprezintă dreptul comun, iar Legea nr. 255/2010, lege specială, raportul dintre cele

două legi fiind gestionat de principiul specialia generalibus derogant. În context, Curtea a

reţinut că în materia despăgubirilor generate de exproprieri legea specială vizează exclusiv

cenzurarea/redimensionarea cuantumului despăgubirilor acordate, în timp ce modul de calcul

al acestor despăgubiri este reglementat de legea generală, la care face trimitere chiar Legea nr.

255/2010.

4

§. Drept civil. Persoanele

2. Federaţie sindicală. Personalitate juridică. Obligaţii

Legea nr. 62/2011: art. 6 alin.1 lit. g)

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.1: art. 1011

Acordarea personalităţii juridice unei federaţii sindicale presupune indicarea în

statutul petentei a mărimii şi compunerii patrimoniului iniţial, iar dovada existenţei acestui

patrimoniu se face în condiţiile cerute de lege.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 227 din 14 septembrie 2016, rezumată de

judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată la 24.05.2016 la Tribunalul Timiş, petenta Federaţie sindicală

A… a solicitat instanţei să acorde personalitate juridica federaţiei şi să dispună înscrierea

acesteia în registrul special al instanţei.

În motivare, a arătat că în data de 09.05.2016 a avut loc Adunarea constitutivă prin

care s-a hotărât înfiinţarea Federaţiei sindicale A…, s-a adoptat statutul federaţiei şi au fost

alese organele de conducere.

În drept, a invocat prevederile art. 41 alin. (1), (2) şi art. 42 din Legea nr. 62/2011,

H.G. nr. 1260/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 27/18.07.2016 pronunţată în dosarul nr. x/30/2016, Tribunalul

Timiş a respins cererea petentei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că statutul filialei ce solicită acordarea

personalităţii juridice nu întruneşte cerinţele de legalitate impuse de dispoziţiile art. 6 alin. (1)

lit. g) din Legea nr. 62/2011 referitoare la obligativitatea menţionării mărimii şi compunerii

patrimoniului iniţial, câtă vreme contractul de donaţie nr. 38 încheiat între Uniunea Teritorială

B T. - Filiala Timiş şi Federaţia sindicală A depus la dosar nu îndeplineşte condiţiile art. 1011

C.civ.

Apelul declarat de petentă împotriva sentinţei a fost respins,după cum urmează:

Cererea de acordare a personalităţii juridice a fost respinsă de tribunal pentru

neîndeplinirea condiţiei de legalitate impusă de art. 6 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 62/2011

referitoare la existenţa unui patrimoniu propriu, distinct de al sindicatelor componente.

Cum din chiar statutul petentei rezultă că nu este indicat un patrimoniu iniţial, instanţa

de fond i-a pus în vedere să facă dovada existenţei acestuia, astfel că la termenul de judecată

din 18.07.2016 reprezentantul petentei a depus la dosar contractul de donaţie nr. 38 care nu

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011

5

îndeplineşte condiţia legală a formei autentice cerută de art. 1011 C. civ. potrivit căruia

”Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

Faptul că în apel petenta a depus la dosar un alt exemplar al aceluiaşi contract intitulat,

de data aceasta, contract de dar manual/donaţie nu face dovada realităţii darului manual şi nici

nu acoperă lipsa formei autentice cerută de art. 1011 C.civ.

Cum petenta nu a îndeplinit una dintre condiţiile cerute de lege pentru acordarea

personalităţii juridice, au fost respinse şi susţinerile sale privind încălcarea în primă instanţă a

libertăţii sindicale.

3. Schimbarea gradului de handicap stabilit de Comisia pentru Protecţia

Copilului. Posibilitatea reîncadrării în alt grad de handicap operată de

instanţa de judecată. Condiţii

Legii nr. 274/2004

H.G. nr. 1437/2004

Ordinul nr. 725/12709/2002 al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului

şi Adopţie

Normele juridice cuprinse în dispoziţiile legale care consacră definiţiile legale ale

diverselor grade de handicap sunt imperative, instanţa neputându-se substitui aprecierilor

specialiştilor din Comisiile instituite prin lege, cu consecinţa stabilirii unui alt grad de

handicap în absenţa unei expertize de specialitate care să infirme gradul de handicap iniţial

stabilit, respectiv să stabilească un alt grad de handicap, în condiţiile Legii nr. 274/2004, cu

referire la H.G. nr. 1437/2004 şi Ordinul nr. 725/12709/2002 al ANPCA.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 211 din 27 iulie 2016, rezumată de

judecător prof. univ. dr. Lidia Barac)

Prin decizia civilă nr. 211 din 27 iulie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/108/2016

Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean A... – Comisia

pentru Protecţia Copilului B... împotriva sentinţei civile nr. x/18.04.2016, pronunţată de

Tribunalul Arad pe care a schimbat-o cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor C… şi

D… pentru anularea Hotărârii nr. 216/24.02.2016 şi a certificatului nr. 216/24.02.2016, emise

de către pârât.

S-a reţinut că, în aplicarea Legii nr. 272/2004 s-au emis H.G. nr. 1437/2004 şi Ordinul

nr. 725/12709/2002 al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, stabilindu-

se criteriile în baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru copii şi se aplică măsurile

de protecţie speciale prevăzute de lege.

Analiza acestor norme juridice pune în evidenţă că la stabilirea gradului de handicap

sunt avute în vedere nu doar natura afecţiunii/diagnosticul medical care atrage încadrarea într-

un anumit grad de handicap, ci şi ale criteriilor stabilite de specialişti constituiţi în comisii

6

speciale, prin eliberarea unor fişe de evaluare psiho-sociale, precum şi alţi factori, care ţin de

exemplu, de mediul familial al copilului.

Curtea a reţinut că în speţă diagnosticul atribuit copilului a fost asociat unui „grad

mediu de handicap”, fişele de evaluare psihosociale ale copilului susţinând această încadrare,

prin aceea că stabilesc o capacitate de autoservire a copilului doar limitată, corespunzătoare

„gradului accentuat de handicap”, specialiştii stabilind o diminuare a participării sociale a

copilului, în raport cu vârsta sa într-un procent de 25%.

Schimbarea gradului de handicap astfel stabilit şi reîncadrarea operată de instanţa de

judecată în gradul de handicap „grav cu asistent personal”, sub aprecierea că scopul legii nu

poate fi atins, dacă copilul este lipsit de asistent personal fiind nelegală, în condiţiile în care în

cauză nu s-a ordonat/efectuat o expertiză medicală care să ajungă la alte concluzii medicale,

în raport cu opinia specialiştilor din Comisiile de specialitate, prevăzute de dispoziţiile legale

menţionate.

Curtea a mai reţinut că, împrejurarea că Ordinul nr. 725/12709/2002 nu conţine norme

juridice propriu-zise, care să cuprindă prescripţii/soluţii legale nu înlătură caracterul

obligatoriu al normelor care fixează criteriile în baza cărora se statuează asupra gradelor de

handicap şi măsurilor de protecţie aferente, inclusiv al definiţiilor cuprinse în Ordin, care sunt

definiţii legale, al căror conţinut nu poate fi substituit de instanţă, aceasta având exclusiv rolul

de a verifica dacă starea de fapt se încadrează sau nu în ipoteza normelor legale şi dacă

încadrarea într-un anumit grad de handicap corespunde definiţiei legale a acestuia.

§.Drept civil. Drepturi reale

4. Jurisprudenţă CEDO. Efecte în dreptul intern

Hotărârea Rotescu împotriva României

Hotărârea Preda şi alţii împotriva României

Legea nr. 165/2013: art. 1, art. 3

Legea nr.10/2001, rep.: art.22

Statuând asupra căilor de atac puse la dispoziţia persoanelor îndreptăţite de Legea nr.

165/2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu adaugă la legislaţia internă în ce priveşte

măsurile reparatorii.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 244 din 21 septembrie 2016, rezumată de

judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la 28.08.2015 reclamanta A… a chemat în

judecată pârâţii Municipiul B…. şi Primarul Municipiului B..., solicitând instanţei să anuleze

Dispoziţia nr. 6/.2015 emisă de pârâtul primar prin care s-a respins notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 165/2013 coroborată cu Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în

7

CF nr. 2 – apartament preluat cu despăgubiri de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974 - şi

să dispună obligarea pârâţilor la emiterea unei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii în

echivalent corespunzătoare diferenţei dintre valoarea despăgubirilor încasate pentru

apartamentul sus menţionat actualizată cu rata inflaţiei şi valoarea reală de piaţă a

apartamentului.

În motivare, a arătat că nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 ci,

prin acţiunea înregistrată în dosar nr. x/2002 la Judecătoria Timişoara la 14.08.2002

(irevocabil respinsă) a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de înstrăinare a

apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, constatarea nulităţii deciziei de preluare în lipsa

unui titlu valabil şi rectificarea cărţii funciare în sensul reînscrierii dreptului său de

proprietate.

Ulterior soluţionării irevocabile a cauzei în faţa instanţelor naţionale, a formulat

plângere la CEDO în dosarul nr. 20788/2005 (Kutschan v. România). Prin decizia pronunţată

în dosarul nr. 6524/35 dată în soluţionarea cererii formulată de Constantin Rotescu împotriva

României şi a altor 440 de cereri, printre care şi a sa, plângerea a fost a declarată ca fiind

inadmisibilă şi s-a stabilit că (şi) reclamanta are la îndemână calea prevăzută de legislaţia

internă (Legea nr. 165/2013) pentru a continua procedura de obţinere a măsurilor reparatorii

prin echivalent, cale ce nu a fost epuizată.

A mai arătat că aplicarea acestei deciziei este prioritară faţă de dreptul intern, astfel că

în mod greşit a stabilit primarul pârât prin dispoziţia atacată că nu este îndreptăţită la măsurile

reparatorii solicitate prin notificare, faţă de considerentele deciziei CEDO fiind nerelevantă

împrejurarea că Legea nr. 165/2013 nu conţine o dispoziţie expresă de prelungire a termenului

stabilit de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor.

Prin decizia civilă nr. 344/22.02.2016, Tribunalul Timiş a respins acţiunea astfel

formulată, reţinând că instanţa europeană nu completează legea naţională şi nu obligă

instanţele naţionale la repunerea în termen sau prelungirea termenului de depunere a

notificărilor şi că prin hotărârea invocată de reclamantă s-a făcut trimitere la Legea nr.

165/2013 ca fiind o cale de atac internă ce poate da eficienţă unei cereri de restituire, însă

numai dacă cererea (notificarea) a fost făcută în termen legal; or, reclamanta a formulat

notificare în baza Legii 10/2001 în 19.09.2014 (mult peste termenul legal), astfel că în mod

corect entitatea notificată a emis dispoziţia de respingere a notificării.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a solicitat schimbarea ei în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată, reiterând în motivare, în esenţă, susţinerile din primă

instanţă şi invocând greşita interpretare dată de tribunal prevederilor legilor reparatorii şi

hotărârii instanţei europene.

Astfel investită, Curtea de apel a reţinut că, prin decizia dată la 13.05.2014, instanţa

europeană a drepturilor omului a respins ca inadmisibile cererea formulată de petentul

Constantin Rotescu împotriva României şi celelalte cereri conexate, inclusiv pe cea a

reclamantei din prezenta cauză având în vedere că „…reclamanţii … au introdus în faţa

instanţelor interne diverse acţiuni în temeiul legislaţiei privind restituirea proprietăţilor…” şi

că „La 12 octombrie 2010, Curtea a adoptat o hotărâre-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii

împotriva României … precizându-i statului … că se impunea adoptarea unor noi măsuri în

vederea prelucrării mai eficiente a cererilor de restituire. (3) La 15 mai 2013, a intrat în

8

vigoare Legea nr. 165/2013, care stabileşte diverse proceduri puse la dispoziţia solicitanţilor

care doresc soluţionarea cererilor de restituire. (4) Pe baza observaţiilor şi comentariilor

părţilor, referitoare la noile căi de atac prevăzute de Legea nr. 165/2013, la 29 aprilie 2014,

Curtea a constatat, în hotărârea pronunţată în cauza Preda şi alţii împotriva României … că

mecanismul stabilit de noua lege oferea o serie de căi de atac eficiente, care trebuiau să fie

epuizate de solicitanţii ale căror capete de cerere priveau una din următoarele situaţii:

existenţa unor titluri de proprietate concurente asupra aceluiaşi imobil; anularea titlului de

proprietate, asociată cu lipsa oricărei despăgubiri; emiterea unei hotărâri definitive prin care

se confirmă dreptul la despăgubiri, fără stabilirea unei sume; neplata despăgubirii stabilite

într-o hotărâre definitivă şi neadoptarea, o perioadă prelungită, a unei decizii privind cererea

de restituire … în hotărârea pronunţată în cauza Preda şi alţii împotriva României … s-a

hotărât că Legea nr. 165/2013 prevede un cadru pentru soluţionarea capetelor de cerere

formulate de reclamanţi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 ... Prin urmare, în ciuda faptului

că acest cadru a devenit disponibil după introducerea cererilor … reclamanţii aveau obligaţia

să recurgă la aceste cereri, în măsura în care utilizarea lor nu constituia o sarcină excesivă …

(10) Având în vedere constatările din cauzele menţionate anterior … şi în măsura în care

situaţiile de fapt descrise în acestea reprezintă, de asemenea, temeiul prezentelor cereri, … art.

35 § 1 le impune reclamanţilor din prezentele cauze să se prevaleze de noua cale de atac

internă, prin introducerea unei acţiuni interne în temeiul Legii nr. 165/2013 …”

Din hotărârea astfel pronunţată, instanţa de apel a reţinut că instanţa europeană

consideră că, pentru soluţionarea cererilor formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, căi

de atac eficiente sunt oferite de Legea nr. 165/2013 potrivit căreia „ (1) Imobilele preluate în

mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură. (2) În situaţia în care

restituirea în natură … nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot

acorda sunt compensarea cu bunuri oferite … de entitatea învestită cu soluţionarea cererii

formulate în baza Legii nr. 10/2001 …” (art.1), în înţelesul acestui act normativ (şi cu

relevanţă în cauză) termenul de „cereri” semnificând „notificările formulate în temeiul Legii

nr. 10/2001…” (art.3 pct.1). Or, legea face trimitere la cererile de restituire formulate (şi) în

temeiul Legii nr. 10/2001 (act normativ în temeiul căruia reclamanta s-a adresat pârâţilor

solicitând măsuri reparatorii) fără a stabili,însă, noi termene pentru formularea de notificări şi

fără a le prelungi pe cele acolo prevăzute.

Nu este exclusă de plano posibilitatea ca inclusiv notificarea reclamantei din

19.09.2014 să fie soluţionată în temeiul Legii nr. 165/2013, însă aceasta nu ca urmare a

hotărârii CEDO mai sus - arătată, ci ca urmare a unei eventuale constatări a existenţei de

motive temeinic justificate în sensul art. 186 C. pr. civ. care să fi împiedicat petenta să se

adreseze autorităţii administrative în interiorul termenului legal, însă existenţa unor astfel de

motive nu au fost invocate în cauză.

A mai constatat instanţa că prin hotărârea Rotescu contra România s-au reiterat

statuările din cauza Preda şi alţii împotriva României în care s-a hotărât că Legea nr.

165/2013 prevede un cadru accesibil şi,în principiu, eficient pentru soluţionarea cererilor

formulate de reclamanţi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, faţă de constatările din

acele cauze şi în măsura în care situaţiile de fapt acolo descrise reprezintă, de asemenea, temei

9

al cererilor conexate, art. 35 § 1 le impune reclamanţilor care le-au formulat să introducă o

acţiune internă în temeiul Legii nr. 165/2013.

Or, reclamanta apelantă nu numai că nu a obţinut anterior constatarea nevalabilităţii

titlului statului şi nici câştig de cauză într-o cerere în revendicare, dar nici nu a invocat în

prezentul litigiu că ar avea un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie,

astfel că, în condiţiile în care nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, nu poate invoca în favoarea sa prevederile Legii nr. 165/2013 referitoare la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru aceste considerente, în baza art. 480 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins apelul

reclamantei.

5. Legea nr. 10/2001.Dispoziţie. Contestare. Interes

Legea nr. 10/2001, rep.: art.26 alin. (3)

Codul de procedură civilă: art. 32, art. 33

Câtă vreme dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu poate fi pusă în executare

întrucât prefectul nu i-a dat aviz de legalitate ci a solicitat revizuirea ei, persoanele ce se

pretind îndreptăţite au interes să conteste dispoziţia emisă ulterior în soluţionarea aceleiaşi

notificări.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 242 din 21 septembrie 2016, rezumată de

judecător Florin Şuiu)

Prin acţiunea civilă înregistrată la 17.11.2015 la Tribunalul Arad, reclamanţii A…,

B… şi C… au chemat în judecată pârâtul Primarul Comunei D..., solicitând anularea

dispoziţiei nr. 15 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii de restituire în

natură a unei părţi din imobilul înscris în CF nr. 2 constând în terenul liber de 1062 mp.

În motivare au arătat că prin notificarea nr. 2/2001 au solicitat pârâtului restituirea

imobilelor moară şi teren aferent înscrise în CF arătată. Deşi prin dispoziţia nr. 3/2001

Primarul a dispus restituirea în natură a terenului, a acordat despăgubiri pentru casa demolată

şi a făcut recomandarea de a se adresa deţinătoarei SC E... pentru moară, până în prezent

terenul nu a fost restituit în natură sau prin echivalent, iar reclamanţii nu au primit despăgubiri

pentru casa demolată şi nici pentru moară; au învederat că, prin dispoziţia contestată, primarul

a dispus respingerea cererii de restituire în natură a terenului de 1350 mp. pentru lipsa

expertizei de evaluare, soluţie contrară legii şi dispoziţiei anterioare din 2001.

Prin sentinţa civilă nr. 148/25.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/108/2015,

Tribunalul Arad a respins ca lipsită de interes acţiunea reclamanţilor, reţinând, în esenţă, că

aceştia sunt beneficiarii dispoziţiei din anul 2001 care are forţa probantă a unui înscris

autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităţilor de publicitate imobiliară.

10

Apelul declarat de reclamanţii care au invocat nelegala soluţionare a cererii în temeiul

excepţiei lipsei de interes a fost admis de curtea de apel pentru următoarele considerente:

În sens procesual, prin interes - condiţie de exercitare a acţiunii civile [art. 32 alin. (1)

lit. d) C. pr. civ.] se înţelege folosul practic urmărit de cel care a sesizat instanţa de judecată;

interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

În cauză, tribunalul a respins ca lipsită de interes legitim acţiunea reclamanţilor

reţinând că interesul acestora a fost realizat prin emiterea dispoziţiei nr. 3/2001 prin care s-a

dispus restituirea în natură a terenului înscris în CF nr. 2, dispoziţia nefiind atacată în justiţie

şi nici revocată, astfel că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost epuizată, nefiind

permisă reluarea acesteia.

Or, a constatat Curtea, chiar dacă dispoziţia nr. 3/2001 prin care s-a dispus în sensul

restituirii în natură a terenului şi a construcţiilor din CF nr. 2 nu a fost revocată, ea nu a fost

pusă în executare de reclamanţi întrucât nu a primit avizul de legalitate al Prefecturii, care a

restituit-o Primăriei D... cu menţiunea de a fi revizuită, aspect comunicat şi reclamanţilor,

acesta fiind contextul în care pârâtul a emis prezenta dispoziţie de respingere a notificării nr.

2/2001, dispoziţie care poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului de persoana care se

pretinde îndreptăţită, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă din care decurge

interesul reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni.

În consecinţă, constatând că în mod greşit a soluţionat prima instanţă acţiunea pe baza

excepţiei lipsei de interes fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel a anulat hotărârea

astfel pronunţată şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.

6. Legea nr. 10/2001.Dispoziţie. Contestaţie. Repunere în termen. Condiţii

Legea nr. 10/2001, rep.: art. 26 alin. (3)

Legea nr. 76/2012: art. 6

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 92, art. 101 - 103

Incidenţa prevederilor art. 103 din Codul de procedură civilă de la 1865 presupune ca

împiedicarea la care se referă textul să fie determinată de o împrejurare mai presus de voinţa

părţii care solicită repunerea în termen.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 248 din 21 septembrie 2016, rezumată de

judecător Florin Şuiu)

Prin acţiunea civilă înregistrată la 25.11.2015 la Tribunalul Arad, reclamantul A… a

chemat în judecată pârâții Comuna B... prin primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Publice, solicitând repunerea în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001;

constatarea abuzivei preluări a imobilului situat în comuna B...; anularea dispoziţiei nr.

7/2005 emisă de primar de respingere a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001;

obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor stabilite la valoarea de circulaţie a

imobilului.

11

În motivare, a arătat că la 22.03.2001 a depus o notificare prin care a solicitat

despăgubiri pentru imobilul arătat, imobil preluat de la bunica sa în baza Decretului nr.

223/1974. Notificarea a fost trimisă la Prefectura Arad, instituţie care nu i-a comunicat starea

dosarului astfel format până în data de 11.11.2015 când, urmare a cererii din 01.10.2015, i s-a

comunicat că prin dispoziţia nr. 7/2005 emisă de primarul comunei B... notificarea a fost

respinsă. Deşi la 13.11.2015 a solicitat prefecturii comunicarea dispoziţia de respingere, acest

lucru nu s-a întâmplat.

Pe fond, a arătat că imobilul a fost abuziv preluat de la antecesoarea sa, astfel că este

îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii.

În drept, a invocat art. 186 şi art. 194 din noul Cod de procedură civilă, art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 110/16.02.2016, Tribunalul Arad a respins cererea de repunere

în termen și a respins ca tardivă acţiunea reclamantului.

Instanţa a avut în vedere că la 22.03.2001 reclamantul a depus la biroul executorului

judecătoresc o notificare prin care a solicitat despăgubiri băneşti pentru imobilul sus-

menţionat, preluat de la bunica sa, C...; notificarea a fost făcută personal, în lipsa unui mandat

dat de fostul proprietar (în viaţă la acea dată), domiciliul indicat de reclamant fiind în Arad, la

familia D..., adresă la care dispoziţia nr. 7/2005 a şi fost comunicată, astfel că repunerea în

termen nu se impune

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a invocat că nelegal a reţinut

prima instanţă că dispoziţia a fost legal comunicată; că doar la 11.11.2015 a aflat personal

despre respingerea notificării prin dispoziţia atacată care, oricum, nu i-a fost comunicată;

Astfel investită, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, dispoziţiile emise în baza acestei legi pot fi atacate de persoanele care se pretind

îndreptăţite în termen de 30 de zile de la comunicare şi că, speţă, contestând dispoziţia nr.

7/2005, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de 30 de zile invocând că dispoziţia nu i-

a fost comunicată şi că a luat cunoştinţă despre existenţa acesteia doar la 11.11.2015, în urma

unei cereri adresate Prefectului Judeţului Arad.

În privinţa repunerii în termen Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 6 din Legea nr.

76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

„Termenele procedurale prevăzute de legile speciale, aflate în curs la data intrării în vigoare a

Codului de procedură civilă, rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să

curgă.”, astfel că în cauză sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă de la 1865,

respectiv art. 92 şi art. 101-104.

În conformitate cu art. 103 C. pr. civ. „Neexercitarea oricărei căi de atac şi

neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul

când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare

mai presus de voinţa ei.”

Reclamantul a susţinut că împrejurarea care l-a împiedicat să atace dispoziţia este

faptul că aceasta nu i-a fost comunicată şi că a atacat-o doar în momentul în care a luat

cunoştinţă despre existenţa ei (11.11.2015), termenul de 15 zile prevăzut de cod pentru

cererea de repunere în termen fiind, astfel, respectat.

12

Or, cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţia a fost comunicată la domiciliul ales

indicat de notificator însuşi (la adresa familiei D...), dovadă în acest sens fiind înscrisurile de

la dosar (adresa de comunicare a dispoziţiei şi copie – extras din registrul general al

primăriei), astfel că ipoteza legală ce presupune intervenţia unei împrejurări independente de

voinţa celui ce solicită repunerea în termen nu este îndeplinită în cauză

Pentru aceste considerente, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

§. Dreptul familiei

7. Caracterul imperativ al dispoziţiilor Ordinului nr. 725/12709/2009 al

Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţiei

Hotărârea Guvernului nr. 1437/2004

Ordinul nr. 725/12709/2002 al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi

Adopţiei

Împrejurarea că Ordinul nr. 725/2002 nu conţine norme juridice propriu-zise, care să

cuprindă prescripţii/soluţii legale nu înlătură caracterul obligatoriu al normelor care fixează

criteriile în baza cărora se statuează asupra gradelor de handicap şi măsurilor de protecţie

socială aferente, inclusiv al definiţiilor cuprinse în Ordin, care sunt definiţii legale, al căror

conţinut nu poate fi substituit de instanţă, aceasta fiind obligată, exclusiv, să verifice dacă

starea de fapt se încadrează sau nu în ipoteza normelor legale şi dacă încadrarea într-un

anumit grad de handicap corespunde definiţiei legale a acestuia.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 211 din 27 iulie 2016, rezumată de

judecător Claudia Rohnean)

Prin acţiunea adresată Tribunalului Arad, înregistrată sub nr. x/108/23.03.2016

reclamanţii A… şi B…, au chemat în judecată pârâtul Comisia pentru Protecţia Copilului din

cadrul Consiliului Judeţean C... pentru anularea hotărârii nr. x din data de 24.02.2016 privind

reevaluarea copilului D… şi a certificatului de reîncadrare a copilului într-un grad de persoane

cu handicap nr. x/24.02.2015, solicitând instanţei obligarea pârâtei la încadrarea copilului în

discuţie în grad de handicap grav cu asistent personal şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 258/18 aprilie 2016 Tribunalul Arad a admis acţiunea, a anulat

hotărârea nr. x/2016 şi certificatul cu acelaşi număr, obligând pârâta la recunoaşterea în

favoarea copilului D… născută la data de […] a dreptului de a fi încadrată în grad de handicap

„grav cu asistent personal”, pe cale de consecință pârâta fiind obligată să emită un nou

certificat, în mod corespunzător.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că gradul de handicap atribuit copilului în

cauză nu permite acordarea unui asistent personal, în condiţiile în care din probele cauzei

rezultă că deficienţele severe de […] de care suferă minora determină o autonomie şi o

13

capacitate de autoservire limitate, nivelul maturizării psihosociale a copilului din punct de

vedere al dezvoltării comunicaţional-verbale fiind sub vârsta sa biologică de […] ani, astfel

cum rezultă din fişele psiho-sociale de evaluare a copilului, împrejurări care impuneau

reîncadrarea minorei în grad de handicap „grav cu asistent personal”, cu atât mai mult, cu cât

normele cuprinse în Ordinul nr. 712/12709/2002 nu sunt norme imperative, astfel că nu doar

diagnosticul medical este suficient pentru fundamentarea încadrării într-o categorie de

handicap, acestuia impunându-i-se a i se asocia şi rezultatele evaluării psiho-sociale a

copilului.

Sub toate aceste aspecte tribunalul a reţinut că scopul legii nu poate fi atins prin

lipsirea minorei de serviciile unui asistent personal.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat apel, invocând nelegalitatea şi

netemeinicia acesteia.

Verificând apelul astfel declarat, din perspectiva dispoziţiilor art. 466 şi urm. C. pr.

civ. Curtea constată că motivele de apel invocate de către pârâtă sunt întemeiate, în totalitate,

astfel că apelul va fi admis, cu consecinţa schimbării în totalitate a hotărârii tribunalului, în

rejudecare Curtea urmând a respinge acţiunea reclamanţilor ca nefondată, pentru următoarele

motive:

Principiul interesului superior al minorului, care guvernează materia protecţiei

drepturilor copilului exprimă o regulă de drept cu aplicabilitate generală în domeniul de

referinţă, care se verifică, respectiv se măsoară în practică prin modul în care organele,

instituţiile cu atribuţii în domeniu, inclusiv instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică

regulile de drept material şi procedural care reglementează instituţii concrete, cu

individualitate proprie.

În speţa de faţă legea generală este Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului, acestea furnizând principiile care ghidează aplicarea regulilor de drept

propriu-zise în varii materii reglementate pentru asigurarea protecţiei copilului şi promovarea

drepturilor acestuia.

Speţa de faţă aduce în discuţie normele menite a reglementa măsurile de protecţie

socială speciale ale copilului care prezintă anumite afecţiuni/boli, dintre care unele determină

încadrarea într-un grad de handicap, obligând, pe cale de consecinţă, la luarea unor măsuri

speciale de protecţie socială, menite să amelioreze efectele nefaste produse de atari afecţiuni.

În acest cadru au fost emise H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodologia de

funcţionare a Comisiei pentru Protecţia Copilului şi Ordinul nr. 725/12709/2002 al Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Ordin care fixează criteriile în baza cărora se

stabileşte gradul de handicap pentru copii şi se aplică măsurile de protecţie socială speciale, în

mod corespunzător.

O analiză a acestor acte normative pune în evidenţă împrejurarea reţinută de altfel şi

de către prima instanţă, în sensul că nu doar natura afecţiunii/diagnosticului medical atrage

încadrarea într-un anumit grad de handicap, ci şi alte criterii care obligatoriu se asociază

diagnosticului medical, ele putând fi stabilite prin aprecierile specialiştilor constituiţi în

comisii speciale, aprecieri conţinute în fişele de evaluare psihosociale vizate de norme, dar şi

de alţi factori, precum mediul familial şi altele asemenea.

14

În acest context, Curtea constată că diagnosticul atribuit copilului în cauză este asociat

primar prin Ordinul menţionat, unui grad mediu de handicap. Pârâta în cauză nu a emis

hotărârea şi certificatul a căror anulare se solicită prin acţiunea pendinte pornind exclusiv de

la diagnosticul medical al copilului, ci luând în considerare şi rezultatele consemnate în fişele

de evaluare psiho-sociale ale copilului elaborate de psihologii abilitaţi în condiţiile legi să

efectueze astfel de evaluări periodice asupra copilului. Astfel, în fişa nr. x/2015 este

consemnat un retard mediu în dezvoltare a copilului în cauză, cu recomandarea de prelungire

a încadrării în gradul de handicap, iar din fişa nr. x/2016 rezultă uşoare dificultăţi de

coordonare oculomotrică, un deficit atenţional mediu dificultăţi de înţelegere a limbajului

receptiv de exprimare, datorită […], fără crize afective, recomandările psihologice fiind de

continuare a terapiei logopedice şi de prelungire a încadrării în grad de handicap.

Observând aceste constatări de specialitate Curtea constată că minora nu se află în

postura de a avea capacitatea de autoservire neformată sau pierdută, ci doar limitată, aşa cum

reţine de altfel şi tribunalul.

În aceste condiţii, tribunalul nu putea ignora normele care consacră definiţiile legale

ale diferitelor grade de handicap, asemenea, definiţii legale fiind obligatorii şi pentru instanţă,

nu doar pentru pârâta, abilitată a emite certificatul de handicap.

Cum gradul „grav de handicap cu asistent personal” poate fi acordat doar copiilor care

au capacitatea de autoservire încă neformată sau pierdută, raportat la circumstanţele prezentei

cauze, se constată că copilul în discuţie are capacitatea de autoservire, doar limitată, astfel că

încadrarea acestuia în „grad accentuat de handicap” este în acord cu legea, un astfel de grad

fiind atribuit copilului cu „limitări funcţionale importante motorii, senzoriale, neuropsihice

sau metabolice rezultate din afecţiuni severe…, care determină o participare restricţionată

socială a copilului.” În cazul de speţă specialiştii au stabilit o diminuare a participării sociale a

copilului, în raport cu vârsta sa într-un procent de 25%.

Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa nu se poate substitui specialiştilor

în domeniu, raportând concluziile acestora la aspecte generale şi care nu ţin cont de definiţiile

legale ale diferitelor grade de handicap. Rolul instanţei, în astfel de situaţii obligă la

observarea respectării legii. Or, în prezenta cauză, nu există o contradicţie între diagnosticul

medical, evaluările psiho-sociale şi gradul de handicap prevăzut de lege, corespunzător

acestor evaluări psiho-sociale şi diagnosticului medical atribuit copilului. În alte cuvinte,

activitatea de interpretare a normelor aplicabile unui litigiu trebuie subordonată întotdeauna

scopului aplicării legii în vigoare, ea neputând conduce la înlăturarea legii.

Împrejurarea că Ordinul nr. 725/2002 nu conţine norme juridice propriu-zise, care să

cuprindă prescripţii/soluţii legale nu înlătură caracterul obligatoriu al normelor care fixează

criteriile în baza cărora se statuează asupra gradelor de handicap şi măsurilor de protecţie

socială aferente, inclusiv al definiţiilor cuprinse în Ordin, care sunt definiţii legale, al căror

conţinut nu poate fi substituit de instanţă, aceasta fiind obligată, exclusiv, să verifice dacă

starea de fapt se încadrează sau nu în ipoteza normelor legale şi dacă încadrarea într-un

anumit grad de handicap corespunde definiţiei legale a acestuia.

Deopotrivă, în stabilirea stării de fapt instanţa nu se poate substitui opiniei

specialiştilor şi nu le poate înlătura, decât în condiţiile legii, respectiv în măsura în care ar

15

ordona o expertiză medicală care să ajungă la alte concluzii medicale, în raport cu opinia

psihologului primar, ipoteză neidentificată în prezenta cauză.

Aşa fiind, în baza art. 480 alin. (2) C. pr. civ Curtea va admite apelul, cu consecinţa

respingerii acţiunii reclamanţilor, ca nefondată, în raport cu dispoziţiilor Legii nr. 272/2004,

Ordinul nr. 725/2002 şi H.G. nr. 1437/2004.

§.Drept procesual civil

8. Cauţiune dispusă de instanţa/completul care a soluţionat cererea de

suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs. Cerere de restituire.

Înregistrarea şi repartizarea unei astfel de cereri în aplicaţia ECRIS

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 1064

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015: art. 97 alin. (6)

Sintagma „completului care a judecat cauza” din cuprinsul dispoziţiilor art. 97 alin.

(6) din Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 – potrivit cu care: „(6)

Cererile de restituire … a cauţiunii, formulate după rămânerea definitivă a hotărârii, se

repartizează completului care a judecat cauza” – are în vedere completul care a judecat

cererea de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs, respectiv completul care a

stabilit cuantumul cauţiunii şi a impus plata acesteia, iar nu completul care a judecat calea

de atac a recursului.

Principiul simetriei se aplică cu atât mai mult, cu cât dispoziţiile art. 1064 C. pr. civ.

nu prevăd expres care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de restituire a

cauţiunii, iar dispoziţiile alin. (4) al art. 1064 C. pr. civ. confirmă principiul enunţat.

(Secţia I civilă, Încheierea din 19 octombrie 2016, rezumată de

judecător prof. univ. dr. Lidia Barac)

Prin Încheierea din 19.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/59/2016, Curtea de Apel

Timişoara a respins excepţia de necompetenţă funcţională a completului de judecată privind

soluţionarea unei cereri de restituire a cauţiunii de către completul de judecată care a dispus

depunerea cauţiunii, în contextul suspendării executării hotărârii atacate cu recurs.

În esenţă, s-a reţinut că dispoziţiile art. 97 alin. (6) din Regulamentului de ordine

interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 1375/2015 potrivit cu care „Cererile de restituire a taxei judiciare de timbru

sau a cauţiunii, formulate după rămânerea definitivă a hotărârii, se repartizează completului

care a judecat cauza” vizează completul de judecată care a soluţionat cerere de suspendare a

executării hotărârii atacate cu recurs şi care a dispus şi plata cauţiunii, a cărei restituire se

solicită în prezenta cauză, iar nu completul de judecată care a judecat fondul cauzei, sens în

care s-au invocat şi dispoziţiile alin. (6) ale art. 1064 C. pr. civ., normă care atribuie

16

instanţei/completului care a dispus depunerea cauţiunii să dispună din oficiu restituirea

acesteia, în ipoteza în care cererea de suspendare a executării hotărârii recurate este respinsă.

În alte cuvinte, nicio raţiune nu justifică alegerea soluţiei opuse, în ipoteza în care

cererea de suspendare a executării hotărârii recurate este admisă.

În opinia separată s-a opinat pentru admiterea excepţiei în discuţie, în raport cu

dispoziţiile art. 97 alin. (6) din Regulamentului de ordine interioară al instanţelor

judecătoreşti, care în mod expres prevăd că cererea de restituire a cauţiunii se repartizează

completului care a judecat cauza, cauza fiind înregistrată conform exigenţelor art. 484 alin.

(3) pct. 1 C. pr. civ., art. 101 alin. (1), art. 111 alin. (12) din Hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 1375/2015, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 101 alin. (4)

din aceeaşi hotărâre, care permit judecarea unor astfel de litigii de acelaşi complet, „doar dacă

prin lege nu se prevede altfel”.

9. Cheltuieli de judecată. Obligaţia de plată

Codul de procedură civilă de la 1864: art. 202, art. 274 alin. (1)

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată reprezintă obiect al raportului juridic

născut între partea care a căzut în pretenţii şi partea adversă, iar dispoziţiile art. 247 alin.

(1) C. pr. civ. nu pot fi opuse expertului de cel care a solicitat administrarea probei cu

expertiza tehnică.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 318 din 14 septembrie 2016, rezumată de

judecător Florin Şuiu)

Prin sentinţa civilă nr. 8189/28.11.2012, Judecătoria Timişoara a respins cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul A… în contradictoriu cu pârâtul B… .

În vederea soluţionării dosarului, a fost încuviinţată proba cu expertiza tehnică şi a fost

desemnat în acest sens expertul judiciar C… care a depus la dosar raportul de expertiză însoţit

de decontul de cheltuieli potrivit căruia onorariul final pentru lucrarea efectuată este de

1.910,70 lei din care s-a achitat un avans în sumă de 300 lei.

Cum instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii expertului privind obligarea

pârâtului la plata diferenţei de onorariu, faţă de prevederile art. 2812 alin. (1) şi (3) cererea de

completare a sentinţei formulată de expert a fost găsită ca întemeiată, astfel că, prin sentinţa

civilă nr. 11498/21.10.2015, Judecătoria Timişoara a completat dispozitivul sentinţei astfel

pronunţată în sensul obligării pârâtului B… la plata sumei de 1.610,70 lei către petentul

expert inginer C…, cu titlu de diferenţă de onorariu.

Împotriva hotărârii a declarat apel pârâtul care a solicitat schimbarea ei cu consecinţa

obligării la plata diferenţei de onorariu expert a reclamantului A…, parte căzută in pretenţii

conform deciziei civile nr. 532/A/21.05.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş prin care

17

sentinţa a cărei completare s-a cerut a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii

reclamantului, parte căzută în pretenţii în sensul art. 274 C. pr. civ.

Prin decizia civilă nr. 497/A/15.04.2016, Tribunalul Timiş a respins apelul pârâtului,

reţinând,în esenţă, că expertul nu are un raport juridic cu reclamantul, ci doar cu pârâtul care

are posibilitatea recuperării cheltuielilor de judecată de la partea care a pierdut procesul.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, care a arătat că, urmare a schimbării în tot

a sentinţei ce a făcut obiect al cererii de completare, partea căzută irevocabil în pretenţii este

reclamantul A…, acestuia revenindu-i sarcina de a suporta cheltuielile ocazionate cu

soluţionarea cauzei, inclusiv onorariul de expert, tribunalul făcând greşita interpretare a

prevederilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ.

Examinând recursul astfel declarat, instanţa de recurs a avut în vedere că, în sensul art.

274 C. pr. civ., onorariul de expert este o componentă a cheltuielilor de judecată la plata

cărora va fi obligată partea care cade în pretenţii.

Potrivit aceluiaşi cod, „Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa

consideră necesar… va numi, la cererea părţilor…unul sau trei experţi…” [art.201 alin. (1)],

iar „Încheierea de numire va stabili şi plata experţilor” [art. 202 alin. (2)]. O.G. nr. 2/2000

privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară prevede că,

numind expertul, instanţa „… indică în scris, prin încheiere… obiectul expertizei, fixează

onorariul provizoriu…şi comunică biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi

contabile numele persoanei desemnate să efectueze expertiza (art.17), că „Suma stabilită drept

onorariu provizoriu şi avansul pentru cheltuielile de deplasare… se depun, în termen de 5 zile

de la numirea expertului, de partea la cererea căreia s-a încuviinţat efectuarea expertizei, în

contul special al biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile…”(art.20) şi că

„După stabilirea onorariului definitiv…organul cu atribuţii jurisdicţionale înştiinţează biroul

local de expertize în vederea efectuării plăţii” [art.22 alin. (2)].

Din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că achitarea onorariului cuvenit expertului,

respectiv plata contravalorii prestaţiei acestuia cade în sarcina părţii care,pentru a-şi proba

susţinerile, a solicitat instanţei să ceară părerea unui specialist, între parte şi expert luând

naştere un raport obligaţional în temeiul căruia, prin intermediul instanţei, partea în proces are

dreptul să solicite expertului să efectueze expertiza, iar expertul pe cel de a solicita de la parte

contravaloarea prestaţiei materializată în raportul de expertiză întocmit.

Pe de altă parte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită de art. 274 alin.

(1) C. pr. civ. are ca temei culpa procesuală a părţii care a provocat aceste cheltuieli şi

reprezintă obiect al raportului juridic născut între partea care a căzut în pretenţii şi partea

adversă. Cum în dosarul fondului obligaţia de plată a onorariului de expert a fost stabilită în

sarcina pârâtului B… (recurent în cauza de faţă), partea de la care expertul este îndreptăţit să

pretindă plata integrală a contravalorii prestaţiei efectuate este pârâtul, şi nu reclamantul A…,

parte în proces cu care expertul nu are nici un raport juridic.

Din această perspectivă, este indiferent că parte căzută irevocabil în pretenţii este

reclamantul, câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, consecinţele acestei situaţii

procesuale privesc raportul dintre părţile între care s-a derulat litigiul şi pot fi invocate de

pârât ca temei al unei cereri de recuperare de la reclamant a onorariului achitat

expertului,însă nu pot fi opuse acestuia din urmă.

18

10. Prejudiciu moral. Cerere în despăgubiri. Instanţa competentă

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 252, art. 253 alin. (1), alin. (4)

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 94 pct. 1 lit. c) şi

lit. k)

Obiectul cererii în reparaţii băneşti pentru prejudiciul moral suferit este evaluabil în

bani, iar competenţa materială de soluţionare a unei asemenea cereri este dată de cuantumul

pretenţiilor.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 107 din 28 septembrie 2016, rezumată de

judecător Florin Şuiu)

Prin sentinţa civilă nr. 989/25.05.2016, Judecătoria Reşiţa a declinat în favoarea

Tribunalului Caraş-Severin competenţa de soluţionare a cererii prin care reclamanta A… a

solicitat obligarea pârâtului B… la plata sumei de 2000 euro reprezentând daune morale

cauzate de fapta pârâtului care a ameninţat-o cu moartea.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 252 C.

civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, valori care

reprezintă drepturi nepatrimoniale şi nu pot fi exprimate în bani. Pe de altă parte, în temeiul

art. 253 alin. (4) C.civ., persoana prejudiciată prin încălcarea unui drept nepatrimonial poate

cere despăgubiri sau o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul astfel cauzat, dar cuantificarea

acestui prejudiciu nu semnifică faptul că litigiul este unul evaluabil în bani. În consecinţă,

cum judecătoria este competentă să soluţioneze numai cererile evaluabile în bani, nu şi pe cele

care decurg din încălcarea unui drept nepatrimonial neevaluabil în bani, instanţa a reţinut

incidenţa normei de competenţă instituită de art. 95 C. pr. civ. care atribuie tribunalului

plenitudine de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2178/15.09.2015, Tribunalul Caraş-Severin a declinat, la rândul

său, competenţa materială de soluţionare a acţiunii în favoarea judecătoriei şi a trimis cauza la

Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă astfel ivit.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că prejudiciul invocat de reclamantă

provine din atingerea adusă unor valori ale personalităţii umane şi poate da naştere obligaţiei

de reparare în conformitate cu regulile răspunderii delictuale,situaţie în care încălcarea

dreptului nepatrimonial reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, iar obiectul îl

reprezintă suma de bani solicitată ca valoare a prejudiciului; or, la acest obiect şi la valoarea

lui trebuie să se raporteze instanţa, şi nu la natura dreptului încălcat.

Astfel investită, curtea de apel a reţinut că, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei

de 2000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, reclamanta a invocat

ameninţările şi afirmaţiile calomnioase ale pârâtului ca fapte cauzatoare de prejudicii.

2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

19

Chiar dacă faptele astfel imputate sunt de natură a aduce atingere vreuneia dintre

valorile avute în vedere de prevederile art. 252 Cod civil, iar aceste valori reprezintă drepturi

nepatrimoniale, art. 253 alin. (1), (4) Cod civil dispune că „Persoana fizică ale cărei drepturi

nepatrimoniale au fost încălcate… poate cere despăgubiri… pentru prejudiciul, chiar

nepatrimonial, ce i-a fost cauzat…”, situaţie în care însuşi cel ce invocă un asemenea

prejudiciu procedează la cuantificarea acestuia şi, deci,la stabilirea valorii obiectului pricinii

în sensul art. 194 lit. c) C. pr. civ., sens în care a şi procedat reclamanta în cauza de faţă,

evaluând valoarea prejudiciului la 2000 euro.

În consecinţă, faţă de valoarea obiectului cererii şi având în vedere prevederile art. 94

pct. 1 lit. k) C. pr. civ. Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei în

favoarea Judecătoriei Reşiţa.

11. Recuzare. Respingere cerere. Cale de atac. Imparţialitate

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 53 alin. (1), art.

42 alin. (1) pct. 13

Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată separat cu

recurs dacă hotărârea prin care s-a soluţionat cauza este definitivă,iar în favoarea

judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă lipsa de

imparţialitate a completului trebuie să facă dovada contrară acestei prezumţii.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 336 din 21 septembrie 2016, rezumată de

judecător Florin Şuiu)

Prin încheierea dată în camera de consiliu din 16 iunie 2016 în dosarul nr.

x/55/2016/a1 de Tribunalul Arad a fost respinsă cererea formulată de intimatul-reclamant A…

privind recuzarea judecătorilor B… şi C…, instanţa reţinând că dispoziţiile art. 44, art. 42

alin. (1) pct. 13 şi art. 41 alin. (1) C. pr. civ. invocate de intimat nu sunt incidente în cauză.

Împotriva încheierii a declarat recurs în condiţiile art. 53 alin. (1) C. pr. civ.

reclamantul A, care a solicitat casarea ei cu consecinţa trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a învederat că membrii completului de judecată şi-au „exprimat anterior

părerea cu privire la soluţie în cauza pe care au fost desemnaţi să o judece" în sensul art. 42

pct. 1 C. pr. civ., aceştia făcând parte din completul care a admis relativ recent apelul declarat

de pârâta D… în dosarul nr. x/55/2015 şi a schimbat sentinţa prin care Judecătoria Arad

stabilise la tatăl reclamant locuinţa minorei părţilor, aceleaşi cu cele din prezentul litigiu; a

invocat greşita interpretare dată prevederilor art. 42 pct. 13 C. pr. civ., arătând că există

elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea celor doi judecători:

câtă vreme aceştia s-au pronunţat anterior în condiţiile arătate, s-ar fi găsit în situaţia de a da o

3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

20

soluţie contrară propriilor convingeri dacă în dosarul de faţă ar fi pronunţat o alta, chiar dacă

între timp au apărut elemente noi în baza cărora reclamantul a fost nevoit să promoveze o

nouă acţiune pentru stabilirea locuinţei minorei la domnia sa; că judecătorii recuzaţi înşişi au

considerat că există motive de incompatibilitate în privinţa lor şi s-au abţinut de la judecată în

baza art. 43 C. pr. civ., cerere respinsă neîntemeiat de Tribunalul Arad; că dovada lipsei

imparţialităţii judecătorilor este chiar soluţia dată în cauza de faţă, cea de admitere a apelului

pârâtei şi de stabilire a locuinţei minorei la aceasta, astfel cum au procedat şi anterior.

Curtea a respins recursul pentru următoarele considerente:

Sesizând tribunalul cu cererea de recuzare, reclamantul a invocat existenţa cazului de

incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) C. pr. civ., iar instanţa a constatat că în

speţă nu este incident acest caz, câtă vreme norma invocată are în vedere acelaşi dosar aflat în

rejudecare sau în căile de atac, situaţie ce nu se regăseşte în cauză. În recurs, reclamantul a

criticat încheierea din perspectiva unui alt caz de incompatibilitate, anume cel prevăzut de art.

42 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., critică fiind formulată cu încălcarea prevederilor art. 494 C. pr.

civ. raportat la art. 478 alin. (3) C. pr. civ., nu a fost primită de instanţa de recurs.

Cealaltă critică vizează încălcarea prevederilor art. 44 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) pct.

13 C. pr. civ. potrivit cărora judecătorul este incompatibil să soluţioneze cauza şi poate fi

recuzat dacă „există…elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la

imparţialitatea” sa, altele decât cele enumerate de art. 42 alin. (1) – (12) C. pr. civ.

Aceste norme sunt destinate înlăturării suspiciunilor de soluţionare părtinitoare a

pricinii şi recunosc părţii în proces posibilitatea de a solicita ca un alt judecător să se pronunţe

asupra cererii sale, însă, din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie şi art. 2

alin. (1) din Legea nr. 304/2004 („Justiţia este… imparţială şi egală pentru toţi”) instanţa a

reţinut că în favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care

invocă prevederile legii procesuale sus-menţionate trebuie să facă dovada contrară acestei

prezumţii.

În cauză,însă, recurentul nu a făcut această dovadă, faptul că judecătorii recuzaţi s-au

pronunţat anterior pe fond cu privire la domiciliul minorei şi că în prezentul dosar au fost

investiţi cu privire la luarea în mod provizoriu a aceleiaşi măsuri cu privire la acelaşi minor

nefiind de natură a răsturna menţionata prezumţie.

Apoi. în condiţiile în care recurentul însuşi a arătat că în intervalul de timp scurs între

cele două momente au apărut elemente noi, nu au fost reţinute ca fondate susţinerile potrivit

cărora, dacă în dosarul de faţă judecătorii ar fi pronunţat o altă soluţie decât cea din dosarul

anterior, aceasta ar fi fost contrară propriilor convingeri, câtă vreme din nici un act efectuat de

membrii completului nu rezultă că aceştia ar fi soluţionat pricina raportându-se la alte

considerente decât normele legale şi înscrisurile de la dosarul cauzei.

În fine, chiar dacă judecătorii recuzaţi s-au abţinut de la judecată în baza art. 43 C. pr.

civ., din declaraţia de abţinere formulată rezultă că au procedat astfel pentru a preîntâmpina

orice îndoială asupra imparţialităţii domniilor lor şi nu pentru că nu ar fi fost în măsură să

soluţioneze în mod imparţial pricina.