DECIZII RELEVANTE Trimestrul al II-lea 2018

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

- judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

- judecător dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................... 3

§. Drept procesual civil .................................................................................................. 3

1. Accident de circulaţie. Despăgubiri solicitate în instanţă de la asigurătorul

persoanei care a cauzat accidentul. Cerere de apel. Secţie a tribunalului competentă

3

2. Cerere privind desfiinţarea construcţiei neautorizate. Căi de atac ...................... 6

SECŢIA A II-A CIVILĂ ......................................................................................................... 7

§. Dreptul insolvenţei .................................................................................................... 7

3. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor cu privire la alegerea

creditorilor membrii în comitetul creditorilor. Ordinea de preferinţă legală a

desemnării membrilor. Respingerea contestaţiei ........................................................... 7

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ............................................. 13

§. Dreptul muncii ......................................................................................................... 13

4. Contestație dispoziție de reîncadrare personal din sănătate. Sporul pentru

condiţii periculoase sau vătămătoare de munca (HIV) ............................................... 13

5. Obligația de plată a indemnizațiilor de detașare ale judecătorilor, membrii în

Birourile electorale .......................................................................................................... 26

6. Răspunderea patrimonială a gestionarilor. Înscrisurile care pot constitui titluri

executorii. Abrogare expresă indirectă a dispozițiilor art. 32 din Legea nr.

22/1969…………. ............................................................................................................ 33

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL .......................................... 37

§. Contencios administrativ ......................................................................................... 37

7. Termenul legal în care autoritatea contractantă trebuie să solicite ofertanților

clarificări cu privire la eventualele neconcordanţe ce ar viza îndeplinirea condiţiilor

de formă ale garanţiilor de participare ......................................................................... 37

2

SECŢIA PENALĂ .................................................................................................................. 47

8. Prescripţia răspunderii penale. Regimul juridic aplicabil raportat la data

săvârşirii infracţiunilor. Încetarea procesului penal. Solicitarea inculpaţilor de

continuare a procesului penal. Menţinerea soluţiei de încetare a procesului penal ..47

3

SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Drept procesual civil

1. Accident de circulaţie. Despăgubiri solicitate în instanţă de la asigurătorul

persoanei care a cauzat accidentul. Cerere de apel. Secţie a tribunalului competentă

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 135 alin. (1), art.

136 alin. (1) şi alin. (2)

Apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate asupra unei cereri de obligare a

asigurătorului la plata contravalorii reparaţiilor efectuate la un autoturism avariat prin fapta

asiguratului presupune verificarea de către judecător specializat în litigii cu profesionişti a

clauzelor contractului pe care asigurătorul l-a încheiat în realizarea activităţii economice

desfăşurată în mod organizat şi sistematic.

( Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 236 din 24 mai 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta SC A… SRL a

solicitat obligarea pârâtei SC B… SA la plata de despăgubiri şi de penalităţi de întârziere,

chemat în judecată fiind şi C… în calitate de intervenient.

În motivare a arătat că autovehiculul proprietatea numitei D… a fost avariat de cel

condus de intervenient şi asigurat RCA de pârâtă, că s-a deschis dosarul de daună în vederea

acoperirii contravalorii daunelor produse,că pârâta l-a avizat şi că s-a emis deviz de reparaţie

pentru 1533,14 lei, sumă pentru care unitatea reparatoare a emis factură fiscală.

În drept a invocat Legea nr. 136/1995, Norma ASF 23/2014 modificată prin Norma

2/2015, art. 1.356 şi următoarele Cod civil şi art. 1.493 raportat la art. 1.566-1.584 Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 7301/12.07.2017 pronunţată în dosar nr. [...]/325/2016,

Judecătoria Timişoara a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de

judecată.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta care a solicitat schimbarea ei şi, în

rejudecare, reducerea onorariului avocaţial pretins de reclamantă şi înlăturarea obligaţiei de

plată a penalităţilor stabilită în sarcina sa.

Investită cu soluţionarea apelului, prin încheierea din 17.04.2018, Secţia a II-a Civilă

a Tribunalului Timiş a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a declinat

competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Secţiei I-a Civilă a aceluiaşi tribunal.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

4

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că răspunderea pârâtului - asigurător RCA

este antrenată în urma comiterii unui delict civil de către o persoană asigurată, acţiunea

urmând a fi analizată exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale, iar nu din cea a

existenţei raportului comercial. Prin urmare, existenţa contractului RCA este necesar doar

pentru stabilirea calităţii procesuale pasive, nu pentru stabilirea existenţei şi întinderii

drepturilor şi obligaţiilor părţilor din contract, ca în cazul asigurării facultative.

A mai reţinut instanţa că din expunerea de motive şi din definiţiile date de Legea nr.

132/2017, asigurarea de răspunderea civilă auto obligatorie (spre deosebire de cea facultativă)

nu se încadrează în noţiunea de „exploatare a unei întreprinderi” în sensul art. 3 Cod civil,

întrucât este materializarea unei obligaţii legale atât pentru proprietarul vehiculului pentru

prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule, cât şi pentru asigurătorul autorizat să

practice asigurare RCA.

Urmare a declinării astfel dispusă, apelul pârâtei a fost înregistrat la Secţia I Civilă a

Tribunalului Timiş, secţie care, la rândul său, prin încheierea din 15.05.2018 a admis excepţia

de necompetenţă funcţională, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Secţia a II-a

civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă apărut între cele două secţii şi a

înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării acestui conflict.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, deşi izvorul iniţial al pretenţiilor solicitate

în cauză l-a constituit fapta ilicită a persoanei fizice asigurată la societatea pârâtă, temeiul de

drept pentru care aceasta a fost chemată în judecată îl constituie nu această faptă, ci contractul

de asigurare care, în esenţă, este un contract de prestări servicii şi este încheiat de asigurător

în exercitarea unei activităţi organizate sistematic în accepţia art. 3 alin. (3) Cod civil. În alţi

termeni, se invocă răspunderea proprie a asigurătorului întemeiată pe contractul de asigurare

(perfectat cu autorul faptei prejudiciabile) în baza căruia asigurătorul este ţinut de obligaţia pe

care şi-a asumat-o la momentul încheierii contractului, aceea de a plăti despăgubiri persoanei

păgubite prin producerea riscului asigurat.

A mai reţinut tribunalul că răspunderea civilă a asiguratului şi a asigurătorului au

temeiuri juridice diferite: prima este delictuală şi rezultă din fapta ilicită, iar cea de-a doua are

natură contractuală şi îşi are temeiul în contractul de asigurare încheiat de asigurător cu

autorul faptei ilicite, contract încheiat de o societate de asigurare ce exercită această activitate

economică în mod organizat şi sistematic, obligându-se contractual ca, în cazul producerii

riscului asigurat, să presteze servicii specifice domeniului său de activitate, respectiv să achite

despăgubirea cuvenită.

Având a se pronunţa în temeiul art. 133 pct. 2, art. 136 alin. (1), (2) C.pr.civ. asupra

conflictului de competenţă astfel ivit, Curtea reţine următoarele:

Litigiul de faţă vizează obligarea pârâtei asigurător RCA la plata contravalorii unor

servicii prestate în vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta intervenientului forţat,

reclamanta invocând că obligaţia de plată a pârâtei îşi are izvorul în contractul de asigurare

RCA pe care aceasta încheiat cu intervenientul.

La data încheierii contractului era în vigoare O.U.G. nr. 54/2016 care reglementa

„…asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane

prin accidente de vehicule… denumită în continuare asigurare RCA…” (art. 1) şi care – cu

relevanţă în cauză – lămureşte la art. 2 înţelesul unor termeni („3. asigurat - … utilizatorul

5

unui vehicul… a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător

RCA în baza contractului RCA…;…12. contract RCA - contractul de asigurare de răspundere

civilă auto obligatorie pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de

vehicule…”), la fel şi Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule potrivit căreia „… asigurătorii care

practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor… acordă despăgubiri pentru

prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de

terţe persoane”.

Apoi, potrivit O.U.G. nr. 54/2016, „Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi

partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin

intermediul vehiculului asigurat [art. 12 alin. (1)] şi, potrivit Normei, „Pentru acoperirea

prejudiciilor… persoanele păgubite se adresează în vederea avizării daunei asigurătorului…

cu care proprietarul vehiculului răspunzător de producerea accidentului a încheiat asigurarea

obligatorie RCA… Avizarea… obligă asigurătorul… să deschidă dosarul de daună… [art. 39

alin. (1) şi (2)], „Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele

existente în dosarul de daună… rezultă răspunderea civilă a… conducătorului vehiculului

asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit” (art.

45).

Din examinarea coroborată a acestor prevederi rezultă că asigurarea obligatorie de

răspundere civilă este un contract impus de lege (şi) persoanelor fizice care au în proprietate

vehicule şi vizează obligaţia acestora de a asigura răspunderea în cazul accidentelor produse

de vehicule. Acestei obligaţii a asiguratului îi este corelativă obligaţia asigurătorului de a

acoperi prejudiciul cauzat de asigurat şi, deşi prejudiciul este rezultatul unei fapte ilicite de

natură a angaja răspunderea delictuală, obligaţia de despăgubire a asiguratorului îşi are izvorul

în contractul încheiat cu asiguratul.

Că răspunderea invocată de reclamantă decurge din contractul astfel încheiat (şi

presupune examinarea acestuia) rezultă din conţinutul aceloraşi norme care prevăd că doar

după ce se va stabili răspunderea civilă a proprietarului/ conducătorului vehiculului asigurat

se va putea cere obligarea asiguratorului la acoperirea prejudiciului; or, în cauză, pretenţiile

reclamantei vizează susţinutul refuz al pârâtei de a plăti despăgubirile în cuantumul personal

asumat după ce răspunderea delictuală a intervenientului vinovat de producerea pagubei

fusese stabilită.

Solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii reparaţiilor efectuate la un

autoturism avariat prin fapta asiguratului, reclamanta a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile

în care poate fi atrasă răspunderea societăţii de asigurare şi a invocat contractul care stabileşte

aceste condiţii, contract pe care pârâta asigurător l-a încheiat în realizarea unei activităţi

specifice a cărei desfăşurare dă naştere la litigii de natura celor la care face referire cu titlu

exemplificativ art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel că întrunirea condiţiilor necesare

dezdăunării presupune verificarea clauzelor contractuale (de asemenea specifice) de către un

judecător specializat.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (1), art.136 alin. (1) şi (2)

C.pr.civ., Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a apelului pârâtei în favoarea Secţiei a

II-a civilă a Tribunalului Timiş.

6

2. Cerere privind desfiinţarea construcţiei neautorizate. Căi de atac

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 457 alin. (1), art.

483 alin. (2) teza a doua, art. 94 alin. (1)

Cererea de obligare a pârâtului la desfiinţarea unei construcţii şi, în caz de refuz, de

autorizare a reclamantului să execute lucrarea pe cheltuiala pârâtului priveşte o obligaţie de

a face neevaluabilă în bani, iar hotărârea pronunţată asupra unei asemenea cereri nu este

supusă recursului.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 62 din 18 aprilie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara, reclamanţii Municipiul Timişoara

prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au

solicitat obligarea pârâtului A… la desfiinţarea construcţiei în suprafaţă de 60 de mp. edificată

în lipsa autorizaţiei de construcţie cerută de Legea nr. 50/1991, iar în caz de neconformare, să

fie autorizaţi reclamanţii să execute lucrările pe cheltuiala pârâtului.

În drept au invocat prevederile art. 27, 28 şi 32 din Legea nr. 50/1991, art. 1527 şi

1528 Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 1574/15.02.2017 pronunţată în dosar nr. [...]/325/2015,

Judecătoria Timişoara a respins cererea astfel formulată.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei a fost admis de Tribunalul Timiş

care, prin decizia civilă nr. 1116/04.10.2017, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a

admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la demolarea construcţiei, autorizându-i pe reclamanţi

ca, în caz de refuz, să execute lucrările pe cheltuiala pârâtului.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul.

Astfel investită, curtea de apel a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului

şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată judecătoriei, reclamanţii nu au solicitat despăgubiri civile şi nici

nu au precizat vreo valoare a dreptului care constituie obiectul litigiului, ci au solicitat

obligarea pârâtului la desfiinţarea unei construcţii, iar în caz de neconformare să fie autorizaţi

să execute ei lucrările pe cheltuiala acestuia, fără a tinde, deci, să obţină un folos patrimonial

ce ar putea fi raportat la valoarea construcţiei (din moment ce nu urmăresc aproprierea

acesteia) sau la costurile cu desfiinţarea (oricum, ulterioare raportului juridic dedus judecăţii),

astfel că o atare cerere – de obligare a pârâtului la demolarea construcţiei edificată neautorizat

– priveşte o obligaţie de a face neevaluabilă în bani.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. pr. civ., hotărârea judecătorească este

supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, iar art. 483 alin. (2) teza a doua C. pr. civ.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

7

dispune că „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94

pct. 1 lit. a) - j)…”, deci nici hotărârea de faţă prin care judecătoria a soluţionat în primă

instanţă una dintre „cererile privind obligaţiile de a face… neevaluabile în bani, indiferent de

izvorul lor…” la care se referă art. 94 alin. (1) lit. h) C. pr. civ.

Pentru aceste considerente ce fac inutilă cercetarea fondului, instanţa a respins ca

inadmisibil recursul declarat de pârât împotriva deciziei pronunţată în apel.

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Dreptul insolvenţei

3. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor cu privire la alegerea

creditorilor membrii în comitetul creditorilor. Ordinea de preferinţă legală a desemnării

membrilor. Respingerea contestaţiei

Legea nr. 85/2014: art. 50 alin. (4), art. 49 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (2)

În ceea ce priveşte corecta interpretare a dispoziţiilor art. 50 alin. (4) din Legea nr.

85/2014 având ca obiect desemnarea membrilor comitetului creditorilor, Curtea constată că

aceste dispoziţii legale se referă la două condiţii pentru alegerea creditorilor în comitetul

acestora, şi anume: alegerea să se facă dintre primii 20 de creditori cu drept de vot, dintre

cei deţinând creanţe ce beneficiază de cauze de preferinţă, creanţe bugetare şi creanţe

chirografare cele mai mari, în ordinea valorii; creditorii să se ofere voluntar pentru a fi

votaţi în comitetul creditorilor. Aceste două condiţii urmează a fi întrunite cumulativ pe baza

celui mai mare procentaj de vot din valoarea creanţelor prezente.

Dispoziţiile legale mai sus arătate nu impun ca membrii desemnaţi în comitetul

creditorilor să fie primii trei sau, după caz, primii cinci, dintre creditorii care deţin cele mai

mari creanţe, ci legiuitorul a optat, prin enumerarea dispusă în cadrul art. 50 alin. (4), ca

desemnarea să se facă din primii 20 de creditori dintre cei deţinând creanţe garantate,

bugetare sau creanţe chirografare. Această dispoziţie legală este corespondentă aplicării

principiului asigurării caracterului colectiv şi concursual al procedurii insolvenţei prin

asigurarea reprezentativităţii tuturor categoriilor de creditori îngăduiţi de lege în a participa

la adoptarea celor mai importante decizii care privesc buna desfăşurare a procedurii

insolvenţei şi protecţia drepturilor aceloraşi creditori. A interpreta altfel aceste dispoziţii, ar

însemna ca legiuitorul să dea preferinţă exclusiv creditorilor care deţin cele mai mari

creanţe, prin valoare, indiferent de categoria în care se află şi în detrimentul celorlalte

categorii de creditori sau prin lipsirea de protecţie a creditorilor minoritari.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 297/A din 10 mai 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

8

Prin sentinţa civilă nr. 42/18.01.2018, pronunţată în dosarul nr. [...]/30/2017/a3,

Tribunalul Timiş a respins ca nefondată contestația formulată de contestatoarea Banca

A…S.A., în contradictoriu cu SCP B... IPURL, în calitate de administrator judiciar al

debitoarei S.C. C... S.R.L., şi cu creditorii acesteia.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că prin contestația de față,

creditoarea A… a considerat nelegală hotărârea adunării creditorilor din data de 08.08.2017,

prin care a fost stabilită componența Comitetului creditorilor, a fost prezentată situația

debitoarei și a fost confirmat administratorul judiciar și aprobat onorariul acestuia, apreciind

că decizia luată cu privire la componența Comitetului creditorilor este nelegală, deoarece nu a

fost întrunită majoritatea voturilor pentru ca componența acestuia să fie formată din SC D...

SRL, AJFP Timiș și E... , că componența Comitetului creditorilor trebuia să fie formată în

ordinea procentajului de vot și a majorității exprimate, din SC D... SRL , Banca A… SA și

AJFP Timiș, arătând că hotărârea contestată încalcă prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr.

85/2014, ceea ce atrage nelegalitatea în parte a hotărârii astfel adoptate.

Judecătorul-sindic a reţinut că potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind

procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, „cu excepţia cazurilor în care legea

cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor au loc în prezenţa titularilor de

creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot asupra averii

debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil manifestat expres al

titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente cu drept de vot. Votul condiţionat

este considerat vot negativ. Sunt consideraţi prezenţi şi creditorii care au votat valabil prin

corespondenţă”, iar potrivit art. 50 alin. (4), „în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor,

aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori, dintre primii 20 de creditori cu

drept de vot, dintre cei deţinând creanţe ce beneficiază de cauze de preferinţă, creanţe

bugetare şi creanţe chirografare, cele mai mari în ordinea valorii şi care se oferă voluntar,

selecţia fiind efectuată prin întrunirea acestor criterii cumulative pe baza celui mai mare

procentaj de vot din valoarea creanţelor prezente. Comitetul astfel desemnat va înlocui

comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”.

Prima instanţă a constatat că din cuprinsul procesului verbal al adunării creditorilor din

08.08.2017 rezultă că pentru creditoarea SC D... SRL, ca președinte al comitetului

creditorilor, au votat creditori ale căror creanțe reprezintă 51,41 % din total creanțe prezente,

cu drept de vot.; pentru creditorul AJFP Timiș, ca membru în comitetul creditorilor au votat

28,4%; pentru creditorul E... , ca membru în comitetul creditorilor - 22,8% şi pentru creditorul

Banca A… SA, ca președinte comitet creditori - 48,32%.. Din voturile astfel exprimate

rezultă că, pentru poziția de președinte al comitetului creditorilor, au votat 51,41% din total

creanțe prezente cu drept de vot. Pentru a face parte din comitetul creditorilor s-au oferit

voluntar creditorii SC D... SRL (creditor garantat), Banca A… SA (creditor garantat), AJFP

Timiș (creditor bugetar) şi E... (creditor chirografar), reţinându-se că, potrivit tabelului

preliminar de creanțe, în categoria creanțelor bugetare, AJFP Timiș deține 96,39 %, iar în

categoria creanțelor chirografare, creditorul E... deține cel mai mare procent - 45,20%.

9

Din interpretarea dispoziţiilor art. 50 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 a rezultat că, la

stabilirea componentei comitetului creditorilor, trebuie îndeplinite cumulative următoarele

condiții: creditorii trebuie selectați din toate categoriile enunțate (creanțe ce beneficiază de

cauze de preferinţă, creanţe bugetare şi creanţe chirografare), cu creanțele cele mai mari în

ordinea valorii şi care se oferă voluntar.

S-a reţinut că din categoria creanțelor garantate, votul majoritar a fost pentru

desemnarea creditorului SC D... SRL, care să deţină şi funcția de președinte, iar din celelalte

două categorii de creanțe (bugetare şi chirografare), creditorii cu cele mai mari creanțe în

ordinea valorii şi care s-au oferit voluntar au fost votați AJFP Timiș şi E... .

Instanța a apreciat că cei trei creditori desemnați ca membri în comitetul creditorilor

întrunesc criteriile cumulative prevăzute de art. 50 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind

procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţa, astfel încât hotărârea contestată este

legală sub acest aspect.

Referitor la hotărârea adoptată cu privire la confirmarea administratorului judiciar,

instanța a considerat că aceasta este legală, neavând relevanţă faptul că Banca A… SA a

contestat tabelul preliminar de creanțe sub aspectul înscrierii creanțelor unor creditori care au

votat în această adunare de creditori.

Potrivit art. 111 alin. (6) teza a II-a, creanţele înscrise provizoriu vor avea toate

drepturile prevăzute de lege cu excepţia dreptului de a încasa sumele propuse spre distribuire.

Acestea se vor consemna în contul unic până la definitivarea creanţei.

De asemenea, s-a reţinut că noua lege a insolventei, prin art. 49 alin. (3), include şi un

remediu în situația în care, ulterior soluționării contestației la tabelul preliminar, se constată că

un anumit creditor (care a votat în adunarea creditorilor) a fost înscris greșit, statuând ca în

cazul în care, ulterior adoptării hotărârii adunării creditorilor, se constată, prin hotărâre

definitivă, că votul a fost viciat prin introducerea sau eliminarea unei creanţe pentru care

titularul acesteia solicitase înscrierea în tabelul de creanţe şi dacă votul astfel viciat ar fi putut

conduce la adoptarea unei alte hotărâri, adunarea creditorilor se reconvoacă cu aceeaşi ordine

de zi. În cazul în care noua hotărâre a adunării creditorilor este diferită faţă de cea iniţială,

judecătorul-sindic poate decide desfiinţarea în tot ori în parte a actelor sau operaţiunilor

încheiate în temeiul hotărârii iniţiale.

Totodată, s-a reţinut că art. 49 alin. (2) lit. a), calculul valorii totale a creanţelor

prevăzute la alin. (1) împotriva averii debitorului se va determina prin raportare la pct. a), care

prevede că ulterior publicării în BPI a tabelului preliminar şi până la publicarea în BPI a

tabelului definitiv, valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, astfel

cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel creditoarea Banca A… SA solicitând

schimbarea acesteia în sensul admiterii contestaţiei, pentru următoarele motive:

Invocând prevederile art. 48 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, creditoarea apelantă arată

că aceasta a votat împotriva modului de numire a comitetului, a confirmării şi aprobării

onorariului administratorului judiciar, fiind consemnat, atât votul său negativ, cât şi punctul

de vedere cu privire la adoptarea unor decizii cu neîndeplinirea majorităţii voturilor.

În ceea ce priveşte votul exprimat cu privire la primul punct de pe ordinea de zi,

respectiv numirea comitetului creditorilor, se arată că judecătorul-sindic a reţinut că în cadrul

10

adunării creditorilor au fost îndeplinite prevederile art. 50 alin. (4) din Legea nr. 85/2014,

componenţa comitetului creditorilor fiind astfel legal stabilită. Cu toate acestea, se solicită să

se aibă în vedere că decizia luată cu privire la componenţa comitetului, prin raportare la

modul de exprimare a voturilor, este nelegală, soluţia instanţei de fond fiind greşită sub acest

aspect.

Astfel, conform opiniei exprimată de administratorul judiciar, care a prezidat şedinţa

adunării, conform voturilor exprimate de creditori, s-ar fi decis constituirea unui comitet

alcătuit din 3 membri, respectiv creditorii SC D... SRL, care să deţină şi calitatea de

preşedinte, AJFP Timiş şi E... , în calitate de membrii. În opinia apelantei, însă, nu a fost

întrunită majoritatea voturilor pentru ca componenţa comitetului creditorului să fie formată

din SC D... SRL, AJFP Timiş şi E... .

Astfel, se arată că pentru ca SC D... SRL să facă parte din comitetul creditorilor şi să

deţină calitatea de preşedinte, au votat următorii creditori: F... SRL (1,48%), G... SRL

(0,02%), H... SRL (10,06%), D... SRL (28,53%), E... (10,34%), I... (0,98%), deci 51,41%

din totalul creanţelor.

Pentru AJFP Timiş au votat următorii creditori: F... SRL (1,48%), G... SRL (0,02%),

H... SRL (10,06%), E... (10,34%), I... (0,98%) şi AJFP Timiş (5,52%), deci 28,4%.

Pentru E... au votat: F... SRL (1,48%), G... SRL (0 02%), H... SRL (10,06%), E...

(10,34%), I... (0,98%), deci 22,88% din totalul creanţelor.

Pentru creditoarea Banca A… SA au votat: AJFP Timiş (5,52%), care a exprimat votul

ca poziţia de preşedinte a comitetului să fie ocupată de creditorul cu creanţa cea mai mare şi

Banca A… SA (42,8%), deci un total de 48,32% din totalul drepturilor de vot.

În aceste condiţii, în opinia apelantei, este evidentă nelegalitatea hotărârii adunării

creditorilor, decizia fiind luată cu încălcarea majorităţii voturilor exprimate, aşa cum prevede

art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

[…]

Prin întâmpinarea formulată, debitoarea SC C… SRL prin administrator judiciar SCP

B...IPURL a solicitat respingerea apelului şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi

temeinică, pentru următoarele considerente:

Intimatul arată că o primă critică de netemeinicie adusă hotărârii apelate vizează

respingerea de către prima instanţă a contestaţiei la hotărârea adunării creditorilor privitoare la

componenţa comitetului creditorilor, în sensul că, din punctul de vedere al apelantei nu era

necesar ca selecţia membrilor comitetului să fie făcută dintre creditorii apartenenţei tuturor

celor trei categorii de creanţe prevăzute de lege (garantate, bugetare şi chirografare), ci, că

selecţia trebuia făcută doar prin raportare la cuantumul creanţei şi la voturile obţinute de

fiecare dintre creditorii care au înţeles să-şi manifeste intenţia de a deveni membri în comitet.

Or, în opinia intimatului, din chiar textul de lege indicat de apelantă reiese, explicit, tocmai

contrariul celor susţinute.

Astfel, se arată că potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (4) teza I din Legea nr. 85/2014 „în

cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3

sau 5 creditori, dintre primii 20 de creditori cu drept de vot, dintre cei deţinând creanţe ce

beneficiază de cauze de preferinţa, creanţe bugetare si creanţe chirografare, cele mai mari in

ordinea valorii si care se oferă voluntar, selecţia fiind efectuata prin întrunirea acestor criterii

11

cumulative pe baza celui mai mare procentaj de vot din valoarea creanţelor prezente (...)”'.

Aşadar, legea prevede cu multă claritate aceea că criteriile de selecţie a membrilor comitetului

trebuie a fi îndeplinite cumulativ şi nu doar în funcţie de numărul de voturi obţinute. Mai

exact, aceasta înseamnă că în cazul în care există creditori care s-au oferit a face parte din

comitet, dintre primii 20 în ordinea mărimii creanţelor, şi care aparţin tuturor celor trei

categorii de creanţe prevăzute de lege, selecţia se va face, obligatoriu, ţinând cont şi de

apartenenţa acestora la fiecare dintre cele trei categorii de creanţe, urmând ca în situaţia în

care în cadrul unei categorii există mai mulţi candidaţi, calitatea de membru în comitet să o

obţină creditorul care a obţinut cel mai mare număr de voturi dintre candidaţii din respectiva

categorie de creanţe.

De altfel, se arată că acest mod de selecţie este şi unul firesc, dat fiind aceea că,

comitetul creditorilor este un for deliberativ-decizional restrâns al creditorilor şi, în acest mod,

este asigurată reprezentarea deţinătorilor de creanţe din toate cele trei categorii stipulate de

lege (care, de regulă, sunt şi cele mai importante ca pondere în structura pasivului debitoarei).

[…]

Examinând apelul contestatoarei, prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a

apărărilor ridicate prin întâmpinarea formulată de debitoare, precum şi potrivit dispoziţiilor

art. 466-483 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este fondat pentru motivele ce

succed.

În ceea ce priveşte critica apelantei referitoare la greşita interpretare a dispoziţiilor art.

50 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 având ca obiect desemnarea membrilor comitetului

creditorilor, Curtea constată că aceste dispoziţii legale se referă la două condiţii pentru

alegerea creditorilor în comitetul acestora, şi anume: alegerea să se facă dintre primii 20 de

creditori cu drept de vot, dintre cei deţinând creanţe ce beneficiază de cauze de preferinţă,

creanţe bugetare şi creanţe chirografare cele mai mari, în ordinea valorii; creditorii să se ofere

voluntar pentru a fi votaţi în comitetul creditorilor. Aceste două condiţii urmează a fi întrunite

cumulativ pe baza celui mai mare procentaj de vot din valoarea creanţelor prezente.

Adunarea creditorilor a fost legal întrunită, iar voturile exprimate au fost, de

asemenea, legale. La desemnarea concretă a membrilor în comitetul creditorilor s-a avut în

vedere, atât procentul voturilor exprimate pentru fiecare candidat, cât şi criteriul de repartizare

a reprezentării creditorilor votaţi în raport cu categoria de creanţă din care aceştia fac parte,

rezultând, în final, trei membri care reprezintă creanţele garantate, prin desemnarea

creditorului SC D... SRL, cu un vot de 51, 41% din totalul creanţelor, a creditorului AJFP

Timiş reprezentând creanţele bugetare cu un vot de 28, 4% şi a creditorului E... reprezentând

creanţele chirografare cu un procent de 22,88% din totalul creanţelor.

Contestatoarea apelantă a obţinut, de asemenea, un vot de 48, 32% din totalul

drepturilor de vot, însă, în aceeaşi categorie a creanţelor garantate din care face parte

creditorului SC D... SRL, având un procent superior, de 51, 41 % din totalul creanţelor.

Dispoziţiile legale mai sus arătate nu impun ca membrii desemnaţi în comitetul

creditorilor să fie primii trei sau, după caz, primii cinci, dintre creditorii care deţin cele mai

mari creanţe, ci legiuitorul a optat, prin enumerarea dispusă în cadrul art. 50 alin. (4), ca

desemnarea să se facă din primii 20 de creditori dintre cei deţinând creanţe garantate, bugetare

sau creanţe chirografare. Această dispoziţie legală este corespondentă aplicării principiului

12

asigurării caracterului colectiv şi concursual al procedurii insolvenţei prin asigurarea

reprezentativităţii tuturor categoriilor de creditori îngăduiţi de lege în a participa la adoptarea

celor mai importante decizii care privesc buna desfăşurare a procedurii insolvenţei şi protecţia

drepturilor aceloraşi creditori. A interpreta altfel aceste dispoziţii, ar însemna ca legiuitorul să

dea preferinţă exclusiv creditorilor care deţin cele mai mari creanţe, prin valoare, indiferent de

categoria în care se află şi în detrimentul celorlalte categorii de creditori sau prin lipsirea de

protecţie a creditorilor minoritari.

În ceea ce priveşte critica privind confirmarea administratorului judiciar şi a

onorariului acestuia, raportat la faptul că contestatoarea apelantă nu a dorit confirmarea

acestui administrator şi onorariul solicitat, propunând prorogarea discutării acestor puncte de

pe ordinea de zi a adunării generale a creditorilor, şi că în aceste împrejurări comportamentul

contestatoarei semnifică un vot negativ, Curtea constată mai întâi, că ambele aspecte mai sus

tratate au fost votate cu majoritatea de 51, 41 % din totalul creanţelor înscrise în tabelul

preliminar. Pe de altă parte, chiar sub semnificaţia de vot negativ, contestatoarea apelantă a

obţinut doar un procent minoritar de 42, 8% din totalul drepturilor de vot pentru decizia

contrară, cea a neconfirmării administratorului judiciar şi a neagreării onorariului acestuia.

Rezultă că hotărârea creditorilor luată cu majoritatea mai sus arătată este una legală şi

complineşte prevederile de ordin general ale art. 49 alin. (1) şi (2), care stabilesc un cvorum

de vot al titularilor majorităţii prin valoare a creanţelor prezente cu drept de vot, precum şi a

dispoziţiilor de ordin special ale art. 57 alin. (2) teza a II-a, care stabilesc o majoritate de 50%

din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot.

În ceea ce priveşte cea de-a treia critică referitoare la nevalabilitatea votului exprimat

de către unii creditori, a căror creanţe se află în curs de contestare într-un alt dosar (nr. […]

/30/2017), Curtea relevă că, atâta timp cât creanţele acestor creditori se regăsesc în tabelul de

creanţe, nefiind înlăturate în totul sau în parte, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive,

votul de care dispun creditorii deţinători ai acestor creanţe nu este nelegal şi nici condiţionat

de soarta juridică a contestaţiilor aflate în soluţionare.

Astfel fiind, Curtea, constatând nefondat apelul contestatoarei, a respins apelul

declarat de aceasta împotriva sentinţei civile nr. 42/18.01.2018, pronunţată de Tribunalul

Timiş în dosarul nr. [...]/30/2017/a3.

13

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Dreptul muncii

4. Contestație dispoziție de reîncadrare personal din sănătate. Sporul pentru

condiţii periculoase sau vătămătoare de munca (HIV)

Legea nr. 284/2010: art. 21

Legii nr. 250/2016: pct.3

Legea nr. 153/2017: art. 36

Dispoziţia contestată, nu a fost emisă ca urmare a reintegrării acesteia aşa cum

eronat a susţinut reclamanta, ci potrivit dispoziţiilor 36 alin. (1) din Legea nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, conform cărora intimata avea

obligaţia reîncadrării tuturor salariaţilor, începând cu data de 1 iulie 2017 potrivit noilor

dispoziţii în materia salarizării

În condiţiile în care sporul (HIV), de care a beneficiat reclamanta în baza HG nr.

281/1993, a fost inclus în salariul de bază prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2011, acesta

nu mai poate fi analizat ca un element de sine stătător al sistemului de salarizare, astfel că

acesta se regăseşte în componenţa valorică a bazei. În acest context, opţiunea legiuitorului

concretizată prin adoptarea unei noi anexe cuprinzând noi limite ale salariilor de bază

pentru personalul din sănătate, nu trebuie privită ca o vitregire a personalului de beneficiul

sporului, ci ca o măsură de politică fiscală prin care legiuitorul a înţeles să intervină pentru

aşezarea pe baze solide a sistemului de salarizare al personalului din sănătate care până în

anul 2016 a cunoscut doar o aplicare etapizată, în baza unor norme tranzitorii adoptate

anual. Adoptarea Legii nr. 250/2016, prin care au fost reglementate salariile de bază şi

modalitatea de calcul a sporurilor şi a altor drepturi specifice, a determinat activarea

implementării Legii nr. 284/2010, a căror norme au fost amânate de la aplicare prin legile

anuale de salarizare, din perspectiva analizei prezentând relevanţă art. 21 referitor la plata

sporurilor pentru condiţii de muncă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 472 din 08 mai 2018,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 1839 pronunțată la 28.11.2017 de Tribunalul Caraş-Severin în

dosarul nr. […]/115/2017, a fost respinsă atât excepţia nulităţii dispoziţiei nr. […]/31.07.2017

cât și acţiunea civilă precizată de reclamanta A... , în contradictoriu cu intimata Direcţia

Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul faţă de dispoziţiile art. 248, alin. (1) – (2) Cod

procedură civilă, s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de

fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în

14

fond a cauzei, iar în situaţia invocării mai multor excepţii, instanţa le-a soluţiona în ordine, în

funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Astfel, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii dispoziţiei nr. […]/31.07.2017,

excepţie ce a fost respinsă cu următoarea motivare:

În susţinerea excepţiei, reclamanta a menţionat că nu a fost concediată din funcţia

deţinută în cadrul Centrului B... şi ca urmare a acestui fapt reintegrarea în funcţia contractuală

a fost lipsită de temei egal, dar şi că, dispoziţia contestată nu a conţinut motivele de fapt şi de

drept ce au stat la baza emiterii ei, iar lipsa acestor elemente a atras nulitatea acesteia.

Instanţa a înlăturat aceste susţineri, întrucât dispoziţia nr. […]/31.07.2017, nu a fost

emisă ca urmare a reintegrării acesteia aşa cum eronat a susţinut reclamanta, ci potrivit

dispoziţiilor 36, alin. (1) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice, conform cărora intimata avea obligaţia reîncadrării tuturor salariaţilor,

începând cu data de 1 iulie 2017 potrivit noilor dispoziţii în materia salarizării, astfel „(1) la

data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei

legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în

muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază,

soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare

potrivit art. 38”. De asemenea, din cuprinsul dispoziţiei contestate s-a putut observa cu

uşurinţă că aceasta cuprinde motivele care au stat la baza emiterii ei (actele normative şi

administrative), cât şi termenul şi instituţia competentă la care aceasta a putut fi contestată, în

condiţiile prevăzute prin dispoziţiile art. 37 din acelaşi act normativ.

Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că, reclamanta și-a desfăşurat activitatea în funcţia

de „infirmieră”, la Centrul B… din cadrul intimatei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi

Protecţia Copilului Caraş-Severin şi prin prezenta acţiune civilă a solicitat anularea dispoziţiei

nr. […]/31.07.2017, obligarea intimatei la emiterea unei noi dispoziţii cu respectarea

prevederilor legale, dar şi plata retroactivă, începând cu data de 01.12.2016, a sporului pentru

condiţii periculoase sau vătămătoare de munca HIV în procent de 50% din salariul de

încadrare şi a sporului de încordare psihică în procent de 15%.

Examinând dispoziţia contestată prin prisma susţinerilor reclamantei dar şi a apărărilor

intimatei şi analizând reglementările legale în vigoare privind condiţiile de acordare a

sporurilor reclamate, instanţa a respins ca netemeinică acțiunea formulată, având în vedere

următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, „(2) începând cu data de 1 iulie 2017: a) se

menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017,

cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor

de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al

celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut

lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din

fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea

în aceleaşi condiţii”.

Raportat la dispoziţiile legale mai sus enunţate, instanţa a reţinut că acestea au fost

respectate de către intimată la stabilirea drepturile salariale ale reclamantei începând cu luna

15

iulie 2017, fiind menţinute „în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017”, în cuantum de

1706 lei – salariul de încadrare (potrivit dispoziţiei nr. […]/25.01.2017), iar potrivit

fluturaşului de salarizare aferent lunii august 2017, salariul de încadrare a fost menţinut cu

acelaşi cuantum de 1706 lei şi în aceste condiţii s-a constatat că, dispoziţia nr.

[…]/31.07.2017 a fost emisă cu respectarea acestor dispoziţii legale la stabilirea drepturilor

salariale ce i s-au cuvenit reclamantei, începând cu data de 01.07.2017.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, aşa cum a fost precizat, respectiv

„obligarea intimatei la plata retroactivă, începând cu data de 01.12.2016, a sporului pentru

condiţii periculoase sau vătămătoare de munca HIV în procent de 50% din salariul de

încadrare şi a sporului de încordare psihică în procent de 15%”, instanţa l-a respins având în

vedere următoarele considerente:

Potrivit reglementărilor legale în vigoare începând cu 01.12.2016, respectiv

dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 284/2010, „locurile de muncă, categoriile de personal,

mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I - VIII, precum

şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc prin regulament elaborat de către fiecare dintre

ministerele coordonatoare ale celor 6 domenii de activitate bugetară - administraţie, sănătate,

învăţământ, justiţie, cultură, diplomaţie, de către instituţiile de apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională, precum şi de către autorităţile publice centrale autonome, care se aprobă

prin hotărâre a Guvernului, la propunerea fiecăruia dintre ministerele coordonatoare, fiecăreia

dintre instituţiile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională sau autorităţile publice

centrale autonome, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al

Ministerului Finanţelor Publice şi cu consultarea federaţiilor sindicale reprezentative

domeniului de activitate”.

În acest context, s-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) – (2) din

O.U.G. nr. 9/2017 din 27 ianuarie 2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017,

prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative,

„prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare,

se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2018”, iar potrivit alin. (2) (aşa cum a fost modificat

prin O.U.G. nr. 26/2017 din 30 martie 2017), „prin excepţie de la alin. (1), prevederile art. 21

din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de la 1

martie 2017 pentru categoriile de personal plătit din fonduri publice prevăzute în anexele nr. 2

şi 21 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, cu modificările şi completările

ulterioare", respectiv numai pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „învăţământ”.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2), cap. II – Reglementări

specifice personalului din sănătate, din unităţile de asistenţă medico-socială şi din unităţile de

asistenţă socială/servicii sociale din Anexa nr. II la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, „(2) locurile de muncă, categoriile de

personal, mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc

de către ordonatorul de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanţilor

salariaţilor, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la

bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate

în acest sens”.

16

Aşadar, legiuitorul a acordat competenţă exclusivă ordonatorului principal de credite

(cu consultarea sindicatelor), pentru a elaborarea unui regulament prin care vor fi stabilite

locurile de muncă, categoriile de personal mărimea concretă a sporurilor, precum şi condiţiile

de acordare a acestora, având la bază buletinele de determinare/expertizare, însă pentru

familia ocupaţională de funcţii bugetare „sănătate”, a fost prorogată elaborarea acestui

regulament privind acordarea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, „începând

cu data de 1 ianuarie 2018”, potrivit textelor legale mai sus menţionate, astfel neexistând

niciun temei legal pentru acordarea acestora începând cu data de 01.12.2016, aşa cum a

solicitat reclamanta.

În mod relevant în această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

în Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza ”Kechko împotriva Ucrainei”

paragraful 23, că, „statul este cel mai în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite

angajaţilor săi, din bugetul de stat, putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea

plăţii unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare”, iar sporurile constituie

un drept cu caracter salarial suplimentar, nu un drept fundamental ale cărui exerciţiu ar putea

fi restrâns numai în condiţiile prevăzute de Constituţia României.

Cu privire la sporurile acordate salariaţilor, Curtea Constituţională prin decizia nr.

108/14 februarie 2006, decizia nr. 693/17 octombrie 2006, decizia nr. 728/24 octombrie 2006,

şi decizia nr. 1.601/9 decembrie 2010, a statuat că sporurile, premiile şi alte stimulente,

acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative, reprezintă drepturi salariale

suplimentare şi nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie.

Astfel, instituirea, stabilirea şi diminuarea acestora, acordarea lor într-o anumită

perioadă de timp, modificarea lor ori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal

salarizat care beneficiază de acestea, ca şi a altor condiţii şi criterii de acordare, ţin de

competenţa şi de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu condiţia ca măsurile dispuse să vizeze

deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situaţie identică.

Împotriva sentinței civile a declarat apel reclamanta A... , înregistrat pe rolul acestei

instanțe, sub nr. […]/115/2017, solicitând admiterea apelului declarat, schimbarea în tot a

sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă să se admită cererea introductivă aşa cum a fost

formulată în sensul de a se dispune anularea Dispoziţiei nr. […] /31.07.2017 și obligarea

intimatei în a proceda la emiterea unei noi dispoziţii cu respectarea prevederilor legale;

includerea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă (HIV) în salariul

său, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta apelantă arată că, Dispoziţia atacată a apreciat-o ca fiind lovită de nulitate,

întrucât nu a fost concediată din funcţia deţinută în cadrul Centrului B…, iar urmare a acestui

fapt reintegrarea în funcţia contractuală este lipsită de temei legal sau contractual. Mai mult, a

desfăşurat aceeaşi activitate pe toată perioada scursă de la angajare şi până în prezent.

Reintegrarea ca măsură este prevăzută în legislaţia internă ca urmare a încetării raporturilor de

muncă, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă.

Cu alte cuvinte reintegrarea pe funcţia contractuală deţinută implică existenţa unei

concedieri şi presupune un rezultat al acţiunii de reintegrare, anume că persoana în cauză este

repusă în postul deţinut anterior concedierii, în lipsa unei astfel de acţiuni neputându-se reţine

ca legală şi temeinică reintegrarea.

17

Pe de altă parte, reclamanta apelantă susţine că, Dispoziţia contestată nu conţine

motivele de fapt ce au stat la baza emiterii ei. Prevederea existenţei în cadrul Dispoziţiilor

emise a cestor motive are caracter imperativ, iar nemotivarea în fapt a oricărei

decizii/dispoziţii atrage nulitatea acesteia. Practica judecătorească a statuat în repetate rânduri

că motivele care determină emiterea unei decizii/dispoziţii trebuie menţionate expres în

cuprinsul acestora, nefiind posibilă completarea cu acte exterioare.

De asemenea, menţionează că Dispoziţia contestată nu cuprinde în dispozitivul ei nici

motivele de drept ce au stat la baza emiterii, condiţie obligatorie şi necesară de altfel.

Or, încălcarea acestei obligaţii ce-i reveneau în cadrul raportului juridic încheiat între

părţi, respectiv lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie cauză de

nulitate absolută expresă a deciziei, ducând la desfiinţarea acesteia, ca nelegală.

Totodată, precizează că, în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei intimata nu

a solicitat respingerea cererii introductive, lăsând la aprecierea instanţei soluţia ce se va

pronunţa. Sub acest aspect, reclamanta apreciază că intimata achiesează la solicitările sale.

Reclamanta apelantă mai susţine că, prin textele legale arătate de ambele părţi, rezultă

fără putinţă de tăgadă faptul că, pe de o parte Dispoziţia atacată este lovită de nulitate

necesitând a fi modificată, iar pe de altă parte îndreptăţirea sa de a beneficia de sporul pentru

condiţii vătămătoare sau periculoase (HIV).

Dispoziţia contestată nu conţine nici o referire legată de drepturile salariale, a

cuantumului acestora, a modului de calcul şi nu în ultimul rând a componentelor acestuia, dat

fiind că este cert că, în cadrul Centrului B... drepturile salariale conţin, sau ar trebui să conţină

şi unele sporuri acordate prin legi speciale ca urmare a condiţiilor speciale în care îşi

desfăşoară activitatea.

Din cele ce s-a observat odată cu ridicarea acestor drepturi, poate afirma faptul că

acestea au fost diminuate, însă în lipsa existenţei unei Decizii/Dispoziţii emise în condiţiile

legii nu poate decât prezuma această stare de fapt.

Drepturile salariale conform legislaţiei interne, în speţă Legea nr. 284/2010 cu

modificările ulterioare, precum şi cadrul normativ emis în baza acesteia, s-au completat în

mod expres cu acordarea unor sporuri la salariul de bază, printre care sporul pentru condiţii

periculoase sau vătămătoare de muncă, spor identic cu cel acordat personalul din cadrul

sistemului public sanitar, dat fiind faptul că, reclamanta apelantă şi-a desfăşurat activitatea în

mediu cu risc de infestare cu germeni, printre care și virusul imunodeficienţei umane HIV.

În acest sens, de-a lungul timpului s-au efectuat de către instituţii specializate diverse

determinări/măsurători în urma cărora s-a reţinut faptul că specificul unităţii angajatoare este

asistarea tinerilor cu HIV şi afecţiuni neuropsihice, cu găzduire, Centrul fiind o unitate cu

paturi şi acordă asistenţă medicală şi socială.

În această situaţie legiuitorul a considerat oportun să acorde unităţii angajatoare sporul

pentru condiţii deosebit de periculoase, condiţii periculoase și condiţii periculoase sau

vătămătoare de muncă şi aceasta nu în mod automat, ci a fost acordat potrivit buletinelor de

determinare prin expertizare a locurilor de muncă, pentru atare condiţii, determinate expres pe

baza acestor buletine de expertizare.

18

Pentru a reglementa acest tip de activitate pe care o prestează legiuitorul a înţeles să

asimileze cele două tipuri de personal, şi anume personalul din cadrul sistemului public

sanitar şi sistemului public de asistenţă socială.

Cum la momentul prezent nu a intervenit nici o modificare în cadrul unităţii

angajatoare şi a specificului şi condiţiilor de muncă, neacordarea drepturilor salariale câştigate

şi în special a sporului pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în condiţii periculoase

(HIV) reprezintă un abuz şi o încălcare evidentă a legislaţiei în vigoare.

În ceea ce priveşte Legea nr. 284/2010, aceasta conţine dispoziţii generale referitoare

la modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice. Ulterior legiuitorul revine

asupra prevederilor privind drepturile salariale adoptând Legea nr. 285/2010 care, în art. 1

alin. (5), prevede în mod expres că în salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare,

respectiv în solda funcţiei de baza/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt

cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din

salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul

funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii a unor categorii de personal din sectorul

bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu

modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în

Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca

sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri ia data reîncadrării se

introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în

solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, alteţe decât

cele prevăzute de prezenta lege”.

Reclamanta apelantă mai menţionează că Legea nr. 330/2009 în art. 3 lit. c), prevede

în mod expres, ca principiul de aplicare „luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor

salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter generai sau special, precum şi a altor

drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte

modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în

salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia

lunară de încadrare”. Pe parcursul întregului act normativ mai sus menţionai se reiterează

decizia legiuitorului ca drepturile salariale să nu scadă sub nivelul celor acordate anterior.

Ar mai fi de subliniat faptul că în legislaţia în materie au intervenit unele modificări ce

nu fac decât să întărească obligativitatea intimatei de a ne acorda acest drept salarial.

Astfel, prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea personalului plătit din fonduri

publice, legiuitorul a considerat oportun ca începând cu 01.01.2010 ca sporurile acordate să

fie introduse în salariul de bază [art.30 alin.(1)], iar pentru a preveni orice fel de interpretări în

defavoarea personalului aflat în funcţie la momentul intrării în vigoare a actului normativ se

prevede expres faptul că salariul urmează a fi păstrat şi va asimila sporurile care se introduc în

acesta [art. 30 alin. (5)].

Cum, la momentul prezent toate condiţiile de menţinere a drepturilor salariale

câştigate şi acordate sunt complinite, reclamanta apelantă apreciază măsura dispusă de

intimată ca fiind nelegală şi anulabilă.

19

Mai mult de atât, consideră că, nu pot fi reţinute apărări potrivit cărora cadrul normativ

a suferit modificări în timp, prin adoptarea Legii nr. 330/2009 şi a Legii nr. 284/2010, atâta

timp cât, aşa cum a arătat mai sus legiuitorul a înţeles să reglementeze expres situaţii de

natura celei de faţă.

În ceea ce priveşte actele normative menţionate, reclamanta arată că la momentul

prezent Legea cadru nr. 284/2010 a fost abrogată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.

153/2017, însă principiile consacrate de cadrul legislativ anterior s-au menţinut.

Pentru a lămuri situaţia creată, a înţeles să se adreseze angajatorului conform

procedurii reglementele în acest sens formulând şi depunând o contestaţie la unitatea

angajatoare, aceasta răspunzând prin adresă şi concluzionând faptul că dispoziţia atacată este

emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.

Intimata reiterează în cuprinsul acestui răspuns faptul că „Dispoziţia” contestată se

face cu menţinerea drepturilor salariale, însă această stare de fapt nu corespunde realităţii.

Reclamanta apelantă face precizarea că personalului din cadrul sistemului public

sanitar, personal cu care au fost asimilaţi şi lucrătorii din sistemului public de asistenţă socială

beneficiază în continuare de acest spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă,

spor ce în mod legal şi normal ar trebui să le fie menţinut şi lor.

Mai învederează că, în situaţia lucrătorilor din sistemului public de asistenţă socială se

aplică dispoziţiile Legii nr. 250/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 3016, prorogarea unor

termene, precum şi unele măsuri fiscal-buget are şi pentru modificarea şi completarea unor

acte normative.

La art. 3 din acest act normativ, prin care se modifică Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr din 8 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016

se arată:

„Art. 32. - (1) Prin excepţie de la prevederile art.1 alin. (1), începând cu luna

decembrie 2016, salariile de bază ale personalului prevăzut la cap. I pct. 1, 2 şi 3 din anexa nr.

III - Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate» la Legea - cadru nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi

completările ulterioare, se stabilesc potrivit anexei nr.1”.

Mai mult, prin acest act normativ se introduce un nou articol, respectiv (63) care

prevede „Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (2), începând cu luna decembrie 2016,

sporurile şi alte drepturi salariale specifice activităţii se vor calcula prin raportare la salariul

de bază, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia categoriilor de personal

prevăzute la alin. (62)”. Reclamanta apelantă subliniază faptul că, nemulțumirea sa constă în

faptul că, deşi a fost acordat sporul de HIV în cuantum de 50% în baza HG nr. 281/1993

întregului personal, începând cu 01.06.2007, acest spor a fost acordat doar în procent de 30%

ca urmare a unor interpretări interne şi până în luna noiembrie 2016, începând cu luna

decembrie 2016 acest spor nu s-a mai acordat personalului de îngrijire medicală - asistent

medical, infirmieri, educatori, spălătorese - respectiv acelora care lucrează în mod direct cu

beneficiarii.

20

În schimb, de acest spor beneficiază doar personalul auxiliar, - şeful de centru, care

foarte rar transportă un beneficiar, bucătăresele, care nu au contact direct cu aceştia şi

muncitorul de întreţinere.

Învederează că, deşi au făcut diverse sesizări către cei abilitaţi, li s-a răspuns doar

evaziv, fără a le arăta şi un eventual temei legal al acestor reduceri ale drepturilor salariale,

motiv pentru care, în situaţia de faţă se simt discriminaţi, jigniţi, umiliţi, şi consideră că li s-a

făcut o nedreptate.

Se arată că, în sentinţa apelată se face referire la faptul că legiuitorul a acordat

competenţa exclusivă ordonatorului principal de credite în ceea ce priveşte acordarea şi

mărimea concretă a sporurilor, dar fără a se reţine faptul că acestea le-au fost acordate şi

ulterior refuzate la plată fără nici un motiv întemeiat pe texte legate, fără a li se schimba

natura, felul şi locul muncii, ba mai mult unele categorii de personal - fără atribuţii

funcţionale ce implică un grad de risc ridicat ca al său beneficiază de acest drept.

În drept, apelanta şi-a întemeiat cererea de apel pe dispoziţiile art. 466 şi urm. Cod

procedură civilă, pe cele ale Codului muncii, art. 30 şi 50 din Legea nr. 330/2009 şi Legea nr.

284/2010 şi nr. 285/2010, precum şi cele ale Legii nr. 153/2017, Legea nr. 250/2016.

În cauză s-a depus întâmpinare de către pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială

şi Protecţia Copilului Caraş-Severin, solicitând respingerea apelului, cu consecința anulării

dispoziţiei nr. […]/31.07.2017; obligarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia

Copilului Caraş-Severin în a proceda la emiterea unei noi dispoziţii cu respectarea

prevederilor legale; includerea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă

(HIV) în salariul reclamantei și obligarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia

Copilului Caraş-Severin la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate cu derularea

procesului.

În motivare, pârâta intimată arată că (...), dispoziţia directorului executiv nr.

[…]/31.07.2017 privind reîncadrarea acesteia în funcţia contractuală de execuţie de

infirmieră, gradaţia 5, la Centrul B… din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi

Protecţia Copilului Caraş-Severin, începând cu data de 01.07.2017, se referă la reîncadrare şi

nicidecum la reintegrare. Astfel, menţionează faptul că dispoziţia contestată, fiind de

reîncadrare şi nu de reintegrare, nu trebuie motivată, în preambul fiind prevăzute actele

normative şi actele administrative care au stat la baza emiterii acesteia.

De asemenea, precizează că la art. 1 din dispoziţia contestată se menţionează faptul că

reîncadrarea pe noua funcţie se face, cu menţinerea drepturilor salariale, potrivit prevederilor

art. 38 alin. (2) din Legea - cadru nr. 153/2017.

În aceeaşi ordine de idei, se menţionează faptul că, prin Hotărârea Consiliului Judeţean

Caraş-Severin nr. 142/27.07.2017 privind aprobarea organigramei şi a statelor de funcţii ale

Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin, precum şi ale

unităţilor de asistenţă socială cu personalitate juridică, s-au aprobat statele de funcţii ale

instituţiei, ca urmare a reîncadrării personalului potrivit prevederilor Legii - cadru nr.

153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (...) În ceea ce priveşte

solicitarea reclamantei referitoare la includerea sporului pentru condiţii periculoase sau

vătămătoare de muncă (HIV) în salariul său, precizează faptul că, prin adresa sa nr.

[…]/02.02.2017, numita A... a contestat dispoziţia directorului executiv nr. […]/25.01.2017

21

privind stabilirea cuantumului brut al salariului de bază al doamnei A... , întrucât a considerat

că la salariul de bază nu sunt adăugate şi sporurile de care consideră că trebuie să beneficieze.

(...) Începând cu data de 01.12.2016, potrivit prevederilor anexei nr. 1 punctul 3 din Legea nr.

250/2016, s-au aplicat salariile de bază pentru unităţile de asistenţă socială/serviciile sociale

cu sau tară cazare. La salariul de bază stabilit potrivit Legii nr. 250/2016, se mai poate adăuga

sporul de tură sau sporul de noapte, care nu apar în salariul brut lunar de bază, stabilit prin

dispoziţie, deoarece nu sunt sporuri cu caracter permanent. (...) Reclamanta nu putea beneficia

decât de salariul de bază din Legea nr. 250/2016, la care se poate adăuga sporul de tură sau

sporul de noapte, deoarece, aşa cum am menţionat şi mai sus, nu există regulamentele

prevăzute de art. 21 din Legea nr. 284/2010, pentru acordarea sporurilor pentru condiţii.

În drept, pârâta intimată şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile Legii - cadru nr.

284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările

şi completările ulterioare; Legea nr. 250/2016 privind aprobarea O.U.G nr. 20/2016 pentru

modificarea şi completarea O.U.G nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative; Legea - cadru nr. 153/2017 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice; Noul Cod de procedură civilă, republicat,

cu modificările şi completările ulterioare.

Examinând apelul declarat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a

actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor 466 şi următoarele C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Reclamanta A... îşi desfăşoară activitatea în cadrul Centrului B… care funcţionează în

structura organizatorică a intimatei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia

Copilului Caraş-Severin, pe postul de infirmieră. În această calitate, până în luna noiembrie

2016 reclamanta a beneficiat de un venit lunar brut în cuantum de 1.804 lei, compus din

salariul de bază brut de 1.375 lei, spor de condiţii de 120 lei şi spor HIV în cuantum de 309

lei, astfel cum rezultă din adeverinţa nr. […]/21.03.2018 emisă de Direcţia Generală de

Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Din cuprinsul aceleiaşi adeverinţe coroborate cu

menţiunile înscrise în dispoziţia angajatorului nr. […]/25.01.2017, rezultă că începând cu luna

decembrie 2016 reclamantei i s-a stabilit un salariu de bază în cuantum de 1.706 lei, ca

urmare a punerii în aplicare a Legii nr. 250/2016.

Apreciind că i s-au redus veniturile salariale, reclamanta a declanşat prezentul demers

judiciar, solicitând includerea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă

(HIV) în salariu şi plata retroactivă, începând cu luna decembrie 2016, a sporului HIV şi a

sporului de încordare psihică, contestând totodată şi dispoziţia de reîncadrare nr.

[…]/31.07.2017. Demersul său judiciar a fost respins în integralitate de Tribunalul Caraş-

Severin prin sentinţa civilă nr. 1839/28.11.2017, astfel că reclamanta a promovat prezentul

apel prin care a supus cenzurii instanţei dezlegarea dată de tribunal cererilor referitoare la

legalitatea dispoziţiei de reîncadrare nr. […]/31.07.2017 şi acordarea sporului HIV.

Procedând la rejudecarea fondului, în limitele efectului devolutiv determinate de ceea

ce s-a apelat, Curtea va analiza în mod prioritar legalitatea dispoziţiei de încadrare contestată.

Astfel, se observă că prin dispoziţia nr. […]/31.07.2017 Direcţia Generală de Asistenţă

Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin a dispus reîncadrarea reclamantei A... în funcţia

22

contractuală de execuţie de infirmieră, gradaţia 5, la Centrul B… din cadrul DGASPC Caraş-

Severin, începând cu data de 01.07.2017, dispunându-se în mod expres menţinerea drepturilor

salariale anterioare ale reclamantei.

Nelegalitatea acestei decizii este apreciată de reclamantă ca derivând din împrejurarea

că ea nu este precedată de o concediere anterioară a reclamantei care să fi justificat necesitatea

unei reintegrări pe funcţia contractuală deţinută, din lipsa inserării motivelor de fapt care au

stat la baza emiterii dispoziţiei şi, în sfârşit, din necuprinderea în conţinutul dispoziţiei a unor

referinţe legate de drepturile salariale ale reclamantei.

Curtea va înlătura susţinerile reclamantei, urmând să valideze legalitatea dispoziţiei de

reîncadrare contestate, în lumina reglementării cuprinse în noua lege a salarizării nr.

153/2017.

La data de 01.07.2017 a intrat în vigoare Legea nr. 153/2017, lege cadru privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin care a fost abrogată în mod expres

Legea-cadru anterioară nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice.

Conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, intitulat Reîncadrarea personalului,

„La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit

prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare

vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea

salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și

indemnizațiilor lunare potrivit art. 38”.

Aşadar, reîncadrarea reclamantei în funcţia contractuală de execuţie de infirmieră a

fost determinată de adoptarea noii legi de salarizare, raporturile de muncă dintre părţile

litigante urmând să se deruleze în continuare în baza reglementării conţinute în noul act

normativ prin care s-a stabilit sistemul de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar

plătit din bugetul general consolidat al statului.

De altfel, preambulul dispoziţiei de reîncadrare contestate face trimitere expresă la

dispoziţiile Legii nr. 153/2017, dar şi la Hotărârea Consiliului Judeţean Caraş-Severin nr.

142/27.07.2017, accesibilă pentru vizualizare pe site-ul acestei instituţii, prin care s-a aprobat

statul de funcţii contractuale al Centrului B… ca urmare a reîncadrării personalului potrivit

prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 (art. 5), dispoziţia de reîncadrare analizată

concretizându-se aşadar într-o punere în aplicare a dispoziţiilor legale enunţate.

Art. 36 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 dispune că reîncadrarea personalului salarizat

potrivit acestei legi se face cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de

funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38. Acest din urmă

articol reglementează aplicarea etapizată a noii legi de salarizare, dispunând menţinerea în

plată, începând cu data de 1 iulie 2017, a nivelului salarial acordat pentru luna iunie 2017,

până la 31 decembrie 2017, menţinându-se aşadar cuantumul brut al salariilor de bază,

soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul

sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de

salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare,

solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care

23

personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii [art. 38 alin. 2

lit. a)].

Or, dispoziţia nr. […]/31.07.2017 contestată prevede că reîncadrarea reclamantei se

face pe aceeaşi funcţie contractuală de execuţie deţinută de reclamantă anterior, respectiv

infirmieră, gradaţia 5, cu menţinerea drepturilor salariale anterioare, respectiv cele din luna

iunie 2017.

Sub acest aspect, Curtea nu întrevede niciun motiv de nelegalitate a dispoziţiei de

reîncadrare contestate, soluţia tribunalului de respingere a contestaţiei pentru nelegalitatea

dispoziţiei apărând a fi întemeiată.

Procedând mai departe la rejudecarea fondului în limitele cu care instanța a fost

învestită, Curtea constată că prin capătul de cerere subsidiar reclamanta urmăreşte plata în

continuare a sporului HIV, respectiv începând cu luna decembrie 2016, apreciind că în mod

eronat s-a dispus sistarea acestui spor, câtă vreme a beneficiat de el până în luna noiembrie

2016. Deşi soluţia tribunalului de respingere a cererii reclamantei apare a fi una corectă,

eşafodajul juridic pe care s-a fundamentat soluţia a fost construit exclusiv pe incidenţa art. 21

din Legea nr. 284/2010, care nu explică, astfel cum în mod corect a remarcat reclamanta,

acordarea sporului în discuţie până la un moment dat, urmată de sistarea ulterioară a acestuia,

cu ignorarea efectelor produse de intrarea în vigoare a Legii nr. 250/2016 privind aprobarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Pentru a putea fi verificată pertinenţa soluţiei pronunţate de tribunal se impune o

analiză retrospectivă a dreptului supus analizei din perspectiva modificărilor legislative

succesive intervenite în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Din menţiunile cuprinse în adeverinţa nr. […]/21.03.2018 emisă de Direcţia Generală

de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului rezultă că sporul HIV i-a fost acordat reclamantei

începând cu anul 2010 ca sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu. Aceeaşi concluzie

rezultă şi din analizarea dispoziţiei de reîncadrare nr. […]/03.08.2010 în care se menţionează

că reclamanta beneficiază de un salariu de bază de 773 lei la care se adaugă o sumă

compensatorie de 464 lei şi alte sporuri de 93 lei, potrivit prevederilor art. 30 alin. (5) din

Legea nr. 330/2009 şi art. 6 din OUG nr. 1/2010. Apar astfel drept veridice susţinerile

reclamantei conform cărora sporul HIV în cuantum de 50% a fost acordat întregului personal

încadrat la Centrul B… începând cu anul 2007, în baza HG nr. 281/1993. Însă, întrucât sporul

acordat în luna decembrie 2009 nu s-a mai regăsit în anexele la Legea nr. 330/2010 şi nici nu

a fost inclus în salariul de bază în baza Legii nr. 330/2009, din scriptele analizate rezultă că

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 angajatorul a procedat la acordarea retribuţiei

corespunzătoare sporului sub formă de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu. Această

modalitate de stabilire a drepturilor salariale a reprezentat o transpunere faptică a dispoziţiilor

art. 6 din OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de

personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în

domeniul bugetar, prin care s-a prevăzut că „În cazul în care drepturile salariale determinate

în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu prezenta ordonanţă de urgenţă sunt mai

24

mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru

luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere

diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această

sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de

încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură

salarială care se stabilesc în funcţie de acestea.”

Situaţia de faţă a fost avută în vedere de legiuitor şi transpusă în alin. (6) al art. 30 din

Legea nr. 330/2009 în sensul că pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent

acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost

incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în indemnizaţiile lunare

de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de

salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.

La data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 284/2010 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice care la art. 7 a prevăzut că „(1) Aplicarea

prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a

salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor

lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare. (2) Valoarea salariilor de bază,

soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare

utilizată la reîncadrarea pe funcţii a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind

salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.”.

Salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice a fost reglementată

prin Legea nr. 285/2011 care, prin art. 1 alin. (5) teza finală, a statuat cuprinderea în salariul

de bază a sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit OUG nr. 1/2010 şi

a sporurilor stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr.

330/2009 şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu

sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri

salariale. Se observă că această reglementare coincide parţial cu teza finală a art. 6 din OUG

nr. 1/2010 şi denotă intenţia clar exprimată a legiuitorului de a integra în salariul de bază

sporurile obţinute cu acest titlu anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi

acordate sub formă compensatorie cu titlu tranzitoriu ulterior acestei date. Prin includerea

sumei compensatorii în salariul de bază, aceasta şi-a pierdut individualitatea, contopindu-se cu

celelalte componente ale salariului de bază, astfel că ulterior acestei date valoarea sporului s-a

regăsit în salariul de bază la un nivel constant de 309 lei, el nefiind acordat şi calculat prin

aplicarea cotei procentuale asupra salariului de bază din luna respectivă.

Legile de salarizare următoare au menţinut structura bazei, astfel cum a fost ea gândită

de legiuitor prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, fiind aplicat vechiul sistem de

salarizare, adică cel existent la data de 31 decembrie 2009, cu ajustările prevăzute de noua

lege de salarizare, respectiv includerea unor sporuri şi a sumelor compensatorii în baza

salarială, eliminarea altor sporuri, instituirea unor limite salariale.

În acest context legislativ a apărut Legea nr. 250/2016 privind aprobarea Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul

2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea

25

şi completarea unor acte normative. Prin pct. 3 al legii s-a modificat alineatul 1 al articolului 3

ind. 2 al OUG nr. 57/2015 în sensul că „Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1),

începând cu luna decembrie 2016, salariile de bază ale personalului prevăzut la cap. I pct. 1, 2

şi 3 din anexa nr. III - Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate» la Legea-cadru nr.

284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările

şi completările ulterioare, se stabilesc potrivit anexei nr. 1”. Aşadar, pentru familia

ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate», în care sunt integrate şi unităţile de asistenţă

socială, legiuitorul a instituit o derogare de la regula menţinerii şi în anul 2016 a cuantumului

brut al salariului de bază acordat pentru luna decembrie 2015, prevăzând un nou nivel al

salariului de bază, prin modificarea anexei nr. 1 la OUG nr. 57/2015.

Pentru elucidarea parcursului legislativ cunoscut de sistemul de salarizare al

personalului din sănătate, se impune a fi amintit că prin OUG nr. 20/2016, act normativ aflat

în vigoare începând cu data de 09.06.2016, a fost introdus art. 3 ind. 2 în cuprinsul OUG nr.

57/2015 prin care s-a consacrat prima abatere de la principiul menţinerii nivelului salariului

de bază din luna decembrie şi pentru anul următor, în sensul că, începând cu luna august 2016

salariile de bază ale personalului prevăzut la cap. I pct. 1 şi 2 din anexa nr. III - Familia

ocupaţională de funcţii bugetare "Sănătate" din Legea-cadru nr. 284/2010 au fost stabilite prin

anexa nr. 1 la ordonanţă, nemaiavând ca punct de referinţă nivelul salariului de bază din luna

decembrie 2015. Or, Legea nr. 250/2016 a determinat o nouă modificare a nivelului salariului

de bază prevăzut pentru personalul din familia ocupaţională de funcţii bugetare sănătate şi

asistenţă socială, prin pct. 15 al legii dispunând înlocuirea anexei nr. 1 la ordonanţă cu anexa

nr. 1 la lege. De pildă, pentru funcţia de infirmieră în cadrul unei unităţi de asistenţă socială,

precum cea ocupată de reclamantă, salariul de bază prevăzut la pct. 3.3 din anexa nr. 1 la

Legea nr. 250/2016 a fost stabilit la un nivel de 1.706 lei.

În condiţiile în care sporul HIV, de care a beneficiat reclamanta în baza HG nr.

281/1993, a fost inclus în salariul de bază prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2011, acesta

nu mai poate fi analizat ca un element de sine stătător al sistemului de salarizare, astfel că

acesta se regăseşte în componenţa valorică a bazei. În acest context, opţiunea legiuitorului

concretizată prin adoptarea unei noi anexe cuprinzând noi limite ale salariilor de bază pentru

personalul din sănătate, nu trebuie privită ca o vitregire a personalului de beneficiul sporului

HIV, ci ca o măsură de politică fiscală prin care legiuitorul a înţeles să intervină pentru

aşezarea pe baze solide a sistemului de salarizare al personalului din sănătate care până în

anul 2016 a cunoscut doar o aplicare etapizată, în baza unor norme tranzitorii adoptate anual.

Aşa se face că adoptarea Legii nr. 250/2016, prin care au fost reglementate salariile de

bază şi modalitatea de calcul a sporurilor şi a altor drepturi specifice, a determinat activarea

implementării Legii nr. 284/2010, a căror norme au fost amânate de la aplicare prin legile

anuale de salarizare, din perspectiva analizei prezentând relevanţă art. 21 referitor la plata

sporurilor pentru condiţii de muncă. Astfel, deşi prin art. 6 ind. 3 din OUG nr. 57/2015

[introdus prin pct. 4 al Legii nr. 250/2016], s-a statuat că începând cu luna decembrie 2016

sporurile şi alte drepturi salariale specifice activităţii se calculează prin raportare la salariul de

bază [prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (2) din ordonanţă care a reiterat principiul

menţinerii cuantumului sporurilor şi a acelorlalte elemente ale sistemului de salarizare la

nivelul lunii decembrie 2015], totuşi locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea

26

concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I – VIII la Legea nr.

284/2010, precum şi condiţiile de acordare a acestuia urmau să se stabilească prin regulament

elaborat de către ministerul coordonator (art. 21 din Legea nr. 284/2010). Însă adoptarea

regulamentului privitor la sporuri a fost amânată prin art. 3 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 9/2017

privind unele măsuri bugetare în anul 2017 până la data de 01.03.2017, iar ulterior a fost din

nou prorogată adoptarea regulamentului până la data de 01.01.2018 (prin articolul unic din

OUG nr. 26/2017).

Aşadar, legiuitorul a acordat competenţă exclusivă ordonatorului principal de credite

(cu consultarea sindicatelor), pentru a elabora un regulament prin care să fie stabilite locurile

de muncă, categoriile de personal mărimea concretă a sporurilor, precum şi condiţiile de

acordare a acestora, având la bază buletinele de determinare/expertizare, însă pentru familia

ocupaţională de funcţii bugetare „sănătate” a fost prorogată elaborarea acestui regulament

„începând cu data de 1 ianuarie 2018”, astfel că nu subzistă niciun temei legal pentru

acordarea sporului pentru condiţii de muncă începând cu data de 01.12.2016, aşa cum a

solicitat reclamanta.

Sub acest aspect, sunt de reţinut şi observaţiile primei instanţe referitoare la caracterul

salarial suplimentar al sporurilor, extrase din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului şi a Curţii Constituţionale a României, în sensul că sporurile, premiile şi alte

stimulente, acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative, reprezintă drepturi

salariale suplimentare şi nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie, iar

statul este cel mai în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaţilor săi, din bugetul

de stat, putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de sume prin

modificări legislative corespunzătoare” (Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza

”Kechko împotriva Ucrainei”, deciziile Curţii Constituţionale nr. 108/14 februarie 2006, nr.

693/17 octombrie 2006, nr. 728/24 octombrie 2006 şi nr. 1.601/9 decembrie 2010).

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ. instanţa a respins apelul ca

neîntemeiat, menţinând soluţia primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

5. Obligația de plată a indemnizațiilor de detașare ale judecătorilor, membrii în

Birourile electorale

Legea nr. 115/2015: art. 26 alin. (5), 121, alin. (2)

Legea nr. 303/2004: art. 58

OUG nr. 27/2006: art. 13 alin. (1)

Fiind o formă atipică de modificare a raporturilor de muncă, detaşarea la care se

referă art. 121 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 nu-i conferă reclamantului decât beneficiile

menţionate în mod expres de prevederile legale ce reglementeze acest tip de activitate.

Autorul cererii nu poate pretinde beneficiile acordate în caz de delegare de normele art. 13

alin. (1) din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea magistraţilor, deoarece el nu a fost delegat

în condiţiile reglementate prin statutul său profesional. Ca atare, dreptul la diurnă al

27

autorului acţiunii se impune a fi analizat din perspectiva prevederilor art. 2 alin. (12) al HG

nr. 53/2016.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 672 din 30 mai 2018,

Judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin Sentinţa civilă nr. 1480/18 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr.

[…]/115/2017, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamantul A..., împotriva

pârâţilor Comuna B... şi Primăria Comunei B..., şi-n consecinţă a obligat pârâţii să plătească

reclamantului 6762,8 lei, reprezentând diurna pe perioada 09.04.2016 – 05.06.2016, sumele

urmând a fi actualizate cu dobânda legală de la data de 5 iunie 2016 până la data plăţii

efective.

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, a fost respinsă cererea reclamantului de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a depăşit în prealabil, potrivit art. 248

alin. (1) din Noul C. pr. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către

pârâţi, pe care a respins-o, cu motivarea că reclamantul a fost numit locţiitor în Biroul

Electoral de Circumscripţie B..., în data de 9 aprilie 2016 pentru alegerile locale ce au avut loc

în data de 5 iunie 2016.

În aceiaşi perioadă reclamantul a ocupat funcţia de judecător la Judecătoria C… .

Obiectul cererii introductive îl reprezintă plata diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit.

a) din OUG nr. 27/2006.

În continuare, Tribunalul a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 112 alin. (1) din

Legea 115/2015, potrivit cărora „cheltuielile pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor se

suportă din bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului

Bucureşti, ale judeţelor sau al municipiului Bucureşti, după caz.”

De asemenea, art. 121 alin. (2) din aceleaşi act normativ prevede că: „Membrii

birourilor electorale, statisticienii şi personalul tehnic auxiliar, care au calitatea de angajat cu

contract de muncă sau sunt numiţi într-o funcţie publică, se consideră detaşaţi, pe perioada cât

îşi desfăşoară activitatea, la birourile electorale”. Totodată, art. 46 alin. (4) şi art. 47 alin. (1)

din Codul muncii prevăd că: „(4) Salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de

transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau

de contractul colectiv de muncă aplicabil… „(1) Drepturile cuvenite salariatului detaşat se

acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea”.

Reclamantului i s-au aplicat dispoziţiile art. 112 alin. (1) din Legea 115/2015 şi art. 46

alin. (4), respectiv art. 47 alin. (1) din Legea 53/2003, acte normative derogatorii şi de o forţă

juridică superioară HG 53/2016.

Întrucât reclamantul a fost detaşat pe perioada alegerilor la Primăria B..., tribunalul a

reținut că pârâţii sunt cei care trebuie să suporte diurna de detaşare, astfel că excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive invocată de către pârâţi a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fond, tribunalul a reținut că, potrivit art. 13 alin. (1), lit. a) din OUG 27/2006: „(1)

Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi

sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau

28

detaşării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare

brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile

bugetare”.

Art. 9 din Anexa la HG nr. 1860/2006 prevede că: „Persoana aflată în delegare sau

detaşare într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de localitatea în care îşi are

locul permanent de muncă primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare sau de detaşare de 17

lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea sau instituţia publică în care îşi

desfăşoară activitatea.”

Reclamantului i s-au aplicat însă dispoziţiile art. 13 alin. (1), lit. a) din OUG nr.

27/2006, act normativ derogatoriu şi de o forţă juridică superioară.

De altfel, textul de lege menţionat prevede că judecătorii nu pot avea o diurnă mai

mică decât personalul din unităţile bugetare, ceea ce înseamnă, per a contrario, că pot avea o

diurnă mai mare, dar nu mai mult de 2 % din încadrarea lunară brută.

Din adeverinţa nr. […]/08.03.2017, eliberată de Tribunalul Timiş, instanţa de fond a

reținut că încadrarea lunară brută a reclamantului, pe perioada aprilie – iunie 2016 a fost de

6680 lei. Prin urmare, diurna de 2 % din această sumă este de 133,6 pe zi de detaşare.

Reclamantul a susținut că a primit cu titlu de diurnă 17 lei zilnic, ceea ce înseamnă că

are de primit o diferenţă de 116,6 lei pe zi, în total 6762,8 lei pentru 58 de zile de detaşare.

În consecinţă, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamantului

6762,8 lei, reprezentând diurna pe perioada 09.04.2016 – 05.06.2016, sume ce vor fi

actualizate cu dobânda legală de la data de 5 iunie 2016 până la data plăţii efective, potrivit

art. 166 alin. (4) din Legea 53/2003 şi art. 1535 din C. civ.

În temeiul art. 453 din noul Cod de procedură civilă tribunalul a respins cererea

reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefiind dovedite.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal, pârâţii Comuna B... şi

Primăria Comunei B... solicitând, în principal, anularea sentinței apelate și trimitere cauzei

spre rejudecare unei instanţe competente material să judece cauza în primă instanţă, dar aflată

pe raza teritoriala a unei alte Curţi de Apel, reclamantul având posibilitatea de a alege o altă

instanţă competentă material să judece prezenta cauză. În subsidiar, aceeaşi apelanţi au

solicitat schimbarea sentinţei supusă reformării, în sensul respingerii ca neîntemeiată a

acţiunii reclamantului.

În motivarea apelului, pârâții, în temeiul art. 127 C. pr. civ., au invocat excepţia de

necompetenta a Tribunalului Caras-Severin, cu motivarea ca reclamantul a sesizat o instanţă

ce se află în circumscripţia Curţii de Apel Timişoara, în a cărei rază teritorială se află și

Judecătoria C…, instanţa în cadrul căreia reclamantul își desfăşoară activitatea.

Tribunalul Caras-Severin a admis însă excepţia necompetentei materiale, cu referire

doar la faptul ca reclamantul domiciliază în C…, unde, de altfel, activează în cadrul

Judecătoriei C… și a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Timiş, dar nu s-a pronunţat

asupra excepţiei ridicată de pârâți, respectiv faptul ca reclamantul avea obligaţia, având în

vedere calitatea sa de judecător în cadrul Judecătoriei C…, de a sesiza o instanţă competentă

material să judece cauza, dar care se găseşte pe raza unei alte Curţi de Apel, decât cea în care

se găseşte Judecătoria C… . (...)

29

Totodată, pârâții consideră că în mod greşit prima instanţa a respins excepţia lipsei

calităţii procesual pasive a acestora, nesocotind prevederile Hotărârii nr. 53/2016 privind

stabilirea cheltuielilor necesare pregătirii şi desfăşurării în bune condiţii a alegerilor locale din

anul 2016, care în mod clar nu instituie în sarcina pârâților achitarea vreunor drepturi salariale

sau de alta natură membrilor biroului electoral, ba dimpotrivă textul legal antemenționat

prevede în mod clar și expres care sunt instituţiile care urmează să suporte drepturile salariale

și indemnizaţiile cuvenite acestor membrii, excluzând achitarea acestor categorii de sume din

bugetul local.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, în mod cu totul neîntemeiat prima instanţa a admis

acţiunea reclamantului, întrucât chiar în măsura în care s-ar stabili ca pretenţiile solicitate sunt

unele întemeiate, acestea nu ar putea fi solicitate de la pârâți, cate vreme dispoziţiile legale

speciale adoptate pentru alegerile locale din anul 2016 nu au prevăzut obligativitatea achitării

vreunor drepturi salariale sau indemnizaţii cuvenite persoanelor fac parte din birourilor

electorale în sarcina municipiilor sau comunelor.

Modul de retribuire a membrilor comisiilor electorale si birourilor electorale a fost

stabilit în conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 53/2016 privind stabilirea cheltuielilor

necesare pregătirii şi desfăşurării în bune condiţii a alegerilor locale din anul 2016. Prin

acelaşi act normativ s-au stabilit care sunt categoriile de cheltuieli aprobate, nivelul acestora,

precum si care sunt instituţiile ce urmează sa le suporte. (...)

În ceea ce priveşte indemnizaţiile membrilor birourilor electorale de circumscripţie şi

ai birourilor electorale ale secţiilor de votare, prevederile art. 5 din Hotărârea nr. 53/2016

instituie în sarcina Ministerului Afacerilor Interne obligaţia de a asigura, prin bugetele

instituţiilor prefectului, sumele necesare acoperirii acestora.

Împrejurarea că art. 121 din Legea nr. 115/2015 prevede ca membrii birourilor

electorale, statisticienii şi personalul tehnic auxiliar, care au calitatea de angajat cu contract de

muncă sau sunt numiţi într-o funcţie publică, se consideră detaşaţi, pe perioada cât îşi

desfăşoară activitatea, la birourile electorale, nu este de natura a naşte în sarcina pârâților

obligativitatea achitării diurnei solicitate de către reclamant, câtă vreme exista un tex legal,

respectiv Hotărârea nr. 53/2016 privind stabilirea cheltuielilor necesare pregătirii şi

desfăşurării în bune condiţii a alegerilor locale din anul 2016, act normativ cu caracter special,

de strictă aplicare, prin care s-au stabilit cuantumul cheltuielilor și cine le va suporta, care

exclude în mod expres suportarea oricăror drepturi băneşti cuvenite membrilor birourilor

electorale, fie că este vorba de drepturi salariale sau indemnizaţiile speciale instituite, din

bugetele locale ale municipiilor, oraşelor și comunelor,

Reclamantul intimat nu şi-a exprimat poziţia prin întâmpinare, cu toate că i s-a

comunicat de către instanţa de apel că are o atare obligaţie procesuală.

Analizând apelul pârâţilor prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466

şi urm. din Codul de procedură civilă, văzând şi faptul că pârâţii au contestat implicit

temeinicia sentinţei apelate, solicitând, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii

reclamantului, în acord cu prevederile art. 477 alin. (1) C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Cu privire la motivul de anulare ce ţine de necompetenţa de ordine publică invocată de

pârâţi prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe de fond, în condiţiile art. 130 alin. (2)

30

C.pr.civ., Curtea reţine că dispoziţiile art. 127 NCPC reglementează, într-adevăr, situaţia

particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât,

raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei

din pricina calităţii părţii. Din modul în care este redactată şi faţă de importanţa pe care

legiuitorul o acordă aparenţei de imparţialitate a instanţelor, rezultă că art. 127 alin. (1)

coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi articol instituie o competenţă de ordine publică, aplicabilă

numai cererilor formulate de către judecători, grefieri, asistenţi judiciari şi procurori, care îşi

desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece respectiva cerere. În speţa de faţă însă,

premisele la care se referă textul art. 127, alin. (1), teza I C.pr.civ. nu sunt îndeplinite,

deoarece, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că reclamantul îşi desfăşoară

activitatea în cadrul Judecătoriei C..., în timp ce instanţa sesizată de acesta cu cererea de

chemare în judecată este Tribunalul Timiş.

Ca atare, analizând această excepţie, Curtea reţine că motivul de apel ce ține de

anularea pentru necompetenţă a sentinţei primei instanţe nu este întemeiat.

În ce priveşte legitimarea procesual pasivă a autorităţilor administraţiei publice locale,

Curtea observă că în mod corect prima instanţă a reţinut în speţă aplicabilitatea normelor

speciale ale art. 112 alin. (1) din Legea nr. 115/2015, potrivit cărora „cheltuielile pentru

organizarea şi desfăşurarea alegerilor se suportă din bugetele locale ale comunelor, oraşelor,

municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, ale judeţelor sau al municipiului Bucureşti,

după caz”. De asemenea, la art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 53/2016 privind stabilirea cheltuielilor

necesare pregătirii şi desfăşurării în bune condiţii a alegerilor locale din anul 2016, se

precizează în mod expres: „categoriile principale de cheltuieli necesare pregătirii şi

desfăşurării în bune condiţii a alegerilor locale sunt următoarele:…b) indemnizaţiile

membrilor birourilor electorale”, în această categorie intrând, în mod evident, şi indemnizaţia

de detaşare, cuvenită în condiţiile reglementărilor speciale în materie.

Nu pot fi reţinute argumentele apelanţilor potrivit cărora obligaţia de plată a

indemnizaţiilor de detaşare ale membrilor birourilor electorale ar reveni instituţiilor la care

aceştia îşi desfăşoară activitatea de bază, deoarece textul art. 2 al Hotărârii nr. 53/2016 privind

stabilirea cheltuielilor necesare pregătirii şi desfăşurării în bune condiţii a alegerilor locale din

anul 2016 se referă la drepturile salariale care trebuie plătite acestor persoane pentru

activitatea de bază, iar nu pentru cea care ţine de procesul electoral.

În consecinţă, Curtea constată că nici acest motiv de apel nu este întemeiat.

Cu privire la fondul litigiului dintre părţi, Curtea reţine că înscrisurile administrate în

cauză, constând în Procesul verbal cuprinzând rezultatul tragerii la sorţi a preşedinţilor şi

locţiitorilor Biroului Electoral Judeţean şi Birourilor Electorale de Circumscripţie, depus la

dosarul instanţei de fond la filele 7-10, confirmă susţinerile, de altfel necontestate, din

acţiunea principală, potrivit cărora în perioada 9.04.2016 - 05.06.2016 reclamantul A… a

exercitat funcţia de locţiitor al preşedintelui Biroului electoral de circumscripţie nr. […] B...,

fiind numit în conformitate cu Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei

publice locale.

Pornind de la această situaţie de fapt, reclamantul pretinde că, de vreme ce, potrivit

prevederilor art. 121 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, membrii birourilor electorale, care au

calitatea de angajat cu contract de muncă sau sunt numiţi într-o funcţie publică, se consideră

31

detaşaţi, pe perioada cât îşi desfăşoară activitatea la birourile electorale, îi sunt aplicabile toate

prevederile cu caracter special ale art.13 alin. (1) din OUG nr. 27/2006 şi solicită astfel

acordarea unui diurne în cuantum de 2% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, prevăzută

la lit. a) din art. 13, alin. (1) din Ordonanţa amintită privind salarizarea şi alte drepturi ale

judecătorilor şi procurorilor.

Reiterând practica judiciară consacrată deja într-un litigiu anterior, soluţionat în

dosarul nr. […]/115/2016 al Curţii de Apel Timişoara, instanţa de apel reţine că normele

legale de drept comun care definesc instituţia detaşării sunt prevăzute de art. 45 din Codul

muncii, detaşarea fiind „actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă,

din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul

acestuia”. Totodată, din conţinutul prevederilor art. 47 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii,

rezultă că, pe perioada detaşării, toate drepturile cuvenite salariatului detaşat se acordă de

angajatorul la care s-a dispus detaşarea, iar numai în cazul în care drepturile acordate de

angajatorul care a dispus detaşarea sunt mai favorabile, ele se plătesc doar de către acesta din

urmă.

Instituţia detaşării este particularizată în cazul magistraţilor de prevederile cu caracter

special ale art. 58 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, norme

potrivit cărora detaşarea judecătorilor şi procurorilor se face de către Consiliul Superior al

Magistraturii, „la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul

Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte

autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea

acestor instituţii, precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale.”

Similar Codului muncii, art. 58 alin. (3), teza a II-a din Statut, prevede că, pe lângă

drepturile personalului detaşat, magistratul primeşte salariul corespunzător pentru activitatea

pe care o exercită ca urmare a detaşării, iar dacă acesta este inferior, i se plătesc drepturile

salariale corespunzătoare funcţiei de magistrat pe care o avea înaintea detaşării.

Cât priveşte detaşarea reclamantului la biroul electoral de circumscripţie, din

economia prevederilor Legii nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice

locale, dar şi ale Hotărârii nr. 53/2016 privind stabilirea cheltuielilor necesare pregătirii şi

desfăşurării în bune condiţii a alegerilor locale din anul 2016, aceasta este o formă specială de

modificare a raporturilor de muncă ce presupune întotdeauna, nu numai schimbarea locului de

muncă, ci şi a felului muncii, salariatul desfăşurând o activitate specifică atribuţiilor pe care le

are in procesul electoral, ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Pe de altă parte, textul art. 26 alin. (5) din Legea nr. 115/2015, dispune că desemnarea

persoanelor ce vor ocupa funcţia de preşedinte/locţiitor în birourile electorate se face de

preşedintele tribunalului din raza teritorială respectivă, în timp ce în cazul detaşării

magistraţilor, această măsură se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii.

Mai mult, spre deosebire de detaşarea prevăzută de Codul muncii, respectiv de Legea

nr. 303/2004, pe perioada participării la procesul electoral, magistraţii primesc atât drepturile

salariale cuvenite pentru funcţia ocupată în cadrul instanţei (chiar şi dacă, pe perioada

desfăşurării alegerilor nu participă la şedinţele de judecată), dar şi o indemnizaţie specifică

activităţii de preşedinte/locţiitor în biroul electoral care, în cazul reclamantului a fost de 85 lei

32

pentru fiecare zi de activitate, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Hotărârea nr.

53/2016.

Considerentele de ordin teoretic mai sus enunţate îndreptăţesc instanţa de control

judiciar că concluzioneze că modificarea raporturilor de muncă ale salariaţilor în vederea

participării, în calitate de preşedinţi sau locţiitori ai preşedinţilor secţiilor de votare pe

perioada desfăşurării procesului electoral, este o formă atipică de delegare,distinctă de

instituţia delegării de drept comun reglementată de Codul muncii şi de legile speciale care

reglementează statutul diferitelor categorii de personal, în speţă al magistraţilor.

În acelaşi sens s-a reţinut chiar de către Consiliul Superior al Magistraturii prin

Hotărârea nr. 232/22.03.2012, al cărui conţinut este de natură a infirma temeinicia pretenţiilor

deduse judecăţii. Astfel, CSM menţionează în conţinutul acestui act că desemnarea unui

judecător în biroul electoral nu se face prin detaşare, în condiţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr.

303/2004, respectiv de către secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii,

întrucât dispoziţiile legale în materie electorală nu se referă la detaşare, în înţelesul dat de

Legea nr. 303/2004. Acest aspect ar rezulta şi din împrejurarea că legiuitorul a utilizat

sintagma „se consideră detaşaţi”, iar nu că „sunt detaşaţi de către Consiliul Superior al

Magistraturii, în condiţiile legii”. În continuare, făcând referire la practica Curţii

Constituţionale în materie, hotărârea menţionată precizează că prin sintagma „se consideră

detaşaţi” s-a dorit să se sublinieze faptul că, pe perioada participării la birourile electorale,

judecătorii nu desfăşoară neapărat activitatea de judecată, ci doar atribuţiile pe care le implică

procesul electoral.

Prin urmare, Curtea consideră că, fiind o formă atipică de modificare a raporturilor de

muncă, detaşarea la care se referă art. 121 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 nu-i conferă

reclamantului decât beneficiile menţionate în mod expres de prevederile legale ce

reglementeze acest tip de activitate. Autorul cererii nu poate pretinde beneficiile acordate în

caz de delegare de normele art. 13 alin. (1) din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea

magistraţilor, deoarece el nu a fost delegat în condiţiile reglementate prin statutul său

profesional.

Ca atare, dreptul la diurnă al autorului acţiunii se impune a fi analizat din perspectiva

prevederilor art. 2 alin. (12) al H.G. nr. 53/2016, potrivit cărora „pe lângă drepturile prevăzute

la alin. (2) - (8), membrii birourilor electorale, personalul tehnic auxiliar, statisticienii şi

operatorii de calculator care îşi au domiciliul sau reşedinţa în alte localităţi beneficiază de

drepturile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 privind drepturile şi obligaţiile

personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă

localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, cu

modificările şi completările ulterioare.”

Pentru toate aceste motive,in baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă,

observând că sentinţa primei instanţe este rezultatul interpretării eronate a prevederilor legale,

Curtea a admis apelul pârâţilor, sens în care a schimbat în tot hotărârea supusă reformării, în

sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

S-a luat act că pârâţii apelanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată in calea de atac.

33

6. Răspunderea patrimonială a gestionarilor. Înscrisurile care pot constitui

titluri executorii. Abrogare expresă indirectă a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 22/1969

Legea nr. 22/1969: art.32

Legea nr. 53/2003 (reglementare inițială): art.164 alin.(1) şi (2), art. 298 alin. (2)

Faţă de noul cadru normativ care reglementează raporturile individuale de muncă,

dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 22/1969 au fost abrogate expres în mod indirect ca

urmare a noilor prevederi cuprinse în Codul muncii. Aceasta deoarece, actul normativ nou

prevede în textul său că se abrogă toate prevederile sau actele normative contrare

dispoziţiilor sale, chiar dacă nu le menţionează în mod expres.

În concluzie, în condițiile în care noua reglementare, respectiv Codul muncii, prin

art.164 alin. (1) şi (2) impune că reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi

efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată

ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, rezultă că intenția

legiuitorului a fost aceea de a se îndepărta de elementele statuate prin art. 32 din Legea nr.

22/1979.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 433 din 25 aprilie 2018,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 1523/PI pronunţată la data de 25 octombrie 2017, în dosarul

nr. […]/30/2017, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A... SRL

Timişoara, împotriva pârâtului B..., având ca obiect plata despăgubirilor băneşti. A respins

cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că pârâtul a fost angajat al

societăţii reclamante în funcţia de gestionar depozit, între părţi fiind încheiat Contractul

individual de muncă înregistrat în registrul de evidenţă a salariaţilor cu nr. […]/21.08.2015.

Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de

10374,26 lei, reprezentând minusul în gestiune constatat la data de 31 august 2016.

Prin cele două angajamente de plată olografe, însuşite de către pârât prin semnătură la

data de 1 septembrie 2016, acesta a recunoscut lipsurile din gestiune, obligându-se, totodată,

să achite despăgubirile solicitate de către reclamantă.

Aşa cum s-a arătat, pârâtul a îndeplinit atribuţii de gestionar, iar potrivit art. 32 alin.

(1) şi (2) din Legea nr. 22/1969: „La constatarea unei pagube în gestiune, persoana

răspunzătoare poate să-şi ia un angajament scris pentru acoperirea acesteia; angajamentul

scris constituie titlu executoriu. Dacă, ulterior, această persoană constată că nu datorează sau

că datorează numai în parte suma pentru care şi-a luat angajamentul, ea va putea face cerere

de desfiinţare a angajamentului la organul de jurisdicţie competent, în termen de 30 de zile de

la data când a cunoscut această împrejurare”.

În cauză, cele două angajamente de plată nu au fost contestate, astfel că ele sunt titluri

executorii.

34

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că angajamentele de plată necontestate sunt

echivalente unor hotărâri judecătoreşti definitive intrate în puterea lucrului judecat.

S-a mai reţinut de către prima instanţă de fond că, potrivit art. 632 din noul C. pr.

civ.:„(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu.(2)

Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare

provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii,

pot fi puse în executare”.

De asemenea, art. 622 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. prevăd că: „1) Obligaţia stabilită prin

hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la

îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit

dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.”

Prin urmare, reclamanta avea la îndemână punerea în executare a celor două

angajamente de plată, iar nu apelarea la concursul instanţei pentru analizarea şi stabilirea pe

fond a unor despăgubiri deja asumate de către pârât prin cele două titluri executorii.

În consecinţă, tribunalul a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă, iar în temeiul art. 453

din noul Cod de procedură civilă tribunalul a respins cererea reclamantei de acordare a

cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta de SC A...

SRL Timişoara solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii

acţiunii introductive.

În motivare, reclamanta a arătat că în mod eronat prima instanţă de fond a respins ca

fiind inadmisibilă acţiunea introductivă, pe considerentul că înscrisurile olografe intitulate

Acord de plată şi Declaraţie, însuşite de către pârât prin semnătură la data de 1 septembrie

2016, prin care acesta s-a obligat să achite contravaloarea minusului în gestiune constatat la

data de 31.08.2016, constituie titluri executorii în temeiul art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr.

22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu

gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste, nemaifiind necesară apelarea la concursul

instanţelor de judecată pentru analizarea şi stabilirea pe fond a unor despăgubiri deja asumate

de către pârât prin cele două titluri executorii.

Pentru justificarea acestei susţineri, reclamanta a arătat că prevederile art. 641 C. pr.

civ. referitoare la înscrisurile sub semnătură privată sunt în sensul că „înscrisurile sub

semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în

cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Orice clauză sau convenţie contrară este nulă şi

considerată nescrisă.”

Astfel, în prezentul litigiu este de reţinut că, deşi fostul angajat, în calitatea sa de

gestionar depozit, în urma concluziilor inventarului efectuat la data de 31.08.2016 şi-a asumat

prejudiciul constatat, în sumă de 10.374,26 lei, prin înscrisurile olografe din data de

01.09.2016, faptic acestea nu pot constitui titluri executorii în temeiul art. 31 din Legea

22/1969, neînscriindu-se în categoria înscrisurilor sub semnătură privată care pot, în mod

efectiv, potrivit dispoziţiilor supra citate, să fie puse în executare.

Pe cale de consecinţă, raportat la faptul că înscrisurile olografe prin care fostul angajat

s-a obligat să achite contravaloarea prejudiciului constând în lipsa de inventar descoperită în

35

gestiune cu ocazia efectuării inventarului la punctul de lucru din localitatea […], la data de

31.08.2016, nu au fost înregistrate în registrele publice, astfel cum prevede în mod expres art.

641 C. pr. civ. coroborat cu principiul aplicării imediate a normelor de procedură civilă, se

poate conchide că Declaraţia şi Acordul de plată asumate nu constituie titluri executori, ci

numai mijloace de probă si este necesar a se pronunţa o hotărâre judecătorească pentru ca

subscrisa să aibă posibilitatea de a recupera prejudiciul cauzat de către intimat.

În susţinerea celor menţionate anterior este de reţinut faptul că practica judiciară este

unanimă în a soluţiona litigii similare prin admiterea acţiunii în răspundere patrimonială şi

obligarea angajatului gestionar la plata contravalorii prejudiciului cauzat în gestiune, dat fiind

faptul că angajamentul de plata nu reprezintă titlu executoriu conform Codului de procedură,

ci numai un mijloc de probă.

Intimatul nu s-a prezentat in faţa instanţei de apel şi nu şi-a exprimat poziţia

procesuală, cu toate că a fost legal citat şi i s-a comunicat că are obligaţia de a depune

întâmpinare.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocat, a actelor de procedură efectuate în

faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm.

C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

În mod eronat şi fără a ţine seama de ansamblul reglementărilor legale incidente în

cauză, prima instanţă de fond a acordat eficienţă juridică prevederilor art. 32 din Legea nr.

22/1969, care dispun, într-adevăr, că „la constatarea unei pagube în gestiune, persoana

răspunzătoare poate să-și ia un angajament scris pentru acoperirea acesteia iar angajamentul

scris constituie titlu executoriu”.

Curtea reţine însă că aceste dispoziţii legale au fost corelate în trecut cu prevederile

vechiului cod al muncii, reprezentat de Legea nr. 10/1972 care atribuia angajamentului de

plată caracterul de titlu executoriu, având precizări clare și exprese în acest sens. Astfel, art.

107 alin. (2) dispunea că „Pentru acoperirea pagubelor aduse unității, precum și pentru

restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natura ori a

serviciilor nedatorate, cel în cauză poate să-și ia un angajament de plata, în scris, care

constituie titlu executoriu”.

Curtea aminteşte însă că aceste prevederi legale nu au mai fost reluate în corpul Legii

nr. 53/2003, privind Codul muncii, care în materia răspunderii materiale a salariaţilor a

prevăzut, în varianta iniţială, că „salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și

principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului

din vina și în legătură cu munca lor” [art.270 alin.(1)].

Mai mult decât atât, noile prevederi ale art.164 alin. (1) şi (2), în reglementarea iniţială

a Legii nr. 53/2003, au restrâns în mod explicit sfera înscrisurilor care pot constitui titluri

executorii, textele menţionate cuprinzând prevederi legale foarte clare, în sensul că „(1) Nicio

reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. (2)

Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria

salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre

judecătorească definitivă şi irevocabilă”.

36

În fine, potrivit prevederilor finale ale noului act normativ, cuprinse iniţial in art. 298

alin. (2) din Legea nr. 53/2003, „pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă:….-

orice alte dispoziţii contrare”.

În consecinţă, faţă de noul cadru normativ care reglementează raporturile individuale

de muncă, Curtea reţine că prima instanţă putea şi trebuia să observe că dispozițiile art. 32

alin. (1) din Legea nr. 22/1969 au fost abrogate expres în mod indirect ca urmare a noilor

prevederi cuprinse în Codul muncii și menționate anterior. Aceasta deoarece, aşa cum s-a

arătat mai sus, actul normativ nou prevede în textul său că se abrogă toate prevederile sau

actele normative contrare dispoziţiilor sale, chiar dacă nu le menţionează în mod expres.

În concluzie, în condițiile în care noua reglementare, respectiv Codul muncii, prin

art.164 alin. (1) şi (2) impune că reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi

efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată

ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, rezultă că intenția

legiuitorului a fost aceea de a se îndepărta de elementele statuate prin art. 32 din Legea nr.

22/1979.

Astfel, în litigiul supus astăzi analizei, cele două înscrisuri semnate de pârât prin care

acesta recunoaşte prejudiciul cauzat de 10374,26 lei şi se obligă faţă de angajator să-l

restituie, în rate, în perioada septembrie-octombrie 2016, nu pot constitui titlu executoriu,

deoarece, în baza acestora, nu se pot face rețineri lunare din drepturile salariale pentru

acoperirea pagubei, fiind necesar ca dreptul de creanţă să fie constatat printr-o hotărâre

definitivă.

Cele două înscrisuri semnate de salariat şi necontestate de acesta în instanţă sunt însă

veritabile mijloace de probă în condiţiile art. 273 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă

şi pot dovedi, coroborate cu celelalte înscrisuri administrate în faţa instanţei de fond, respectiv

Contractul individual de muncă nr. […]/21.08.2015, declaraţia de inventar din data de

31.08.2016 şi procesul verbal de inventariere nr. […]/18.11.2016 că pe perioada derulării

raporturilor individuale de muncă, pârâtul a avut atribuţii de gestionar şi a înregistrat din culpa

şi în legătură cu munca sa, la data de 31.08.2016, un minus în gestiune in suma de 10374,26

ron.

Prin urmare, în speţă sunt întrunite toate exigenţele răspunderii patrimoniale a

salariatului la care se referă art. 254 alin. (1) C.pr.civ., astfel că cererea de chemare in

judecată a reclamantei este admisibilă şi întemeiată. De aceea, în baza art. 280 alin. (2)

C.pr.civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanta-apelantă SC A... SRL Timişoara, a

schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul B... să

plătească reclamantei suma de 10.374,26 lei, reprezentând prejudiciu material rezultat din

lipsa numerarului în gestiune.

S-a luat act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

37

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ

7. Termenul legal în care autoritatea contractantă trebuie să solicite

ofertanților clarificări cu privire la eventualele neconcordanţe ce ar viza îndeplinirea

condiţiilor de formă ale garanţiilor de participare

H.G. nr. 395/2016 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016:

art. 35, art. 132 alin. (3), art. 134 alin. (3)

Legea nr. 98/2016: art. 2 alin. (2)

Legea nr. 101/2016: art. 26 alin. (2)

Solicitările de clarificări înaintate de autoritatea contractantă pentru lămurirea unor

„eventuale neconcordanţe cu privire la îndeplinirea condiţiilor de formă ale garanţiilor de

participare”, fac obiect de aplicare a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin H.G. nr. 395/2016, context în

care se impunea clarificarea de către comisia de evaluare a neconcordanţelor în termenul

instituit de această normă, care se aplică prioritar faţă de cea din art. 134 alin. (3) al

Normelor metodologice, având caracter special, potrivit principiului specialia generalibus

derogant.

Împrejurarea că autoritatea contractantă nu a respectat prevederile art. 132 alin. (3)

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin HG nr. 395/2016, în

sensul că nu a formulat solicitările de clarificări în termen de 3 zile lucrătoare de la data

limită de depunere a ofertelor (21.03.2018), ci abia la 26.03.2018, nu poate constitui un

motiv pentru identificarea unui alt termen pentru clarificările referitoare la condiţiile de

formă ale garanţiilor de participare, atâta timp cât legiuitorul a instituit în mod expres acest

termen, iar raţiunea reglementării acestuia se menţine, indiferent de conduita autorităţii

contractante.

În alţi termeni, necesitatea clarificării de urgenţă a eventualelor neconcordanţe cu

privire la îndeplinirea condiţiilor de formă ale garanţiilor de participare se menţine, cu atât

mai mult cu cât autoritatea contractantă nu a făcut demersuri în acest sens începând cu data

limită de depunere a ofertelor, întrucât verificarea garanţiilor de participare solicitate de

aceasta potrivit art. 35 şi următoarele din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

98/2016, aprobate prin HG nr. 395/2016 se impune a fi făcută prioritar, anterior evaluării

propunerilor tehnice şi financiare din oferte, având în vedere funcţia garanţiilor de

participare, concepute de legiuitor ca instrumente aferente modului de prezentare a ofertei,

care au drept scop protejarea autorităţilor contractante faţă de riscul unui comportament

necorespunzător al ofertanţilor pe toată perioada implicării acestora în procedura de

atribuire.

38

Curtea constată că întârzierea în analizarea instrumentelor de garantare de către

autoritatea contractantă nu justifica aplicarea unui alt termen pentru solicitarea de

clarificări, având în vedere termenul special instituit expres de legiuitor şi în nici un caz nu

justifica prelungirea perioadei de evaluare a ofertelor sub aspectul îndeplinirii criteriilor de

calificare şi selecţie, respectiv, al depunerii instrumentelor de garantare, atâta timp cât din

legislaţia specifică rezultă caracterul urgent al măsurilor ce trebuie luate de către comisiile

de evaluare în această etapă a procedurii de atribuire a contractelor de achiziţie publică.

Cu privire la o eventuală prelungire a termenelor stabilite de comisia de evaluare a

ofertelor nu se regăsesc în Legea nr. 98/2016 ori în Normele metodologice de aplicare a

acesteia dispoziţii exprese, aceasta fiind analizată deci ca o măsură de remediere, ce ar putea

fi dispusă de către autoritatea contractantă. În lipsa unor astfel de prevederi exprese,

instanţa ia act de faptul că o atare prelungire, ca măsură de remediere, ar putea fi dispusă

doar cu respectarea principiilor care guvernează procedura de atribuire a contractelor de

achiziţii publice, înscrise în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 98/2016, în primul rând, a

principiilor privind nediscriminarea şi tratamentul egal al tuturor participanţilor.

În lumina acestor principii, trebuie considerat că prelungirea termenului de

formulare a răspunsului la clarificări nu ar putea fi solicitată după expirarea acestuia,

întrucât ar fi de natură să creeze avantaje unora dintre participanţii la procedură, care nu

au respectat termenul, prin valorificarea unor răspunsuri înaintate după expirarea

termenului, în raport cu cei care s-au conformat, răspunzând în termen, fiind creat astfel un

dezechilibru în tratamentul acordat acestora de autoritatea contractantă. O atare soluţie nu

poate fi deci acceptată, fiind necesar ca măsura de prelungire a termenului să fie solicitată şi

dispusă anterior expirării acestuia, cu efecte faţă de toţi participanţii la procedură.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 1397 din 21 iunie 2018,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin decizia civila nr. 1397/21.06.2018 Curtea de Apel Timisoara a admis plângerea

promovată de petenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA -

Direcţia Regională Drumuri si Poduri Timişoara, cu sediul în Timişoara, […], împotriva

Deciziei nr. [...]/C4/1212 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, la

data de 14.05.2018, în contradictoriu cu intimata SC A… SRL, cu sediul în Arad, […], a

anulat decizia CNSC atacată şi, în consecinţă a respins contestaţia promovată de SC A...

SRL în contradictoriu cu Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA -

Direcţia Regională Drumuri si Poduri Timişoara.

Curtea a reținut in motivarea deciziei ca prin Decizia nr. [...] /C4/2012 emisă în data

de 14.05.2018, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în temeiul art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 101/2016, a admis contestaţia formulată de către SC A... SRL în contradictoriu

cu Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA şi a obligat autoritatea

contractantă ca în etapa de evaluare a ofertei să accepte răspunsul transmis de către

contestatoare în data de 29.03.2018, respectiv „SCRISOARE DE GARANŢIE DE

PARTICIPARE” conform Formular nr. 1.

39

Pentru a hotărî astfel, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut

următoarele:

Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, în calitate de

autoritate contractantă, a organizat procedura de licitaţie deschisă, în vederea încheierii

acordului-cadru având ca obiect „Lucrări de întreţinere curentă pe timp de vară - Estetica

rutieră şi scurgerea apelor anul I-IV - DRDP Timişoara: Lot A1 Cunta-Ilia, Lot A1 Ilia-

Remetea, Lot A1 Remetea-Nădlac, Lot Arad, Lot Caransebeş, Lot Deva, Lot Orşova, Lot

Timişoara”. În acest sens a elaborat documentaţia de atribuire aferentă şi a publicat în SEAP

anunţul de participare nr. […] /07.02.2018, valoarea estimată maximă a acordurilor-cadru

fiind de 69.699.998,62 lei, iar pentru „Lot Arad: 5.989.632,00 lei, fără TVA”, cu dată de

depunere a ofertelor 21.03.2018 ora 16:00.

Împotriva solicitării autorităţii contractante nr. 111/759 din 26.03.2018 prin care se

solicită:

„În conformitate cu prevederile art. 132 alin. (3) din H.G. nr. 395/2016, cu

modificările şi completările ulterioare, comisia de evaluare vă solicită să prezentaţi Instrument

de garantare constituit pentru Poliţa Seria […] din data de 16.03.2018, completat conform

Formularului nr. 1 - SCRISOARE DE GARANŢIE DE PARTICIPARE pus la dispoziţie prin

Documentaţia de atribuire, având în vedere faptul că Instrumentul de garantare depus de Dvs.

nu respectă modelul Formularului nr. 1 - SCRISOARE DE GARANŢIE DE PARTICIPARE

din Documentaţia de atribuire.

Completările/clarificările de mai sus vor fi depuse în S.E.A.P., cu semnătură

electronică extinsă, până ia data de 28.03.2018, inclusiv”, solicitând obligarea autorităţii

contractante ia decalarea termenului de răspuns la solicitarea de clarificări nr. […] / […]

/26.03.2018 până la data de 29.03.2018, şi acceptarea de către aceasta a Formularului nr. 1 -

Scrisoare de Garanţie de Participare remis de societatea B...S.A.

Consiliul, analizând criticile, a constatat că SC A... SRL invocă faptul că, deşi a

constituit garanţia de participare la procedura de atribuire, însă nu în forma publicată de către

autoritatea contractantă în SEAP, respectiv, nu conform Formularului nr. 1, singurele

informaţii lipsă din documentul depus la data depunerii ofertelor au fost:

- menţiunea „Formularul 1” în colţul dreapta al scrisorii prezentate de societatea sa;

- denumirea documentului depus era „INSTRUMENT DE GARANTARE PENTRU

PARTICIPARE” în loc de „Scrisoare de Garanţie de Participare”, şi

- omiterea paragrafului din Formularul 1 publicat în SEAP de către autoritatea

contractantă având următorul conţinut: „Această scrisoare de garanţie este supusă legilor din

România şi se va conforma Regulilor Uniforme privind Garanţiile la Cerere, publicate cu

numărul 758 de către Camera Internaţională de Comerţ, cu excepţia celor menţionate mai

sus”.

Legat de aspectul criticat, Consiliul a constatat că prin fişa de date a achiziţie, la cap.

III.1.1a) Garanţia de participare, punctul 2) autoritatea contractantă a prevăzut ca

„Modalitatea de constituire: - Garanţia de participare se constituie în conformitate cu

prevederile art. 36 alin. (1) din H.G. nr. 395/2016, respectiv aceasta va fi constituită printr-un

instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară ori de o societate de

asigurări, care nu se află în situaţiile special privind autorizarea ori supravegherea, în

40

condiţiile legii (Formularul nr. 1)” iar la cap. IV. 4.3) Modul de prezentare a ofertei,

CERINŢE OBLIGATORII PRIVIND GARANŢIA DE PARTICIPARE, a stabilit ca în cazul

în care garanţia de participare este constituită „prin instrument de garantare emis în condiţiile

legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări, (...)”. Instrumentul de garantare se

prezintă, în cuantumul şi având perioada de valabilitate solicitată în Documentaţia de

atribuire, în conformitate cu Formularul nr. 1 «Garanţia de Participare» din secţiunea

«Formulare» a Documentaţiei de atribuire”.

Consiliul a constatat că în data de 26.03.2017, conform celor consemnate în procesul

verbal înregistrat sub nr. […] / […] încheiat cu ocazia verificării garanţiilor de participare,

comisia de evaluare a stabilit care sunt clarificările ce urmează a fi solicitate ofertanţilor cu

privire la documentele depuse referitoare la constituirea garanţiei de participare.

Astfel, s-a constatat că pentru ofertantul contestator, comisia de evaluare a stabilit

solicitarea retransmiterii instrumentului de garantare, hotărâre materializată prin adresa nr.

[…] / […] din 26.03.2018.

În data de 29.03.2018, SC A... SRL a transmis autorităţii contractante documentului

solicitat.

În aceeaşi zi, respectiv, 29.03.2018, împotriva termenului acordat de către autoritatea,

contractantă pentru transmiterea răspunsului (a documentului solicitat), SC A... SRL a depus

notificare prealabilă, cu respectarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 101/2016, prin care a

solicitat „prelungirea termenului de depunere a răspunsului la solicitarea dvs. nr. [...] / [...]

/26.03.2018 până la data de 28.03.2018”, eroare materială asupra căreia a revenit prin e-mail

când a precizat „acceptarea prelungirii termenului de transmitere a garanţiei de participare

refăcută conform solicitaţii dvs., până la data de 29.03.2018 inclusiv”.

Cu adresa nr. […] / […] din 02.04.2018, a răspuns notificării prealabile, însă nu a

dispus măsuri de remediere în sensul acceptării prelungirii perioadei de depunere a

documentului, afirmând, în susţinerea deciziei luate, că exista opţiunea legală a contestatoarei,

ca înaintea expirării termenului de răspuns la solicitarea de clarificări să solicite prelungirea

acestuia.

Analizând conţinutul actului atacat şi susţinerile contestatoarei referitoare la refuzul

nejustificat, în opinia sa, a autorităţii contractante de a prelungi data de răspuns, Consiliul a

constatat că termenul acordat de către aceasta pentru depunerea unui document care urma să

fie emis de o altă instituţie şi nu de către contestatoare a fost scurt.

Consiliul a constatat că, în fapt, contestatoarea a avut ia dispoziţie o zi lucrătoare,

respectiv, doar data de 27.03.2018, pentru a obţine de la instituţia bancară emitentă a

instrumentului de garantare a un nou document, conform solicitării, situaţie în care pe lângă

timpul nerezonabil acordat pentru obţinerea acestuia, autoritatea contractantă nu a ţinut seama

de prevederile legale în materie.

În acest sens, Consiliul a reţinut ca relevante şi aplicabile în cauză dispoziţiile art. 132

alin. (3) din H.G. nr. 395/2016, potrivit cărora „în condiţiile art. 215 alin. (4) din Lege,

eventualele neconcordanţe cu privire la îndeplinirea condiţiilor de formă ale garanţiei de

participare, inclusiv cele privind cuantumul şi valabilitatea, se vor clarifica de către comisia

de evaluare cu ofertanţii în maximum 3 zile lucrătoare de la data-limită de depunere a

ofertelor, sub sancţiunea respingerii ofertei ca Inacceptabilă”.

41

Prin urmare, în condiţiile în care comisia de evaluare nu a verificat documentele

referitoare la garanţia de participare la data de depunere a ofertelor ci la o data ulterioară,

respectiv la data de 26.03.2018 şi nu la data de 21.03.2018 - depunere oferte, o astfel de

împrejurare nu poate conduce la concluzia că ofertanţii sunt cei care trebuie să suporte

consecinţele, respectiv „clarificarea” legată de garanţiile de participare în termen de o zi

lucrătoare.

O astfel de atitudine a fost reţinută de către Consiliu ca fiind excesivă, motiv pentru

care s-a constatat că autoritatea contractantă avea obligaţia să coroboreze dispoziţiile art. 132

alin. (3) din H.G. nr. 395/20016, cu cele ale art. 134 alin. (3) din acelaşi act normativ potrivit

cărora „Comisia de evaluare va stabili termenul-limită în funcţie de volumul şi complexitatea

clarificărilor şi completărilor formale sau de confirmare necesare Pentru evaluarea flecarei

solicitări de participare/oferte. Termenul astfel stabilit va fi, de regulă, de minimum 3 zile

lucrătoare”, în condiţiile în care din culpa sa verificarea documentelor privind constituirea

garanţiei de participare s-a făcut în data de 26.03.2018 şi nu la data de 21.03.2018 (data

depunerii ofertelor).

În ceea ce priveşte susţinerea autorităţii contractante potrivit căreia termenul a fost

acordat cu respectarea dispoziţiilor art. 134 alin. (3) din H.G. nr. 395/2016, afirmând ca a fost

stabilit prin - raportare la volumul şi complexitatea clarificărilor/completărilor solicitate şi

ţinând seama că termenul de 3 zile este un termen de recomandare fiind însoţit de sintagma

„de regulă”, Consiliul a constatat că legiuitorul a stabilit ca termen minimum 3 zile

lucrătoare, indiferent de conţinutul şi complexitatea răspunsului, iar în măsura în care aceasta

este ridicată termenul trebuie să fie mai mare decât minimum de 3 zile lucrătoare stabilit,

interpretarea data textului de lege în speţă de către autoritatea contractantă fiind eronată.

În consecinţă, având în vedere cele constatate anterior, Consiliul a reţinut că termenul

de o zi lucrătoare (27.03.2018) acordat pentru transmiterea răspunsului a fost insuficient

pentru obţinerea de către contestatoare a unui document emis de o altă instituţie, termenul de

răspuns al acesteia din urmă neputând fi impus de către ofertantul contestator, motiv pentru

care criticile au fost admise, urmând ca în etapa de evaluare a ofertelor documentul depus în

data de 29.03.2018 să fie acceptat de către autoritatea contractantă.

În luarea deciziei, Consiliul a avut în vedere că autorităţii contractante nu i-a fost creat

niciun prejudiciu prin depunerea unui document completat exclusiv din punct de vedere

formal cu o zi după data stabilită, în condiţiile în care, potrivit art. 35 alin. (1) din H.G. nr.

395/2016 „Garanţia de participare reprezintă un instrument aferent modului de prezentare a

ofertei, care are drept scop protejarea autorităţii contractante faţă de riscul unui comportament

necorespunzător al ofertantului pe toată perioada implicării sale în procedura de atribuire”, iar

prin documentele depuse iniţial de către contestatoare scopul constituirii acesteia era atins, un

eventual demers de respingere a ofertei pentru acest motiv fiind evident excesiv.

Consiliul a mai constatat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 101/2016, orice operator

economic vătămat de un act al autorităţii contractante depune, în termenul legal, notificare

prealabilă. Autoritatea contractantă a susţinut că demersul ce trebuia făcut de contestatoare era

acela de a cere decalarea termenului de răspuns, situaţie în care ar fi acceptat solicitarea.

42

Consiliul a apreciat că ipoteza avansată de autoritatea contractantă nu are la bază vreun

text legal sau probe, contestatoarea acţionând potrivit propriului interes, respectiv formulând,

în termen legal, notificarea prealabilă.

Împotriva acestei decizii a formulat plângere petenta Compania Naţională de

Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara,

solicitând modificarea acesteia şi respingerea contestaţiei promovate de SC A... SRL,

învederând că prin decizia atacată s-a reţinut o stare de fapt ce nu corespunde realităţii,

respectiv, că intimata ar fi avut la dispoziţie doar o zi lucrătoare pentru a răspunde la

solicitarea de clarificări privind garanţia de participare, în fapt fiind acordat intimatei un

termen de 2 zile lucrătoare, respectiv, până la data de 28.03.2018 inclusiv.

Se arată în acest sens că solicitarea de clarificări a fost comunicată petentei la

26.03.2018, cu solicitarea de a se prezenta instrumentul de garantare completat conform

Formularului nr. 1 – Scrisoare de garanţie de participare până la data de 28.03.2018 inclusiv,

termenul astfel acordat împlinindu-se la ora 24 a datei limită, incorporând astfel 2 zile

lucrătoare, respectiv, zilele de 27 şi 28.03.2018.

De asemenea, se arată că interpretarea expusă în decizie, potrivit căreia în art. 134

alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin H.G. nr.

395/2016 s-ar fi instituit un termen minim de 3 zile lucrătoare, pentru comunicarea

răspunsului la solicitarea de clarificări, este eronată, de vreme ce legiuitorul a precizat în

norma astfel interpretată că, în funcţie de volumul şi complexitatea clarificărilor şi

completărilor formale sau de confirmare necesare pentru evaluarea fiecărei oferte, comisia

poate stabili termenul limită, care va fi, de regulă, de minim 3 zile lucrătoare. Se

concluzionează că nu poate fi acceptată opinia expusă în decizia atacată potrivit căreia

termenul în discuţie ar fi de minim 3 zile lucrătoare, indiferent de situaţie.

În susţinerea poziţiei sale, petenta invocă interpretarea expusă de Consiliul Naţional de

Soluţionare a Contestaţiilor într-o speţă similară, în decizia nr. [...] /12.10.2017, în care a fost

acceptat ca legal stabilit termenul d e o zi lucrătoare pentru a se prezenta dovada plăţii

integrale a primei de asigurare, cu motivarea că art. 134 alin. (3) din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin H..G nr. 395/2016 instituie un termen de minim

3 zile lucrătoare ca regulă, fără a exclude însă posibilitatea acordării unui termen mai redus, în

funcţie de volumul şi complexitatea completărilor formale sau de confirmare solicitate.

Se subliniază că din formularea dispoziţiilor art. 134 alin. (3) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin H.G. nr. 395/2016 se poate

deduce că termenul de depunere a răspunsurilor la solicitările de clarificări este instituit cu

titlu de recomandare, împrejurare ce rezultă din utilizarea în text a sintagmei „de regulă”,

precum şi de precizările referitoare la posibilitatea dimensionării acestui termen în raport de

volumul şi complexitatea clarificărilor/completărilor solicitate.

Se arată că autoritatea contractantă a înţeles să stabilească în speţă un termen mai

redus luând în considerare tocmai volumul şi complexitatea redusă a clarificărilor solicitate,

faptul că aprecierea sa a fost corectă fiind dovedit de împrejurarea că un alt ofertant, aflat în

situaţie identică (având garanţia de participare constituită printr-un Instrument de garantare

emis de aceeaşi societatea de asigurări ca şi intimata SC A... SRL), a răspuns la solicitarea de

clarificări în termenul astfel acordat.

43

Mai mult, petenta susţine că soluţia expusă de Consiliul Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor în decizia de faţă încalcă principiile ce guvernează procedura de atribuire a

contractelor de achiziţie publică, respectiv, cel privind nediscriminarea şi tratamentul egal al

tuturor participanţilor la procedură, consacrat de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 98/2016 privind

achiziţiile publice, întrucât a obligat autoritatea contractantă să accepte garanţia de participare

prezentată de SC A... SRL, deşi aceasta a fost transmisă după expirarea termenului acordat,

ceea ce creează un avantaj menţionatului participant la procedură, în comparaţie cu alţi

participanţi, care au înţeles să respecte termenul acordat.

În această privinţă se precizează că un termen identic a fost acordat ofertantului SC

B… SRL, pentru a răspunde aceleiaşi clarificări (de depunere a garanţiei de participare prin

respectarea Formularului nr. 1 – Scrisoare de garanţie de participare), iar acesta s-a

conformat, astfel încât, acceptarea clarificării transmisă de intimata SC A... SRL după

expirarea termenului (la 29.03.2018) ar reprezenta o încălcare a principiului aplicării unui

tratament egal tuturor ofertanţilor.

Mai argumentează petenta poziţia sa, prin relevarea faptului că intimata SC A... SRL

nu a răspuns în termenul atribuit la solicitarea de clarificări şi nici nu a solicitat în interiorul

acelui termen prelungirea perioadei de depunere a instrumentului de garantare în forma

prevăzută de documentaţia de atribuire, depunând abia la 29.03.2018 notificarea prealabilă nr.

[...] /29.03.2018, înregistrată la Direcţia Regională Drumuri si Poduri Timişoara – Serviciul

Achiziţii Lucrări şi Produse sub nr. [...] /30.03.2018 „împotriva termenului de răspuns trecut

în solicitarea de clarificări”, la care s-a comunicat că autoritatea contractantă înţelege să

menţină termenul stabilit pentru transmiterea răspunsului la solicitarea de clarificări.

Se precizează că o solicitarea de prelungire a termenului, formulată şi transmisă

anterior expirării acestuia ar fi putut fi acceptată, întrucât o atare prelungire ar fi produs

efecte pentru toţi ofertanţii, în timp ce comunicarea unei astfel de cereri abia în data de

29.03.2018, după expirarea termenului ar fi fost de natură să încalce principiul nediscriminării

şi tratamentului egal al tuturor ofertanţilor, întrucât ar fi beneficiat doar intimatei.

Analizând plângerea autorităţii contractante, precum şi decizia CNSC atacată, Curtea a

retinut ca sunt corecte susţinerile petentei acesteia în ce priveşte împrejurările de fapt

consemnate de CNSC în decizia sa, referitoare la termenul acordat de autoritatea contractantă

ofertanţilor pentru a răspunde la solicitările de clarificări referitoare la garanţia de participare.

Astfel, se poate observa că, în vederea atribuirii Acordului – cadru având ca obiect

Lucrări de întreţinere curentă pe timp de vară „Estetică rutieră şi scurgerea apelor anul I-IV –

D.R.D.P. Timişoara: Lot A1 Cunţa – Ilia, Lot A1 Ilia – Remetea, Lot A1 Remetea-Nădlac,

Lot Arad, Lot Caransebeş, Lot Deva, Lot Orşova, Lot Timişoara”, a fost publicat în SEAP şi

în J.O.U.E. anunţul de participare nr. 182480/7.02.2018, fiind stabilită data limită de depunere

a ofertelor la 21.03.2018, ora 16,00, dată până la care au depus oferte mai mulţi operatori

economici, între care intimata SC A... SRL şi SC B... SRL.

Autoritatea contractantă nu a verificat garanţiile de participare la data depunerii

ofertelor, ci abia în data de 26.03.2018, constatând că instrumentul de garantare prezentat de

cei 2 ofertanţi menţionaţi nu a fost completat în conformitate cu Formularul nr. 1 – Scrisoare

de garanţie de participare, inclus în documentaţia de atribuire. În consecinţă, în temeiul art.

132 alin. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin HG nr.

44

395/2016, aceasta a solicitat ofertanţilor prezentarea instrumentelor de garantare din cuprinsul

ofertelor completate în conformitate cu formularul menţionat, până la data de 28.03.2018

inclusiv.

Întrucât solicitările de clarificări au fost comunicate ofertanţilor în data de 26.03.2018

(fila 31 din dosarul Curţii de Apel Timişoara), trebuie concluzionat că termenul stabilit de

autoritatea contractantă pentru formularea răspunsului era de 2 zile lucrătoare, iar nu de o zi

lucrătoare, cum eronat a considerat în decizia sa Consiliul Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor.

Într-adevăr, se constată că termenul în discuţie a început să curgă în data de

26.03.2018 însă, fiind calculat potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. a) şi b)

din Legea nr. 98/2016, pentru a se determina momentul de început al acestuia nu se include în

calcul data la care s-au comunicat solicitările de clarificări, termenul începând să curgă la ora

0,00 a zilei de 27.03.2018, împlinindu-se la ora 24,00 a zilei de 28.03.2018.

Este evident astfel că termenul acordat de autoritatea contractantă nu cuprinde doar o

zi lucrătoare ci 2 astfel de zile, neputând fi considerat nerezonabil, raportat la dispoziţiile art.

132 alin. (3) şi art. 134 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016,

aprobate prin H.G. nr. 395/2016, astfel cum s-a apreciat prin decizia atacată.

Instanţa reţine în această privinţă că solicitările de clarificări înaintate de autoritatea

contractantă au fost formulate pentru lămurirea unor „eventuale neconcordanţe cu privire la

îndeplinirea condiţiilor de formă ale garanţiilor de participare”, făcând deci obiect de aplicare

a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016,

aprobate prin H.G. nr. 395/2016. Astfel fiind, trebuie concluzionat că menţionatele

neconcordanţe trebuiau clarificate de către comisia de evaluare cu ofertanţii în termenul

instituit de această normă, care se aplică prioritar faţă de cea din art. 134 alin. (3) al Normelor

metodologice, având caracter special, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Împrejurarea că autoritatea contractantă nu a respectat prevederile art. 132 alin. (3)

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin H.G. nr. 395/2016,

în sensul că nu a formulat solicitările de clarificări în termen de 3 zile lucrătoare de la data

limită de depunere a ofertelor (21.03.2018), ci abia la 26.03.2018, nu poate constitui un motiv

pentru identificarea unui alt termen pentru clarificările referitoare la condiţiile de formă ale

garanţiilor de participare, atâta timp cât legiuitorul a instituit în mod expres acest termen, iar

raţiunea reglementării acestuia se menţine, indiferent de conduita autorităţii contractante.

În alţi termeni, necesitatea clarificării de urgenţă a eventualelor neconcordanţe cu

privire la îndeplinirea condiţiilor de formă ale garanţiilor de participare se menţine, cu atât

mai mult cu cât autoritatea contractantă nu a făcut demersuri în acest sens începând cu data

limită de depunere a ofertelor, întrucât verificarea garanţiilor de participare solicitate de

aceasta potrivit art. 35 şi următoarele din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

98/2016, aprobate prin H.G. nr. 395/2016 se impune a fi făcută prioritar, anterior evaluării

propunerilor tehnice şi financiare din oferte, având în vedere funcţia garanţiilor de

participare, concepute de legiuitor ca instrumente aferente modului de prezentare a ofertei,

care au drept scop protejarea autorităţilor contractante faţă de riscul unui comportament

necorespunzător al ofertanţilor pe toată perioada implicării acestora în procedura de atribuire.

45

Aşadar, trebuie considerat că, potrivit art. 132 alin. (3) din menţionatele Norme

metodologice, autoritatea contractantă era obligată să solicite clarificarea eventualelor

neconcordanţe referitoare la condiţiile de formă ale garanţiei de participare într-un termen

maxim de 3 zile lucrătoare de la data limită de depunere a ofertelor, iar, în măsura în care

analizarea instrumentelor de garantare nu s-a făcut la acea dată, acest termen maxim trebuia

respectat, începând să curgă de la data la care s-a realizat efectiv analiza.

Contrar celor consemnate în decizia CNSC, instanţa constată că întârzierea în

analizarea instrumentelor de garantare de către autoritatea contractantă nu justifica aplicarea

unui alt termen pentru solicitarea de clarificări, având în vedere termenul special instituit

expres de legiuitor şi în nici un caz nu justifica prelungirea perioadei de evaluare a ofertelor

sub aspectul îndeplinirii criteriilor de calificare şi selecţie, respectiv, al depunerii

instrumentelor de garantare, atâta timp cât din legislaţia specifică rezultă caracterul urgent al

măsurilor ce trebuie luate de către comisiile de evaluare în această etapă a procedurii de

atribuire a contractelor de achiziţie publică.

Instanţa concluzionează astfel că petenta era obligată să solicite ofertanţilor

clarificările în discuţie, referitoare la condiţiile de formă ale instrumentelor de garantare în

termenul de maxim 3 zile lucrătoare, prev. de art. 132 alin. (3) din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin HG nr. 395/2016, chiar în situaţia de fapt existentă

în speţă, în care acest termen nu a început să curgă de la data limită de depunere a ofertelor,

nefiind deci aplicabil termenul stabilit printr-o normă cu caracter general în art. 134 alin. (3)

din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, instanţa observă că, chiar în ipoteza în care ar fi aplicabil termenul

stabilit de această din urmă normă, interpretarea expusă în decizia CNSC, potrivit căreia

autoritatea contractantă ar fi obligată să stabilească un termen de minim 3 zile lucrătoare

pentru răspunsul la clarificări este eronată.

Norma supusă analizei prevede că termenul pentru transmiterea clarificărilor şi

completărilor formale sau de confirmare, considerate necesare de către comisia de evaluare,

„va fi, de regulă, de minim 3 zile lucrătoare”. Interpretând gramatical această normă, instanţa

reţine că legiuitorul nu a stabilit astfel un termen minim de 3 zile lucrătoare, astfel cum a

considerat Consiliul, ci a stabilit că acest termen trebuie respectat ca regulă, în afara

situaţiilor de excepţie, în atari situaţii putând fi deci redus, la un nivel sub cel minim astfel

prevăzut.

Într-adevăr, dacă ar fi înţeles să excludă posibilitatea acordării unui termen mai redus,

legiuitorul ar fi prevăzut că termenul în discuţie „va fi de minim 3 zile lucrătoare”, însă în

text a fost inclusă şi sintagma „de regulă”, rezultând astfel că sunt admise excepţii de la acest

termen minim, acesta putând fi stabilit la un nivel mai redus.

Spre aceeaşi concluzie conduse şi observaţia că în acelaşi art. 134 alin. (3) din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin H.G. nr. 395/2016 se

reglementează dreptul comisiei de evaluare de a stabili termenul-limită în funcţie de volumul

şi complexitatea clarificărilor şi completărilor formale sau de confirmare necesare pentru

evaluarea fiecărei oferte, putându-se deduce astfel că aceasta are drept de apreciere cu privire

la dimensiunile termenului instituit pentru răspunsul la solicitările de clarificări, raportat la

criteriile astfel expuse.

46

Prin urmare, trebuie concluzionat că în ipoteza în care clarificările ori completările

solicitate ofertanţilor sunt de volum ori complexitate redusă, comisia de evaluare are

posibilitatea de a stabili un termen sub nivelul minim prevăzut ca regulă de legiuitor, cu

condiţia ca acesta să aibă caracter rezonabil şi să fie instituit în mod egal pentru toţi

participanţii la procedură, pentru respectarea principiului nediscriminării şi tratamentului egal

al acestora.

În speţă, nu s-ar putea considera că termenul de 2 zile lucrătoare acordat ofertanţilor

de către autoritatea contractantă nu ar avea caracter rezonabil, astfel cum a reţinut Consiliul

Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în condiţiile în care s-a solicitat ofertanţilor doar

îndeplinirea unor condiţii de formă cu privire la instrumentele de garantare, condiţii care au

fost făcute cunoscute acestora prin publicarea în SEAP a documentaţiei de atribuire.

De altfel, caracterul rezonabil al acestui termen este dovedit în speţă, astfel cum

justificat susţine petenta, de chiar faptul că ofertantul SC B... SRL, aflat în situaţie identică

intimatei, a respectat termenul de comunicare a răspunsului la solicitarea de clarificări, acesta

având aceeaşi obligaţie de a depune instrumentul de garantare în condiţiile de formă stabilite

prin documentaţia de atribuire, potrivit modelului din Formularul nr. 1 – Scrisoare de garanţie

de participare, documentul fiind necesar a fi obţinut de la aceeaşi societate de asigurări.

Aşadar, instanţa constată că, în măsura în care s-ar accepta interpretarea din decizia

atacată, referitoare la termenul de înaintare a răspunsurilor la solicitările de clarificări, din art.

134 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016, aprobate prin H.G.

nr. 395/2016, trebuie considerat că acesta poate fi redus sub nivelul de 3 zile lucrătoare,

precum şi că acesta a fost în mod justificat stabilit la un nivel mai redus în speţă, având

caracter rezonabil raportat la volumul şi complexitatea completărilor formale considerate

necesare în cazul intimatei SC A... SRL.

Referitor la termenul de depunere a răspunsurilor la solicitările de clarificări, instanţa

ia în considerare şi susţinerile petentei referitoare la interpretarea diferită expusă în decizia

CNSC nr. [...] /12.10.2017, depusă în copie la filele 38-42 din dosarul instanţei, dovedindu-se

astfel că cele expuse în decizia atacată în prezent nu corespund unei practici unitare şi

constante a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

În egală măsură se constată a fi întemeiate susţinerile petentei potrivit cărora aceasta

nu ar fi fost îndreptăţită să accepte solicitarea ofertantului SC A... SRL de prelungire a

termenului pentru comunicarea răspunsului la solicitarea de clarificări ori să valorifice

răspunsul comunicat de ofertant în data de 29.03.2018, după expirarea termenului înscris în

adresa de solicitare a clarificărilor.

Cu privire la o eventuală prelungire a termenelor stabilite de comisia de evaluare a

ofertelor nu se regăsesc în Legea nr. 98/2016 ori în Normele metodologice de aplicare a

acesteia dispoziţii exprese, aceasta fiind analizată deci ca o măsură de remediere, ce ar putea

fi dispusă de către autoritatea contractantă. În lipsa unor astfel de prevederi exprese, instanţa

ia act de faptul că o atare prelungire, ca măsură de remediere, ar putea fi dispusă doar cu

respectarea principiilor care guvernează procedura de atribuire a contractelor de achiziţii

publice, înscrise în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 98/2016, în primul rând, a principiilor

privind nediscriminarea şi tratamentul egal al tuturor participanţilor.

47

În lumina acestor principii, trebuie considerat că prelungirea termenului de formulare

a răspunsului la clarificări nu ar putea fi solicitată după expirarea acestuia, întrucât ar fi de

natură să creeze avantaje unora dintre participanţii la procedură, care nu au respectat

termenul, prin valorificarea unor răspunsuri înaintate după expirarea termenului, în raport cu

cei care s-au conformat, răspunzând în termen, fiind creat astfel un dezechilibru în tratamentul

acordat acestora de autoritatea contractantă. O atare soluţie nu poate fi deci acceptată, fiind

necesar ca măsura de prelungire a termenului să fie solicitată şi dispusă anterior expirării

acestuia, cu efecte faţă de toţi participanţii la procedură.

Sub acest aspect, trebuie considerate lipsite de relevanţă argumentele expuse în decizia

CNSC, potrivit cărora autoritatea contractantă nu ar fi fost prejudiciată prin depunerea

după expirarea termenului de răspuns la solicitarea de clarificări a instrumentului de

garantare, dat fiind că acesta era necorespunzător exclusiv sub aspect formal, întrucât

legislaţia în materia achiziţiilor publice nu poate fi interpretată raportat la interesele

autorităților contractante, fiind adoptată pentru protejarea intereselor operatorilor economici

interesaţi să participe la procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice, astfel încât

definitorii sunt interesele acestora în cursul procedurii, pentru protejarea cărora legiuitorul a

înscris în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 98/2016 principiile care guvernează această materie. În

concluzie, dispoziţiile acestei legi trebuie interpretate prin raportare la principiile astfel

consacrate, iar nu raportat la împrejurări de fapt particulare, precum cele din speţă, reţinute

de către CNSC.

SECŢIA PENALĂ

8. Prescripţia răspunderii penale. Regimul juridic aplicabil raportat la data

săvârşirii infracţiunilor. Încetarea procesului penal. Solicitarea inculpaţilor de

continuare a procesului penal. Menţinerea soluţiei de încetare a procesului penal

Codul penal (1969): art. 123

Codul penal (2009): art. 154 – 155

Codul de procedură penală (1969): art. 224

Codul de procedură penală (2010): art. 155, art. 305

Curtea Constituţională: deciziile nr. 841/2007; nr. 834/2007; nr. 588/2011; decizia

din 26.04.2018, decizia nr. 265/2014

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: decizia nr. 892/2014

Potrivit art. 123 din Codul penal din 1969:

„(1) Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea

oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în

desfăşurarea procesului penal.

48

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la

infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.”

- potrivit art. 155 din Codul penal actual:

„(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea

oricărui act de procedură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la

infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi

socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.”

Se observă că între cele două texte legale există diferenţe în ceea ce priveşte actul

care conduce la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale numai după cum

trebuie comunicat sau nu învinuitului/suspectului sau inculpatului, însă în ambele

reglementări natura este aceeaşi, de acte de procedură, ceea ce presupune emiterea lor în

cadrul unui proces penal. Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 135/2010: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare

a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data

îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.” Curtea de Apel

constată că, chiar şi sub vechea reglementare procesual penală, faza actelor premergătore nu

era inclusă în procesul penal.

Mai mult, noul Cod de procedură penală nu mai reglementează faza actelor

premergătoare, instituind, în art. 305 alin. (1), caracterul obligatoriu al începerii urmăririi

penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare: „Când actul de sesizare îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale

cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este

indicat sau cunoscut”.

Prin urmare, actele premergătoare efectuate conform art. 224 Cod procedură penală

anterior nu pot fi considerate acte de procedură în sensul art. 155 alin. (1) Cod procedură

penală actual nefăcând parte dintr-o fază a procesului penal.

De asemenea, se impune a se preciza că în data de 26.04.2018, Curtea

Constituţională s-a pronunţat în sensul că soluţia legislativă care prevede întreruperea

cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de

procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art.155 alin. (1) din Codul penal, este

neconstituţională.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 515/A din 9 mai 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa penală nr. 585/PI/21.12.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş s-a dispus:

- în privinţa inculpatului A... :

- în baza art. 367 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod

penal şi a art. 396 alin. (1), (2) Cod procedură penală, condamnarea la pedeapsa de 1 an

49

închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat; în baza art.244 alin.

(1) și (2) din Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal, art. 38 alin. (1) Cod penal,

art. 5 Cod penal şi a art. 396 alin. (1), (2) Cod procedură penală, condamnarea acestuia la

pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată

(trei acte materiale);

- în baza art. 47 Cod penal cu aplicarea art. 322 alin. (1) din Cod penal, cu aplicarea

art. 35 alin. (1) Cod penal, art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod penal şi a art. 396 alin. (1),

(2) Cod procedură penală, condamnarea la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru comiterea

infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (5 acte

materiale);

- în baza art. 323 alin. (1) din Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal, art.

38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod penal şi a art. 396 alin. (1), (2) Cod procedură penală,

condamnarea la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de uz de fals -

când înscrisul este sub semnătură privată - în formă continuată (trei acte materiale);

- alături de fiecare pedeapsă principală, în baza art. 67 alin. (2) Cod penal aplicarea

pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit.

a), b), k) Cod penal pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare, iar în baza art. 65 alin. (1) Cod penal interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a

exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) Cod penal din momentul

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa privativă de libertate a

fost executată sau considerată ca executată;

- în baza art. 38 alin. (1) teza I Cod penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) Cod penal,

au fost contopite pedepselor stabilite în sarcina inculpatului în pedeapsa cea mai grea

constând în 2 ani închisoare, sporită cu 1/3 din celelalte pedepse aplicate, respectiv cu 8 luni

și 10 zile închisoare, aplicând în final inculpatului pedeapsa constând în 2 ani 8 luni și 10 zile

închisoare;

[…]

- în privinţa inculpatei B... :

- în temeiul art. 367 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5

Cod penal şi a art. 396 alin. (1), (2) Cod procedură penală condamnarea acesteia la pedeapsa

de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de grup infracțional organizat;

- în baza art. 244 alin. (1) și (2) din Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal,

art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod penal şi a art. 396 alin. (1), (2) Cod procedură penală

condamnarea acesteia la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de

înșelăciune în formă continuată (trei acte materiale);

- în baza art. 47 Cod penal cu aplicarea art. 322 alin. (1) din Cod penal, cu aplicarea

art. 35 alin. (1) Cod penal, art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod penal şi a art. 396 alin. (1),

(2) Cod procedură penală, condamnarea acesteia la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru

comiterea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă

continuată (5 acte materiale);

- în baza art. 323 alin. (1) din Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal, art.

38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod penal şi a art. 396 alin. (1), (2) Cod procedură penală,

50

condamnarea acesteia la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de uz de

fals - când înscrisul este sub semnătură privată - în formă continuată (trei acte materiale);

[…]

- în baza art. 38 alin. (1) teza I Cod penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) Cod penal,

au fost contopite pedepsele stabilite în sarcina inculpatei în pedeapsa cea mai grea, constând

în 2 ani închisoare sporită cu 1/3 din celelalte pedepse aplicate, respectiv cu 8 luni și 10 zile

închisoare, aplicând inculpatei în final pedeapsa constând în 2 ani 8 luni și 10 zile închisoare;

[…]

- în privinţa inculpatului C... :

- în temeiul art. 367 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5

Cod penal şi a art. 396 alin. (1), (2) Cod procedură penală condamnarea acestuia la pedeapsa

de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat;

- în baza art. 48 Cod penal raportat la art. 244 alin. (1) și (2) din Cod penal, cu

aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal, art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod penal şi a art. 396

alin. (1), (2) Cod procedură penală, condamnarea acestuia la pedeapsa de 1 an și 6 luni

închisoare pentru comiterea infracțiunii de complicitate la înșelăciune în formă continuată

(trei acte materiale);

- în baza art. 47 Cod penal cu aplicarea art. 322 alin. (1) din Cod penal, cu aplicarea

art. 35 alin. (1) Cod penal, art. 38 alin. (1) Cod penal, art. 5 Cod penal şi a art. 396 alin. (1),

(2) Cod procedură penală, condamnarea acestuia la pedeapsa de 1an închisoare pentru

comiterea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă

continuată (10 acte materiale);

[…]

- în baza art. 38 alin. (1) teza I Cod penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) Cod penal,

au fost contopite pedepsele stabilite în sarcina inculpatului în pedeapsa cea mai grea constând

în 1 an și 6 luni închisoare, sporită cu 1/3 din celelalte pedepse aplicate, respectiv cu 8 luni

închisoare, aplicând în final inculpatului pedeapsa constând în 2 ani și 2 luni închisoare;

[…]

Pentru a pronunţa această hotărâre, urmare analizării actelor și lucrările dosarului

instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 02.07.2010, Banca D... SA, a formulat o plângere penală împotriva lui A...

(filele 12-14 volum 1 dosar up), arătând faptul că departamentul anti-fraudă al instituției l-a

identificat pe acesta ca beneficiar a 3 credite restante iar în urma verificărilor efectuate a

rezultat suspiciunea că unele dintre documentele prezentate la contractarea creditelor pentru

susținerea bonității erau false, făcându-se referire la contractul individual de muncă încheiat

între A... și E... SRL, contractul de închiriere încheiat între A... și F... SRL și la contractul de

închiriere încheiat între același client și G... SRL, susţinându-se în concret că, clientul avea

reziliat contractul de muncă cu E... S.R.L încă din 15.06.2007 și cu toate acestea în

16.07.2008 și 12.03.2008 au fost contractate două credite de la respectiva bancă având la bază

documente emise de E... SRL ce atestau calitatea de angajat a clientului la respectiva

societate. Întrucât clientul a prezentat contractul de muncă încheiat cu E... SRL cu o lună

înaintea obținerii primului credit și a mai obținut alte două credite pe baza documentelor de

venit emise de E… SRL ulterior prezentării deciziilor de încetare a contractelor de muncă,

51

societatea bancară a apreciat că cele două contracte de închiriere au fost înregistrate strict în

vederea acordării ultimului credit,iar acţiunile au avut ca scop prejudicierea băncii, cauzându-

i-se un prejudiciu de 1.464.927 CHF, reprezentând suma de 4.525.013,01 lei la cursul BNR

din data de 21.06.2010.

Din cercetările efectuate şi documentele depuse în probaţiune de ANAF în anexă la

adresa nr. […]/27.12.2012 şi aflate la filele 101-112 volum 2 urmărire penală, a rezultat că în

anul 2004, inculpatul C... a înfiinţat societatea E... SRL cu sediul în Timişoara, obiectul de

activitate al societăţii fiind comercializarea materialelor de construcţii, printre clienţii firmei

fiind şi inculpatul A... care în acea perioadă a efectuat mai multe lucrări de construcţii la H...

SRL (cu sediu în mun. Timişoara, […]), pe care o deţinea împreună cu soţia sa B.... Întrucât

inculpatul C... datora o sumă de bani soţilor A… şi B…, sumă pe care nu a achitat-o în

termen şi în vederea recuperării acestei sume, inculpaţii A... şi B..., s-au deplasat în mod

repetat la punctul de lucru al societăţii E... SRL din Timişoara şi au făcut presiuni asupra

inculpatului C... în vederea restituirii banilor. Ca urmare, în vederea stingerii datoriei, în luna

iulie 2006, la solicitarea inculpaților A… şi B..., inculpatul C... împreună cu soţia I... , au

vândut către nepoata inculpaţilor A… şi B... - J... , apartamentul comun situat în Timișoara,

[…] şi întrucât apartamentul nu a acoperit suma datorată, în mod repetat, inculpatul C... a

predat soților A, materiale de construcții și încasările obținute de societate din vânzarea

materialelor de construcții, aspecte sunt susţinute şi de martorii K..., L... , I...

În motivarea soluției, Tribunalul Timiş a reţinut că martorul K..., șofer la societatea

comercială deținută de inculpatul C..., a declarat în timpul urmăririi penale faptul că îl

cunoștea pe inculpatul A... sub numele de „M...” și pe concubina sa din acea vreme –

inculpata – B... și știa că inculpatul A... avea de luat o sumă mare de bani de la C… însă

acesta din urmă nu dispunea de banii necesari, astfel că în repetate rânduri C... l-a trimis cu

materiale de construcții din depozit să i le ducă inculpatului A... , că inculpatul C... i-a dat

inculpatului A... și o mașină […] în contul datoriei şi că de la colegul său N... a aflat că la un

moment dat, cât timp martorul a fost în concediu, inculpatul A... a venit la depozit împreună

cu concubina sa B... și cu fiul mai mare al acestuia iar toate încasările de pe materiale de

construcții vândute au fost preluate de inculpatul A... pentru a mai scădea datoria. Martorul a

mai arătat că de câteva ori a fost trimis de C... să îi ducă inculpatului A... diverse sume de

bani 500-600 de euro în cuantumul datoriei şi a auzit uneori și certuri între C... și A... în care

cel din urmă îl amenința de C… că îi ia depozitul dacă nu își achită datoria, iar pentru

recuperarea datoriei A... trecea aproape zilnic pe la depozit în special după-masa pentru a lua

încasările din timpul zilei, venind de regulă venea cu un jeep însoțit de concubina sa și uneori

de fiul său. A mai arătat martorul că de obicei A... lua la fiecare vizită o sumă de bani de la

C... însă au fost situații în care O... ascundea încasările să nu le vadă A... , iar C... îl mințea că

nu a vândut nimic. În timpul cercetării judecătorești, în faţa primei instanţe, martorul nu a

revenit asupra declarațiilor.

S-a mai reţinut de către tribunal, că martorul L... a declarat în timpul urmăririi penale

faptul că în perioada 2007-2009 a lucrat ca muncitor la societatea condusă de C..., că l-a

recunoscut pe A... din fotografiile arătate de poliție și a arătat că îl cunoștea sub numele P... ,

că avea cunoştinţă de faptul că A... avea de luat o sumă de bani de la C... iar acesta nu

dispunea de sumele de bani necesare pentru a returna datoria şi în repetate rânduri A... lua din

52

depozitul societății comerciale materiale de construcții ce îi erau necesare la pensiunea H...

sau la alte două case ale sale din Timișoara de regulă în valoare de 5.000-20.000 lei. Martorul

a mai arătat că la un moment dat, în vederea recuperării datoriei A... a venit la sediul firmei

împreună cu o doamnă, a stat o săptămână și încasau toți banii din vânzări, că în perioada în

care a lucrat la firmă, A... a mers acolo aproape zilnic însoțit de respectiva doamnă cu un jeep

negru iar C... îi dădea de fiecare dată banii sau materiale. În timpul cercetării judecătorești

martorul a declarat că își menține declarațiile date în timpul urmăririi penale însă în concret a

redat o stare de fapt cel puțin în parte diferită, arătând că nu știe dacă A... a încasat banii

societății comerciale ce îi aparţinea lui C... ca angajat și că nu știe să existe vreo datorie între

ei. Martorul a precizat că partea din declarația dată în timpul urmăririi penale conform căreia

în vederea recuperării datoriei A... a venit cu o doamnă, au stat o săptămână la depozitul

firmei și încasau toți banii din vânzări nu este adevărată și nu cunoaște acest aspect întrucât în

perioada 2006-2008 a lucrat fără contract de muncă în construcții la Sânmihaiu Român.

Având în vedere contradicțiile evidente dintre declarațiile acestui martorul, instanța de fond a

înlăturat partea din declarația dată în timpul urmăririi penale despre care se afirmă în mod

expres în timpul judecății că nu reflectă adevărul. Pe de altă parte, având în vedere

coroborarea declarațiilor acestui martor din timpul urmăririi penale cu declarațiile martorului

K... precum și cu celelalte mijloace de probă, tribunalul a apreciat că declarațiile martorului

L... în sensul că nu știa de existența unor datorii între A... și C... sunt nesincere și le-a

înlăturat.

Analizând declaraţia martorei I... (fosta soție a inculpatului C...), instanţa de fond a

reţinut că aceasta, în cursul urmăririi penale a arătat că i-a cunoscut pe soții A… şi B... în

cursul anului 2006 la un birou notarial unde a fost chemată să semneze actele de vânzare-

cumpărare ale apartamentului în care locuia în contul unei datorii pe care o avea fostul său soț

către aceștia, cumpărătoarea apartamentului fiind o femeie despre care soții A… şi B... i-au

spus că este o noră de-a lor. În timpul cercetării judecătorești, martora și-a menținut

declarațiile din timpul urmăririi penale și a precizat că a vândut apartamentul întrucât soțul

său a anunțat-o că are datorii față de soții A… şi B... pe care nu le poate plăti, că ea efectiv nu

a luat nici o sumă de bani pentru apartament și s-a simțit obligată să semneze contractul

întrucât soțul său i-a spus că este amenințat și că este amenințat și copilul de către A... și

familia acestuia.

S-a reţinut de către Tribunalul Timiş că, în contextul menționat de martori, A... şi B...,

i-au propus lui C... , să le faciliteze obţinerea mai multor credite de la Banca D... SA, ajutorul

fiindu-le necesar pentru a îndeplini condițiile de creditare impuse de bancă în ceea ce privește

nivelul veniturilor obținute de cei doi inculpați, iar în urma acordului lui C... , cei trei inculpați

au colaborat începând cu luna mai a anului 2007 și în anul 2008 astfel încât soții A… şi B... să

poată prezenta băncii documente justificative care să permită acordarea creditelor solicitate.

Astfel, pe parcursul celor doi ani, inculpații, în mod repetat, prin întocmirea şi folosirea unor

documente de venit nereale constând din contracte de muncă și de închiriere au reuși să obțină

de la bancă trei credite consemnate documentar prin convenţiile de credit nr. […] /11.05.2007,

nr. […] /12.03.2008 şi nr. […] /16.07.2008, prin care au obținut de la Banca D... SA, suma

totală de 1.561.900 franci elveţieni. Inculpatul C... a facilitat obţinerea creditelor, prin

întocmirea în fals şi prin punerea la dispoziția soților A… şi B... a mai multor documente,

53

cum sunt, contracte de muncă, acte adiționale la contractele de muncă şi adeverințe de venit,

din care a rezultat în mod nereal că A... şi B..., au fost angajați la E... SRL din Timișoara, în

funcția de asistent marketing, respectiv asistent manager şi că au obţinut venituri din care au

posibilitatea să achite creditele, iar în adeverințele de venit întocmite pe formulare tipizate

emise de Banca D…, puse la dispoziţie de către inculpatul C... erau menționate în fals la

rubrica director economic diferite nume precum R... sau S... , persoane care nu au deţinut

această funcție la E... SRL. De asemenea, în vederea susținerii bonității, pe lângă contractele

de muncă, inculpații A... şi B... au depus la dosarele de credit contracte de închiriere a unor

spații comerciale din imobile pe care aceștia le-au deținut, iar la scurt timp după demararea

formalităților bancare şi după obţinerea creditelor, inculpaţii au reziliat contractele de

închiriere, din acest fapt coroborat cu declarațiile martorilor audiați în cauză rezultând faptul

că respectivele contracte de închiriere au fost încheiate numai pentru a crea aparenţa obţinerii

unor venituri care să justifice acordarea creditelor.

[…]

Prima instanţă, a reţinut că în cursul urmăririi penale, inculpatul A... a recunoscut

contractarea creditelor de la Banca D... și valoarea acestora și a arătat că respectivele credite

au fost garantate cu veniturile realizate de el și de soția sa la E... S.R.L. și H... S.R.L., cu

contractele de închiriere ale unor spații ce le-au aparținut încheiate cu F... S.R.L., G…

S.R.L. și Ş... S.R.L., precum și o ipotecă pe două imobile și un teren, iar din cauza crizei

financiare precum și a unui incendiu care a avut loc în 2010 la una dintre aceste clădiri unde

funcționa o pensiune a fost pus în imposibilitatea de a achita rata lunară de 12150 CHF

integral, că au solicitat băncii o reeșalonare, dar au fost refuzați şi că au achitat în continuare

rate în CHF până în 10.01.2011.

[…]

În privinţa inculpatei B... , instanţa de fond a constatat că aceasta, audiată în timpul

urmării penale, a recunoscut contractarea creditelor și faptul că a semnat convențiile de credit

acestea fiind garantate cu veniturile realizate de ea și de soțul său la E... S.R.L. unde soțul său

a fost angajat ca asistent marketing, societate care a emis adeverința de venit din 28.03.2007

semnată de C… și R…, adeverinţă care i-a fost eliberată şi ei conform contractului de muncă

încheiat cu această societate unde a fost angajat ca și asistent manager, că în garantarea

creditelor au fost depuse și contractele de muncă încheiate cu H... S.R.L. Timișoara, societate

ce îi aparține ei și soțului său și unde au fost angajați în cursul anului 2008 și un contract de

închiriere din care rezultă că se realizează venituri din închirierea unui imobil care le aparține

și care este situat în Timișoara, […], spațiul fiind închiriat la Ş... S.R.L; că creditele au fost

garantate și cu alte contracte de închiriere încheiate cu G… S.R.L. și F… S.R.L. precum și cu

ipotecă pe două clădiri și un teren amplasat în fața uneia dintre clădiri, că rambursarea

creditelor nu a mai fost posibilă pe fondul crizei din 2009 și a creșterii valorii francului,

precum și a incendiului la pensiunea pe care o dețineau.

[…]

Coroborând probele administrate, Tribunalul Timiş a reţinut că contractele de

închiriere, cele de muncă, actele adiționale la acestea și adeverințele de venit au fost întocmite

la inițiativa inculpaților A... și B… – singurele persoane direct interesate în acest sens -

pentru a demonstra instituției bancare faptul că dețin venituri suficiente pentru a se încadra în

54

limitele necesare acordării creditelor, nu reflectă operațiuni economice, raporturi de muncă și

venituri corelative reale, că inculpatul C… a întocmit sau după caz semnat contractele de

muncă, actele adiționale și adeverințele de venit la solicitarea inculpaților A... şi B… și în

colaborare cu aceștia, cunoscând faptul că acestea nu reflectă operațiuni reale și sunt destinate

contractării unor credite bancare, că soții A... şi B… au utilizat documentele pentru a obține

creditele bancare urmărind să obțină resurse financiare importante cu evitarea condițiilor de

creditare, garantarea creditelor cu ipoteci și alte garanți neputând conduce la o altă concluzie.

Scopul instituției bancare este acela de a acorda credite și de a obține rambursarea lor

amiabilă și nu de a executa silit debitorii.

În raport cu această stare de fapt, prima instanță a reţinut că activitatea

desfășurată de către inculpaţii A..., B… și C... , întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de constituire de grup infracțional organizat, prevăzut de art. 367 alin. (1) din

Codul penal, în vederea săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și

(2) din Codul penal. Astfel, tribunalul a constatat că fapta inculpaților A... și B... care, în

perioada 2007 -2008, în baza aceleiași rezoluții infracționale, l-au determinat pe inculpatul

C… să întocmească în fals şi să le predea contractele de muncă, actele adiționale și

adeverințele de venit din care rezultă în mod nereal că obțin venituri în calitate de angajați ai

E... S.R.L., documente pe care inculpații le-au folosit ulterior la încheierea convențiilor de

credit din 11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008, întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 47 C.

pen., raportat la art. 322 alin. (l) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (l) C. pen. (5 acte materiale

pentru fiecare inculpat) şi art. 5 C. pen., şi uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. cu

aplicarea art. 35 alin. (l) C. pen. (3 acte materiale pentru fiecare inculpat – câte un act material

pentru fiecare credit) şi art. 5 C. pen.

De asemenea, s-a reţinut că fapta inculpaților A... şi B... care în baza aceleiași

rezoluții infracționale, în mod repetat, la 11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008, prin folosirea

contractelor de închiriere, contractelor de muncă, actelor adiționale la contractele de muncă și

adeverințelor de venit nereale, primite de la C…, au indus în eroare Banca D... SA, cu prilejul

încheierii convențiilor de credit din 11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008, cu consecința

producerii unui prejudiciu de 1.458.450,09 CHF, întrunește elementele infracțiunii de

înșelăciune in formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (l), (2) C. pen. cu aplic. art. 35

alin. (l) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. – câte 3 acte materiale pentru fiecare inculpat – câte

unul corespunzător fiecărui credit.

S-a reţinut de către prima instanţă că fapta inculpatului C… care, în perioada 2007 -

2008, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a falsificat și a facilitat falsificarea contractelor

de muncă, actelor adiționale și adeverințelor de venit detaliate mai sus (10 înscrisuri) din care

rezultă în mod nereal că inculpații A... şi B... obțineau venituri în calitate de angajați ai E...

S.R.L., documente pe care le-a predat celor 2 inculpați pentru a fi folosite la justificarea

bonității necesare pentru obținerea creditelor contractate în baza convențiilor de credit din

11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (l) C. pen. cu aplicarea art.

35 alin. (l) C. pen. (10 acte materiale – câte un act material fiind reținut pentru fiecare înscris

falsificat) și art. 5 C. pen.

55

Totodată, tribunalul a reţinut că fapta inculpatului C... , administrator al E... S.R.L.

care în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a facilitat obținerea de către

inculpații A... şi B... , a celor 3 credite antemenționate de la Banca D... SA, prin semnarea

unor contracte de muncă şi emiterea unor adeverințe de venit din care rezultă în mod nereal că

sunt angajații societății pe care o administra, cu consecința producerii unui prejudiciu de

1.458.450,09 CHF, întrunește elementele infracțiunii de complicitate la înșelăciune în formă

continuată, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (l), (2) C. pen. cu aplicarea

art. 35 alin. (l) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Întrucât toate faptele reținute în sarcina inculpaților au fost săvârșite anterior intrării în

vigoare a Codului penal actual, şi în condițiile în care nu există diferențe relevante în cauză

între definițiile date de legile succesive infracțiunilor reținute, ținând cont de faptul că prin

raportare la criteriile generale de individualizare a pedepsei și la faptul că în cei 10 ani trecuți

de la săvârșirea faptelor nu rezultă din cazierul inculpaților că au săvârșit alte fapte penale,

tribunalul s-a orientat către pedepse minime prevăzute de lege, chiar și reținând prevederile

mai împovărătoare pentru inculpați ale legi penale noi în ceea ce privește concursul de

infracțiuni, apreciind că legea penală mai favorabilă acestora este legea nouă.

Tribunalul a apreciat că infracțiunile nu sunt prescrise, întrucât au fost săvârșite în

formă continuată, iar conform prevederilor art. 154 alin. (2) Cod penal termenele de

prescripție încep să curgă de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. Astfel, în ceea ce

privește infracțiunile de grup infracțional organizat, înșelăciune și uz de fals, s-a constatat că

data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data semnării ultimului contract de

credit respectiv 16.07.2008, iar în ceea ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub

semnătură privată și respectiv instigare la săvârșirea acestei infracțiuni, data relevantă de la

care începe să curgă termenul de prescripție este data eliberării ultimei adeverințe de venit ce

cuprinde date nereale, respectiv 19.06.2008.

Prin sentinţa penală apelată s-a arătat că, raportat la limitele de pedeapsă stabilite

pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților de Codul penal 1969, regimul prescripției

stabilit prin acest act normativ este mai nefavorabil inculpaților şi în consecință, indiferent de

legea aplicabilă, termenul de prescripție pentru infracțiunile deduse judecății nu este

îndeplinit. Tribunalul a reținut și faptul că la determinarea termenului de prescripție nu pot fi

luate în considerare articole mai favorabile din coduri diferite întrucât s-ar crea pe cale

judiciară lex terția - ceea ce conform deciziilor Curții Constituționale în materie excede

limitelor puterii judecătoreşti.

[…]

Împotriva sentinţei penale nr. 585/21.12.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. […]/30/2016 au declarat apeluri, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Timişoara, de inculpaţii A... , B... şi C... ,

criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

[…]

Prin apelul declarat de inculpaţii A... şi B... s-a solicitat, în principal, prin raportare la

prevederile art. 6 din CEDO, restituirea cauzei la organul de urmărire penală competent,

56

respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara; iar, în subsidiar, achitarea acestora în

temeiul art. 16 lit. a) şi b) C. pr. pen.

[…]

Un alt motiv de nelegalitate, invocat de către apărarea inculpaţilor A... şi B... îl

constituie aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 153 C. pen. raportat la art.154 alin. (l) lit. d) C.

pen.; respectiv că instanţa a apreciat incidente în cauza prevederile art. 155 alin. (4) C. pen.

deşi răspunderea penală a fost afectată de prescripţie fără întreruperea termenului de 5 ani

reglementat în art. 154 alin. (l) lit. d) C. pen. În acest sens, s-a învederat că potrivit expunerii

de fapt din cuprinsul rechizitoriului aşa-zisa activitate infracţionala s-a epuizat la data de

16.07.2008, data încheierii ultimei convenţii de credit dintre Banca D S.A. şi inculpaţi; că

raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală pentru faptele imputate rezultă ca

termenul de prescripţie este de 5 ani; iar urmărirea penală a fost începută in rem la data de

18.08.2014, când termenul de 5 ani fusese depăşit, împlinindu-se la 16.07.2013.

În altă ordine de idei, hotărârea a fost criticată sub aspectul soluţiei de condamnare,

susţinându-se că aceasta s-a întemeiat pe depoziţiile unor martori ce nu au fost contemporani

cu data săvârşirii faptelor, înfăţişând stări de fapt cu mult ulterioare celor reţinute în

rechizitoriu. Totodată, s-a arătat că nu au fost analizate clauzele contractelor de creditare şi a

celor de garanţii aferente; că au fost ignorate înscrisurile oficiale ce conţin elemente precise

de identificare; că nu s-a argumentat în nici un fel raportul de cauzalitate între prezentarea

unor contracte de închiriere aşa-zis false şi acordarea creditelor potrivit celor trei convenţii de

credit, garanţiile reale imobiliare fiind cele ce au stat în realitate la adoptarea din partea

creditorului a deciziei de a încheia convenţiile de credit; împrejurarea că de la data

contractării au avut o conduita conformă clauzelor contractuale şi că dublarea cursului

monedei în care au fost contractate creditele asociate cu incendiul, în urma căruia asiguratorul

nu a plătit prima de asigurare la care s-a adăugat şi furtul unei sume considerabile de bani au

determinat solicitarea adresată creditoarei de a se permite o altă modalitate de a putea face

faţă obligaţiilor de plată; că împotriva acestora s-au demarat procedurile de executare silită

atât la BEJ T..., cât şi la BEJ Ţ…, executări silite finalizate cu adjudecarea imobilelor pe care

le-au constituit ca şi garanţii la convenţiile de credit încheiate.

[…]

Analizând apelurile declarate în cauză de inculpaţii A..., B... şi C..., prin prisma

motivelor invocate de apelanţi şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. pr. pen., instanţa de

control judiciar reţine următoarele:

Referitor la criticile formulate de apărarea inculpaţilor A... şi B... care vizează

restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara:

Pentru început, se observă că, în esenţă, apărarea inculpaţilor invocă necompetenţa

organului de urmărire penală pentru considerentul că ar fi intervenit prescripţia răspunderii

penale anterior începerii urmăririi penale. Or, trebuie făcută distincţie între competenţa

organului judiciar, care este determinată de obiectul cauzei, infracţiunea în speţă sau calitatea

persoanei, şi un impediment în punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, prescripţia

răspunderii penale este o instituţie de drept penal care împiedică punerea în mişcare a acţiunii

penale şi atrage încetarea procesului penal, nu necompetenţa organului de urmărire penală.

57

Pe de altă parte, Curtea de Apel constată că nu pot fi analizate în această etapă

procedurală aspectele vizând o eventuală necompetenţă a organului de urmărire penală,

acestea formând obiectul procedurii de cameră preliminară conform art. 342 C. pr. pen.:

„Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată,

a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării

probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală”. Acest aspect reiese din

raţiunea legiuitorului care a intenţionat ca într-o procedură prealabilă judecăţii să se evalueze

într-un termen scurt şi cu caracter definitiv actele de urmărire penală. Ca atare, Curtea de Apel

nu poate avea în vedere criticile formulate de apărarea inculpaţilor cu privire la aspectele

procedurale vizând urmărirea penală întrucât acestea sunt atributul procedurii de cameră

preliminară, procedură finalizată prin încheierea nr. 23/CP/CO/28.02.2017 pronunţată

definitiv de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.

[…]/30/2016/a1.

[…]

Cu privire la prescripţia răspunderii penale a inculpaţilor:

Prin decizia 265/6.05.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372/2014,

s-a statuat cu caracter obligatoriu că „dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în

măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea

legii penale mai favorabile.”

Instanţa de apel aminteşte că în considerentele acestei decizii se arată:

„31. Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a decis în

practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice

penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare

a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la

răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007).

Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă,

fiind indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007);

„48. Având rolul de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Curtea

Constituţională nu poate ignora şi alte consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi

exigenţele ce ţin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu

numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că

suspecţii/inculpaţii care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub

imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcţie de legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică

ori cu cei condamnaţi anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit

legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancţionator ce combină dispoziţii din

ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art. 16 alin. (1)

potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără

discriminări”, este interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece,

în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu

consecinţa creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a

legii.”

58

De asemenea, prin decizia 21/6.10.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în

M. Of. nr. 892/2014, s-a stabilit cu caracter obligatoriu „că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din

Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul

că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de

1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr.

265/2014 a Curţii Constituţionale.”

În cauză se pune problema analizei legii penale mai favorabile din perspectiva normele

care reglementează prescripţia răspunderii penale din Codul penal din 1969 şi Codul penal

adoptat prin Legea nr. 286/2009, respectiv a cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei

răspunderii penale.

Astfel:

- potrivit art. 123 din Codul penal din 1969:

„(1) Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 se întrerupe prin

îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în

desfăşurarea procesului penal.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la

infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.”

- potrivit art. 155 din Codul penal actual:

„(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea

oricărui act de procedură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la

infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi

socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.”

Se observă că între cele două texte legale există diferenţe în ceea ce priveşte actul care

conduce la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale numai după cum trebuie

comunicat sau nu învinuitului/suspectului sau inculpatului, însă în ambele reglementări natura

este aceeaşi, de acte de procedură, ceea ce presupune emiterea lor în cadrul unui proces penal.

Prin urmare, răspunsul la întrebarea dacă actele premergătoare reglementate de art.

224 Cod procedură penală anterior au efectul întreruperii cursului prescripţiei conform art.

155 din Codul penal actual este dat de includerea sau nu a acestora în procesul penal.

Conform art. 4 alin. (l) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

135/2010: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de

procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân

valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”. Curtea de Apel constată că, chiar şi sub

vechea reglementare procesual penală, faza actelor premergătore nu era inclusă în procesul

penal. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 588/5.05.2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură

penală anterior, publicată în M. Of. nr. 494/11.06.2011, în considerente arătând următoarele:

„Art. 224 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea efectuării unor acte

59

premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte

componentă a procesului penal şi, într-adevăr, pentru această fază nu este reglementată

asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că, potrivit prevederilor art.

224 alin. (l) din Codul de procedură penală, actele premergătoare se efectuează „în vederea

începerii urmăririi penale”. Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci

când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. (l)

din Codul de procedură penală. Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai

dacă, în acelaşi timp, există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.”;

„Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior

începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului

penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal.”

Mai mult, noul Cod de procedură penală nu mai reglementează faza actelor

premergătoare, instituind, în art. 305 alin. (l), caracterul obligatoriu al începerii urmăririi

penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare: „Când actul de sesizare îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu

privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau

cunoscut”.

Prin urmare, actele premergătoare efectuate conform art. 224 Cod procedură penală

anterior nu pot fi considerate acte de procedură în sensul art. 155 alin. (l) Cod procedură

penală actual nefăcând parte dintr-o fază a procesului penal.

Curtea de Apel constată că această interpretare a fost împărtăşită şi la întâlnirea

procurorilor şefi secţie urmărire penală şi judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi justiţie, DNA, DIICOT şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel din 19-

20 iunie 2017, în minuta întâlnirii consemnându-se: „În ceea ce priveşte actele premergătoare

începerii urmăririi penale, despre care reamintim că nu puteau produce efectul întreruperii

cursului termenului de prescripţie nici sub imperiul legii anterioare, acestea nu pot să fie avute

în vedere ca acte de procedură în cauză sub imperiul legii noi, când cadrul procesual este creat

prin începerea in rem a urmăririi penale, imediat după sesizare. Mai mult decât atât, a lua în

considerare eventuale efecte ale actelor premergătoare începerii urmăririi penale sub imperiul

legii actuale, când o astfel de instituţie juridică nu mai este reglementată, ar echivala cu o

încălcare a principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile. (www.inm-lex.ro)

De asemenea, se impune a se preciza că în data de 26.04.2018, Curtea Constituţională

s-a pronunţat în sensul că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului

prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din

cuprinsul dispoziţiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, este neconstituţională. Decizia nu a

fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunţării prezentei hotărâri, însă în

comunicatul Curţii Constituţionale se arată că: „Pentru pronunţarea acestei soluţii, Curtea a

reţinut, de principiu, că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale

devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei

unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la debutul unui nou

termen de prescripţie. În acest sens, Curtea a reţinut că se impune a fi garantat caracterul

previzibil al efectelor dispoziţiilor art.155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a

săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a

60

cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al

începerii cursului unui nou termen de prescripţie. Totodată, s-a arătat că, a accepta soluţia

contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate

suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii

penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei

aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru

faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale,

prevăzut la art. 155 alin.(4) din Codul penal”.

În concluzie, instanţa este obligată să se raporteze la data la care organul de urmărire

penală a dispus în speţă începerea urmăririi penale.

În concret, în cauza dedusă judecăţii a fost sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul

Timiş la data de 02.07.2010, prin plângerea formulată de Banca D... SA nr. 851/23.06.2010.

Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş sub nr.

[…]/P/2010.

Prin rezoluţia din 20.01.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numiţii A...

şi B... sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (l), (2), (3)

şi (5) C. pen. din 1969 (filele 8 – 9, vol 1 dosar UP).

Prin rezoluţia nr. […]/P/2010 din 20.01.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Timiş s-a dispus confirmarea începerii urmăririi penale faţă de persoanele sus menţionate

(filele 6 – 7, vol 1 dosar UP).

Prin ordonanţa nr. […]/P/2010 din 07.08.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Timiş s-a dispus declinarea competenţei de efectuare a urmăririi penale în favoarea DIICOT –

Serviciul Teritorial Timişoara. (fila 3, vol 3 dosar UP) Astfel, cauza a fost înregistrată la

DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara sub nr. […]/D/P/2014 din 12.08.2014.

La data de 28.08.2015 Serviciul de Combatere a Finanţării Terorismului şi Spălării

Banilor – Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Timişoara încheie un proces

verbal de sesizare din oficiu cu privire la acţiunile unui grup infracţional organizat specializat

în înşelăciuni, care ar fi acţionat în perioada 2007 – 2008 pe raza judeţului Timiş, grupare ce

ar fi fost coordonată de A... şi B... , la care ar fi fost racolaţi C... şi alte persoane. (fila 10,

vol. 3 dosar UP)

În aceeaşi dată se întocmeşte referatul cu propunere de declinare a competenţei de

efectuare a urmăririi penale în favoarea DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara (fila 11, vol

3 dosar UP) şi cauza este înregistrată la această structură de parchet sub nr. […]/D/P/2015 din

data de 03.09.2015. (fila 9, vol 3 dosar UP)

Prin ordonanţa nr. 366/D/P/2015 din 22.03.2016 a DIICOT – Serviciul Teritorial

Timişoara s-a dispus reunirea dosarului nr. […]/D/P/2015 la dosarul nr. […]/D/P/2014 ambele

ale aceleiaşi structuri de parchet (fila 1, vol 3 dosar UP).

Potrivit rechizitoriului nr. 245/D/P/2014 din 21.11.2016 al DIICOT – Serviciul

Teritorial Timişoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A... , B... şi C... pentru

următoarele fapte:

- în perioada 2007 - 2008, s-ar fi constituit şi acţionat în mod coordonat, în scopul

obţinerii de beneficii financiare, prin inducerea în eroare al Banca D... SA cu prilejul

încheierii mai multor convenţii de credit, utilizând în acest scop documente de venit nereale,

61

conduită încadrată în infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (l) C. pen. cu aplicarea art. 5 C.

pen.;

- că inculpaţii A... şi B... , în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, la

datele de 11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008, prin folosirea de contracte de închiriere,

contracte de muncă, acte adiţionale la contractul de muncă şi adeverinţe de venit nereale,

primite de la C..., au indus în eroare Banca D... SA, cu prilejul încheierii convenţiilor de

credit, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 1.458.450,09 CHF, conduită încadrată în

infracţiunea de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (l), (2) C. pen. cu

aplicarea art. 35 alin. (l) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- că inculpaţii A... (fost U…) şi B... , în perioada 2007 -2008, în baza aceleiaşi

rezoluţii infracţionale, l-au determinat pe inculpatul C... să întocmească în fals şi să le predea

mai multe înscrisuri din care rezulta în mod nereal că obţin venituri în calitate de angajaţi ai

SC E... SRL; respectiv contractul de muncă din data de 15.06.2006, actul adiţional la

contractul de muncă din data de 13.02.2007, adeverinţa de venit din data de 02.05.2007,

adeverinţa de venit din data de 12.02.2008, adeverinţa de venit din data de 19.06.2008, toate

pe numele inculpatului A... (fost U…), respectiv contractul de muncă din data de

15.06.2006. actul adiţional la contractul de muncă din data de 13.02.2006, adeverinţa de venit

din data de 02.05.2007, adeverinţa de venit din data de 12.02.2006, adeverinţa de venit din

data de 19.06.2008. toate pe numele inculpatei B... - documente pe care inculpaţii le-au

folosit ulterior la încheierea convenţiilor de credit din 11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008,

conduită încadrată în infracţiunile de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată

prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 322 alin. (l) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (l) C.

pen. (5 acte materiale) şi art. 5 C. pen., şi uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea

art. 35 alin. (l) C. pen. (3 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

- că inculpatul C... , administrator al E… SRL, în mod repetat, în baza aceleiaşi

rezoluţii infracţionale, a facilitat obţinerea de către inculpaţii A... şi B... , a convenţiilor de

credit din 11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008, încheiate cu Banca D... SA, prin emiterea de

contracte de muncă şi adeverinţe de venit din care rezulta în mod nereal că sunt angajaţii

societăţii pe care o administra, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 1.458.450,09 CHF,

conduită încadrată în infracţiunea de complicitate la înşelăciune în formă continuată prevăzută

de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (l), (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (l) C. pen.

cu aplicarea art. 5 C. pen.

- că inculpatul C... , în perioada 2007 - 2008, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a

falsificat şi facilitat falsificarea mai multor înscrisuri din care rezulta în mod nereal că

inculpatul A... şi B... obţineau venituri în calitate de angajaţi ai SC E... SRL - contractul de

muncă din data de 15.06.2006, actul adiţional la contractul de muncă din data de 13.02.2007,

adeverinţa de venit din data de 02.05.2007, adeverinţa de venit din data de 12.02.2008,

adeverinţa de venit din data de 19.06.2007, toate pe numele inculpatului A... (fost U…),

respectiv contractul de muncă din data de 15.06.2006, actul adiţional la contractul de muncă

din data de 13.02.2007, adeverinţa de venit din data de 02.05.2007, adeverinţa de venit din

data de 12.02.2008, adeverinţa de venit din data de 19.06.2008, toate pe numele inculpatei

B..., documente pe care le-a predat celor doi inculpaţi pentru a fi folosite la încheierea

convenţiilor de credit din 11.05.2007, 12.03.2008 şi 16.07.2008, conduită încadrată în

62

infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (l) C. pen.

cu aplicarea art. 35 alin. (l) C. pen. (10 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

Potrivit art. 367 alin. (l) Cod penal: „Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional

organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu

închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Potrivit art. 244 alin. (l) şi (2) Cod penal: „(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin

prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în

scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit

o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (2) Înşelăciunea săvârşită prin

folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu

închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune,

se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”.

Potrivit art. 322 Cod penal: „Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin

vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul

falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe

juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Potrivit art. 323 Cod penal: „Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată,

cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu

închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la

3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.

Raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de textele de incriminare sus citate, se

constată că termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt de 5 ani conform art. 154 alin.

(l) lit. d) Cod penal.

De asemenea, potrivit art. 154 alin. (2) Cod penal termenele de prescripţie a

răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii; iar în cazul infracţiunilor

continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Prin urmare, faţă de datele de săvârşirea ale infracţiunilor imputate inculpaţilor, ultima

convenţie fiind încheiată în data de 16.07.2008, termenul de prescripţia a răspunderii penale

potrivit art. 154 alin. (l) lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a împlinit în data de

16.07.2013, înainte de începerea urmăririi penale, ceea ce atrage încetarea procesului penal.

Cu privire la vinovăţia inculpaţilor, în condiţiile în care aceştia au solicitat continuarea

procesului:

Fiind audiaţi în faţa instanţei de apel, inculpaţii A... şi B... au recunoscut încheierea

celor trei contracte de credit cu Banca D... SA, respectiv convenţiile nr. […]/11.05.2007, nr.

[…]/12.03.2008 şi nr. […]/16.07.2008, însă au susţinut că actele depuse în vederea aprobării

acestora au corespuns realităţii, că au fost angajaţi la E... SRL, şi au învederat că au fost

garantate cu contracte de ipotecă pe imobilele deţinute în proprietate. Totodată, inculpatul C...

a susţinut că cei doi coinculpaţi mai sus menţionaţi au fost angajaţi la E… SRL o perioadă de

2 ani, respectiv 2006 – 2008, recunoscând că l-au ajutat cu sume de bani pentru a plăti

furnizorii.

Indiferent de textul legal la care se raportează starea de fapt (art. 215 Codul penal din

1969 sau art. 244 noul Cod penal), ceea ce caracterizează infracţiunea de înşelăciune o

constituie manopera intenţionată a făptuitorului de inducere în eroare a persoanelor vătămate,

63

astfel încât acestea să aibă o conduită pe care nu ar fi adoptat-o dacă ar fi avut reprezentarea

realităţii şi nu o imagine trunchiată, creată de inculpat.

Starea de fapt reţinută de Tribunalul Timiş corespunde unei evaluări corecte şi

complete a probelor administrate în cauză.

Înainte de a proceda la propria analiză a probatoriului administrat, în contextul în care

în faţa instanţei de apel, inculpaţii au susţinut că nu ar exista probe certe privind vinovăţia lor,

Curtea de Apel consideră necesar a sublinia distincţia ce trebuie făcută între faptele principale

şi faptele probatorii. Astfel, obiectul probaţiunii îl formează ansamblul faptelor şi

împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale. În cadrul

faptelor şi împrejurărilor cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei se distinge între fapte

principale şi fapte probatorii. Faptele probatorii, probe indirecte în proces, conduc la

stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale. Aceasta este şi situaţia în speţă, împrejurare

determinată de natura infracţiunilor ce formează obiectul cauzei.

În cauză, inducerea în eroare a persoanei vătămate Banca D... – SA s-a realizat prin

folosirea de către inculpaţii A... şi B… a unor adeverinţe de salarizare, contracte de muncă şi

contracte de închiriere ce atestau date neconforme cu realitatea, toate fiind solicitate de bancă

pentru a se stabili posibilitatea acestora de a plăti ratele lunare şi a rambursa creditul conform

condiţiilor convenţiilor. Deşi inculpaţii invocă în apărarea lor încheierea unor contracte de

garanţie ipotecară, trebuie menţionat că nu acestea constituie esenţa contractului de credit,

obligaţia debitorului constând în plata ratelor lunare şi rambursarea împrumutului, nicidecum

în a determina creditorul să procedeze la executarea silită a garanţiilor. Astfel, obiectul

convenţiilor de credit îl constituie avansarea de către bancă a unei sume de bani cu obligaţia

corelativă a debitorului de a o rambursa conform graficului, ceea ce presupune ca aceştia să

aibă venituri lunare de natură să asigure plata ratelor. În condiţiile în care inculpaţii A... şi

B... au avut reprezentarea că nu îndeplinesc condiţiile de creditare şi s-au folosit de înscrisuri

care denaturau realitatea, documente întocmite la iniţiativa acestora, intenţia de a înşela

reprezentanţii băncii este mai mult decât evidentă.

[…]

Curtea de Apel observă că în cazul tuturor contractelor de închiriere s-a procedat în

aceeaşi manieră: au fost înregistrate la Administraţia Finanţelor Publice Timişoara cu puţin

timp înainte de formularea cererilor de creditare de către inculpaţii A... şi B... , cel mai

probabil după aflarea condiţiilor pe care trebuiau să le îndeplinească; au fost sistate după

încheierea convenţiilor de credit; spaţiile nu au fost folosite de societăţile comerciale ce

figurau drept chiriaşi şi chiria nu a fost plătită; în cazul unora, cuantumul chiriei fiind majorat

artificial; elemente care conduc la concluzia fictivităţii lor şi al scopului de a fi întrebuinţate

pentru a dovedi îndeplinirea condiţiilor impuse de bancă şi a induce în eroare angajaţii Banca

D... SA.

În concluzie, instanţa de apel constată că elementul material al laturii obiective a

infracţiunii de „înşelăciune”, respectiv „inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea

ca adevărată a unei fapte mincinoase” există în speţă şi este dovedit, scopul inculpaţilor A...

şi B... fiind acela de a obţine un folos patrimonial injust – sumele acordate cu titlu de credit.

Inculpatul C... a avut cunoştinţă de acţiunile coinculpaţilor şi i-a ajutat prin emiterea

adeverinţelor de venit care atestau o situaţie de fapt nereală. Totodată, starea de fapt ce rezultă

64

din probele mai sus analizate conduce la concluzia că cei trei inculpaţi au acţionat o perioadă

de timp suficientă pentru a reţine că a existat o înţelegere în vederea comiterii infracţiunii de

înşelăciune în formă continuată, în care inculpaţii A... şi B... erau destinatarii creditelor, iar

inculpatul C... le facilita dovedirea unor venituri cu caracter de continuitate.

[…]

Prin urmare, constatând că faptele există, au fost săvârşite cu vinovăţia cerută de lege

şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor imputate inculpaţilor, în cauză se impune

a se dispune încetarea procesului penal datorită intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, iar

nu o soluţie de achitare.