daima_iunie2011

8/6/2019 Daima_iunie2011

http://slidepdf.com/reader/full/daimaiunie2011 1/62

Revista DAIMA apare

sub egida Asociaţiei Culturale a Comunităţii Armâne din Tulcea

ADRESA REDACŢIEI:

Tulcea, str. Babadag,

bloc B2, sc. C, parter

(sediul filialei Comunităţii Armâne)

www.daima.ro

e-mail: [email protected]

TELEFON: 0722 555 983

REDACŢIA

Sterică Fudulea

Elena Nurciu

Simona Pufleni

Alina Nicoleta Rafticu

Cristiana Şacu

FONDATOR şi

REDACTOR COORDONATOR

PROF. GICĂ GICĂ

l DAIMA, cei şase ani de acasă .......................................1

l Manifestările culturale DAIMA .....................................2

l Anastase Hâciu - Contribuţii la stabilirea psihologiei

poporului aromân ...........................................................3

l Cornel Cotuţiu - Sunt mândru

că am prieten aromân .................................................. 7l Anastase Hâciu - Moscopole - Mecca aromânilor .........8

lMariana Bara - Contribuţii la studiul armânei literare ..... 11

l Dumitru Carabaş - Onomastica aromânilor

din România ..................................................................16

l Nicolae Cuşa - Colonizarea aromânilor în

Cadrilater .....................................................................20

l

Thede Kahl - Aromânii din Grecia ...................................22l Gică Godi - Poezii ........................................................ 25

l Rezoluţia armânilor ........................................................27

l ... Şi noi am fost la Moscopole ....................................29

l Academia Română recidivus ........................................30

l Pavel Fane - Nuntă armânească la Călăraşi ................. 35

l Gică Gică - Interviu cu prof. univ. Emilian Bold .............36

l

Gheorghe Şeitan - Armânii şi civilizaţia vedică .........38l Kira Iorgoveanu - Mantsu - Recuperarea

identităţii armânilor în mileniul III .............................39

l Elena Nurciu - Cărţi, ziare şi reviste

despre aromâni .......................................................... 44

l ALBUM DAIMA 49

Layout

S.C. KAROGRAF S.R.L. Tulcea

str. Gavrilov Corneliu nr. 302, et. 1

www.karograf.ro

ISSN: 1841 - 5121

SUMAR

REVISTA SE DISTRIBUIE GRATUIT



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

1

În august 2005 a apărut primul număr alrevistei DAIMA. A fost un moment emoţionant şiunic. Pentru prima dată, armânii din Tulcea aveau orevistă. Cu o redacţie formată din elevi, studenţi şiabsolvenţi de studii universitare, am făcut primul

pas în universul presei scrise.Subintitulată „revistă de opinie, cultură şi

spiritualitate”, DAIMA a devenit un mijloc de păstrare şi promovare a tradiţiilor şi culturiiarmâne.

Până în prezent au apărut 14 numere şisperăm ca în continuare să găsim fondurilenecesare pentru anii care urmează.

În cele aproape 1.000 de pagini au fost evo-cate momente importante din istoria armânilor, dinactivitatea unor personalităţi armâne, precum şiactivităţile culturale organizate de comunitateaarmânilor din Tulcea.

Revista DAIMA şi-a propus să se adresezetuturor tulcenilor, indiferent de etnie. Multe articoleau fost scrise şi vor fi scrise în armână, deoarecedorim să-i iniţiem pe cei tineri într-o cultură care setransmite mai mult pe cale orală.

În paginile revistei au fost publicate opinii pro şi contra privind chestiunea armânească. Amlăsat cititorilor dreptul de a judeca şi de a ne judecaîn privinţa conţinutului revistei.

În cei şase ani am reuşit să organizăm multemanifestări culturale pe care le-am intitulat

„Întâmplările culturale armâne DAIMA” .Prezenţa unui număr mare de armâni la aceste„întâmplări” a fost pentru noi o dovadă că armâniiau aplecare pentru orice activitate care implică şi neimplică în cunoaşterea şi păstrarea tradiţiilor şiculturii noastre.

Ne mândrim că exemplare din revista

DAIMA au ajuns la comunităţile armâneşti dinGrecia, Albania, Macedonia, Franţa, Germania,SUA, Canada şi Australia.

Ne-am propus ca revista să apară trimestri-al, dar acest lucru nu a fost posibil. Din anul 2009criza financiară s-a făcut simţită şi în rândulcomunităţii armâne. Greutăţile financiare ne-audeterminat să reducem numărul de exemplare şirevista să apară semestrial.

În februarie 2010, prin efortul financiar alcomunităţii armâne din Tulcea, am realizatALMANAHUL DAIMA care s-a bucurat de o bună

primire din partea tuturor cititorilor. Din păcateoferta a fost mai mică decât cererea.

La împlinirea a şase ani de la apariţia primului număr al revistei DAIMA, aducem caldemulţumiri tuturor celor care, prin efortul lor financiar, au făcut posibilă editarea celor 14numere.

Mulţumirile noastre se îndreaptă în moddeosebit către următorii sponsori: Inge Mihai,Şeacu Dumitru, Şacu Mihai, Şacu Stere, Mergeani

Nicea, Caraman Mitre, Puflene Stere, PufleneCosta, Sterică Fudulea şi Enache Dumitru.

Ca redactor - coordonator, mulţumesc peaceastă cale tinerilor care şi-au găsit timp pentrueditarea revistei şi am în vedere pe Simona Puflene,Cristiana Şacu, Elena Nurciu, Doina-FlorinaCostache, Nicoleta Rafticu, Nicoleta Bazbanela,Emil Carageorge, Ionuţ-Lucian Puerava şi Sterică

Fudulea.Am avut o bună colaborare şi cu presa

locală (au apărut semnale despre revisat DAIMA înziarele „Delta”, „Obiectiv”, „Acum”).

Am împlinit şase ani şi vom sărbători acesteveniment prin lansarea numărului 15 la sfârşitulacestei luni.

Revista DAIMA va fi alături decomunitatea armână în spiritul unei legături expri-

mate prin îndemnul DAIMA DEADUN.

G.G.

DAIMA - cei şase ani de acasă



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

2

Din nou despre

Manifestările culturaleManifestările culturaleDAIMAAIMA

Unul din obiectivele comunităţii armânedin Tulcea a fost să organizeze cât mai multemanifestări culturale pentru cunoaşterea şipromovarea tradiţiilor. Acest obiectiv a devenito realitate odată cu apariţia primului număr alrevistei DAIMA.

Am numit aceste manifestări „întâmplăriculturale” deoarece pe lângă lansarea revistei,

au fost invitate formaţii artistice şi interpreţi demuzică populară armânească.Până în anul 2010 activităţile culturale

se organizau de patru ori pe an, ultima fiindprilejuită de lansarea ALMANAHULUI DAIMA, în februarie 2010.

La fiecare eveniment au participatinvitaţi din partea instituţiilor locale, a preseilocale şi foarte mulţi tineri armâni. Dacă la început participarea tinerilor a fost mai timidă,numărul lor a ajuns în august 2009 la peste150.

Manifestările culturale au avut şi invitaţidin cadrul comunităţilor din Constanţa,Călăraşi, Bucureşti, Timişoara şi Slobozia.

O notă aparte au dat-o pişcotarii. Ştimcă ei sunt nelipsiţi de la asemenea manifestări,dar am observat că am ajuns să avem şipişcotarii noştri. Ei au fost, adesea,

cei mai critici cititori ai revistei, dar şicei care au făcut publicitatemanifestărilor noastre.

Manifestările culturale s-au întrerupt odată cu lipsurilefinanciare care nu au mai permisapariţia revistei DAIMA. În acestmoment activităţile vor fi reluate prinlansarea numărului 15 al revistei

DAIMA la Restaurantul Imperial.

Redacţia



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

3

Sufletul aromânului – luat ca puterede percepere, emotivitate şi acţiune – seprezintă ca un organism echilibrat, ca osinteză fericit închegată, capabil să prindăaspectele reale şi ideale ale vieţii şi să le pre-lucreze potrivit structurii sale originare. Pentruochiul cel mai puţin obişnuit cu analizasufletească, răsare, totuşi, ca primă şipredominantă caracteristică a vieţii psihicearomâneşti, facultatea voinţei, menţinută în

echilibru de prudentă şi de energie aspră, dar exteriorizată prin reacţiune hotărâtă şi cuvolum mare – în anumite cazuri, violentă. Această voinţă – tot atât de energică pe cât detenace, rând pe rând stăpânită şi deslănţuită,impulsivă şi stăpână de sine – caracterizadeplin pe Români şi a făcut forţa lor, scrie A.Fouillée. În deosebire de Grecii moderni – cuoroare de sforţări susţinute, cu aplecare spre

lenevire agitată şi mereu ocupată, capabili demult sgomot, dar de puţină treabă, flecari maiales – Aromânii au făcut impresia unor oamenităcuţi, ba chiar ursuzi, dar de acţiune mereutrează, ducând totul cu perseverenţă până lacapăt. În lupta grea pentru existenţă, au fostconduşi de credinţa că stă, relativ, în puterealor să facă împrejurările inofensive, să înfrângă cerbicia legilor naturii şi piedicileomeneşti, să domine evenimentele de cari nus'au lăsat uşor copleşiţi. De aceea, plecau înlume cu încredere în forţele proprii şi înbiruinţă. Tot astfel şi Romanii – scria A.Fouillée – aveau încredere în ei şi în soarta lor.

Înzestrat cu aşa structură sufletească, Aromânul a avut de călăuză în viaţă lecţiuneace-i da realitatea cu experienţele ei şi nu s'alăsat sedus de teorii şi de chimere amăgitoare.Pe de altă parte, ocupaţiunile lui reclamând

iniţiativă, energie neadormită şi răspunderiproprii pentru a îndepărta riscurile, a fugit deautomatism şi rutină, a dispreţuit ocupaţiunea

de slujbaşi, unde iniţiativa este nevăzută,răspunderea şi energia proprii absente,aportul personal. Perseverenţi, muncitori şi

morali, ei şi-au urmărit cu stăruinţă scopul şimarea lor putere de a aştepta isbânda fără adispera, este calitatea lor cea mai mare – scriaI. Neniţescu. Foarte vrednici, negustorii lor n'au cunoscut odihna: foarte prevăzători, ei nuse avântau în afaceri decât după un lung timpde chibzuinţă şi consfătuire, dar, odată ce sehotărau la ceva, trăgeau consecinţele cu operseverenţă extremă; aşa că, datorită tocmaiacestei chibzuinţe mature şi perseverente,cazurile de nereuşită în afaceri erau foarte rarila ei; ştiau de aceea, să cumpere şi să vândăbine, în exercitarea comerţului lor; erau

Contribuţii la stabilirea psihologieipoporului aromânesc

Anastase Hâciu



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

4

adevăraţi artişti, foarte vrednici şi foarteeconomi.

Ca un atribut firesc al atitudinii faţă deviaţă, a fost şi instinctul naţional de iubire avieţii libere. Nici un alt popor în acest colţ de

lume n'a fost atât de pătruns de sentimentulneatârnării în viaţa lui politică şi socială capoporul aromânesc. Această iubire delibertate, sinonimă cu ideeia unui cult, a fost uninstinct de rasă, un atribut esenţial al fiinţeisale etnice, născut odată cu el şi perpetuat,fiindcă prin el îşi apăra cele mai scumpe ale luibunuri: familia, moravurile şi limba şi, pentru a-şi asigura viaţa lui autonomă, el, în tot decur-

sul istoriei, a stat mereu în defensivă.

*

O altă latură sufletească izvorând dinvoinţa tenace de a birui este munca pentrumuncă, munca creatoare dela cortul şi colibaciobanului şi munca în familia burgheză. Această putere de muncă îşi avea rădăcinileadânc înfipte în tradiţie – adevăratul

conducător al popoarelor, cum o numeşteGustave le Bon. Casa aromânească făceaimpresia unui stup de albine, unde femeea –singura preoteasă – radia peste tot pricepereşi energie şi propovăduia cultul munciiproducătoare. Bătrâna bunică, cu ciorapul înmână sau aplecată pe războiu, cu privirea înlarg, trăgând mereu cu urechea dacă cumvadistinge clopotul călăuzei din fruntea

caravanei fiului ei: tânăra noră, torcând lânasau brodând firul de mătase pe gherghef, cugândul purtată peste ţări şi mări la soţul eiplecat de amar de ani; nepoţica iubită cugândul la tatăl, despre care a auzit doar vorbindu-se numai şi îngrijind de frăţiorii eifragezi, cari, şi ei, ajută femeilor la depănattortul sau la scărmănatul lânei – iată un instan-taneu dintr-un interior de casă aromânească.Sau, alături de toţi ai casei, bărbaţii brodau

costume albaneze, băteau aurul şi argintul, casă scoată minunate obiecte de artă – cum atâtde sugestiv ne-a zugrăvit Pouqueville o

noapte la Călaru. Adesea, femeile aromânceajutau pe soţul lor în ocupaţiunile negustoreşti,ba, se ocupau de afaceri ce le fac de obiceiubărbaţii, iar prin ţările slavone din fostamonarhie s.-ungară se întâlneau în profesiunide sine stătătoare,

Viaţa de familie a fost o şcoală activă,un laborator de muncă practică – copiii învăţausă cunoască bunul simţ şi puterea tainică acărţii, a solidarităţii active şi conştiente, sămuncească, să conducă gospodăria, să facăexerciţii de negoţ: cumpărând de ale casei saumărfuri şi vânzând produsele ieşite din ate-lierul domestic, produse la cari se lucra nunumai cu gândul câştigului, ci şi cu acel amor

instinctiv al frumosului şi adevărului, fiindcă Aromânii, ca şi vechii Eleni, n'au fost numaifabricanţi în serie şi negustori: ci şi gânditori şiartişti; învăţau în familie, să fie economi şi maiales cumpătaţi cu câştigul realizat; pe când,departe, tatăl străbătea ţările cu caravana luisau făcea negoţ de bancă, de coloniale şimanufactură, făcea cultură de bumbac sau decereale, lucra argintărie, croitorie, construcţieetc.

*

La un popor, în lupta neostoită cuelementele naturii şi cu popoarele barbare şihrăpăreţe, în condiţiuni unde nimic nu erastatornicit, cu bărbaţi ducându-şi viaţa înstreinătăţi grele şi amare, credinţa vie într'oputere supranaturală proteguitoare a fost un

sprijin moral puternic în viaţa de toate zilele şiaceastă credinţă a trebuit să coloreze toatemanifestările unei vieţi sbuciumate. Femeilearomânce, întocmai ca femeile nordului dinţările de pescari, rămase singure cu toategreutăţile şi copiii acasă, erau, în familie şi labiserică, într'o rugă perpetuă de reculegere şi înălţare sufletească, pentru sufletele celor dispăruţi şi sănătatea celor bolnavi sau plecaţi în lume. Candela ardea fără preget într'un

ungher al odăii: totul era învăluit în adâncmister şi în aşteptarea, la tot momentul, deveşti îmbucurătoare sau rele.



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

5

Acest simţământ al unei divinităţi vii,trăind în casă şi în jurul ei ca vechii penaţi,constituia un element preţios al personalităţiifamiliei, un sprijin în moralitatea casnică şi însolidaritatea socială şi era concretizat în acelebiserici şi mânăstiri monumentale, lăcaşuri

scumpe şi frumoase, pline de fast şi destrălucire, precum era exprimat şi în aceleparaclise închinate Domnului şi SfinteiFecioare, presărate – ca la Călaru –dealungul drumului caravanelor. Urmăreau ca,odată în viaţă, să facă un pelerinaj la Sf.Mormânt şi să poarte numele de Hagiu, atâtde des întâlnit la ei. Ei purtau cu sine credinţăvie şi scumpă peste tot unde peregrinau în

activitatea lor.Ca să întregim fisionomia sufletească a Aromânului, trebuie să menţionăm încă uncaracter de rasă tot aşa de imuabil şi anumemarea sete de cultură – cu ţeluri totodatăutilitariste şi ideale. Din cele mai vechi timpuri,au avut şcoli elementare sau colegii de înaltăcultură, ca la Ianina, Moscopole, Metova,Cojani, Castoria şi Larisa; adesea trimiteaupe tineri la universităţi streine sau în ţările

apusene, ca să înveţe o meserie şi arta de aface comerţ. La ridicarea şi întemeiereaşcolilor, contribuia nu un neam organizat însat, ci un simplu popor ce se guverna prin sine însuşi. Ca şi în Anglia, „şcolile se înfiinţau de

entusiaşti ai culturii şi de suflete generoase şili se lăsau înzestrări pentru a li se asiguraexistenţa. Pouqueville, ca şi alţi cercetărori, augăsit în casele lor biblioteci cu cărţi franceze şiitaliene şi cu bune ediţii de clasici greci, cari,pentru strein, sunt o binefacere. Într'o vreme

când în state organizate exista o problemăgravă a analfabetismului, la acest popor –scrie Weigand - n'a existat în ultimul timpanalfabet, la femei ca şi la bărbaţi. Aromânii aufost – după fericita expresie a istoricului N.Iorga – mari creatori de cultură în Balcani. Subraport, au avut şi un dictom înţelept: „Omul

neînvăţat, oricât de bogat ar fi, slugă la cel

învăţat va fi”.

Munca şi economia, perseverenţa,dorul de libertate, de patrie şi de învăţătură,credinţa adâncă, etc au fost instinctenaţionale, caractere de rasă şi au făcut partedin moravuri cari s'au născut odată cu poporulşi s'au perpetuat dealungul vremurilor mai alesprin femeie, ce o putem asemăna cu femeearomană din epoca de glorie şi de asprime înmoravuri – fiindcă, privită în intimitatea ei, însăşi origina familiei este romană. Moravurile

au fost mai aspre ca la toate popoarele bal-canice, iar în oceanul tuturor nesiguranţelor şitulburărilor, numai familia a fost pe punctul dereazem, pârghia şi axa nemişcată în jurulcăreia s'a menţinut mereu trează conştiinţa de

rasă şi a dus, mai departe, normelemorale ce s'au produs în mod firescşi, la rândul lor, au menţinut-o trainicăşi tot ea a fost în miniatură

gospodărirea unei comune şi a unui întreg popor. Oriunde s'au dus, Aromânii au pus în aplicare regulelede gospodărie învăţate în sânul fam-iliei.

Deosebit de sfera ideii de familiecare era foarte largă, conţinutul aces-teia este, pe cât de bogat, pe atât deimpunător. Personalitatea familiei oconstituie un mănunchiu de virtuţi

cardinale, evoluate în puterniceinstincte de rasă şi anume:autoritatea nediscutată a tatălui şi



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

6

respectul sacru pentru tot ce este bătrân:curăţenia în legăturile matrimoniale,dragostea de limbă, credinţa şi tradiţialibertăţii, munca organizată şi continuă,tăria de caracter, un spirit de iniţiativă cen-a cunoscut înfrângerea. Din toate acestea,

răsăreau ca flori naturale: o supunere fărămurmur faţă de şeful familiei – pater familias;credinţa vie într'un tată a tot puternic dela carecel dintâiu îşi trăgea puterile; un simţământ dedemnitate şi discreţie aspră, orânduialăestetică în gospodărie şi în munca săvârşită,respectul pentru profesiunea tatălui,solidaritatea şi devotamentul în raporturiledintre membrii ei; economia, simţul decumpătare, şi de proprietate cari îi asigurălibertatea şi independenţa, ospitalitatea caldă,bunul simţ, curajul, încrederea în sine şiavântul în necunoscut după câştig – cu uncuvânt, o individualitate puternică şi sigură desine. Toate acestea erau imperative categoriceşi nu porunci mecanice, pornite din adânculsufletului care se exprima prin ele, fiindcă eleerau însuşi sufletul, iar prin practică deveacuri, au devenit deprinderi adânc săpate,

s'au îmbrăcat în carapacea solidă ainstinctelor, ca să devină caractere imuabilede rasă.

Înarmat cu aceste virtuţi, adesea cu omică sumă împrumutată pentru biletul decălătorie, tânărul aromân, abia răsărit,necunoscând măcar capitala districtului,cunoscător doar al dialectului său fărăvaloare socială dincolo de hotarele regiunii

sau ale satului natal, se avânta în largullumii, muncea cu perseverenţă, câştigaaveri, se impunea mediului strein şi biruia.Cunoscător doar al cetitului şi, totuşi, ştiutor atoate; sărac, dar în stare să stoarcă aur dinpiatră seacă: prieten cu streinii şi veşnic cusufletul acasă; fără alte mijloace şi arme decâtvoinţa şi dorul de a birui şi, totuşi, în stare să înfrunte şi să se strecore prin orice primejdii şineajunsuri; conservator ireductibil şi, totuşi,adaptabil la toate împrejurările; dornic decultură şi de prestigiu, iubitor de averi şi deglorie, în stare să facă salturi pentru alţiiameţitoare.

Aromânii şi-au adus aportul lacivilizaţia umană şi onoarea şi-au fostsalvat-o, căci, dacă n'au putut cuceri lumeacu sabia, au servit-o prin tăria ideilor moraleşi au cucerit-o prin banul lor câştigat prin

mari străduinţi, dar înzecit prin sfântaeconomie, ca, pe urmă, să-l pună din nou înserviciul binelui, culturii şi al artei.



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

7

Mă refer la doi distinşi aromâni, pe care i-amcunoscut mai de-aproape, bărbaţi pentru care literaturaa însemnat o şansă de iradiere a sensibilităţii şi gândiriilor. Teohar Mihadaş şi Ioan Cutova. Amândoi sunt legaţide zona Bistriţei, Năsăudului şi Becleanului, fie prin pro-fesie, fie din pricini sentimentale şi familiale.

Am hotărât să extrag două fragmente, nu attevocatoare, cât şi semnificative pentru preţuirea de cares-au bucurat în aceste spaţii de cultură românească. Iatăo secvenţă din volumul Saeculum, dincolo de nostalgii

(2006), o antologie a scriitorilor şi artiştilor plastici, careau participat în anii 1981-1986 la întâlnirile acestuiseducător cenaclu, cu întâlniri lunare, mai întâi la Dej,apoi pe Someş mai sus, la Beclean.

Teohar Mihadaş era preşedinte de onoare alcenaclului, încât nu e de mirare că la împlinirea a 65 deani de viaţă, întâlnirea „Saeculum” din luna noiembrie i-afost dedicată lui. Au venit atunci, la Beclean, câtă frunzăşi iarbă din lumea scriitoricească şi a artiştilor plastici. Oapariţie extraordinară: N. Steinhardt.

Din jurnalul meu, inserat în cartea amintită maisus, extrag doar următoarea secvenţă: Sărbătoritul aprimit din partea Cenaclului „Saeculum” Meritul Tinereţefără bătrâneţe (Macel Lupşe improvizase un pergamentşi o scriere adecvată), un album cu texte dedicate lui şi(din partea liceului meu) trei ştergare cusute cu motivepopulare. Dându-i-le, i-am spus: „Pentru Pâinile puneriinainte, iată, din partea liceului meu din Beclean,ştergarele punerii nainte.”

Dl. Steinhardt a fost acelaşi vrăjitor de cuvinte.Venise cu un text scris pe vreo cinci pagini de caietşcolar. Rostirea lui n-a putut fi o alocuţiune, ci pur şisimplu o conferinţă, plină de vervă şi miez, despre

valoarea culturală a „intelectualului aromân”. I-a consi-derat pe aromâni un fel de aristocraţi ai gândirii şi simţiriiromâneşti. A încheiat aşa: „E o mare satisfacţie, e omândrie să poţi afirma: sunt prietenul unui aromân”.

Dacă Teohar Mihadaş profesor de limba românăşi franceză la Bistriţa şi apoi la Năsăud (1945-1948),după care traseul vieţii sale a cunoscut dramatice con-torsiuni, din pricina prigoanei comuniste, Ioan Cutova(născut în 1919 la Veria – Macedonia) îşi începe carieradidactică în 1946 la Năsăud şi o încheie în 1979 la Liceul„Andrei Mureşanu” Bistriţa.

Debutează editorial cu volumul de poezii Cercvicios (1945), căruia îi urmează, după 35 de ani, carteaLuţiafiriu şi în 1985 Lampa lui Diogene – amândouă îndialectul aromân. Tot în 1985 avea să vadă lumina

tiparului volumul Un veac de poezie aromână. În bibli-ografia sa sunt de inclus transpuneri în aromână ale unor poezii de Eminescu şi traducerea în româneşte, dingreceşte, a poemului lui Stavrinos.

Ultima dată când ne-am întâlnit, era la Şugăţele,faimoasa stradă a Bistriţei. Aveam o nedumerire, pe carenimeni nu mi-o dezlegase. I-am spus:

- Domnule profesor, recent mi-a parvenit unexemplar din România literară a lui Liviu Rebreanu. Eacosta 5 lei. România literară de acum costă tot 5 lei. Care

e diferenţa între 5 lei din perioada interbelică şi 5 lei deacum?- Un profesor de liceu atunci primea un salariu

lunar care echivala cu preţul a doi boi. Dumneata, cusalariul de profesor pe care îl ai, câţi boi poţi cumpăra pelună?

- Oho! Doar o copită de bou – i-am răspuns,pufnind în râs.

S-a stins din viaţă la Bistriţa, în luna mai 1992. Ofostă elevă de-a lui, profesoara Mioara Abrudan, apublicat, în revista bistriţeană de literatură şi artăMinerva, un recviem, din care extrag următorul fragment:

„Ca să-i aducem o ultimă floare, ca să-i închinăm un gând îndurerat, neam adunat lacăpătâiul său oameni de toate vârstele; eram acolo şi foşti elevi din multe generaţii asupra cărora mintea şi sufletul şi înţelepciunea sa îşi lăsaseră amprenta.

Plecase întru odihnă veşnică profesorul IoanCutova şi ne era greu să credem că e adevărat. Îi mai aud încă vocea, îmi mai răsar în minte crâmpeie dinspusele sale, nenumărate întâmplări mi-l evocă.

Am învăţat de la el, dincolo despre ştiinţadespre literatura română, dragostea de carte, de

căutare, de adevăr şi dreptate, am învăţat cum setrece prin lume cu fruntea sus şi cum se dau la o

parte compromisurile. Am învăţat cum trebuie să tedărui celorlalţi pentru a fi, la rându-ţi, împlinit şi bun.

Ştiu – acum că nu mai este – că fiecareconversaţie pe care am purtat-o mi-a adus folos

pentru spirit, ştiu acum de ce fiecare întrevederereverbera îndelung. Regret toate acele posibileîntâlniri cu profesorul şi omul de cultură Ioan Cutovacare n-au mai avut loc. E prea târziu să-l mai întâl-nesc altfel decât în amintire, dar amintirea este

tocmai spaţiul ales din care nu va pleca.” (articol preluat din revista „Familia română”,

an 11, nr. 4)

„E O MÂNDRIE SĂ POŢI AFIRMA:SUNT PRIETENUL UNUI AROMÂN”

Cornel Cotuţiu



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

9

Aravantinos fixează întemeierea ei în secolul alXVI_lea, în eparhia Coritei. Se pare că şi Leakeînclină pentru această dată, atunci când scrie că,trecând, prin 1805, de la Berat spre Moscopole, adat de rămăşiţele unei vechi colonii vlahiote, care,cam pe vremea cuceririi turceşti, stăpâneadistrictele înconjurătoare şi era foarte numeroasă,dar, din împrejurări grele, s'a împrăştiat, iar o partes'a retras într'un loc, în muntele vecin, unde auîntemeiat oraşul Voscopole. În legătură cu aceiaşi

problemă găsim mărturii apropiate de epocadistrugerii şi după care elemente romanice de laConstantinopol s'au mutat, după 1453, înMacedonia, la connaţionalii lor şi construiserăacolo oraşe în număr foarte mare. Iată o mărturie căţinutul acesta era deja locuit înainte de venireaTurcilor şi că noile colonii au contribuit la ridicarea

unora şi în întemeierea altora. În orice caz,întemeierea Moscopolei şi a altor aşezări vecinetrebuie împinsă dincolo de secolul al XV-lea. Însăşivechimea populaţiei aromâneşti din ţinutulOhridei, după cum reiese din manuscrisul preotuluiaromân Ioan de la mănăstirea acestui oraş, precumşi din bula de aur a lui Vasile II Bulgaroctonul

privind trecerea elementului aromânesc sub jurisdicţia religioasă a Patriarhiei ohridene, suntdovezi de natură să întărească afirmaţia de mai susşi să împingă vechimea aromânităţii în acesteţinuturi spre primele veacuri ale mileniului aldoilea. Încă un fapt şi mai concludent îl găsim îndocumentul mănăstirii Zermas, după cum un„arhont” un boier Ioan Nicolau din Lintopea a ridi-cat, cu cheltuiala lui, această mănăstire în 1164.Iată un document care vorbeşte de existenţaLintopei încă din secolul al XII-lea. Sipsca, dupătradiţie, este mai mare şi mai veche ca Moscopole.Oricum, întemeierea acestora – la început, nişte„simple tabere de păstori atenţi şi muncitori

îndemânatici” – se pierde în noaptea timpurilor.Pouqueville i-a consacrat ca urmaşi ai lui

Quintus Maximus, stabiliţi de acesta în munţiiCandavieni; sau îşi trag obârşia de la acei vechiRomani, cari, cei dintâi, au ocupat Macedonia subPaulus Aemilius şi apoi sub Pompeiu cel Mare şisub Brutus. La aceste vechi colonii, s'au adăugat –

pe urmă, după cucerirea Bizanţului de către Turci – element bizantin romanic şi un mare număr deGenovezi, care s'au împrăştiat la Moscopole şi

împrejurimi – fapt ce-l confirmă şi autorul docu-mentului din Archiva Locumentială de la Bibl. destat din Budapesta, unde stă scris că cetăţeni veniţide la Roma la Bizant, după cucerirea acestuia de

către Turci, s'au împrăştiat în Macedonia laconaţionalii lor, ca să poată trăi după obiceiurile şigraiul strămoşesc roman şi construiră acolo oraşe – despărţite de greci, albanezi şi turci – în număr foarte mare.

În ce priveşte originea straturilor etnice,mai avem şi teoria lui Th. Căpidan, după care „maitoţi Aromânii din Albania îşi trag obârşia dinramura grămostenească”, că Grămostenii au fostaceia care au populat centrele aromâneşti din spreCorita, precum şi celebra Moscopole, cu toatecomunele din împrejurimi, judecând aceasta dupăgraiul şi după aşezările ce s'au scurs din rolulGramostei, spre apusul acesteia, în toată Albania desud, unde ar fi dat naştere şi ţintuului Frasari, fărăa exclude, însă, şi existenţa de mult mai înainte aunor populaţii romane răsleţe. În orice caz, nu din

Pind s'au putut coborî colonii care să întemeiezesau să alimenteze puternic centrele acesteaaromâneşti. Căci, în Pind, erau în destulă siguranţă,masivul destul de larg şi încăpător, iar drumul

pentru emigrări prea lăturalnic, în tot cazul, mai puţin în siguranţă şi, mai cu deosebire, că, în calealor, dădeau de un alt grup, mult mai numeros şi carese simţea asfixiat în platoul îngust al Gramostei,stăpânitor şi suveran peste toate ţinuturile dinîmprejurimi. Numai din acest din urmă isvor, cu

populaţie prolifică în mare grad, şi-a revărsat pri-sosul în colonii numeroase, spre n. şi n.-vestul maiapropiat, dând naştere sau alimentând grupulmoscopolitan băştinaş, în aşa de mare măsură, însă,încât i-a imprimat întru toate fizionomia specificăîn grai, în port, în apucături, în obiceiuri şi în marealor cutezanţă. Aceiaşi părere e îmbrăţişată şi deGrămosteni. Portul Niculcenilor şi Linotopenilor,cu oarecari neînsemnate modificări ca formă şiculoare, nu este în definitiv decât un portgrămostenesc curat; ei sunt, adaogă Grămostenii,

pătura prin excelenţă burgheză a Gramostei. Odovadă că au făcut parte din aceiaşi „ fălcare” sau„ fară” stă în faptul că, între ei, au avut locdintotdeauna încuscriri; au vorbit şi vorbesc încăacelaşi idiom curat grămostenesc, pe care şi astăzi,îl vorbesc coloniile moscopolo-grămostene dinClisura şi Nevesca, din jurul Bitoliei, etc.; au, încomun, nobleţea caracterului, aşezările lor curate şifrumoase, tot dorul pentru ceea ce e frumos şi ales

– toate acestea fiind dovezi ce argumentează în

favoarea Gramostei ca isvor primitiv sau cel puţinca putere de alimentare a acestor centre, încă dinepoca lor de formare sau foarte apropiată deaceasta.



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

10

Înfăţişarea întreagă a ţinutului mosco- politan trebuie să fi fost grandioasă. Nu posedămdate asupra celorlalte, mărturii foarte sumare ne-aurămas numai asupra Moscopolei. Măreţia ei ahrănit toate sufletele aromâneşti şi ura faţă dedistrugători dacă s'a mai stins, dar n'a dispărut.

În adevăr, pentru vremea aceea, un oraş cuo populaţie atât de numeroasă şi absolut omogenăera un fenomen. Aspectul lui era impunător.

„Intrând în oraş dai de livezi şi de grădini,încă înconjurate cu garduri de piatră cioplită, daide ruine de case mari în marmură cu curţile pavatecu plăci pătrate de piatră şi împodobite cu cişmeleminunate. Mai încolo dai de ruinele unor case ce

seamănă mai mult a palate. În toate stradele se văd fântâni şi şipote cu o apă bună cristalină.” Aşadescrie I. Neniţescu impresia aceluia ce intra în

cetate.Credem că marmora pentru care o aduceau

tocmai de la carierele de la lacul Malik, iar sistemulde distribuţie a apelor – hidrologia Moscopoleicum a numit-o un Moscopolean – este demnă decunoscut ca operă pentru vremea aceea. Cartiereleerau bogate, frumoase, măreţe. În mijloculacestora, se ridicau, ca braţe şi guri rugătoare,clopotniţele şi clopotele de la zecile de biserici şi,ca un document destul de vorbitor al vremurilor

acelora, masivul şi impunătorul local al Academiei, pentru a cărui renovare cetăţenii au cheltuit câtevamii de lire aur.

În familie, viaţa era o caldă intimitate, dar tot atât de aspră: era un respect sfânt al tradiţiei şi,totuşi, un lux orbitor, un lux plin de eleganţă.

Femeile erau îmbrăcate în curazele şi aclazuri, învelure şi brocarturi, împodobite şi scânteind de nes-timate; „aveau pantofii împodobiţi cu „flurii” şi cumahmudii de aur şi chiar mânerele măturilor împodobite cu aur. La mese, se serveau de faianţeveneţiene, de tacâmuri de aur şi de argint; pereţiicaselor erau zugrăviţi în uleiuri şi cu oglinzi deVeneţia; cu un cuvânt, „trăiau într'un belşug canişte împăraţi”.

În bazarurile mari şi întinse, era o mişcareuriaşă, o forfoteală de furnicar ca în marile oraşeale Asiei. Oamenii erau absorbiţi în afacerile lor.Corespondenţe şi comenzi soseau de pretutindeni,din Peninsulă şi din Europa, ce trebuiau repedesatisfăcute; se descărcau mereu mărfuri la marilecaravanseraiuri şi se încărcau manufacturate şimărfuri pentru toate direcţiunile. Magazinele

gemeau de acestea şi industriile lucrau zi şi noapte.Albania toată se alimenta de aici sau din porturileadriatice, ce, aproape, sută la sută, le stăpâneau totei. La bâlciuri şi în zilele de târg, veneau Albanezişi negustori din toate provinciile. Toate aceste

bogăţii, transportate pe caravane în şiruri lungi,treceau sub ochii Albanezilor şi Turcilor, carevedeau în ele aur şi numai aur şi le excitauinstinctele distrugătoare.

Pe de altă parte, privilegiile sub care trăiau

aceşti Moscopoleni, nişte ghiauri cu miliţienaţională proprie, acest regim de administrareautonomă în cuprinsul Imperiului şi în vecinătateaimediată a triburilor albaneze şi a raialelor ce trăiauîn mizerie şi din brigandaj, toate acestea le aţâţauinvidia, le creşteau ura de moarte şi dorul de a le

jefui şi de a da foc acestor aşezări aristocratice. Pasalele – în războire continuă cu rivaliilor politici – în strâmtoare de

bani, deveniseră ca şi colegii

lor din Epir şi din Belgrad, tri- butarii Moscopolenilor, care îşilansaseră afacerile până înBosnia şi Hertzegovina, întoată Albania şi în celelalte

provincii imperiale.Curioşii veneau din toate

oraşele aromâneşti şi celestrăine ca să viziteze Mecca

Aromânilor , oraşul cu 70

biserici, îmbrăcate în odoarelelor cele mai scumpe, lucrate deartiştii aromâni în argintărie;veneau călări, pe cai şi catâri,



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

11

ca să se închine în mănăstirile bogate, în zilele dehramuri şi de bâlciuri; veneau să admire picturile şiodăjdiile scumpe, odoarele frumoase şi sculpturileartistice de la marile şi strălucitele biserici şi de laMitropolie; se înghesuiau să admire palatele de

marmură, cu grădini şi cismele frumoase, dincetatea luxului, a literelor, artelor şi a ştiinţelor înalte, toate rodul unei munci binecuvântate.

Cum a fost caracterizată Moscopole – Iatăcum au caracterizat această cetate toţi scriitorii careau scris ceva despre ea; Moscopolea a înflorit, laînceputul secolului XVIII, nu numai prin mulţimea

populaţiei şi avuţiei, dar şi prin înobilarealocuitorilor, prin marele comerţ şi mulţimea de sta-

bilimente industriale” – scria Pavlu Lambru. K.K.Kumas, numindu-l „un oraş macedonean, totaromânesc”, spune că „pe când era în floare, tindeasă devină exarhul luminii Grecilor, cu lucrărifolositoare societăţii. Pouqueville scria că, „dintr-osimplă tabără de păstori, devenise metropolacomercială a Epirului… iar şcolile progresau şicivilizaţia se vestea sub auspiciile religiei şi aleminiştrilor ei”. N. Papahagi îl numeşte „cel maimare centru comercial al Turciei Europene şi

principalul focar al civilizaţiei”, iar St. Romasnki, profesor la universitatea din Sofia, „un adevărat

centru de cultură şi civilizaţie”. Pentru dr. C.Jiracek, a fost „un oraş al Vlahilor din munţii dela sudul Ohridei, oraş ajuns în curând celebru” .I. Arginteanu îl numeşte „focar de cultură şi civilizaţie pentru toată Grecia şi Turcia” .

În „Die Aromunen” a lui Weigand, estetrecut ca „oraş comercial, odinioară mare, înaintat,

bogat şi celebru”. J. Cvijic îl caracterizează ca„centrul comercial al tuturor regiunilor centrale şioccidentale, principalul oraş comercial din

interior” şi că „în toată Peninsula comerţul,imprimeriile şi şcolile Moscopolei erau celebre”.Dusan Popovici o numeşte „mândria lor dealtădată. Moscopole, oraş foarte înaintat, bogat şi mare” şi în altă parte, „cea mai mare şi mai

falnică din aşezările lor (ale Aromânilor). În sfârşit, în documentul din Archiva Locumtenentială din Budapesta, este trecut ca „cel mai mare oraş nu numai din toată Grecia, ci aproape din tot imperiul Turcilor, oraş înzestrat cu privilegii extraordinare şi libertăţi, precum şi cu avantagii importante de către ÎmpărăţiaTurcilor”.

Contribuţii lastudiul

armânei literareMariana Bara

Poezia şi proza armâne scrise în ultimuldeceniu şi jumătate sunt prea puţin cunoscute decercetători. Pentru operele publicate până în 1990,Gh. Carageani oferă o privire panoramică şi oabordare teoretică, cu prilejul unui congres laUniversitatea din Trieste. Autorul inventariazăscriitorii şi descrie parţial literatura armânească

prin prisma conceptului de literatură de frontieră,literatură scrisă pe un teritoriu segmentat de maimulte frontiere de stat: „a) este o literatură defrontieră, întrucât cuprinde scriitori despărţiţi degraniţele statelor balcanice; b) pentru scriitorii

aromâni, deja împărţiţi în patru state diferite (sau încinci, dacă am include şi România), graniţa,frontiera geografică nu reprezintă de obicei o



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

12

marcă a împărţirii, a separării, ci este – dimpotrivăşi deseori – un impuls către unire, spre regăsireaunităţii etnice, lingvistice şi culturale, ameninţatserios de genocidul cultural la care sunt supuşiaromânii” (p. 1010). Studiul reprezintă o valoroasăcontribuţie la studiul armânei literare şi al literaturiiarmâne, prin recunoaşterea statului autonom alacestei literaturi (p. 99) şi a unităţii sale tematice (p.101).

Este firesc ca această literatură să fie puţincunoscută în afara comunităţilor armâne, din maimulte motive: caracterul de limbă regională alarmânei, accesul limitat la această literatură,

prejudecata istorică asupra a ceea ce înseamnă„dialect” şi asupra limbii literare armâne. Într-o

perspectivă îngustă şi reductivă, limba literarăarmână este prezentată ca „varianta literară a

dialectului aromân” şi subordonată limbii literaredacoromâne, care este numită curent „limbaromână literară”. Or, se ştie că limba românăliterară s-a format exclusiv pe baza dacoromânei şimai exact pe baza graiului muntenesc.

De aceea, aflate pe acelaşi plan, armâna şi(dacă)româna au fiecare o expresie literară şi oliteratură – populară şi cultă – distinctă, proprie, cucaracteristici aparte ce nu pot fi trecute cu vedereade dragul simplificării şi înglobării într-un concept

comun.După cum vom vedea în cele ce urmează,scriitorii armâni contemporani se recunosc şi serevendică de la o tradiţie literară armânească,urmează linii tematice constituite şi definitorii prinoperele clasicilor armâni, continuă trasee stilisticecaracteristice. Se poate vorbi de tipare, de modeleliterare, de norme de compoziţie şi de un orizont deaşteptare în care se înscriu noii scriitori, pentru un

public cititor educat.

În literatura armânească distingem trei mari paradigme tematice constitutive ale tradiţiei salemediteraneene, de stil, de atitudine: cea tragică – ilustrată cu forţă azi de Gh. Vrana şi de Spiru Fuchi,cea solară – ilustrată strălucit azi de Cola Fuduleasau Victor Ceara, şi cea nostalgică – în care găsimmulte nume. Aceste paradigme se întrepătrunduneori.

A filosofa înseamnă în ultimă instanţă a-ţiinventa lumea şi sunt poeţi armâni de azi carereuşesc acest act de creaţie. Evocarea realităţii pier-

dute, metaforele corpului interior şi exterior îlscufundă pe cititor în universul imaginat şi amintit,

pentru că la început a fost povestit de bunici, de

părinţi, de generaţiile care au trăit exodul.Avantajul acestui univers este că nu poate fi

prozaic, pentru că e construit în vis, intangibil şisacralizat, adăugat cu imaginaţia oricărui copil.

Gh. Vrana sculptează ayalme cu gândul:„Mi-avinară ditu limbă. / Limba undzea ca unâ padiveardi, / Io undzeamu ca unu calu agiunu. / Nâ dis-

pârtsa adrupats di / tufechi, / Teali 'ntruxiti / Shi unâmari di lâcrinj” (Singuritati). Planul conotativ este

puternic: izgonirea din Paradis, pajiştea verdeinterzisă, îngrădită de sârma ghimapă şi păzită cuarmele.

Spiru Fuchi intră în lumea oraşului, cumetafore noi şi cu gust pentru scenă, cu atenţia sprecititor ca spectator, iar lumea lui poetice stabileşteo relaţie modernă între corp, limbaj şi percepţie.Existenţa umană este ameninţară, spune poetul, nu

de convenţionalul pericol din afară, ci de sufocareavieţii interioare: „Ma mini nu pot s-mi arâdă; /Mamamanga cu cicioarli di heru / Nu veagliăyeştil'i ta s-cadă victimi / Ma dizbăterea a dzamilor / Ţi să alin di ahăndusimi / Ţi crep bubuchili / Ş-asparg dapoea hartea a l'ei”” (Maramanga ([pan-gul]).

Kira Iorgoveanu Mantsu aduce parfumulEgeei şi pictura colorată a timpului mitic: „Voi /Vrutili-a meali, hrisusitili-a meali / Zboară! /

Hâidipsiti di mini ş-tu somnu […] Feciuriţlji-a meiligânaţ tu yisi! / Gioclu-nj cu voi / Daima harauă ş-cutrimburari / Nj-adusi!” (Ahapsi lingivistică).

Gh. Godi este un port reflexiv, liric şi filo-zofic în raport cu materia poeziei. El poartă cu sine,cântă şi construieşte poeme armâneşti pe străzile

New Yorkului: „Mi hărnescu cu zboară / Seara sh-tahina, / Ti prâhdzu shi deadoră / Sh-nj-u foami dizboară” (Foamea di zboară). Avem aici o referinţă

biblică fundamentală. Pe de o parte este cuvântul

care hrăneşte, cuvântul constitutiv, recunoscut casemn al firii alese a poetului. Pe de altă parte estecuvântul multiplicat ca în parabola creştină,singurul care ţine în viaţă o lume şi îicronometrează existenţa.

Am numit aici pe cei mai reprezentativi poeţi armâni contemporani. La toţi, zborlu(cuvântul) este tema poetică, obsesie, expresie,cheie cu care deschid poarta universului. Meditaţialor asupra cuvintelor depăşeşte revendicarea

programatică şi mesianismul afirmaţiilor despre

limbă şi misiunea poetului de a o cultiva şi a osalva, care este pentru mulţi alţi poeţi unica temă.Ei au trecut de mirarea descoperirii limbii.



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

13

Pentru fiecare dintre ei o abordare aparte vafi obiectul unui studiu viitor, scopul acestui textfiind doar acela de a creiona spaţiul armânesc, cuvariantele şi componentele sale, cu actorii şi temelespecifice.

Este limpede că o trecere în revistă a aces-tei literaturi nu poate fi exhaustivă, nici sub rapor-tul numelor de autori, nici sub acela al titlurilor, îndimensiunile prezentării de faţă.

O apropiere de acest univers bine conturat,exprimat în limba armână aşa cum este ea vorbităastăzi în ţările spaţiului balcanic şi în diaspora dinRomânia, adresată acestui public cititor nu poate fidecât o încercare dificilă.

Trebuie spus din capul locului că limba încare creează toţi scriitorii armâni este cunoscută şiînţeleasă fără dificultăţi în toate comunităţile

armâneşti, în ciuda faptului că există o maredispersare geografică, în ciuda faptului că armâniiînvaţă la şcolile de stat din toate ţările unde trăiescalte limbi decât armâna.

De aici decurge un fapt interesant: limbamaternă, limba vorbită în casă şi cu soia(neamurile) este percepută ca primul cerc alidentităţii. Limba fiind în pericol de stingere, cuîntregul patrimoniu cultural al cărui vehicul este,identitatea însăşi este periclitată. De aceea,

eforturile scriitorilor şi ale organizaţiilor culturalearmâneşti sunt primordial îndreptate spre salvarealimbii. Din perspectivă sociolingvistică, se constatăcă generaţiile tinere, sub 35 de ani, au schimbatraportul lingvistic, iar limba maternă nu mai esteaceaşi cu limba maternă a părinţilor. Ei ştiu că suntarmâni sau vlahi, dar un procent ridicat nu maivorbeşte limba armânească.

În România, emigraţi în număr de peste30.000 de persoane în perioada 1926-1938, cumotivaţie economică fundamentală, colorată de

ideologia timpului cu note naţionale, patriotice şide salvare a limbii, armânii din România au fostconstant educaţi în spiritul „blestemului părintesc”al lui Belimace, îndemnaţi sub ameninţarea cuchinuri îngrozitoare – morale, dar şi fizice -, să nu-şi lase limba. Mitul limbii este împletit cu cel aldistrugerii oraşelor Gramoste şi Moscopole, iar ideea rezistenţei prin limbă este astfel transmisăfiecărei generaţii. Dacă la sfârşitul secolului 19Belimace putea înţelege în contextul epocii prin„limbă” limba română de la Bucureşti, care se

preda în şcolile româneşti din localităţile armâneştidin Macedonia şi Epir, este paradoxal cum mesajullui a devenit unul în favoarea armânei chiar în con-textul românesc. De aici pornesc dispute şi confuziide planuri, atunci când descrierea lingvisticătradiţională numeşte simplu „dialect” armâna.

Mărturie pentru acest ax inconfundabil alideii armâneşti este conştientizarea şi asumareasalvării limbii la toţi scriitorii armâni, din toategeneraţiile, de la constituirea literaturii armâne

culte, artistice, în secolul 19, trecând prin opereleclasicilor şi până astăzi. Este incontestabil faptul căideologia naţională are multe reflexe în planul

politicii lingvistice, iar ceea ce s-a întâmplat cuarmâna şi din această perspectivă face obiectul uneialte cercetări.

Toată istoria armânilor din România,marcată de evenimente traumatizante: emigrarea,schimbul de populaţie din 1940, închisorilecomuniste şi domiciliul obligatoriu, au făcut ca

aproape fiecare armân să treacă prin trei ipostaze(emigrant, deportat, deţinut politic).De aceea, după 1989, libertatea de expresie

a stimulat pe intelectualii armâni, elita armânească

Şcoala Stejaru.Lecţia despre cultură şi tradiţii armânesti

Lecţia despre demnitate



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

14

în general, din tot spaţiul locuit de armâni, cunuanţe şi accente diferite de la ţară la ţară, să recon-sidere statutul limbii armâne şi construcţiaculturală armânească.

Standardizarea limbii literare armâneşti afost obiectul dezbaterilor la mai multe congreseinternaţionale de limbă şi cultură armânească, careau dus la adoptarea sistemului ortografic consideratde oamenii de cultură ca cel mai adecvat, la Bitoliaîn 1997. Au fost dedicate studii fundamentale sis-temelor ortografice folosite de scriitorii armâni, dela sfârşitul secolului 18 până în prezent. Este oadaptare a sistemului ortografic folosit la 1813 deMihai Boiagi, autorul primei gramatici armâneşti,tipărită cu alfabet latin la Viena.

Literatura armânească scrisă în România, şicea de ieri, dar mai ales cea de azi, sunt aproape

total necunoscute cititorilor români. Scriitoriiarmâni publică la edituri armâneşti care nu scot pe

piaţă cărţile, ci le distribuie în comunitate, revistelearmâneşti nu apar la standurile de presă. Altemanifestări deidicate literaturii armâneşti nu există.În fiecare vară există o zi de poezie armânească încadrul Zilelor culturii armâne organizate deComunitatea Armână din România la Constanţa(ediţia I în 2004).

Este o literatură de catacombă? Este o

literatură desuetă? Nu cred. O probă sunt şi textelecompuse pentru a fi cântate, care fac parte dinrepertoriul formaţiilor de muzică armânească, cu

publicaţii de CD, casete, cu un public care consumăşi care se întruneşte lunar, de peste douăzeci de ani,în serate armâneşti în Bucureşti sau în alte oraşe.Această componentă a literaturii armâne de azi vafi studiată separat. Este oricum o literatură învăluităîn mister, pentru că e necunoscută marelui public şi

pentru că multă lume se întreabă dacă există.

Ea comunică însă perfect, prin autorii ei, culiteratura armânească scrisă în afara României.Scriitorii se cunosc, se citesc, se întâlnesc, discută

problemele de limbă, de stil, dezvoltă teme comuneşi intră într-o paradigmă stilistică.

Este momentul să dezvăluim câte ceva dinaceastă terra incongnita. Ea există din cel puţindouă motive: autorii nu pot trăi fără să o scrie, iar cititorii – chiar dacă nu foarte numeroşi – suntmereu curioşi să audă că a mai ieşit o cartearmânească. Cei care o citesc sunt răsplătiţi pentruosteneală, pentru că din comoditate mulţi nu citesc,invocă dificultăţile scrierii, ca şi cum ar fi adevăratde nesurmontat. Cei care exersează, descoperă însăo lume veche, uitată, care de aceea devine nouă, iar

prin prisma limbii o nouă aranjare a lumii, o nouăexpunere a sentimentelor şi o altă cale de

cunoaştere a sinelui şi a istoriei.Care sunt teritoriile literaturii armâne? Este

limpede că nu numai zona scrisului trebuieanalizată, ci şi cea a comunicării pe internet.

Scriitori armâni pot fi consideraţi şi cei deorigine armână, armâni care scriu în alte limbidecât armâna?

La această întrebare de principiu nu avemun singur răspuns. (i) Dacă răspundem afirmativ,înseamnă că limba nu este un criteriu fundamental

pentru a defini un scriitor sau o literatură.Răspunsul ar trebui formulat astfel: scriitor armânde limbă / expresie x (cum procedează criticaliterară franceză în cazul lui Julien Green, definit cascriitor american de expresie franceză). Aici se areîn vedere pur şi simplu naţionalitatea scriitorului.Opera lui este parte a literaturii x, pentru că estescrisă în limba x. (ii) Dacă răspundem negativ,înseamnă că apreciem că limba, expresia este ele-mentul definitoriu pentru includerea unei opere

într-o anume literatură. Răspunsul este, în acestcaz: scriitor x de origine armână (vezi definirea luiCioran pentru opera în limba franceză).

O altă întrebare de principiu este dacăliteratura scrisă de aceştia în alte limbi decâtarmâna este literatură armână sau nu?

Tradiţional, în virtutea principiului naţionalde clasificare a literaturilor, o limbă = o literatură,răspunsul la a doua întrebare ar trebui să fienegativ.

Putem complica şi mai mult problema

întrebându-ne dacă un scriitor de limbă x poate săaparţină la două literaturi. Dificultatea vine dindefinirea literaturii naţionale, din legătura univocă

Profesor Coli Şamata împreună cu elevii de laopţionalul cultură şi tradiţii armâneşti



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

15

ce se stabileşte în mod tradiţional între expresie şioperă.

Răspunsurile practice sunt de mai multetipuri. Avem asttel:• O limbă = o literatură (ex. literaturaromână, bulgară, chineză, germană, rusă etc);• O limbă = mai multe literaturi (ex. spaniolaşi literaturile sud-americane, franceza şi literaturilecanadiană, belgiană, elveţiană şi literaturileengleză, nord-americană, australiană);• Mai multe limbi = o literatură (ex. literaturaelveţiană, evreiască, belgiană).

Literatura armână are soarta drumului, caree una din metaforele ei fundamentale: are un scop,o negociere de făcut, o exprimare; e o sursă decunoaştere, o modalitate de depăşire, detransgresiune. De aceea nu intră cu totul în clasele

de mai sus. Acelea sunt restrictive, tradiţionale,făcut pentru uzul manualelor.

Este limpede că se aplică în aceste abordăricriteriul naţional, coroborat cu cel al statului şi allimbii oficiale. Un caz aparte este cel al literaturiievreieşti, în care sunt acceptate şi expresiile în altelimbi decât ebraica.

Subiacent, tensiunea există întrenaţionalitatea scriitorului şi limba pe care el o alege

pentru a scrie. Se pare că naţionalitatea scriitorului

nu este definitorie pentru apartenenţa operei la oanume literatură.Probabil că putem afirma că opera aparţine

şi culturii, în sens larg, la care aparţine scriitorul,dar ea se pare că face parte din literatura la careaceasta a aderat prin expresie.

În cele din urmă, unghiul de abordare estecel care decide cum clasificăm scriitorii şi operele.Dacă ne referim la scriitori, demersul poate fiîntemeiat pe naţionalitate, dacă ne referim la opere,

pornim de cele mai multe ori de la expresie. Operaîn sine este desprinsă de naţionalitatea scriitorului,este autonomă.

De aceea, vorbind despre scriitori armâni putem să ne referim şi la cei care au scris în altelimbi decât armâna, cum ar fi Irina Nicolau cuHaide, bre!, Riga Velestinlis şi alţii din Grecia,Dimu Tarusha şi Dhori Falo din Albania, sau

Nicolae Cuşa şi Spiru Zechiu din România.Dumitru Perceli scrie în limba română, memoriidin anii de închisoare comunistă. Uneori citează

expresii româneşti sau explică modul de a fi alarmânilor. El vrea să lase un document şi este une-ori atât de ealtat, încât stilul devine bombastic.

Atunci când abordăm totuşi literaturaarmânească din perspectiva textului, suntemconstrânşi de mijlocul de expresie, dematerialitatea însăşi a operei să ne oprim la texte înarmâneşte.

Deşi argumentele sună limpede, totuşi unanume sentiment de frustrare domină acest discurs.El se naşte din clivajul autor / operă, din aerul deinexorabil al alegerii lingvistice. Alegerea limbiisemnalează totodată opţiunea existenţială,identitară şi axiologică a scriitorului, dar şi limitelesale de exprimare, cunoaşterea limbii în carehotărăşte să scrie sau fără de care nu poate să scrie.

Editori de periodice şi cărţi armâneşti:

1. Mariana Bara2. Vasile Barba3. Hristu Cândroveanu4. Tiberiu Cunia5. Dina Cuvata6. Dumitru Garofil7. Gică Gică8. Jani Gusho9. Nico Kiurkciev10. Toma Kiurkciev11. Andon Kristo

12. Vanghea Mihanj Steryiu13. Gogu Padioti14. Dumitru Piceava15. Spiro Poci

Jurnalişti: corespondenţă,relatări de călătorie, interviu, eseu,

analiză, pamflet:

1. Mariana Caciandoni Budeş

2. Niculachi Caracota3. Alexandru Gica4. Vanghiu Dzega5. Andon Kristo6. Taşcu Lala7. Iana Mihailova8. Lifteri Naum9. Irina Paris10. Dumitru Piceava11. Aurica Piha

12. Spiro Poci13. Vasile Todi14. Sasho Yerânda



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

16

Scurta prezentare a onomasticiiaromânilor din România

Dumitru Carabaş

1. PrenumeDin cercetarea materialului onomastic

aromân pe care l-am avut la dispoziţie, putem facecâteva consideraţii referitoare la prenumele laice

purtate de aceştia. Se observă o evoluţie aantroponimiei aromâne de la sfârşitul secoluluiXIX, moment în care Ioan Caragiani adună materi-alul pentru Studii istorice asupra românilor dinPeninsula Balcanică, şi până la deceniile patru-cinci ale secolului trecut în care are lor aducerea

aromânilor în Dobrogea, pe ale cărei documente se bazează lucrarea lui Nicolae Cuşa „ Aromânii în România” . Iar din acel moment până în prezentmodificările au avut un ritm susţinut. Astfel,antroponimia aromână se transformă, apropiindu-se din ce în ce mai mult de cea dacoromână,

păstrându-şi totuşi anumite caracteristici specifice.În mare măsură acestea se referă la uzitarea unor forme vechi, moştenite din istorie, a unor formespecifice lumii balcanice cu toată coloratura sa şiamestecul de influenţe.

Referindu-ne strict la prenume, întâlnim cu precădere forme latine grecizate ale numelor calen-daristice, acestea fiind întâlnite şi la nord deDunăre, dar, în special, în perioada fanariotă şimodernă a istoriei noastre. Aceste forme au pătrunsşi în onomastica românească în perioada influenţeineogreceşti.

Iar în ceea ce priveşte prenumele sigur laice, acestea dunt destul de puţine, numărul lor fiind suplimentat de acele nume ale căror origini nu

sunt clare sau despre care încă nu am găsit oexplicaţie satisfăcătoare.

Aceste fapte ne pun în faţă o concluzieevidentă, anume că aromânii, ca reprezentanţi airomanităţii sud-dunărene, cum se exprima StelianBrezeanu în lucrarea Romanitatea orientală în

Evul Mediu, Bucureşti, 1999, sunt urmaşiilatinităţii balcanice.

2. Nume de familie

La aromâni majoritatea numelor de familie provin din vechi supranume ce s-au înrădăcinat atâtde bine, încât definesc întregul grup, aceasta

deoarece supranumele a servit la identificarea şiindividualizarea exactă a persoanelor cu multînainte de apariţia numelor de familie oficiale, eleconstituind sursa principală în alegerea numelor defamilie. Iar în cazul în care unul dintre statele bal-canice le-au dat un alt nume de familie, vechiulnume îi identifică încă în cadrul comunităţii.

La viriani (viriañi), aromâni originari dinzona oraşului Veria din Grecia, numele de familienu spune nimic, nu derivă din prenume sau

ocupaţii, ceea ce denotă vechimea folosirii lor, ast-fel încât etimologia lor nu mai poate fi stabilită înafara oricărei îndoieli. De exemplu, Repidon areterminaţia –on, care aduce a nume nordic, iar Ceară, nume vechi de familie, unul dintre purtătorifiind un renumit poet aromân de la începutulsecolului trecut, nu înseamnă s. „ceară”, dinsimplul fapt că „ceară” în arm. este ţearî; parti-culele ce, ci s-au transformat de mult în arm. în ţe,ţi. Numele lor de familie seamănă cu cele italieneştiDala, Carafoli. Fiind orăşeni, încă din perioada încare trăiau în Grecia, iar în România venind tot înoraşe, virianii nu mai păstrează supranume, majori-tatea s-au transformat de mult în nume de familie.

Multe nume de familie provin din vechi porecle, unele de provenienţă slavă, fie că au intratîn uzul antroponimiei aromâne pe filieră bulgarăsau sârbă sau chiar mai devreme în secolele deînceput ale contactelor dintre masa latină şi noiiveniţi începând cu secolul VII d. Hr.

3. SupranumeSupranumele constituie caracteristica cea

mai distractivă a antroponimiei aromâne. Lucrărilede până în prezent apărute în spaţiul românesc cureferiri la onomastică prezintă succint, sub formaunor liste de nume, exemple din bogatul material alsupranumelor aromâne.

Supranumele sunt create spontan şiîntâmplător şi nu sunt determinate de cauze obiec-

tive. Ele fac parte din fondul preţios al spiritualităţiiumane, sunt dovada spiritului de observaţie şiumorului unui popor, constituind mărturii ale



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

17

felului său de a trăi şi a gândi exprimate într-oformă atât de plastică.

Poreclele sunt denumite de specialişti,folosind un termen latinesc, cognomina.

Poreclele nu apar ca o consecinţă a nevoiide identificare ci crearea lor se datoreşte faptului că„oamenii vor să râdă, să se amuze” afirma WillyBol. Iar satira a constituit întotdeauna mijlocul celmai uzitat prin care poporul a încercat să îndrepteobiceiurile dăunătoare, urmând îndemnul latin:„Castigat ridendo mores”. Tocmai de aceea suntînzestrate cu un bogat conţinut afectiv. Atâta timpcât ele mai păstrează o notă cât de mică de potenţialafectiv, ele se menţin în sistemul poreclelor.

Ele sunt modele de concizie şi de inovaţiemetaforică, reprezentând simboluri ale persoaneirespective ceea ce înseamnă că nu sunt în mod

obligatoriu semne de identificare şi individualizare.Poreclele, ca şi supranumele, evidenţiază

trăsăturile particulare, individuale, concrete, dar sedeosebesc de celalalte prin aceea că recurg la sen-suri figurate. Tocmai prin această specialitate de afi, prin conţinutul lor semantic, indicaţii mai multsau mai puţin disimulate, ele au o caracteristicăspecială, anume aceea de a fi analizabile.

Poreclele pot fi la origine calificative, sedau incidental putând avea funcţie antroponimică,

ele fiind sudate mai mult decât supranumele denumele persoanei. Odată cu pierderea conţinutuluiafectiv prin transmitere ereditară devin supranume.

Deşi supranumele şi poreclele pot constituisemne de identificare şi, de aceea, privite în gene-ral nu pot fi delimitate categoric, Alexandru Graur face distincţie între poreclă, care este folosită pen-tru denumiri ocazionale, în cercuri restrânse, şisupranume. Iar, „dacă porecla dată cuiva de către o

persoană este repetată şi de alţii la adresa aceleiaşi

persoane, ea devine supranume. Porecla, element alsistemului antroponimic subiectiv, se transformă însupranume, element al sistemului antroponimicobiectiv, în momentul în care pierde conţinutulafectiv.

Atribuite incidental, poreclele au şansa de afi acceptate, în timp, nu doar ca o etichetă amuzantăa unei persoane, ci şi ca o distincţie onomastică, deîntreaga colectivitate. În momentul în care o

poreclă este acceptată şi utilizată ca distinctivantroponimic se face trecerea de la poreclă la

supranume, aici este zona de interferenţă între celedouă categorii onomastice.

Atât poreclele, cât şi supranumele ce

decurg, de obicei, din cele dintâi, au apărut dinnecesitatea omului de a se diferenţia şi de adiferenţia. Porecla este un cuvânt care s-a legat deo persoană într-o situaţie anume şi prin care sedesemnează individul respectiv, lăsându-se la o

parte numele ce i s-a dat la naştere sau numele defamilie.

Originea acestor denumiri este foarte dificilde descoperit, dacă nu suntem în posesia povestiriice a dus la utilizarea respectivei porecle sau arespectivului supranume.

De obicei, poreclele sunt păstrate şi devinsupranume în situaţiile în care nu există un sistemantroponimic permanent de nume de familie, înacele spaţii sau timpuri în care schimbarea numeluinu este reglementată de legi bine stabilite. Este şicazul antroponimiei aromâne de la sfârşitul

secolului XIX şi începutul celui următor, perioadădin care se mai păstrează supranume, care, întretimp, au devenit nume de familie, înlocuindaproape total vechile nume de familie.

În stare embrionară, atât poreclele, cât şisupranumele, aparţin vocabularului unei limbi. Dar numai poreclele îmbogăţesc lista supranumelor, nuşi invers.

Ambele se încadrează în sistemul lexical,morfologic şi semantic al unei limbi. Ele oferă un

bogat material documentar, adăugând ocaracteristică suplimentară sistemuluiantroponimic. Poreclele şi supranumele pot fiimportante atât ca elemente antroponimice, dar şica relicve sociologice şi chiar lingvistice.

Supranumele este element al sistemuluiantroponimic obiectiv.

L. Csak în articolul Supranume cu rol deidentificare, în CL, VI, Cluj, 1961, p. 184,considera că supranumele sunt folosite pentru a

evita confuzia persoanelor din aceeaşi familie cuacelaşi prenume, ceea ce nu este întotdeauna abso-lut necesar, fiind cunoscute nenumărate cazuri de

porecle păstrate ce nu satisfac această nevoie.Supranumele pot fi la origine calificative

sau pot proveni din porecle ce au la bazăcalificative. Ele au funcţie exclusiv antroponimică,fiind sudate mai puţin decât poreclele de individ,astfel că se transmit incomparabil mai mult decâtacestea.

Supranumele au un rol exclusiv

antroponimic, de explicare şi individualizare mai precisă a sistemului oficial de denominaţie. Ele îşiarată utilitatea în identificarea exactă şi sigură a



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

18

unui individ dintr-o colectivitate anume.Supranumele constituie o fază intermediară

între numele personal, prenumele, şi numele defamilie. Ca şi porecla, supranumele are darul de aidentifica mai exact o persoană.

Poreclele devin, cu timpul, nume autentice, prin renunţarea la numele propriu-zis, pentrusimplificare, dar şi deoarece porecla este mult maisugestivă din punct de vedere lingvistic şi mult mai

personală, ea desemnând doar pe cel care o poartă.Porecla se referă la o anumită întâmplare sau la oanumită caracteristică a celui care o poartă, indi-vidualizându-l.

Poreclele devin nume proprii numai dupăce şi-au pierdut conţinutul semantic; ele pierd oriceconţinut pentru ca atunci să se refere şi să desem-neze doar individul respectiv.

În fapt, este vorba de o schimbare aconţinutului pentru că porecla, după ce pierdeînţelesul iniţial, va desemna, ca orice alt cuvânt,numai o entitate, de această dată fiind vorba despreo persoană.

Multe din numele aromâneşti actuale defamilie provin, fără îndoială, din vechile porecle.Am afirmat provenienţa acestora în afara oricăruidubiu bazându-ne pe existenţa acestor nume canume comune în limbile popoarelor în cadrul

cărora au convieţuit aromânii în decursul istoriei.Astfel avem toate numele de familiecompuse din turcescul kara s. pământ, continent,uscat, adj. negru, brun, oacheş, fig. întunecat,închis, sumbru, amărât, trist, mâhnit. De exemplu:Carabaş – karabaş s. călugăr, fig. celibatar,Caramihai = Mihai cel Negru, Caraiori, Caranica,Caracostea, etc sunt, fără îndoială, vechi porecle ceau devenit supranume, iar apoi s-au fixat ca numede familie.

Supranumele a servit la identificarea şiindividualizarea exactă a persoanelor cu multînainte de apariţia numelor de familie oficiale, eleconstituind sursa principală în alegerea numelor defamilie. Supranumele sunt adesea înregistrate înacte oficiale alături de numele de familie şi

prenume, acestea devenind, la aromâni, mai impor-tante chiar decât numele de familie oficiale.

Faptul că supranumele sunt lipsite total deorice semnificaţie afectivă le conferă un caracter neutru şi, de aceea, utilizarea lor în sistemul

antroponimic obiectiv este facilă. În fapt, acestea pierd în decursul timpului semnificaţia afectivă cele-a determinat apariţia, ceea ce le-a şi făcut să

definească un membru al comunităţii, tocmai prinsublinierea caracteristicii specifice acestuia.

Antroponimia aromânească are aceastăcaracteristică specifică ce constă în utilizareanumelui de familie dublu: numele de familie oficial

– în relaţia cu societatea românească şi supranu-mele colectiv – în cazul comunităţii de aromâni.

Acest aspect l-am inclus în acest capitol altratării supranumelor la aromâni deoarece acestenume de familie duble se comportă şi au caracter-isticile supranumelor. Multe dintre ele sunt deorigine calendaristică, dar şi-au pierdut demultsensul creştin păstrându-şi aproape exclusiv funcţiade desemnare a unei întregi familii sau chiar grupde familii ce poartă acelaşi supranume. În acestecazuri numele oficial este un nume românesc, iar supranumele, folosit în identificarea în faţa

comunităţii de rude, este numele vechi al familiei,eventual o poreclă a unui înaintaş comun. Acestsupranume colectiv poartă denumirea de pârnoanji.Termenul se poate traduce prin nume prim, numevechi.

Este deosebit de interesant procesul pe careîl urmează acest timp de nume de la poreclă lasupranume, apoi la stadiul şi statutul de nume defamilie, şi paradoxal, începe drumul înapoi spresupranume şi chiar poreclă.

Astfel întâlnim numele oficial de familieGheorghe, iar în cadrul comunităţii de aromânimembrii respectivei familii se identifică cu cog-nomina Todi, Baturi, Capsali. Dintre acestea Todi şiCapsali sunt şi nume de familie întâlnite laaromâni.

Acest gen de supranume este, în fapt,vechiul nume la care s-a renunţat în diferiteîmprejurări.

Supranumele la aromâni defineşte o

întreagă familie, familie lărgită.Forma sub care întâlnim cel mai dessupranumele la aromâni este cea în care numeleeste precedat de articolul posesiv al, a, ambele lagenul masculin în aromână. În tratareasupranumelor vom păstra articolul proclitic pentrua reda cât mai veridic modalitatea de exprimare aaromânilor păstrată în aceste nume vechi.

Aromânii au porecle colective şi indivi-duale.

Supranumele la aromâni este mai mult legat

de familie, de grup, decât de individ. Chiar dacăexistă şi porecle personale acestea nici nu ridică

pretenţii în faţa acestei forme, care este un fel de



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

19

prim nume al întregii familii, al întregului trib, alîntregii ginte.

În aromână termenul are un nume aparte,anume pârnoanji, care înseamnă „supranume,

poreclă, numele vechi purtat de strămoşii subiectu-lui”, de la lat. pro = „înainte de” + nomen de lacognomen „nume, rasă, popor”.

Aromânii se identifică, încă, prin acestesupranume colective. În cadrul grupului ele suntmai expresive şi mai utile pentru că identificăimediat familia şi, astfel, pe individ. Îl aşează încadrul familial, foarte important pentru aromâni.

Acest supranume de grup este de faptnumele sau porecla unui predecesor sau a mai mul-tor predecesori pe linie paternă sau maternă custructură simplă sau complexă, îndeplinind funcţiade determinant.

Victor Vascenco, în articolul Asupra sis-temului standard al numelor de familieromâneşti , „Studii şi cercetări lingvistice”, anXXIV, nr. 3, Bucureşti, 1973, p. 267, considerăconversiunea prenumelor în nume de familie dreptcea mai caracteristică structură a antroponimieiromâneşti, observaţie ce îşi păstrează doza deadevăr şi în cazul antroponimiei aromâne, cuspecificarea că, în cazul celei din urmă, maiîntâlnim cel puţin un procedeul cel puţin la fel de

important.La aromâni se întâlnesc cazuri în carenumele de botez este cu totul altul decât cel purtatmai apoi, asta deoarece cineva a intervenit şi a pusun alt nume decât cel impus de tradiţie.

Antroponimia aromână păstrează ca ocaracteristică definitorie bogăţia supranumelor utilizate încă pe post de etichete onomasticeindividualizante. Scopul şi utilitatea lor esterecunoscută chiar de îndelunga şi neîntrerupta lor

utilizare.Întâlnim supranume provenite fie din pore-cle, fie din prenumele unui înaintaş sau chiar unelece se explică prin vechiul nume de familie. Aşadar,supranumele aromân reprezintă o chintesenţă a tre-cutului antroponimiei aromâne, ce persistă şi îşidemonstrează utilitatea şi azi. Se constituie astfelîntr-un bogat material de studiu şi totodată într-unreper de care trebuie să ţinem cu necesitate seamaîn studiul celorlalte elemente ale onomasticii

aromâne, demonstrând o dată în plus coeziunea şiunitatea acesteia.

În câteva exemple de supranume, pe care le

vom analiza mai târziu, am dat şi numele actual defamilie, având în vedere unitatea onomasticiiaromâne, existenţa unei legături de interdependenţăîntre supranume şi numele de familie, de care estelegat prin funcţia de individualizare pe care o are,de multe ori explicându-se reciproc.

Multe dintre supranumele prezente în paginile următoare rămân neexplicate prin prismaliteraturii consultate până în prezent, iar pentru cănu am găsit o explicaţie ştiinţifică mulţumitoare am

preferat să le prezint în acest stadiu, urmând cacercetările viitoare să încerce măcar înlăturareaacestor neajunsuri.

Supranumele pot fi la origine calificativesau pot proveni din porecle ce au la bazăcalificative. Ele au funcţie exclusiv antroponimică,

fiind sudate mai puţin decât poreclele de numeleindividului se transmit incomparabil mai multdecât acestea.

Supranumele au un rol exclusivantroponimic, de explicare şi individualizare mai

precisă a sistemului oficial de denominaţie. Ele îşiarată utilitatea în identificarea exactă şi sigură aunui individ dintr-o colectivitate anume. De aceea,apreciem că acestea ne pot da cele mai multe şi maivaloroase informaţii despre contextul în care s-au

format ele păstrând, de cele mai multe ori, în temă,termenul de la care provin, caracteristice aceeaspecifică a individului care a făcut respectivacolectivitate să-i pună acest supranume, şi maitârziu avea să-l identifice exclusiv prin acest ter-men. Supranumele, ca exponent al antroponimieiaromâne, ne arată contextul în care s-a formatîntreaga onomastică aromână. Iar acest context esteunul balcanic prin excelenţă.

Un alt tip de apelativ întâlnim în formaţie:

precum + adj. e. g. Mitică marli „Mitică cel mare”„Mitică acela mare”. Astfel de apelative sunt desîntâlnite la aromâni deoarece folosesc pentru nepoţinumele bunicilor, astfel că nepoţii de parte

bărbătească primesc toţi sau majoritatea numele bunicului, în cazul nostru Dumitru, iar din nevoiade a-i deosebi pe nepoţi se folosesc diverse apela-tive, forme hipocoristice sau aferezate. Probabilacest aspect al onomasticii aromâneşti a contribuitesenţial la bogăţia materialului antroponimic

aromân din prezent, în special în ceea ce priveştemultitudinea de forme ale aceluiaşi nume de bază.

- continuare în numărul viitor -



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

20

Colonizarea în Cadrilater s-a făcut pe bazaLegii pentru organizarea Dobrogei Noi de la 1aprilie 10 1914, care delimita formele de proprieta-te funciară existente; lege care n-a fost aplicatădatorită izbucnirii primului război mondial. Dupărăzboi punerea în vigoare a acestei legi s-a realizat

prin promulgarea Legii modificatoare din 22 apri-lie 1924. Articolul 117 al acestei legi, care de faptcompleta pe cea din 1914, stabilea că posesorii

terenurilor „mirie” devin proprietari deplini peaceste pământuri, fie abandonând statului o treimedin pământul aflat în posesie fie plătind statului orăscumpărare; articolul 129 se referea în mod directasupra colonizării: „Pe pământurile astăzi proprie-tatea Statului cum şi pe cele intrate în patrimoniul

său prin legea de faţă sau prin expropriere, statul poate face colonizări şi înstrăinări în loturi mici prin Casa Centrală a Împroprietăririi (devenită în1930 O.N.A.C., adică Oficiul Naţional al

Colonizării, instituţie creată prin a treia lege zisă decompletare din 17 iulie 1930, care s-a adăugat celor din 1914 şi 1924, n.n.), în baza unui jurnal al Consiliului de Miniştrii”. În urma referatului pre-zentat de Alexandru Constantinescu,Consiliul de miniştrii a adoptat Jurnalul cu Nr.1698 din 13 iulie 1925. Potrivit acestui jurnal (care

proba de fapt sus-numitul referat), colonizările dinCadrilater trebuiau să se facă pe domeniul al statu-lui (preluarea treimelor fiind abia în faza de înce-

put) existent la acea dată, respectiv28.324 ha aflateîn Durostor şi 12.780 ha în judeţul Caliacră; cu untotal de 41.104 ha în ambele judeţe. Din acestemotive s-a stabilit, prin acelaşi jurnal că deocamda-tă să fie colonizate 1500 de familii din vechiul regatşi 1500 de familii de macedoneni emigranţi, în bazaunor tabele sau tablouri întocmite de delegaţii colo-niştilor. Coloniştii urmau să primească câte un lotde 15 ha pentru cei care se vor aşeza în apropiereagraniţei cu Bulgaria şi 10 ha pentru cei care se vor

aşeza în interiorul judeţelor. Deşi coloniştii aro-mâni ceruseră, prin Comietul de iniţiativă al aro-mânilor din Bucureşti, acordarea de credite pe ter-

men lung pentru construirea locuinţelor şi înjghe- barea gospodarilor, transportul gratuit pe mare şi peuscat (C.F.R.), intervenţia guvernului României pelângă guvernul vechi pentru răscumpărarea averilor imobiliare părăsite, Jurnalul nu pomenea nimicdespre aceste doleanţe. Cu alte cuvinte coloniştiitrebuiau să se descurce singuri. Familiile aprobatede aromâni trebuiau să sosească treptat, pentru a

uşura acţiunea de repatriere şi împroprietărire. Nus-a întâmplat aşa, însă. Biroul de colonizare de laBucureşti din cadrul Casei Centrale a Împropietări-rii avertizase pe reprezentanţii comitetului că tere-nurile, pe care urma să se facă colonizarea, nu

puteau rămâne nearendate şi că, coloniştii, dacă vor să dobândească loturi, trebuie să vină până în 15martie1926. Răspândindu-se zvonul, coloniştii şi-au achitat avuţiile (mai bine zis conturile pentru căde vândut şi-au vândut doar vitele, la un preţ mai

mic decât cel obişnuit, bunurile imobiliare – caseleşi pământul – n-au putut să l valorifice) şi s-au gră-

bit să plece pentru a nu pierde loturile.

COLONIZAREA AROMÂNILOR ÎN CADRILATER (I)

Nicolae Cuşa



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

21

Astfel în intervalul de 26 octombrie 1925, până la 14 aprilie 1926, au sosit trei vapoare cucolonişti care, împreună cu capii de familie sosiţi învara anului 1925, întregeau numărul celor 1500 defamilii aprobate. Au intervenit cauze neprevăzuteînsă. Unii dintre coloniştii aromâni, sesizând că

încă nu era reglementat un cadru legal al împro- prietăririi, dar mai ales al cazării emigranţilor ceurmau a fi colonizaţi şi-au amânat venirea intrândîn conflict cu Gheorghe Celea, conducătorul dele-gaţiei sosite din Grecia. În locul lor au venit alţiiînsă care nu erau trecuţi în tabloul anexat JurnaluluiConsiliului de Miniştri, ceea ce înseamnă că erauun fel de clandestini, punându-se problema exclu-derii lor de la colonizare. Acest lucru era inuman şinedrept; coloniştii respectivi lichidându-şi, la fel ca

ceilalţi înscrişi pe liste, averile, nu mai aveau undesă se întoarcă. În cele din urmă, prin tratative pur-tate s-a renunţat la tabloul cu pricina cu condiţia săse respecte numărul de 1500 pe care delegaţii seangajaseră verbal că-l vor respecta. Din sateleMacedoniei însă se anunţau alte contingente deemigranţi care solicitau colonizarea. Din Bulgaria,aromânii nomazi (grămustenii), aflând de coloniza-rea în Cadrilater, au început să vină la graniţaCadrilaterului cerând aprobarea de a intra în ţară.Opriţi iniţial de grăniceri li s-a permis în cele dinurma intrarea în ţară. Deocamdată veneau în gru-

puri răzleţe, în anii următori însă procesul a căpătatamploare (grămustenii din Bulgaria constituiaugrupul cel mai numeros, ½ din totalul aromânilor dobrogeni). S-au creat astfel două mari deficultăţi:

prima a fost aceea că nu s-a putut da pământul tutu-ror celor veniţi şi cea de-a doua că nu s-a dat oca-zia naşterii unor conflicte între băştinaşii bulgari şicoloniştii macedo-aromâni care locuiau cu chirie încasele primilor. În lipsa unor locuinţe (de unde şicontatarea firească a multora că opera de coloniza-re a fost o lucrare lipsită de sprijin moral şi materialdin parte satului, fără planuri sau pregătire preala-

bilă) unde să se adăpostească,, coloniştii au trebuitsă-şi găsească singuri cazare, „administraţia localăa avut grijă doar să aducă din sate căruţe, îi încărca(din Silistra sau din alte localităţi unde soseau n.n.)şi apoi le spunea: duceţi-vă în judeţ şi căutaţi-vălocuinţe”.

Astfel, o serie de colonişti, care nu şi-au

putut lichida averea (de pildă megleniţii care înMeglenia aveau loturi de pamânt – ei ocupându-secu agricultura - , n-au putut să-şi vândă proprietăţi-

le, utilajele vitele de muncă; din Bulgaria din rân-durile grămustenilor nomazi), venind cu mijloacemateriale modeste se aflau într-o situaţie grea: eraulipsiţi de pământ, utilaje, seminţe şi vite, batjocoriţişi izgoniţi de pe loturile unde s-au aşezat pentru căacestea erau concedate de stat localnicilor (prin

abuz şi corupţie locală), privaţi de sprijinul şi apă-rarea autorităţilor, complice de cele mai multe oricu băştinaşii, contra coloniştilor.

Existau însă şi colonişti avuţi, destul demulţi, care n-au aşteptat ajutoare de la stat. Ei aucumpărat sate întregi de la turco-tătarii şi bulgariicare au părărăsit Cadrilaterul. Aşa a fost cazul cugramustenii din Livezi care au cumpărat:Atmageaua Tătărească cu 120 de gospodari mari,cu pământuri de vite, de la locuitorii tătari, emigraţi

în Turcia, localitatea Uzungi Orman cu 120 decase, cu pământuri şi vite cumpărate de la bulgariişi turcii, emigraţi în Bulgaria şi Turcia, Haschioi cu40 de locuinţe, cumpărate de la bulgari; alţii auînfiinţat aşezări noi (prin ridicarea de construcţii decase): Fraşari cu 240 de case,Babuc, cu 90 de case,formând satul G-ral Praporgescu, Caraorman cu 70de case, Ialiceatlagea cu 40 de case, G-ralDragalina cu 80 de case, Cocina cu 80 de case,Sarsânlar cu 30 de case; alţii în grupuri mai mici auconstruit ei singuri case în Vischioi, Aidemir,Bazarghian, Cainargeaua Mică, Arabagilar,Garvăn-Cioara, Doimuşlar, Carageat ş.a., în jud.Durostor, şi în Ezibei, Ceair, Casim, Denicler,Seidali, Suiciuc, Caraci, Ceamurlia, Alexandria,Cioban-Cuius, Fândachi, Hagi-Kioselar ş.a., în

judeţul Caliacra.În 1927 (în timpul unei noi guvernări libe-

rale, partid care aprobase colonizare), au început săsosească noi colonişti însă. Încă din vară ei îşianunţaseră intenţia de a li se permite intrarea fără

pretenţie de colonizare din parte statului. Se crea înfelul acesta un precedent convenabil Casei Centralede Colonizare care scapa de obligaţii faţă de colo-niştii macedo-aromâni. De altfel întreaga operă decolonizare fusese lăsată în grija comitetului de ini-ţiativă şi a Societăţii de Cultură Macedo-Română,care se ocupau într-adevăr de repartizarea coloniş-tilor, dar care nu erau totuşi instituţii ale autorităţiide stat.

S-a ajuns la un compromis. Casa Centrală

aproba intrarea noilor contingente, dar nu-şi asumanici un fel de obligaţie. Se permitea aducerea noi-lor colonişti cu condiţia ca aceştia să semneze



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

22

declaraţia prin care recunoşteau că nu vin în calita-te de colonişti şi că au cunoştinţă de faptul căguvernul nu le poate da, deocamdată, nici pământnici ajutoare; încă de la primele tratative cu dl. Al.Constantinescu, li se sugerase delegaţilor aromâni,că macedonenii ce vor veni să fie din rândul oame-

nilor înstăriţi pentru a-şi putea înjgheba singuri pro- priile gospodării deoarece statul nu poseda fondurisuficiente. Vasile Muşi, ca reprezentant alComitetului de iniţiativă din ţară, aflat în perma-nentă legătură cu Gh. Celea, le-a comunicat celor de la Salonic să semneze orice declaraţie.

A fost o greşeală , chiar dacă V. Muşi ofăcea cu bune intenţii – aducerea grabnică a colo-niştilor care aşteptau intrarea în ţară – pentru că înfelul acesta se îngreuna şi mai mult situaţia.Aceste

grupe neavând un loc stabilit pentru colonizare s-auaşezat în localităţile unde aveau rude, dar unde numai existau disponibilităţi de teren. În consecinţă,s-au iscat neînţelegeri chiar între colonişti. Aşa s-aîntâmplat de pildă în comuna Fraşari din judeţulDurostor, unde coloniştii vechi (în număr de 60 defamilii) au intrat în conflict cu coloniştii noi (înnumăr de 130 de familii). Disputa dintre ei s-adeclanşat datorită faptului că cei vechi si-au însuşit(la comasare) loturile bune din apropierea comunei

iar coloniştilor noi, li se dădeau loturi înlăturalnice(în afara comunei). S-a iscat un protest din parteacoloniştilor noi care putea degenera într-un conflictîn toată regula dacă nu ar fi intervenit jandarmii.

Ulterior, în 1928, în urma punerii de acord aMinisterului de Domenii şi Agricultură, aMinisterului de Externe (un rol în această chestiu-ne l-a avut D. Djuvara, directorul afacerilor politi-ce de la acest minister), s-a revenit asupra acesteimăsuri, aprobându-se din nou venirea noilor con-

tingente din Livezi, Vode-Veria şi apoi acelor dinBulgaria. Casa Centrală, având acceptul celor douăministere, punea acum la dispoziţia familiilor caresoseau şi cele 10 ha de teren de cultură şi loturi decasă.

Se înregistra apoi o altă stagnare până în1930, când au sosit grupe numeroase de aromâni,grămusteni din toate părţile regiunii Seres şi Cavala(rămaşi acolo cu ocazia împărţirii graniţei dintreGrecia şi Bulgaria), din Republica Macedonia.

Colonizarea înceta în anul 1933, odată cu ultimulcontingent de 450 de familii sosit la Constanţa întimpul guvernului condus de Vaida Voievod.

Aromânii din GreciaThede Kahl

Cel târziu odată cu apariţia aşa-numitei„chestiuni aromâne”, aromânii s-au despărţit îndiferite fracţiuni identitare, cum ar fe de exemplugrupa celor ce se declarau români, a celor ce sedeclarau greci sau celor ce se considerau doar aro-mâni. Datorită creşterii contactelor cu limba grea-că, ca limbă comercială de importanţă precum şiinfluenţa culturii greceşti, un număr considerabilde aromâni se declară greci. În timp ce activităţilespecifice identităţii şi limbii aromâne pot fi identi-ficate în special în diaspora, aromanii din Greciarefuză să se declare minoritate şi nu îşi folosesc

propria limbă în şcoli şi în mass-media. În Greciaidentitatea majorităţii aromânilor este legată directde elenismul modern. Dar a aparţine elenismului

nu înseamnă neapărat a avea identitate. Articolulanalizează diferite sensuri ale perechilor de termeni„vlah/aromân”, „minoritate/greci vlahofoni”,„elen/grec”. În celaşi timp voi încerca să descriuaspecte care ating „nation builbing” al aromanilor şi să analizez situaţia contemporană a minorităţiicare se comportă ca majoritate.

* * *

Chiar experţi pe probleme greceşti din Sud-Estul Europei nu au auzit de termenii vlahi sau aro-mâni din cauza faptului că aceştia apar drept greci,



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

23

români, albanezi, sârbi etc. Dar dacă se face o ana-liză mai seriosă, se observă rapid că nu există apro-

pe nici un loc în Peninsula Balcanică unde aromâ-nii să nu fi jucat un rol important.

Utilizarea neuniformă a termenilor vlah şiaromân necesită o definiţie scurtă. Termenul vlaheste utilizat în sens mai larg şi se poate referi lameglenoromâni, istroromâni, vlahi timoceni, stră-moşii românilor sau vlahi romi. În Grecia găsimaromâni (cunoscuţi de asemenea ca macedoromâni,ţinţari, kuţovlahi), un număr redus de meglenoro-mâni (cunoscutţi de asemenea ca vlahi megleniţi) şimici grupuri de vlahi romi – toţi numiţi vlahoi învorbirea populară grecească, care vlah înseamnăcioban sau om simplu de la sat. În Grecia vlahiisunt numiţi şi sărăcăceanii vorbitori de greacă. ÎnGrecia Centrală, la sud de linia Karpesini-Lamia,

sunt aşa numiţii vlahi, care nu vorbesc aromână ci propriu dialect regional grec, vlah. Marea majorita-te a locurilor oraşului Atena asociază termenul vla-hos cu mediul rural, mai puţin civilizat şi cu o

populaţie barbară. Pentru alţii, ei nu sunt altcevadecât buni producători de brânză sau oieri.

În alte regiuni, cum ar fi insulele din MareEgee (de ex. Naxos, Samos, Rodos, Carpathos) şiîn Cipru, vlaha, vlahos sau vlahikos este numeleunui dans.

Termenul de vlah reprezintă etnonimul uti-lizat de populaţiile vecine, în timp ce aromânii sedefinesc – în funcţie de grupul dialectal căruia îiaparţin – ca armâni sau rrămăn, o auto-denumire,care reprezintă baza termenului stiinţific aromân.Vorbitorii de aromână se consideră ca aparţinând de„fara armănească (neamul aromân) sau mai rar de„populu armănescu” (poporul român). În aromânănu exista termen modern pentru naţiune sau etnie(si desigur nici pentru minoritate) dar atunci când

se foloseşte acest termen în propria limbă, aromâ-nii au o mulţime de posibilităţi, prin adoptarea unor cuvinte similare din alte limbi cum ar fi „mileteaarmănească” (t.c millet),„laolu armănescu” (gr.laos), „ginsa armănească” (tc.cins, i.e. genus) sau„ghimtă armănească” (alb. gjint, i. e. genus).

Numai câţiva aromâni folosesc neologismul„naţie” (naţiune).

Majoritatea aromânilor trăiesc în nordulGreciei, în sudul Albaniei, în Republica Macedonia(FYROM), în munţii Rodopi şi în Dobrogea. În

Grecia aromânii sunt concentraţi în zona munţilor Pind, în Epir, Tesalia şi Macedonia, în munţiiVermion şi muntele Olimp.

* * *

Despre o conştiinţă naţională – fie ea gre-cească, românească sau chiar specific aromânească

– probabil nu poate fi vorba la aromâni înainte deapariţia mişcărilor naţionale ale popoarelor dinEuropa de sud-est de la începutul secolului al XIX-lea. În perioada bizantină şi otomană, creştinii orto-docşi se denumeau, din punct de vedere dialectal şicultural, romani (gr. romei, mai târziu romii; lat.romani, mai târziu români şi armâni). Înainte deapariţia la aromâni a unei proprii conştiinţe etnicesau a însuşirilor ideilor naţionale a altor popoare şialăturării mişcărilor naţionale iniţiate de acestea,cele mai importante aspecte ale identităţii erau celece vizau apartenenţa la „millet” (creştini ortodocşi)

şi, în al doilea rând, apartenenţa la grupul profesio-nal (păstori, meşteşugari, comercianţi etc.).Apartenenţa la romei, români sau armâni era secun-dară, iar termeni ca „naţiune” erau total necunos-cuţi.

Datorită ocupaţiei loc tradiţionale – păstori-tul nomad – şi a persecuţiilor la care erau supuşi înaşezările urbane, răspândirea aromânilor este foar-te dispersată. Acest fapt a dus la imposibilitateareprezentării lor,geografic sau ca grup de sine stă-

tător. Când la începutul secolului al XIX-lea seobservă o mişcare naţională a aromânilor, un marenumăr dintre ei erau deja asimilaţi sau erau în cursde asimilare. De aceea trebuie să facem distincţiedintre o „mişcare naţională aromână” şi participa-rea aromânilor la mişcările naţionale ale populaţii-lor vecine.

Principalele orientări sunt progreceşti şi proromâneşti. Datorită sensului peiorativ în limbilesud-est europene, voi încerca să evit termenii „gre-

coman” şi „romanizon”. Coflictul greco-român,derulat pe fondul „chestiunii aromâne” i-a împărţit pe aromâni în fracţiuni diferite: progreci, proro-mâni, şi cei care se considereu pur şi simplu aro-mâni. Chiar şi în zilele noastre este încă prezentacest conflict în ceea ce priveşte identitatea statutu-lui de minoritate şi orientarea politică şi culturală.

Conflictul greco-român privind aşa-numita„chestiune aromână” i-a împărţit pe aromâni îndiferite grupări: cei ce se consideră români, cei cese consideră greci şi cei ce se consideră aromâni.

Din moment ce aromânii aparţin de PatriarhiaGreacă şi activităţile lor culturale şi economice aufost legate de biserica greacă, în special aromânii



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

24

bogaţi din mediul urban au fost promotorii activi ailimbii şi culturii greceşti pentru un timp îndelungat.Limba greacă era deja în secolele al XVII-lea şi alXVIII-lea lingua franca în multe părţi din sud-estulEuropei. Cunoaşterea limbii greceşti deschideacalea către educaţie şi către un statut social superior atât în cazul vorbitorilor nativi cât şi a celor ceînvăţau greceşte ca limbă străină. Grecul era în pri-mul rând comerciant, astfel încât oamenii bogaţi(de origine albaneză, vlahă, macedo-slavă sau bul-gară) din secolul al XVIII-lea se declarau greci.Primele documente apărute în aromână sunt scrisecu alfabet grecesc şi nu au urmărit promovarea aro-mânei, ci răspândirea limbii greceşti. Succesul lim-

bii greceşti în rândul aromânilor nu s-a datorat doar acelor câţiva indivizi care promovau cultura grea-că, dar în special contactelor cât mai numeroase cu

vecinii greci şi limba greacă ca limbă de importan-ţă în domeniul comercial. O serie de aşezări dinGrecia centrală au fost grecizate fără influenţa acti-viştilor politici sau religioşi.

Dezvotarea unei identităţi specific aromâne poate fi observată în cadrul diasporei timpurii. Înspecial prin cărţile de gramatică şi limbă aromânăcare dovedesc conştiinţa clară a latinităţii/romani-tăţii; în 1815 aromânii din Buda şi Pesta au cerut caaromâna să fie introdusă în buserică. Peyfuss subli-

niază faptul că „acestă mişcare aromână nu poate firedusă doar la activitatea propagandei româneşti înTurcia”, având caracteristicile unei „mişcări naţio-nale tipice secolului XIX-lea”. În anul 1880, ime-diat după naşterea unei Românii independente,

mişcarea naţională românească şi politica sa deînvăţământ în Macedonia, Tesalia şi Epir au înce-

put să influenţeze activităţile aromânilor. Deatunci, activităţile aromânilor au fost legate deRomânia.

După stabilirea comitetului macedoromânîn 1860, la Bucureşti, România a început instruirea

profesorilor ce urmau să fie trimişi în Macedonia.Astfel, în anul 1864 apare prima şcoală româneas-că („aromână”) inaugurată în Macedonia deDimitrie Atanasescu, în oraşul Târnovo. Mai târziuau urmat şi alte şcoli româneşti ajungâdu-se laînceputul secolului al XX-lea la un număr de 106şcoli şi 100 de biserici româneşti, cu mai mult de4.000 de copii şi 300 de profesori în regiunileMacedoniei şi Epirului. În cadrul acestor şcolinumai cursurile iniţiale erau în aromână, în conti-

nuare studiindu-se doar în română. Aromâni pre-cum Apostol Mărgărit, iniţial profesor de greacă,originar din Avdella, şi Constantin Belemace dinMaloviste ne-au demostrat că cei mai activi partici-

panţi la mişcarea românească nu au fost românii citot aromânii.

Consider că această mişcare s-ar caracterizaca armână-română şi a culminat cu recunoaştereaaromânilor prin decret (irade) dat de sultan ca Ullahmillet (în greacă vlahiko mileti, deseori interpretat ca

naţiune aromână). Cu sprijinul Marilor Puteri, la 22Mai 1905 ei au obţinut din parte sultanului otomanAbdul Hamid al II- lea toate drepturile ce se acordauunui millet, exceptând autonomia religioasă.

- va urma -

Ansamblul Veria - Grecia



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

26

Că dzuă di dzuă-i ma ptsănă lunină...

Pisti, tinii, nilă, mărtii, Nu, nu trecu!El, pal’iu-omlu arujeashti,Pisupră anghiliceashti jaru,

Tu suflitu ăi protu dicunearu,Has cărveal’ea cu mălămăsită cuă,Ama pseftu păn’tu maduă.

DULTSI PIDIMO

Căntu dzua,Căntu seara,Sh-tu hăryii căntu iară,Ocl’i nica cu somnulu s-alumtă,Căntclu-i etimu ti numtă,Keptulu ăni hiarbi, caplu ni-asună,Căntu dipriună.

Mintea nu shtiu iu s-priimnă,Shi anda s-toarnă, află cănticlu că imnă.Dau s-lu avinu, ma-ni caftă torlu,

Noaptea nu mi alasă s-dormu.

Căntu anda zburăscu multu,Shi anda tacu, shi atumtsea căntu,Foclu anda alikescu,Stranili anda-nvescu,Căntu.

Că imnu pri sucakiSh-mi tornu la cunaki,Căntu.Că hiu tu aftuhină,Că sapu tu gărdină,Căntu.

Căndu nergu-n păzari,Că-i coada nică, mari,Cara-l’i huhutescu!-

Nu cu boatsi, ălu minduiescu-Ăl’i tragu iholu frămtu-frămtu,

Căntu shi iara căntu!

Căntu ausheaticu shi cilimeanlu sămtu,Căntu ayăpisearea,Shi la numtă nima multu căntu.Unu, i ună sută că mi-ascultă,

Ni-u dau mirachea tutăShi căntu-Shi cănticu cănăscutu,Shi cănticu nishtiutu,Shi ms nău, shi cama vecl’iu,

Multu nu li-alegu, Niscănti singuru li andregu.

Keari vără ma di-aproapea,Tu minută-l’i caft’l’irtari,Că mi aflu pi căntari.

Anvirnatu cătiunăoară,Suflitlu-i fără miraki,

Ma ca soarli tu sucakiIaşi tru miydani iarăCănticlu ca primuveara.

Cănticu-vluyii,Cănticu-yitrii,Cănticu-soari pi părmatsi,Cănticu-suflitu cu fărmatsi,Cănticu-caimo,

Cănticu-miryiulo,Dultsi pidhimo.

Gică Godi - Stejaru 2009



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

28

Noi,

Armânjilji ditu tuti craturli di iu bânămu, tsihimu vinits la Adunarea Atsea Mari di Muscopuli,

dizvârtitâ tu dzuua di Stâ-Mârii, 2010, tra s-yiurtu-simu unâ aleaptâ dzuuâ pisimâ sh-tu idyiulu kiroturnarea a noastâ tu aestu locu simbolicu, thimiljiu-situ di strâpâpânjilji-a noshtsâ,

Ma s-luyursimu câ anamisa di vecljili populi evropeani, autohtonji tu Balcanu, Armânjiljisuntu paradhiymâ di continuitati istoricâ sh-unâurnechi di bânaticu deadunu cu alanti populi,

Cândâsits câ adzâ, mashi noi, Armânjilji, putemu sâ spunemu dinintea a lumiljei cari sh-tsi

himu sh-câ purtămu unâ ahoryea fortumâ ti ascâpa-rea a tsivilizatsiljei a noastâ,Minduindalui câ Armânjilji au trâ prota

oarâ tu isturia a loru modernă, shansa tra sâ s-aspu-nâ a lumiljei cu identitatea a loru dealihea,

Avândalui tu videalâ câ Armânjiloru lâ si pricadi tra sâ s-hârseascâ di tuti ndrepturli siyurâp-siti di nomurli evropeani shi internatsiunali tsi va litritsemu pi-aradâ: Conventsia Evropeanâ ti

Ndrepturli a Omlui (1950); Cundrata ONU tu ligâ-turâ cu Ndrepturli Tsivili sh’Polititsi (1966);Cundrata-cadru trâ Avigljarea a Minoritâtsloru

Natsiunali (1994); Carta Evropeanâ a Limbilor Reghionali icâ Minoritari (1992); Declaratsiunea

Universalâ ti Ndrepturli aOmlui (1948);Declaratsiunea ONU tu ligâ-turâ cu Ndrepturli a inshilorutsi tsânu di minoritătsli nat-sionali icâ etnitsi, di pisti sh’-lingvistitsi (1992),

Ti tuti aesti itii, ConsilluArmânjiloru apufuseashtiaestâ

DIMÂNDARI

Consillu Armânjiloru caftâla tuti craturli ditu Balcanu,iu bâneadzâ Armânjilji(Arbinishia, Gârtsia, Ru-

mânia, Ex Ripublica Iugoslavâ Makidunia, Sârbia,Vâryâria) ca factorilji detsizionali, constitutsionalishí autoritătsli publitsi tsi au borgi tu dumenea ti

ndrepturli a omlui s-cilâstiseascâ tra s-asiyuripseas-câ tinjisearea, avigljearea shi acrishtearea a yishte-rilor shi a identitatiljei etnicâ, culturalâ, lingvisticâshi di pisti a Armânjiloru.

Consillu Armânjiloru caftâ pricânushtea-rea a Armânjiloru ca populu reghionalu tsi eastiautohtonu tu Balcanu.

Consillu Armânjiloru caftâ la tuti craturliditu Balcanu, iu bâneadzâ Armânjilji, s-ljia unâapofasi tu noima a nomuriloru evropeani sh-inter-natsiunali cari siyurâpsescu ndrepturli tsi lâ si pri-cadu Armânjiloru ca etnii ahoryea.

Consillu Armânjiloru caftâ unu dialogudishcljisu, dimucraticu, cu tuti guvernili a craturi-loru balcanitsi, iu bâneadzâ Armânjilji, tra sâ s-aflâcăljiurli trâ yinitorlu a limbâljei sh-a culturâljeiarmâneascâ, va s-dzâcâ bâgarea a limbâljei tu scu-lii, mass-media shi bâsearicâ.

Dimândarea apufusitâ adzâ, 15-li di Agustu2010, Muscopuli, cu furnjia Adunariljei Atsea Maria Armânjiloru.

tu 15-li di Agustu 2010 / Muscopuli, Arbinishii

ADUNAREA ATSEA MARI A ARMÂNJILORU15-li di Agustu 2010, MUSCOPULI

DIMÂNDARI



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

29

Kira Iorgoveanu-Mantsu

MOSCOPOLEA

Ti câftămu canda nu fushi iuva ...Câtâ tini, cumu va s-anchisimu?

Moscopole,-aranâ tsi nu treatsi,

Sh-nu vremu vârnâoar’ s-u yitripsimu!

Steauă, steauă-arauâ, iu earai?

Polea noastâ-msheatâ cându-ardea?

Ehtrulu cumu nu putushi s-urgheshtsâ

Moscopole, cu lunjina ta?!

Tsi lângoari stiznjili purta

Sh-lemnulu cumu nu putu s-facâ heru,

Foclu tra s-nu poatâ sâ-shi si-aprindâ?!

Steauă, cumu mutreai di-aclo, din

tseru?

Multu greauâ tsâ fu tâxiratea

Di chirushi ca unu nâvaljiu di neauâ ...

Mini adzâ nu-ts caftu câbatea

Ma ti vedu ca nâ chirutâ steauâ ...

Foclu cari ehtsâriljii-ts bâgarâ

Tsâ surpă mashi casili sh-câmbânjili

Thimisearea mashi nu u-ngruparâ

Shi-adzâ ea nâ vindicâ arãnjili.

Moscopole - carti veaclje shi-arsâ -

Iu-i cinusha ta s-u-adyivâsimu?

Ploaia agârsheariljei tsi vearsâ,Fâr’ di Pisti, cumu va-u dânâsimu?

(vol.STEAUA DI DOR, 1983)

Şi noi am fost laMoscopole

15 august 2010



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

30

Academia este locul care ar trebui să adăpostească minţile cele

mai luminate, ideile cele mai înintate,teoriile cele mai avansate. Esteinstituţia care ar trebui să nu cedezeunor tendinţe extreme, bazate pe argu-mente futile sau eronate, instituţie caresă permită căutarea adevărului şinumai a adevărului, ştiind că orice falsdovedit ar compromite pe termen lungcredibilitatea sa şi bineînţeles pe acelor pe care-i reprezintă.

Este ceea ce ar trebui să facă şi AcademiaRomână, încă de la înfiinţarea ei. Şi, totuşi, învremea din urmă, Academia Română pare să firămas ultima instituţie care nu s-a reformat dupăteribila degradare suferită în vremea perioadei detristă amintire, de dinainte de 1990. Aceastăimagine teribilă este dată de poziţia insutenabilă pecare Academia Română sau cel puţin cei care seerijează în numele ei, cu privire la o chestiuneextrem de complexă şi cu întindere cu mult dincolode graniţele României.

Este vorba despre chestiunea Armânilor, ocomunitate ce se încearcă a fi ascunsă, din cauzanumeroaselor bâlbâieli pe care le-a produsguvernanţilor sau intelectualilor Români de mai

bine de un secol. Nu ne vom opri în această analiză asupra

modului în care a fost tratată această problemă îndecursul timpului. Contextul în care a fost abordată

problema a determinat de cele mai multe oriexagerările şi evident a furnizat şi scuzele care se

impuneau. Ne referim aici la perioada formării şifundamentării statelor naţionale, când multe dintrestatele naţionale au funcţionat la fel, căutând să-şiextindă aria de influenţă bazându-se pe argumentenu totdeauna reale.

Astăzi Europa încearcă să se reunifice,respectând diversitatea etnică atât de des contestatăsau ignorată, provocând de cele mai multe orirăzboaie sau confruntări cu consecinţe catastrofale.François Mitterand, deşi contestat în multe privinţe

pentru erorile făcute în gestiunea internă a Franţei,a surprins într-o singură frază acest adevăr esenţialcare a caracterizat Europa ultimelor secole.Adresându-se francezilor înaintea referendumului

care trebuia să aprobe tratatul de la Maastricht în

1995, le-a spus următoarele: “am să vă cer sărenunţaţi la ceea ce pare aproape imposibil deacceptat, la naţionalism. Acesta a adus Europeinumai război şi nenorociri”.

Chiar dacă Franţa poate fi consideratănaţionalistă pentru poziţia sa vis-à vis de conceptulde “minoritate naţională” trebuie recunoscut că agăsit o cale inteligentă de abordare a limbilor şi cul-turilor regionale, recunoscându-le prin Constituţieca “patrimoniu naţional” şi le-a permis o protecţiede cea mai înaltă autoritate. În altă ordine de idei,

Franţa nu şi-a permis niciodată să proclamecomunităţi din afara teritoriului naţional ca“franceze”, deşi există cel puţin două comunităţicare vorbesc limba franceză. Este cazul Walonieidin Belgia şi a regiunii francofone din Elveţia.

Construcţie sprijinită încă de la început deFranţa, fără de care probabil ar fi rămas divizatăîntre cele trei imperii, România trăieşte într-oteamă permanentă de a-şi pierde identitatea şifruntariile. Născută în pripă şi crescută prea repede,

România a avut tot timpul sindromul fragilităţiinaţionale, inerente într-o construcţie evidentmultinaţională, dar vehement proclamată unitarădin punct de vedere etnic. Absurdul situaţiei s-ar fioprit aici dacă istorici ultranaţionalişti n-ar fi extinsnoţiunea de “românitate” printr-o falsificaregrosolană a termenului de “romanitate”, arogându-şi paternitatea pentru o întreagă parte a unuiimperiu dispărut de 15 secole.

Este, în esenţă, ceea ce se întâmplă cu o

parte a unui popor, descoperit târziu în secolul 19,căruia i s-a confiscat identitatea şi cu o insistenţădemnă de o cauză mai bună i se repetă fără încetarecă poartă numele de “aromân” şi nu vorbeşte decât

Academia Româna recidivus !



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

31

un dialect al limbii române.Vorbim aici de Armâni, demni urmaşi ai

vechilor Macedoneni, prinşi în propria lor deschidere către universal, incapabili să trăiascăînchişi între frontiere construite de ei înşişi şi poatetocmai pentru aceea victime ale statelor naţionalela a căror eliberare şi construcţie au participat.Veniţi în România pentru a-şi salva fiinţaameninţată de alţi moştenitori ai imperiilor maivechi sau mai noi, au căzut în propria lor capcană,acolo unde li s-a spus că vor putea construi oArmânie.

Treziţi din coşmarul pe care au trebuit să-lsuporte mai multe decenii, Armânii încearcă astăzisă-şi construiască un drum propriu, într-o Europăcare nu poate fi decât diversă sau deloc, într-oEuropă unde fiecare popor regional are dreptul la

identitatea lui proprie, unde toleranţa trebuie să fielegea numărul unu.

Si iată că acum, când România a fost primită în sânul marii familii europene, AcademiaRomână se asociază unor aşa zişi specialişti înistorie, lingvistică sau ethnologie, şi exact ca în

perioada de tristă glorie pe care am evocat-o maisus, foloseşte aceeaşi limbă de lemn, atât de puţin

potrivită cu rangul său.Repetarea permanentă a unor minciuni, nu

le poate face mai credibile, iar falsificarea unor date, care mai devreme sau mai târziu se impun dela sine, nu ajută cu nimic la o construcţie serioasă.

Iată de ce credem că Academia Românătrebuie să fie ea însăşi iniţiatoarea unei dezbaterifără tabu, în care să-i invite pe toţi cei care au o

poziţie în chestiunea Armânilor şi să incerce sădescopere adevărul atât de evident pentru cei maimulţi dintre Armâni. Si anume că nu au aceaşi ori-gine cu Românii dar asta nu-i împiedică să trăiască

alături de ei şi să le respecte limba şi cultura, aşacum ar trebui să o facă şi Românii vis-à-vis de ei.Si asta pentru că în ciuda tuturor eforturilor,

nimeni nu a reuşit să le schimbe identitatea, aşacum a afirmat-o chiar acad. Matilda CaragiuMarioţeanu. Cu puţin înainte să treacă în lumeacelor Drepţi, Matilda Caragiu a mărturisit că ultima

poziţie pe care a luat-o în anul 2005 a fost la pre-siunea Departamentului pentru Românii dePretutindeni (DPRP), structură în aparenţă ultranaţionalistă, de fapt beneficiară a unor fonduri de

care dispune fără nici un control.Evenimentele din ultima vreme scot la

iveală subordonarea Academiei Române, care la

iniţiativa DPRP şi a Societăţii Macedo-Române, participă la organizarea unor acţiuni îndreptateîmpotriva Armânilor.

Vom aminti aici Congresul de la Tirana dinnoiembrie 2009, organizat în pripă şi superficial decătre DPRP şi Societatea Macedo-Română ca ocontrapondere la anunţatul Congres al ConsiliuluiMakedon-Armânilor din 15 decembrie acelaşi an,la care fusese invitată şi Societatea Macedo-Română iar de curând Conferinţa organizată deSocietatea Macedo-Română condusă de IonCaramitru la Teatrul Naţional şi Conferinţaorganizată de DPRP la sala drepturilor omului dinincinta Parlamentului României.

Ambele evenimente, organizate pentru aarunca o umbră asupra sărbătoririi zilei naţionale aArmânilor de către Comunitatea Armânilor din

România, aceeaşi care cere statutul de minoritatenaţională pentru Armâni, scot în evidenţădisperarea celor care constată că voinţa Armânilor este de neclintit în demersul lor de a obţine acelstatut. Sub acelaşi semn al disperării pare să-şidezvolte argumentele şi Societatea Macedo-Română (preşedinte Ion Caramitru), împinsă în faţăde DPRP, repetând la nesfârşit celor care-i maiascultă că Armânii sunt Aromâni şi că ei nu vorbescdecât un dialect al limbii române. Mai nou, deşi

fără nici o acoperire, auzim că “Vlahii” înseamnă“Români”, trecând peste absurdul situaţiei că poate jumătate din populaţia Greciei se declară “Vlahi”.O concluzie tristă la această prezentare, a căreiironie nu am vrut să o subliniem. DPRP ar puteadispărea în uitarea care de multe ori acoperă

politicianismele ieftine sau încercările deplorabileale unor structuri de a schimba cursul normal allucrurilor.

Academia Română este însă condamnată să

rămână şi din păcate va trebui să suporte discreditul pentru această lipsă de rigoare. O pată care nu va fiuşor de şters în confruntările viitoare care oaşteaptă inevitabil. A contribui ca şi până acum ladispariţia Armânilor ca identitate aparte, ar însemna să sece izvorul care a alimentat atât deconsiderabil atât Academia Română cât şi celelalteacademii din Balcani. Iar pierderea ar fi imensă

pentru toţi.Consiliul MakedonArmânilor

Biroulu Executiv

Preşedinte, Secretar General,Yiani Mantsu Niculaki Caracota

02 Iunie 2011



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

32

Academia Rumânâ recidivus!

Unâ Academii easti unâ institutsiuni tsi

prindi s-apânghiseascâ nvitsatslji cu nai ma aleap-tili sh-dishcljisili mindueri sh-idhei. Easti institutsi-unea tsi puté nu prindi s-cadâ sumu influentsa aminăriloru extremisti cari s-andrupǎscu di argu-menti psefti, alâthusiti. Academia prindi s-hibâ unâinstitutsiuni tsi daima sâ s-alumtâ trâ câftarea sh-dizvâlearea mashi a averlui, shtiindalui câ itsialathusi cari va u facâ dutsi la keardirea, trâ lungukiro, a ihtibariljei a ljei cata cumu sh-atsiloru anvit-sats cari-lj suntu membri.

Easti atsea tsi prindi s-adarâ sh AcademiaRumânâ, nica di cându s-ari thimiljiusitâ. Ama,

ashi cumu dukimu tu kirolu ditu soni, AcademiaRumânâ armasi atsea ditu soni institutsiuni carinica nu-ari tricutâ pritu reforma di cari earaananghi, dupu atselji anji di kisâ, di ninti di 1990.Aestu prosupu tsi-shi lu spuni Academia Rumânâicâ atselji tsi taha zburăscu tu numa a ljei, iasidaima tu migdhani cându easti zborlu di unâ

prublemâ/kestiuni multu di multu greauâ/complexâshi tsi s-tindi multu pisti sinurli ali Rumânii.

Easti zborlu di prublema/kestiuneaArmânjiloru, unâ comunitati tsi daima easti tsânutâ

ascumtâ, trâ itia câ nvitsatslji ditu Rumânii catacumu sh-cumândarlji alishtei vâsilii, cama di unâsutâ di anji, nu puturâ sâ s-sinfuniseascâ atumtseacându s-bâga tu muabeti aestâ kestiuni.

Nu-avemu umutea s-dizvârtimu aoa cumufu mutritâ aestâ kestiuni pi hiotea a kirolui, amasoia cumu fu loatâ tu isapi prublematicaarmâneascâ dusi daima la alâthuseri greali tsi

prindea s-hibâ, ma amânatu, furnjii di câftari ljir-tari. Easti zborlu aoa di kirolu cându s-au thim-iljiusitâ craturli natsiunali, kirolu cându tuti aesticraturi natsiunali nali thimiljiusiti, minduea sâ-shitindâ câtu cama multu uborlu di influentsâ, shicâfta sâ s-andrupascâ pi argumenti tsi nu daimaeara dealihea.

Tinjisindalui idheia di multâturlii ethnicâcari di multi craturi natsiunali nu easti aprukeatâicâ easti ignoratâ, lucru tsi di multi ori dusi laancâcituri icâ polimu, Evropa minduashti adzâ s-hibâ deadunu.

A s-hibâ câ di multi ori fu câtâyursitu trâlucurlu tsi mutreashti kivernisearea ali Frântsii,ama François Mitterand, tu kirolu cându s-

andridzea Acâkisearea di Maastricht(1995), putu dizuyrâpsi tu ptsâni zboarâ unu averu tsi s-azvoamiditu isturia ali Evropâ ditu etili ditu soni. Ia tsi l-avea dzâsâ elu a bânâtoriloru ditu Frântsii: “…Va

vâ caftu unu lucru cari trâ voi easti tiniaprukeari/nicândâseari: s-agârshits natsionaliz-molu. Aestu adusi tu Evropa mashi polimu shitâxirăts.”

A s-hibâ câ Frântsia easti luyursitâ ca hiin-da natsiunalistâ andicra di contseptulu di “minori-tati natsiunalâ”, ama ea putu di aflǎ calea nai mamintimenâ tu tsi mutreashti limbili sh-culturli

reghiunali, pricânuscânda-li tu Constitutsiuni ca“aveari/patrimoniumu natsiunalu”, sh-ashi potu s-hibâ, pritu nomu, nai ma ghini avigljeati sh-ascâ-

pati. Ma multu di-ahâtu, Frântsia nu ari minduitâcanâ oarâ ta s-luyurseascâ atseali comunităts tsi

bâneadzâ nafoarâ di sinurli a ljei ca hiindalui partidi popullu frântsescu, a s-hibâ câ suntu nai ptsânudauâ cumunitǎts di pisti sinurli a ljei tsi zburǎsculimba frântseascâ: easti zborlu di comunitatea val-onâ ditu Belghii sh-atsea ditu reghiunea francofonâditu Helvetii.

Rumânia – unu adârâmintu andrupâtu diFrântsii nica ditu ahurhitâ – cari, vahi, sh-adzâ vaeara mpârtsâtâ anamisa di atseali trei amirârii –

bâneadzâ dipriunâ frixea câ va-shi kearâ identitatea



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

33

sh-sinurli. Amintatâ unâ-sh-unâ sh-criscutâ pi-ayu-nii, Rumânia daima avu sindromlu a “niputeariljei”natsiunali, lucru ti acâkiseari trâ unu adârâmintumultinatsiunalu cumu easti cratlu rumânu, caridaima va ta sâ scoatâ tu videalâ mashi unitatea eth-nicâ. Aestâ catastasi absurdâ va dânâsea aoa caraistoreanjlji ultranatsiunalishtsâ nu va s-alâxea fârâ

andirsi noima a zborlui “romanitate” cari luarâspândirâ ca “românitati”. Ashi s-luyursirâ dom-nji pisti unâ mari parti di amirâria tsi avea kirutâ divârâ 15 di eti.

Tu usii/esentsâ easti atsea tsi s-fatsi cu unâ parti a unui populu di cari nvitsarâ amânatu, tu eta19, unu populu a curi alj si lo ndreptulu la identitatish-a curi alj si dzâtsi dipriunâ câ ari numa di“AROMÂN” sh-câ zburashti unu dialectu a limbâl-

jei rumânâ.Easti zborlu di “ARMÂNJI”, acshi clirunon-

ji a Makedonjiloru, cari nu vrurâ s-bâneadzâ ncljishitu cutarlu a sinuriloru a craturiloru natsiunali trâ carielji ishishi s-alumtarâ shi vahi sh-trâ aestu lucruagiumsirâ s-hibâ “curbani” trâ aesti stati natsiunali.Yinits tu Rumunii tra sâ-shi ascapâ identitatea fuvir-sitâ di altsâ clirunonji a amirâriiloru ma veclji icâ manali, Armânjilji câdzurâ tu “alatslu” a loru tamamuaclo iu lâ si-avea tâxitâ unâ “Armânii”!

Dishtiptats ayonjea ditu pumoara tsi u bânarâ vârâ dzats di anji, Armânjilji caftâ adzâ sâ-shi kindrueascâ unâ cali a loru, tu unâ Evropâ tsi nuva s-existeadzâ ma s-nu hibâ diversâ, trâ tuts, tu

unâ Evropâ iu cathi populu reghionalu ari-ndreptula identitatea a lui ahoryea, iu buna-treatsiri/tuli-rantsa prindi s-hibâ protlu nomu.

Tora, cându Rumânia fu aprukeatâ tufumealjea evropeanâ, Academia Rumânâ nica s-andrupashti di niscântsâ “spetsialishtsâ” istureanji,lingvishtsâ icâ ethnologhi, ufilisinda idyea limbâ dilemnu ca tu kirolu a anjiloru di kisâ di cari zbura-mu ma nâinti, limbâ tsi nu undzeashti la unâ insti-tutsiuni di prota tesi tu cratu.

Spunearea dipriunâ a idyiloru psemati,

avdzâti sh-para avdzâti, nu va li facâ s-hibâ cama pistipsiti shi falsulu nu va s-poatâ canâoarâ s-mutâunu adârâmintu salami. Ia câ tse pistipsimu, câmashi Academia Rumânâ prindi s-hibâ atsea insti-tutsiuni. etimâ s-ankiseascâ unu debatu dimu-craticu iu s-hibâ câlisits tuts atselji tsi voru sâ-shispunâ minduearea andicra di kestiuneaarmâneascâ, shi s-dhukimâseascâ ta s-dizvâleascâaverlu cari trâ nai ma multsâ Armânji easti multulimbidu: dimec, nu au idyea arâzgâ cu Rumânjlji,ama aesta puté nu va-lj nkeadicâ s-bâneadzâ dead-unu, tinjisinda-li limba sh-cultura a loru, ashi cumu

idyea ashteptâ sh-Armânjlji di la elji.Aestâ sh-trâ itia câ pânâ tora – a s-hibâ câ

furâ multi ampuliseri trâ aestu lucru – vârnâ nu

putu s-l- alâxeascâ identitatea, ashi cumu u-aridzâsâ sh acad. Matilda Caragiu Mariotseanu. Cu

ptsânu kiro ninti s-treacâ tu Alantâ Lumi, MatildaCaragiu alâsă mârtirii câ atseali spusi di ea la anlu2005 furâ sumu presiunea tsi u avu di partea aDipartamentlui trâ Rumânjilji di iutsido (DPRP),institutsiuni tsi s-aspuni multu ultranatsiunalistâ,

ama di-ndreptu s-hârseashti mashi di pâradz trâ carinu s-caftâ vârâ isapi/vârâ controlu.Atseali ditu soni iventuri scotu tu migdhani

factulu câ Academia Rumunâ easti sumu cumandâshi câ lo parti la iventuri andreapti di DPRP dead-unu cu “Societatea Macedo-Română”, contra aArmânjiloru. Thimisimu aoa Congreslu di Tiranaditu meslu Brumaru 2009, andreptu pi-ayunii diDPRP shi “Societatea Macedo-Românâ” ca unâofensivâ la tuti activitătsli a Consillui a Makedon-Armânjiloru cari, tu idyiulu anu, tu meslu Andreu,andridzea Curceaua / Arbinishii prota conferentsâiu fu câlisitâ sh “Societatea Macedo-Română”.

Ta s-arucâ unâ aumbrâ pisti yiurtia aDzuuâljei Natsiunali a Armânjiloru andreaptâ, tumeslu Maiu, estanu, di Comunitatea Armânjiloruditu Rumânii – atsea tsi ari câftatâ statuslu diminoritati natsiunalâ trâ Armânjlji ditu Rumânii – “Societatea Macedo-Românâ” andreapsi alti dauâconferentsi, prota tu 22-li Maiu, la Teatrulu

Natsionalu, sumu cumandulu alu Ion Caramitru,deftura tu 24-li di Maiu, tu salonea “Ndrepturli aOmlui” di la Parlamentulu ali Rumânii, sumu

cumandulu a DPRP. Aesti conferentsi, andreapti piayunii, scotu tu migdani deaspirlu atsiloru tsi veducâ vrearea Armânjiloru ditu Rumânii trâ amintareaa statuslui di minoritati natsiunalâ nu poati s-hibâdânâsitâ. Pimtâ ninti di DPRP, sumu idyiulu semnudi “deaspiru”, Societatea Macedo-Română (prezi-dentu Ion Caramitru) caftâ sâ-shi aflâ argumentili

psefti, xanaspunânda-li niacumtinatu atsiloru tsimizi lj-ascultâ, câ Armânjlji suntu “Aromâni” sh-câlimba tsi u zburăscu easti mashi unu dialectu alimbâljei rumânâ. Ma nău, tora, fârâ vârâ thimeljiu,

avdzâmu câ “Vlahilji” suntu “Români”, shi-agiundzemu la absurda catastisi câ, poati, disu di bânâtorlji ditu Eladhâ sâ s-aspunâ ca “Vlahi”.

Unâ dealihea jiloasâ concluziuni tu aestâ pârâstâseari, a curi ironii nu mata vrumu s-u scute-mu tu videalâ. DPRP va kearâ, poati, tu atsea agâr-sheari tsi di multi ori anvâleashti politicianismili

psefti icâ ampuliserli nitinjisiti a atsiloru institutsi-unji tsi voru s-alâxeascâ cu zorea calea-ndreaptâ alucriloru.

Ashi, shi Academia Rumânâ va s-agiungâsâ-shi kearâ nâmuzea, ti itia câ nu putu s-aibâ unu

discursu tinjsitu, ndreptu. Va s-poartâ unâ damcâ tsigreu va u-ashteargâ tu yinitorlu tu cari va s-dizvârteascâ



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

34

Preşedintele Traian Băsescu în mijlocul armânilor. Stejaru 2009



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

35

O zi mohorâtă deoctombrie, în care frigul

pătrunzător şi vântul tăios sunt

stăpânii absoluţi ai atmosferei,nu-ţi poate oferi aparent nimicinteresant. Asta, dacă în aceaultimă zi a acestei luni, nu profiţide marea onoare de a participa lao frumoasă nuntă de armâni.

Capriciile vremii ce frizauchiar dezolarea, nu au împietat înniciun chip asupra fastului,grandorii şi autenticităţii uneiveritabile nunţi armâneşti.

Desfăşurată în oraşulCălăraşi, marea sărbătoare areuşit să reunească armâni din Bucureşti, Slobozia,Tulcea şi Constanţa, cu toţii pretinzând să fie

prezenţi la desăvârşirea frumoasei poveşti dedragoste dintre Alexandra şi Nicu.

Amfitrionii marelui eveniment, Costel şiHaidiţa Barba, au respectat prin prestaţia lor

blazonul unei etnii de care eşti mândru dacă îiaparţii sau pe care o admiri dacă îi eşti străin.

Marea sărbătoare s-a desfăşurat în bunatradiţie armânească, fapt remarcabil cu atât maimult cu cât oraşul Călărasi nu este cunoscut ca fiindun important fief al machidonilor din România.Dar cum orice pasăre are dreptul de a exista pelimba ei, tot aşa răzleţele familii de aromânicălărăşeni, au dreptul dar şi obligaţia morală faţă deînaintaşi, de a-şi respecta cu demnitate tradiţiile şide a-şi vorbi cu mândrie limba.

În virtutea unei autentice spiritualităţiarmâne, nunta din Călăraşi a început încă de joi

seara prin pregătirea celor trei colaci cu destinaţiespecială: culaclu di alăxeari (colacul de schimb),culaclu a nunlui (colacul naşului), culaclu a

buigeadzilor (colacul nuntaşilor din parteamiresei).

Respectând obiceiul nunţii, seara de joi afost, fireşte, dedicată expunerii zestrei miresei,zestre generoasă care în cele din urmă a fostcumpărată în mod simbolic de către socrii mari.

Simbolul ce individualizează nuntaarmânească este reprezentat evident de hlambură.

Pregătirea hlamburei, eveniment la care am participat cu toţii sâmbătă, s-a desfăşurat subsemnul unei practici şi ceremonii de o frumuseţe

aparte. După împodobirea steagului, toţi nuntaşiiam fost îndemnaţi prin intermediul unei melodiispecifice să aruncăm bani pe hlambură, bani ceulterior au fost însuşiţi de către fârtaţi şi surate. Petot parcursul nunţii, hlambura a stat la loc de cinsteşi a fost cu mândrie dansată în capul horii.

Ziua dedicată căsătoriei propriu-zise astrălucit prin frumuseţea mirilor, a strălucit prinospitaliatatea gazdelor, a strălucit prin buna

dispoziţie a invitaţilor. Bine cunoscutele ritmuri„doauă ninti shu-ună năpoi „ au fost dansate cumare aplomb şi frenezie atât în intimitatea casei câtşi pe stradă sub privirile admirative ale vecinilor.Conform obiceiului, mireasa şi-a întâmpinat socriicu ploconul, după care a fost gătită cu ajutorulsuratelor, După primirea binecuvântării din partea

părinţilor, mirii au intrat în horă.Un select restaurant călărăşean a fost gazda

mesei mari dar şi martorul unei petreceri memora- bile. Pe ritmurile arhicunoscute : samiotisa, ştracaşi paiduşca, invitaţii au petrecut până-n zori iar gazdele, Diţi şi Costas, s-au ridicat la înălţimeaevenimentului reuşind să-i molipsească pe invitaţicu bună dispoziţie.

Nunta din Călăraşi s-a desfăşurat ca osărbătoare cu valenţe tradiţionale şi a venit săreitereze aspecte ale mentalităţii aromânilor înraport cu trecutul, prezentul şi viitorul.

În acest context socio-istoric invadat deglobalizare, este reconfortant să şti că există

oameni ce manifestă atât respect şi abnegaţie faţăde trecut, faţă de tradiţie, faţă de ceea ce estefrumos.

Fani - Valentin Pavel

Nuntă armânească la Călăraşi



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

36

Istoria - parte a sufletului neamului românesc

Interviu cu prof. univ. dr. Emilian Bold

L-am întâlnit pe domnul prof. univ. dr.Emilian Bold în localitatea Luncavița. Erainvitat de onoare la "Sărbătoarea teilor"organizată de primărie și consiliul local. Amprofitat de această întâlnire și i-am adresat

mai multe întrebări.

G.G. - Ce vă leagă de această localitate?E.B. – Mama s-a născut pe aceste meleaguri,tata în Basarabia. În anul 1939 am plecat dinLuncavița pentru continuarea studiilor. Mi-ampetrecut cei mai frumoși ani ai copilăriei înaceastă așezare. Amintirile din acea perioadăm-au făcut să revin în aceste locuri.

G.G. – Ne puteţi spune câteva lucruri dinanii de şcoală de la Seminarul “Sf. Andrei”din Galaţi?

E.B. – Multe amintiri, mai bune sau mai puţin

bune, petrecute ca elev al Seminarului “Sf. Andrei” mi-au invadat memoria. La aceastăşcoală de prestigiu au predat cu competenţăprofesională dascăli deveniţi mai târziu profe-sori universitari. Nominalizez câţiva dintre ei:prof. dr. I. Gugiuman, la geografie, Univer -sitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi; prof. N. Velichi,istorie, Universitatea din Bucureşti; prof. I.Toma, limba română, la Liceul românesc dinSofia.

G.G. - Ce reprezintă pentru dumneavoastrăistoria?E.B. - Mihail Kogălniceanu afirma că "istoriaeste cea dintâi carte a unei nații". Pentru mineistoria este cartea plină de învățăminte. Unpopor fără istorie moare încet, dar sigur. Istorianoastră, cu umbre și lumini, este una dintrecele mai de seamă cărți de vizită pentrugenerațiile tinere. Observ că există unele

încercări de denaturare a unor momente

importante din istoria noastră. Noile manualede istorie, mai ales cele din liceu, trateazăsuperficial multe perioade din istoria neamului

Date biografice:20 noiembrie 1925Bădiceni, SorocaStudii: clasele primare și gimnaziul în loc. Luncavița

Seminarul "Sf. Andrei" GalațiLiceul "Vasile Alecsandri" GalațiUniv. "Al. I. Cuza" Iași - Facultatea de Istorie

- doctorat în științe umaniste 1969- 1954 -1956 - asistent univ.

- 1956 - 1960 - lector univ.- 1960 - 1970 - conferențiar univ.- 1975 - prof. univ. dr.- coordonator de lucrări științifice pentru doctorat din1990

A publicat peste 100 de lucrări științifice din caremenţionăm:- Diplomaţia de conferinţe- Din istoria relaţiilor internaţionale între anii 1919 – 1933şi poziţia României (lucrare premiată în anul 1991 deAcademia Română)- Europa în derinvă 1918 – 1940- Finlanda – ţara celor 1.000 de lacuri, schiţă istorică- Coautor al lucrării “Istoria românilor”, vol. VIII, apărută

în 2003, sub auspiciile Academiei Române



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

37

românesc. Nu vreau să mă gândesc care vor fiurmările pentru generațiile următoare. Pentrumine istoria este parte a sufletului neamuluiromânesc.

G.G. - Ce relații există între identitatea

locală, națională și cea europeană?E.B. - Există o strânsă legătură între cele treielemente. Aspectul local se regăsește în celnațional, iar acesta în cel european. În acesterelații nu putem exclude particularitățile . Oricâtde unită va fi Europa, elementul naționalrămâne pe vecie. Uniunea Europeană vaasigura condiții pentru valorificarea specificuluinațional ca parte a unei identități comuneeuropene.

G.G. - Ce viitor au națiunile în condițiileglobalizării?E.B. - Globalizarea va aduce la apariția lui"homo globalus" ce nu cunoaște frontiere și"emoții locale". Globalizarea este un factor contemporan aflat în plină expansiune. Eu credcă în unele zone ale globului vor izbucni noiconflicte de care vor profita marile state alelumii. Nu știu care vor fi efectele globalizăriipentru România, dar sper că nu ne vom pierde

identitatea națională. Este posibil să apară"identități transnaționale".

G.G. - Ce schimbări ați remarcat în lumeasatului românesc în ultima perioadă?E.B. - Trebuie să ne păstrăm tradițiile și înacest demers satul românesc are un rolimportant. Tradițiile sunt tezaurul cel mai depreț al existenței noastre. În sate au apărutcase noi, grădini bine îngrijite, oameni înstăriți.

Înfățișarea satelor s-a schimbat mult. Printreautoturisme și tractoare mai vezi și căruțe, odovadă că trecutul nu a dispărut. Mentalitățilese schimbă, dar tradițiile rămân, fiind transmisedin generație în generație.

G.G. - În Dobrogea există mulți aromânicare conviețuiesc alături de celelaltecomunități. Unii istorici, chiar din rândularomânilor, au prezis sfârșitul acestei etnii.Care este opinia dumneavoastră în privireaviitorului aromânilor?E. B. - Aromânii au rezistat peste două mii deani și nu cred că sunt pe cale de dispariție. Ca

istoric cunosc foarte bine evoluția lor. Au făcutmari sacrificii pentru menținerea identității de

neam și limbă în toate statele în care trăiesc.Sunt oameni foarte energici, hotărâți, știu cevor. În România, ca parte integrantă apoporului român, au toate condițiile createpentru păstrarea tradițiilor și a limbii. Au datlumii mari personalități în toate domeniile deactivitate, au fost și sunt loiali statelor în caretrăiesc. Ei au venit în România în mai multeetape și s-au integrat foarte repede. Destinularomânilor este în mâinile lor.

G.G. – Aţi împlinit 85 de ani. Ce așteptați încontinuare de la viaţă?E.B. - Fac parte dintr-o familie longevivă.Bunicii și părinții au trăit peste 90 de ani. Îmidoresc să-mi serbez centenarul în mijlocultulcenilor.

a consemnat prof. Gică Gică

Prof. univ. dr. Emilian Bold împreună cu prof. Gică Gică şi

prof. Ilie Ştefan - primarul com. Luncaviţa

Biserica nouă din satul Lăstuni



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

39

lui este în sens invers- nu de la grecişi romani către armâni, ci limbavlahilor sud-dunăreni, aryenii bal-canici au împrumutat acestoranoţiunea de scris şi gramatică.,,Grămeni'', ca reprezentant înteritoriu al regelui, trebuia să fieobligatoriu un individ care să ştie săscrie şi să socotească, altminteri nu-şi putea exercita atribuţiile decolector de impozite. El număraturmele şi recolta, el ţinea osocoteală a birului predat pe răbojsau pergament de piele, într-uncuvânt el era ceea ce mult mai târzius-a numit ,,grămăticul''. Dar dupăcum am arătat mai sus ,,grămeni''

este doar un derivat de la cuvântul proto-indo-european, ,,grama'', careînseamnă sat. Toate aceste forme leîntâlnim la vlahii sudici, armânii,autohtonii în Balcani, înainteagrecilor şi romanilor. Înaintea gre-cilor în Balcani s-au aflat triburilede pelasgi aryeniarmâni.

Ar mai fi de notat că atâtarmânii cât şi fraţii lor mucanii au

avut o civilizaţie orală; ei nu şi-auconsemnat epopeile şi cântecele înscris nu pentru că nu le-ar ficunoscut ci pentru că nu aveauîncredere în scris. Imnurile sacre,învăţătura religioasă, aveau uncaracter secret şi se transmiteaudoar prin viu grai.

Putem spune că despre nici un alt popor din Europa nu s-au emis atâtea teorii referitoare la origine, etnogeneză ca despreArmâni / Makedonarmâni. Teorii care, de cele mai multe ori, suntatât de contradictorii încât se poate uşor trage concluzia că au fostemise, de cele mai multe ori, numai la comenzi politice. PentruGreci, strămoşii Armânilor / Makedonarmânilor sunt Greci care şi-au abandonat limba greacă sub presiunea ocupanţilor Romani, decisunt „Greci latinofoni”. Pentru Români, din cauza asemănărilor delimbă, Armânii / Makedonarmânii sunt consideraţi „Români de laSud de Dunăre”, coborâţi din Nord, din vechea Dacia romanizată,ignorându-se faptul că Macedonia a fost romanizată cu 250 de aniînaintea Daciei (actuala România)!

Încă din 1774 învăţatul german Johan Thunmann înRecherches sur les peuples europeens de l'Est trăgea concluzia căArmânii / Makedonoarmânii sunt descendenţii Tracilor romanizaţiîn epoca administrării Macedoniei de către Imperiul Roman.

Teoriile recente, obiective şi ştiinţifice îi consideră peArmâni / Makedonarmâni ca fiind continuatorii populaţiilor

romanizate de către cuceritorii romani: macedoneni, greci, traci,iliri.

La 148 î.H., Regatul Macedonia a fost ocupat de Romanişi a devenit Provincia Macedonia. După lupta de la Pharsala (48î.H.), când Cesar l-a învins pe Pompei, o parte importantă aluptătorilor romani de partea lui Pompei şi-au găsit refugiul înmunţii Macedoniei. Armânii / Makedonarmânii sunt, desigur, ceimai apropiaţi de Macedonia antică – habitatul lor dintotdeauna.Venirea Slavilor în sec. al 6-lea a schimbat geografia politică şilingvistică a Macedoniei şi a Balcanilor.

Disoluţia Imperiului Otoman, la care Armânii /Makedornarmânii şi-au adus o contribuţie importantă, împărţireaMacedoniei la 1913 şi, mai ales, crearea noilor state naţionale bal-canice, au schimbat în totalitate viitorul Armânilor /Makedonarmânilor şi a limbii lor. După Tratatul de la Bucureşti,de la 10 August 1913, Grecia a obţinut 50% din Macedonia(Macedonia Egeeană), pe baza numărului de locuitori Armâni /Makedonarmâni din această regiune, 40% Serbia (Vardar Macedonia) şi 10% Bulgaria (Pirin Macedonia). După cel de-aldoilea Război Mondial, Vardar Macedonia devine una din cele 6

republici ale Iugoslaviei (Republica Socialistă Macedonia) şi,odată cu aceasta, chestiunea macedoneană a devenit iarăşi sursă detensiune între Bulgaria, Grecia şi actuala Republică Macedonia

ARMÂNII / MAKEDONARMÂNII –RECUPERAREA IDENTITĂŢII ÎN

MILENIUL III

Kira Iorgoveanu Mantsu

Biserica veche din Lăstuni



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

40

(Formerly Yugoslave Republic of Macedonia).Împărţirea Macedoniei a avut efecte dezas-

truoase numai asupra Armânilor /Makedonarmânilor care s-au văzut împărţiţi între 4state naţionale, între care existau de secole graveconflicte etnice, ce încă mocneau.

Armânii îşi spun dintotdeauna „armân /armânji” (cu varianta fărşeroţilor „rămânji”. Esteetnonimul lor, însă străinii i-au identificat sub altnume: vlahi, cuţo-vlahi, elino-vlahi, ţinţari, ciobani,macedoneni, makedoni, aromâni etc.

Termenul „Aromân” a fost impus abia spresfârşitul sec. al XIX-lea de către lingvisticaromânească, odată cu începerea propagandeiromâneşti printre armânii din Balcani. Este untermen ştiinţific care dorea să facă vizibilăasemănarea dintre „român” şi „aromân”, ignorându-se faptul că etnonimul „armân” are o vechimemilenară, pe când „român” ca etnonim apare abiaodată cu formarea regatului România. Termenul„aromân” pe care îl considerăm politizant a fost

preluat de lingviştii străini în formele fr. aroumain,engl. aromanian. Singurul lingvist care a făcut otraducere corectă a etnonimului „armân”, în limbagermană, a fost Gustaw Weigand, în monumentalasa carte Die Aromunen oder Mazedo-Romanen(1895). Weigand aduce în lingvistica germană

termenul „Aromunen”. Dacă ar fi traduc termenul„aromân” ar fi fost în germană „Arumänen”, pentrucă germanii îi numesc pe români – „Rumänen”.

Mai dorim să precizăm că un termen foartefolosit de mulţi lingvişti români sau străini este„macedo- / mazedo” – desigur cu referire la spaţiuletnogenezei aromânilor: Macedonia antică. Astfel,

prin gramatica armânească a lui M. Boiagi (Viena,1913) avea titlul în germană Romanische oder Macedonowlachische Sprachlehre (în greacă

Gramatiki Romaniki / Makedonovlahiki).Monografia lui G. Weigand Die Aromunen (1895)avea ca subtitlu Ŭber das Volk der sogennantenMAKEDO-ROMANEN oder Tsintsaren. În 1942Th. Capidan publica Macedoromânii; TachePapahagi şi-a subintitulat monumentalul dicţionar Dictionnaire Aroumain (Macédo-roumain), MatildaCaragiu-Marioţeanu publică la 1997 Dicţionar Aromân (Macedo-Vlah). În lingvistica germană sefoloseşte şi termenul „Mayedo-romanen”. Începând

cu anul 1987 prof. Vasile Barba a numit revistaZborlu a Nostru din Freiburg, în germană Mazedo-romanische kulturelle Zeitschrift. Se doreşte astăzi,

printre mulţi armâni, recuperarea acestui termen

ştiinţific care să fie utilizat ca termen internaţionalunic de identificare: ex. „Makedonarmân” (fr., engl.„Macedonarmân”, germ. „Mazedoromanen”). Acesttermen se doreşte a fi utilizat numai în documenteleinternaţionale, pentru identificarea armânilor – cunoscuţi sub atâtea nume care produc o mare con-

fuzieStatutul limbii armâne

Despre limba armână şi statutul ei s-au emistot atâtea teorii ca şi despre poporul Armân /Makedonarmân. Nici unei alte limbi latine europenenu i s-a contestat mai mult dreptul la legitimitate, laexistenţă ca Armânei: Românii o consideră un„dialect” al limbii române, uitându-se că a apărut înBalcani cu 250 de ani înaintea latinei din Dacia(actuala România), Grecii o consideră o limbă „decasă”, fără tradiţie scrisă, desconsiderând voittradiţia scrisă în armână, de peste 200 de ani.

Nu ne angajăm acum în discuţie, însă dorimsă oferim teoria ştiinţifică care este astăzi cea mailarg acceptată.

La începutul secolului XXI sunt 4 limbilatine balcanice: ARMÂNA / MACEDO-

NARMÂNA (în sudul Balcanilor), MEGLENA(zona Gevgelia, de la graniţa Greciei cu FYROM),ISTROROMNA (Croaţia şi Peninsula Istria. Această

limbă a dispărut pe la 1850. Azi mai sunt foarte puţini vorbitori) şi ROMÂNA (varianta istorică aDACOROMÂNEI, din Dacia istorică, actualmenteRomânia). Aceste limbi latine balcanice formeazăRomanitatea orientală aşa cum în Europa de Vest,Italiana, Spaniola, Franceza, Portugheza, Catalana şialte limbi mai mici formează Romanitateaoccidentală.

Identitatea comunităţii etnice şi

lingvistice a armânilorUrmărim cu interes, dar şi cu oarecare

îngrijorare, luările de poziţie din ultima vreme dinRomânia privind o controversată problemă, legatăde identitatea comunităţii etnice şi lingvistice aArmânilor sau a „Aromânilor”, cum erau cunoscuţi

până de curând în România, comunitate atipică şi puţin cunoscută.

Ni se pare de mare importanţă abordarea

chestiunii Armânilor fără complexe şi fără tabu-uri.Întâi de toate, avem convingerea că nu preamulţi cunosc subiectul. Nu este în nici un caz o vină.Este o lipsă care se trage din modul simplificat în



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

41

care este percepută această chestiune de cei care vor să o utilizeze „politic”.

Deşi este o sarcină extrem de complexă, nevom permite să prezentăm câteva aspecte care fie nusunt cunoscute, fie sunt ignorate.

*

Ni se spune că armânii fac parte din„romanitatea” orientală. Foarte adevărat! Trebuietotuşi să fim oneşti şi să recunoaştem că românii nui-au descoperit decât după 1848, când NicolaeBălcescu face în acelaşi timp şi o reflecţie politică„acest neam care ar putea odată să ne fie de folos”.Până atunci şi mult după, erau cunoscuţi ca „greci”având ca principală ocupaţie comerţul (cei careieşeau din spaţiul în care se aflau dintotdeauna) saucreşterea oilor (cei care practicau transhumanţa înmunţii din nordul Greciei). Fără îndoială, Tudor Vladimirescu a ratat această descoperire în 1821,când participase alături de armâni şi greci, în cadrulmişcării ETERIA, la mişcarea de eliberare dinBalcani. Sau poate nu a reuşit să o facă cunoscută,

pentru că este asasinat, în urma unui complot la carea participat un armân, Iordache Olimpiotul, fiindconsiderat un trădător al idealurilor revoluţiei.Printre alţii, Rigas Fereu, un alt aromân, rămas înconştiinţa armânilor ca şi a grecilor ca poetulrevoluţiei, preconiza înfiinţarea în Balcani a unei

federaţii de tip helvetic, în care toate naţiunile săaibă aceleaşi drepturi.

* Ni se spune că România s-a implicat în

deschiderea şcolilor româneşti în Balcani. Un picmai multe detalii care ar putea să ne ajute ladescoperirea adevărului. Prima şcoală apare în 1863şi se predă în armână. Nu trecuseră decât patru ani dela Unire şi ideea de România era încă în faza deconcept. Fără sprijin hotărât al lui Napoleon III şi al

Francmasoneriei, care visa la reconstituirea„Romaniei” (nu României), este foarte probabil căspaţiul nostru „mioritic” ar fi fost „via Egnatia” învariantă slavă, adică drumul ruşilor cătreConstantinopol, un vis ceva mai nou şi care, din feri-cire, nu s-a împlinit. Personal, înclinăm să credem căşi şcolile „româneşti” din Balcani făceau parte dinacelaşi plan de reconstituire a „României” şi nu esteexclus ca spaţiul sud dunărean să fi fost inclus încădin perioada când Pouqueville, ambasador al lui

Napoleon I pe lângă Poartă, îi descoperă pe armâniînaintea lui Bălcescu. Desigur că legat de subiectulşcolilor româneşti din Balcani trebuie să amintim

părerea câtorva din oamenii de ştiinţă cunoscători ai

problemei, atât din afara României, cât şi dininteriorul ei. În ordine cronologică este vorba delegatul plenipotenţiar al Italiei (1891-1913) pe lângăPoarta Otomană, care spunea într-un raport secrettrimis la Roma că adevărata cauză a implicăriiRomâniei în funcţionarea şcolilor româneşti în

Macedonia părea un beneficiu teritorial pe care-lspera odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman.Aceeaşi idee, dar formulată altfel, o afirmă generalulromân Dabija puţin înainte de izbucnirea războaielor

balcanice de la 1912 şi 1913. Critici cu privire lamaniera în care s-a realizat politica României înMacedonia sau pe plan mai larg în Balcani, au expri-mat C. Constante, S. Tovaru, S. Mehedinţi. Înaceeaşi perioadă, T. Capidan, unul dintre cei maicunoscuţi susţinători ai politicii culturale a Românieiîn Balcani, recunoaşte indirect această eroare, atuncicând afirmă că în timpul lui D. Bolintineanu,Armânii nu erau divizaţi între naţionalişti(filoromâni) şi grecomani iar limba greacă utilizatăîn şcoli nu era decât un mijloc de propagare aculturii, fără să fie şi mijloc de deznaţionalizare. Înepoca modernă un foarte bun cunoscător alArmânilor, M.D. Peyfuss afirmă că şcoală(românească) le-a întins Aromânilor o cursă înnumele unui românism echivoc.

Dacă proiectul „Romaniei” capătă

consistenţă şi se întrupează în România, care devine„Mare” în 1919 şi asta tot cu ajutorul francezilor (Clémenceau), şcolile româneşti din Balcani nu au

putut să schimbe mare lucru din configuraţia politicăa zonei. Sau, mai precis spus, nu au putut să oschimbe în favoarea României. După 50 de ani deşcoli româneşti, în care reuşiseră să influenţeze un

procent relativ restrâns din populaţia latinofonă,România, în calitate de arbitru în urma celui de-aldoilea război balcanic (1913), capătă două judeţe în

nord-estul Bulgariei (Cadrilaterul), ca recompensă pentru împărţirea Macedoniei, în timp ce Murnu şiBatzaria umblau la Paris şi Londra, pentru a crea unStat Armâno-Albanez. Şi asta datorită iscusinţeiministrului de externe român Take Ionescu, el însuşiarmân după mamă. Deşi planul prevedeastrămutarea celor care căpătaseră conştiinţăromânească în Cadrilater, locuit în majoritate de

bulgari şi turci, primul război mondial întârzierealizarea acestui obiectiv. Bâlbâielile repetate ale

guvernanţilor români, care confruntaţi cu reacţiileviolente ale celor care nu acceptau imixtiunearomână în zonă, îi abandonează în mai multe rânduri

pe cei care păreau câştigaţi de cauza românismului,



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

42

face ca primul val de armâni strămutaţi să apară în1925. După estimări destul de corecte, până în 1933,când migraţia de armâni este oprită, s-au înregistratceva mai puţin de 7000 de familii, sau între 30 şi40.000 de persoane care au emigrat în Cadrilater.Aceşti armâni precum şi descendenţii lor constituie

în esenţă, majoritatea armânilor din România deastăzi.*

Ni se spune că armânii constituie ramurasudică a romanităţii orientale şi printr-o mică eroareortografică, greu de localizat din punct de vedereistoric, devin şi ramură sud-dunăreană a„românităţii”. Obstinaţia cu care se încearcăconvingerea subiecţilor Armâni din România deaceastă teorie, dovedeşte falsitatea ei. Argumentelecare ar putea restabili adevărul nu pot fi discutatedecât dacă există bună credinţă şi simţul măsurii.Din păcate, în ultimii 20 de ani, nu am constata niciun fel de disponibilitate, în abordarea acestei

probleme, din partea celor care şi-au arogat dreptulde a hotărî pentru armâni, în totalitatea lor.Academia Română organizează sesiuni despre iden-titatea armânilor, emite „decrete” ştiinţifice dupăcare armânii par a fi obligaţi să-şi asume o identitatecare, pentru ei, este alba decât cea pe care o au şi osimt din vremuri ancestrale. Se aduc argumente

ştiinţifice, citându-se din mari lingvişti şi istoriciromâni sau străini, ignorându-se faptul că identitateaunui popor nu poate di „creată”, „dirijată” chiar şi cucele mai imbatabile argumente ştiinţifice, pentrusimplul fapt că identitate este un element deautodefinire. Acest drept la autodefinire stă la bazadrepturilor omului şi a tuturor documentelor europene şi internaţionale care se referă la drepturileomului, la protejarea limbilor minoritare, regionale,mai puţin răspândite.

O mare parte din mass-media româneascăduce, în ultima vreme, o furibundă campanie contraacţiunii de recuperare a identităţii aparte a unui marenumăr de Armâni din România, reprezentaţi de ceamai numeroasă organizaţie „FARA Armânească”(Comunitatea Armânilor din România).

Sunt atacaţi reprezentanţii acesteiorganizaţii, recunoscută legal în România ca ONG,sunt inventate „trădări” şi „interese meschine” aleacestora, creându-se astfel o atmosferă tensionată

între două etnii care nu doresc decât convieţuirearmonioasă, pentru dezvoltarea unei democraţii detip european în România.

Lingvişti şi istorici români şi străinidespre armâni

Se ignoră cu intenţie părerile altor lingvişti şiistorici români şi străini care şi-au exprimat alte

păreri în legătură cu limba, identitatea armânilor.

De aceea vom menţiona câteva asemenea păreri, extrase din lucrări importante, semnate deautori recunoscuţi internaţional:

Matilda Caragiu-Marioţeanu în articolulAromânii în mileniul III, România Literară, nr. 32,15-21 August 2001, scria: „Aromânii sunt unexemplu tipic de etnie a căror identitate sedemonstrează de la sine şi se susţine prin limba lor maternă, aromâna, pe care o vorbesc de 2000 deani”. În Dodecalog academiciana spune: „Aromânaeste limba maternă a aromânilor, care le conferăconştiinţa lor etnolingvistică”. Sau „Aromânii(macedo-vlahii) trebuie să aibă un singur scop: să-şicultive limba maternă şi tradiţiile lor”.

Cicerone Poghirc, somitate de necontestat îndomeniul romanisticii şi a indoeuropenisticii a aduso contribuţie esenţială referitoare la limba aromână,în două articole fundamentale: Latin Balcanique şiRomanizarea lingvistică şi culturală în Balcani (vol.Aromânii, istorie, limbă, destin, Ed. FundaţieiCulturale Române, Bucureşti, 1996).

Din câteva citate revelatoare:„Faptele citate mai sus sunt, după părerea

noastră, suficiente pentru a demonstra prezenţaaromânilor în regiunea lor actuală, în mod constant

şi neîntrerupt, din Antichitate şi până în zilelenoastre”.

„Dacă ecistă o pretinsă „identitate” adacoromânei cu aromâna, ea nu poate fi decât aceeaa originii lor: latina balcanică (…) În realitate, întrearomână şi dacoromână este departe de a fi vorba

de identitate, ci doar de concordanţe structurale şimateriale importante.”

„(…) nu trebuie să uităm că ariamacedoneană a fost romanizată cu mai mult de două

secole înaintea Daciei (148 î.Hr.).”„Să examinăm mai de aproape pretinsa

„identitate” a aromânei cu dacoromâna: celor 20de foneme din dacoromână le corespund 30 înaromână, dintre care două împrumutate din greacă(…).”

„În lexic, diferenţele sunt şi mai mari. În fon-dul latin, printre cele 1628 cuvinte moşenite înaromână mai mult de o sută nu există îndacoromână, care însă posedă vreo 400 de cuvinte



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

44

Cărţi, ziare şi reviste despre aromâni existente în fondul

Bibliotecii Judeţene „Panait Cerna” Tulcea (I)

Revista DAIMAPrimul număr a apărut în august 2005.Fondator şi redactor coordonator: prof. Gică Gică.Subintitulată: revistă de cultură, spiritualitate şi opinie, a

devenit un mijloc de păstrare şi promovare a tradiţiilor şi culturiiaromâne.

Până în prezent au apărut 14 numere, în care sunt evocate

momente importante din istoria aromânilor, din activitatea unor personalităţi aromâne şi activităţile organizate de Comunitatea Aromânilor din Tulcea.

Almanahul DAIMALa cinci ani de la "naşterea" revistei "Daima", aromânii tulceni

au scos pe piaţa publicistică un material reprezentativ mai amplu.Dacă şi-au propus să ne surprindă plăcut, aromânii Asociaţiei

Culturale a Comunităţii Armâne din Tulcea se pare că a reuşit. Ei s-au aşternut cu sârg la treabă şi au scos nu o revistă, ci un almanah,asta pentru că în comunitatea aromânilor se sărbătoarea şi unmoment important, şi-anume împlinirea a cinci ani de la apariţiaprimului număr al revistei DAIMA.

A apărut în februarie 2010, format B5, 228 pagini, sub egida Asociatiei Culturale a Comunitatii Armâne din Tulcea.

Arta populară a aromânilor din Dobrogea. Bucureşti:Editura Meridiane, 1979.

Istoria, limba, cultura materială şi spirituală a aromânilor aufăcut obiectul a nenumărate studii şi cercetări realizate de oameniide ştiinţă români şi străini. Cartea de faţă prezintă aspecte de artăpopulară aromânească de pe teritoriul României, urmândcercetărilor de lingvistică întreprinse în satele dobrogene locuite de

aromâni.



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

45

Caragiu Marioţeanu, Matilda. Dicţionar aromân (macedo-vlah).Diaro. A-D. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997

Este primul volum din DIARO (Dicţionar aromân), un studiu

asupra vocabularului aromân, prezentat sub forma unui dicţionar bilingv. Este un dicţionar comparativ, contextual, normativ.

Caraiani, Nicolae Gh.; Saramandu, Nicolae. Folclor aromân

grămostean. Bucureşti, Editura Minerva, 1982Culegerea de faţă cuprinde un corpus unitar de producţii

folclorice, repertoriu cuprinzător aparţinând unui singur grup, cel alaromânilor grămosteni, originari din regiunea muntelui Gramos, deunde şi-au derivat numele, grămostenii (grîmusteanŭ).

Cândroveanu, Hristu. Nihadz. Poeme aromâne. Bucureşti,Editura Eminescu, 1980Este o cărticică de cântece în aromână, rod al lecturilor în cenaclulliterar „George Murnu” din Bucureşti

Cândroveanu, Hristu. Ore de aur. Bucureşti, Editura IonCreangă, 1983

Poveşti pentru copii şi nu numai, pe teme folclorice aromâneşi nu numai.



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

46

Cuşa, Nicolae. Macedoromânii pe văile istoriei. Constanţa,Editura Europolis, 1990

Cartea pe care o înfăţişează autorul pune în lumină câtevaaspecte importante ale istoriei aromânilor. După ce face precizăriasupra originii şi identităţii etnice a aromânilor, autorul se ocupă de

tradiţiile păstrate de aromânii dobrogeni în stilul lor de viaţă. Cartealui Nicolae Cuşa are darul de a restabili adevărul despre aromâni, încâteva puncte esenţiale, prin mijloace ştiinţifice.

Fudulea, Cola. Trec añil’i şulinar: poeme în grai aromân.Bucureşti, Editura Litera, 1985

Cola Fudulea dă farmec stihurilor sale prin aceea că pune înlumină, în imagini bine alese, momente, aspecte cruciale din viaţaalor săi: sărbătorile în general, nunţile mai cu seamă, cu ritualul lor străvechi şi pitoresc, reflecţii despre viaţă, cu tristeţi, cu bucurii învăluitoare

Iorgoveanu, Kira. Steauă di dor. Poeme aromâne.Bucureşti, Editura Eminescu, 1983Poemele în aromână ale Kirei Iorgoveanu se remarcă prinindiscutabila lor valoare artistică. Ele sunt înfiorate de nostalgii, deregrete şi doruri pentru graiul de-acasă, vorbit de pîpîńil’i (bunicii)poetei, ca şi faţă de locurile de baştină ale părinţilor, faţă de datinile

lor străvechi, venind, poate, tocmai de la traci.

Garofil, Dumitru Stere. Cântitsi di-a Paplu Mita. Constanţa,Editura Liforag – Cartea Aromână, 1992

Autorul ne prezintă câteva cântece ale bunicului lui, MitaCocea, un poet popular, cântece cunoscute de toţi aromânii dinDobrogea transmise prin viu grai. Toată această moştenire culturalăpopulară a fost cuprinsă în această carte pentru următoarelegeneraţii şi pentru a fi răspândită peste tot unde trăiesc aromânii.



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

47

Merca, Gheorghe M. Cântări ş-suschirări armâneşţă.Bucureşti, Editura Ed Litera, 1985

Carte cu poezii în dialectul aromân. Transpuneri din poezia

clasică română. Poezii în daco-română.

Mioriţa la dacoromâni şi aromâni (texte folclorice).Bucureşti, Editura Minerva, 1992

În volumul de faţă este prezentat o colecţie de 212 textecuprinzând „Mioriţa”, în diferite variante, culese de la dacoromâni şiaromâni. Volumul cuprinde, de asemenea, ample informaţii privindviaţa pastorală, luate de la aproximativ o sută de subiecţi de bază,de la care provin textele folclorice, şi de la aproape 70 de subiecţiocazionali, de obicei ciobani, buni cunoscători ai mediului păstoresc.

Prefti, Mihai. Durut iho: poeme aromâne. Bucureşti, EdituraLitera, 1987

Fără a se dezice de restituirea imaginii sociale a etniei – ceeace a constituit întâia preocupare a poeţilor aromâni mai vechi – notadistinctă a liricii lui Mihai Prefti este metafora încărcată de reflecţie.Modernitatea acestei poezii constând în trăirea tensionată acuvântului, privit el însuşi într-o infinitate de semnificaţii.

Rivista di litiratură shi studii armâni. Tomlu I, Anlu I, 1-lu di- Aprilie, 1994.

Fondator: Tiberius Cunia, Redactor shef: ThiuhariMihadashlu. Syracuse, NY (USA), Editura Cartea Aromână

bibliograf Elena Nurciu,Centrul de Informare Comunitară

Biblioteca Judeţeană „Panait Cerna” Tulcea



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

48

CONSILIUL DIRECTOR ALCOMUNITĂŢII ARMÂNE DIN TULCEA

1. POPESCU CONSTANTIN PRESEDINTE2. FUDULEA STERICĂ PRIMVICEPRESEDINTE3. SADÂCA IANCU VICEPRESEDINTE –ECONOMIC4. PARTNOI TANŢA VICEPRESEDINTE –EDUCATIE-CULTURA5. ŞACU STERE VICEPRESEDINTE-SOCIAL6. DUMITRU ENACHE VICEPRESEDINTE –RELATII INTERETNICE7. GAEA STERE VICEPRESEDINTE-JURIDIC8. ŞACU MIHAI VICEPRESEDINTE-MEDIU DE AFACERI9. IORGOVEANU GEOGA SECRETAR GENERAL

Constantin POPESCU Sterică FUDULEA Enache DUMITRU

Constantin HOGEA, primarul municipiului Tulcea

Nicolae CHICHI,vicepreşedinte Consiliu Judeţean

Sirma CARAMAN

director Finanţe



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

49

Album Daima

Se dedică d-lui prof. CONSTANTIN POPESCU preşedintele Comunităţii Armâne din Tulcea

în anul în care îşi aniversează frumoasa vârstă de 70 de ani

UN ARMÂN TI ARMÂNAMI



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

50

Fondator al ansamblului armânesc DAIMA

Teodora Popescu - nepoatăÎmpreună cu soţia, George, nepoata şi fina



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

51

Conferinţa anuală a Comunităţii Armâne din Tulcea

Festivitatea de premiere. Teatrul „Jean Bart”



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

52

Masa festivă la Restaurantul Esplanada

Fălcarea din Călăraşi

Fălcarea Tulcea



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

53

Hagilarea 2010, împreună cu prietenii şi preotul din sat

Casa din Râmnicu de Jos



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

54

Popas la Balcic, 3 octombrie 2007

Nicea Mergeani - sponsorul excursiei

Castelul Reginei Maria

La Baia, împreună cu viceprimarul şi sponsorul



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

56

Expoziţiearmânească

la sediul comunităţii

Sediul Comunităţii Armâne din TulceaPrezentând conţinutul

unui nou număr al revistei DAIMA



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

57

Ansamblul DAIMA la festivalul „Europa în miniatură”, 2008

Ansamblul armânesc „Pareia” din Stejaru la „Europa în miniatură”



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

58

În mijlocul armânilor din Stejaru, cu ocazia realizării emisiunii TV

„Aromânii, identitate pierdută”,

Cristian Tabără, realizatorul

emisiunii

Excursie în Delta Dunării, mai 2008



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

59

Alături de primarul dinBeidaud, mai 2008

Cu ansamblul „Dor” din Sarighiol de Deal,mai 2008

Participant la manifestările artistice de la Sarighiol de Deal

Beidaud, 2008

Pe nava REX 1



DA I M A I u n i e 2 0 1 1 , N r . 1 5

60

În mijlocul grupului armânesc din Cogelac

DAIMA DEADUN cu armânii din Tulcea



În luna martie a acestui an, în sala deconferinţe a Hotelului Delta, actorul Toma Enachea prezentat proiectul primului film artisticarmânesc.

L-am rugat să ne prezinte, în premieră,subiectul acestui film. Regizorul ne-a dezvăluit

foarte puţine date despre acest film. Am aflat totuşică acţiunea începe în SUA, într-o familie dearomâni care vrea să-şi însoare băiatul. Nereuşindsă se însoare în America, tânărul va pleca să-şigăsească perechea printre aromânii din Grecia,Albania, Serbia, Macedonia, Bulgaria şi România.

În România regizorul ne-a lăsat să

Primul film artistic armânescSTUDII:

* 2004-2006 MASTER – ARTA

ACTORULUI la ACADEMIA DE TEATRUŞI FILM BUCUREŞTI

* 1992-1997 FACULTATEA DE REGIE-

TEATRU, Bucuresti

SPECTACOLE REGIZATE:

* 2010 – “Secta Femeilor” după “Norii”

de Aristofan

- Regia spectacolului radiofonic de teatru-

document: Toma Caragiu – Pantomima

cuvântului şi “Uriaşul Caragiu”, pentruTEATRUL NAŢIONAL RADIO.

* 2009 – “Amadeus” de Peter Shaffer, la

Teatrul Teodor Costescu din Turnu Severin

-”Mincinosul” de Carlo Goldoni, prezentat

la Teatrul Nottara din Bucureşti şi in cadrul

unui turneu in toata tara

- “Trei povesti americane”, pentru Teatrul

Naţional Radio

* 2008 – Regia spectacolului “Bărbieruldin Sevillia” după Beaumarchais, pentru

Teatrul Naţional Radio

- Talk show, de Stefan Caraman, pentru

Teatrul Naţional Radio

TOMA ENACHE

Regizor artistic, actor, poet, jurnalist

Nu hiu faimos ama hiu armân

Nu sunt faimos dar sunt

aromân

I’m not famous, but I’m

aromanian

daima_iunie2011

Documents