CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE SSEECCŢŢIIAA II CCIIVVIILLĂĂ TTrriimmeessttrruull II 22001144

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr GGhheeoorrgghhee OOBBEERRŞŞTTEERREESSCCUU JJuuddeeccăăttoorr CCllaauuddiiaa RROOHHNNEEAANN

JJuuddeeccăăttoorr FFlloorriinn ŞŞUUIIUU

GGrreeffiieerr--ddooccuummeennttaarriisstt FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagina 2 din 43

Cuprins

§§.. DDRREEPPTT CCIIVVIILL ............................................................................................................................................................................................ 33

1. Carte funciară. Acţiuni supuse notării ...................................................... 3

2. Contract de vânzare-cumpărare. Cauză ilicită şi imorală ......................... 5

3. Expropriere. Calcularea despăgubirilor. Metoda comparaţiei directe ....... 7

4. Legea nr. 10/2001. Despăgubiri pentru cumpărătorii ale căror contracte

au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti ............................................................. 10

5. Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013. Măsuri reparatorii ................ 12

6. Măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele

preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Legea aplicabilă ................. 14

7. Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Calitate procesuală

pasivă. Titularul dreptului împotriva căruia se cere înscrierea ................................... 16

8. Privare de libertate. Reparare prejudiciu ............................................... 19

9. Tarif pentru serviciile prestate de Agenţia Naţională de Cadastru şi

Publicitate Imobiliară. Calea de atac împotriva modului de stabilire a acestor tarife . 23

10. Teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991. Acţiune în rectificare de carte

funciară. Inadmisibilitate ............................................................................................ 24

§§.. DDRREEPPTTUULL FFAAMMIILLIIEEII .................................................................................................................................................................. 2299

11. Autoritatea părintească comună în ipoteza litigiilor cu elemente de

extraneitate 29

§§.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCIIVVIILL .......................................................................................................................................... 3322

12. Acţiune în evacuare. Aplicarea legii procesuale civile ........................... 32

13. Contestaţie în anulare. Neîndeplinirea procedurii de citare. Condiţii ..... 33

14. Hotărâre nesusceptibilă de apel. Motive de recurs ................................ 35

15. Noul Cod de procedură civilă. Recurs. Inadmisibilitate. Efecte .............. 37

16. Recurs împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată

prevăzute de art. 200 din Noul Cod de procedură civilă. Inadmisibilitate .................. 38

17. Revizuire. Contrarietate de hotărâri pronunţate în materie

necontencioasă ......................................................................................................... 40

18. Suspendarea judecăţii în temeiul art. 1551 din Codul de procedură civilă

din 1865. Condiţii ....................................................................................................... 42

Pagina 3 din 43

§§.. DDRREEPPTT CCIIVVIILL 1. Carte funciară. Acţiuni supuse notării - Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată: art. 902 alin. (2) pct. 19 Acţiunea a cărei notare se cere a fi efectuată în temeiul art. 902 alin. (2) pct.

19 din Codul civil trebuie să aibă legătură cu imobilul înscris în cartea funciară .

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 256 din 13 martie 2014, F.Ş.

Prin Decizia civilă nr. 546/A din 17.09.2013, Tribunalul Timiş a respins apelul

declarat de M.R. împotriva sentinţei civile nr. 785/18.01.2013 pronunţata de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 17581/325/2012 în contradictoriu cu intimaţii Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş şi B.T.I.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Timiş a reţinut că prin sentinţa apelată Judecătoria Timişoara a respins plângerea formulată de petenta M.R. în contradictoriu cu intimatul Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Timiş, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva; a respins plângerea formulata de petenta M.R., în contradictoriu cu intimatul B.T.I.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 07.05.2012, petenta a înregistrat la OCPI Timiş sub nr. 63593 cererea prin care a solicitat notarea în CF Săcălaz a procesului înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 11440/325/2012, anexând copia acestei acţiuni din care rezultă că petenta a chemat în judecata paratul B.T.I. şi a solicitat obligarea acestuia la restituirea sumei de 10.500 euro pe care i-a împrumutat-o pentru renovarea imobilului personal situat în comuna Săcălaz.

Prin încheierea nr. 63593/07.05.2012, Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Timiş a respins cererea, reţinând că acţiunea cu privire la care s-a solicitat notarea în cartea funciara este o acţiune în pretenţii băneşti, fără legătură cu drepturile reale asupra imobilului înscris în cartea funciara si nesusceptibila de a face obiectul notarii in cartea funciara, neîncadrându-se in prev. art. 902, alin. (2), pct. 18 şi 19 Codul civil.

Împotriva acestei încheieri, petenta a formulat cerere de reexaminare care a fost respinsa de Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Timiş prin Încheierea nr. 80170/01.06.2012.

Având în vedere cele de mai sus, prima instanţa a constatat că plângerea formulata de petenta este neîntemeiata, dat fiind faptul ca acţiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 11440/325/2012 nu face parte din categoria acţiunilor in justiţie prevăzute de art. 902, alin. (2), pct. 19 Codul civil, obiectul acesteia nestabilind nici o legătură cu imobilul înscris in CF Săcălaz şi pe cale de consecinţa, a respins plângerea formulata de petenta.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea plângerii care face obiectul prezentului dosar astfel cum a fost formulată.

În motivare, a arătat că prin sentinţa apelată, instanţa de fond a respins plângerea formulată întrucât acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 11440/325/2012 nu face parte din categoria acţiunilor în justiţie prevăzute de art. 902, alin. (2), pct. 19 Codul civil; hotărârea pronunţată de către Judecătoria

Pagina 4 din 43

Timişoara nu este temeinică şi legală, întrucât sunt supuse notării şi alte acţiuni referitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise.

Prin acţiunea care face obiectul dosarului nr. 11440/325/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta a solicitat obligarea lui B.T.I. la plata unei sume de bani, bani pe care i-a împrumutat acestuia pentru a efectua modificări la imobilul înscris în CF Săcălaz. În acest caz, apelanta a considerat că este admisibilă cererea de notare raportat la destinaţia pe care suma împrumutată a avut-o, şi anume efectuarea unor lucrări de modificare a imobilului anterior menţionat iar, prin alin. (2) pct. 19 al art. 902 Codul civil, se permite notarea în cărţile funciare a unor acţiuni care nu privesc direct drepturile reale asupra respectivelor imobile dar privesc alte drepturi care au o legătură, chiar indirectă, cu privire la imobilele respective.

Tribunalul a constatat următoarele : Instanţa civilă, în cadrul plângerii formulate în conformitate cu dispoziţiile art.

50 alin. (22), se mărginește la a verifica dacă, cu ocazia efectuării operațiunilor de carte funciara, registratorul care a instrumentat cererea a respectat prevederile legale instituite de legiuitor în Legea cadastrului şi a publicității imobiliare şi în Regulamentul de organizare şi funcționare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliara, soluționând plângerea exclusiv pe baza înscrisurilor prezentate de petent registratorului de carte funciara.

În sistemul de carte funciara, principiul legalității comportă doua componente: legalitatea formală şi legalitatea materială.

Tribunalul a apreciat că legalitatea formală înseamnă că registratorul de la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege şi nu se poate sprijini decât pe cererea şi actele ce o însoțesc.

Legalitatea materială vizează faptul că registratorul trebuie să cerceteze, pe de o parte, daca înscrisul pe baza căruia se solicită înscrierea întrunește condițiile prevăzute de lege pentru înscrierea dreptului sau faptului juridic, iar, pe de alta parte, să cerceteze dacă, potrivit cuprinsului cărții funciare, nu exista vreo piedica la efectuarea înscrierii.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 7/1995 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, înscrierile în cartea funciară sunt: intabularea, înscrierea provizorie şi notare; cazurile, condiţiile şi regimul juridic al acestor înscrieri sunt stabilite de Codul civil, iar procedura de înscriere în cartea funciară, de prezenta lege.

Dispoziţiile art. 902 alin. (2) Codul civil statuează că în afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise.

Astfel, a reţinut tribunalul, confuzia apelantei poartă asupra noţiunii de orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi în legătură cu imobilul şi care pot fi notate în CF. Or, acţiunea la care face referire apelanta se referă la recuperarea unui drept de creanţă ce nu are nici o legătură cu imobilul asupra căruia se solicită notarea în CF. Apărarea apelantei că suma de bani a fost utilizată pentru amenajarea acestui imobil se poate face doar în cadrul acţiunii în pretenţii promovate, nu în prezenta procedură a plângerii de carte funciară.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea plângerii astfel cum a fost formulată.

Pagina 5 din 43

Recurenta a apreciat că hotărârea pronunţată de către Tribunalul Timiş nu este temeinică şi legală întrucât potrivit prevederilor art. 902 alin. (2) pct. 19 Codul civil, sunt supuse notării în cartea funciară „(…) acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise (…)”.

În sensul aceluiaşi articol, prin terţi se înţelege orice persoană care a dobândit un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară.

Întrucât prin acţiunea care face obiectul dosarului nr. 11440/325/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Timişoara a solicitat obligarea intimatului B. la plata unei sume de bani, bani pe care i-a împrumutat pentru a efectua modificări la imobilul înscris în CF Săcălaz, consideră că în acest caz este admisibilă cererea sa de notare raportat la destinaţia pe care suma împrumutată a avut-o. Totodată, din punctul său de vedere, prin alin. (2) pct. 19 al art. 902 Codul civil, se permite notarea în cărţile funciare a unor acţiuni care nu privesc direct drepturile reale asupra respectivelor imobile, dar privesc alte drepturi care au o legătură, chiar dacă indirectă, cu imobilele respective.

Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum şi faţă de prevederile art. 304 C. pr. civ., Curtea de apel a constatat că recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. susţinând că acţiunea prin care se solicită obligarea intimatului B.T.I. la plata unei sume de bani pe care a împrumutat-o acestuia pentru a efectua modificări la imobilul înscris în CF Săcălaz se circumscrie acţiunilor prevăzute de art. 902 alin. (2) pct. 19 Codul civil.

Prin cererea adresată Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Timiş de către recurentă s-a solicitat notarea în cartea funciară a acţiunii în pretenţii formulată împotriva intimatului B.T.I. cu motivarea că banii pe care i-a împrumutat acestuia au fost folosiţi pentru modificarea imobilului şi, astfel, acţiunea priveşte un raport juridic în legătură cu imobilul înscris în CF.

Noţiunea de raport juridic ce are legătură cu un imobil se referă la drepturile şi obligaţiile care s-au născut, modificat sau stins în legătură cu imobilul. Or, în speţă, este vorba de un raport juridic derivat, aşa cum susţine recurenta, dintr-un contract de împrumut. Destinaţia concretă dată sumei de bani de către împrumutat nu atrage după sine caracterizarea raportului juridic ca având legătură cu imobilul, aşa cum în mod legal au constatat şi primele două instanţe.

În consecinţă, Curtea a constatat că tribunalul a aplicat corect în cauză dispoziţiile art. 902 alin. (2) pct.19 Codul civil, motiv pentru care, conform art. 312 alin. (1) C. pr. civ., a respins recursul petentei.

2. Contract de vânzare-cumpărare. Cauză ilicită şi imorală

- Codul civil din 1864: art. 966, art. 968 Potrivit art. 966 Codul civil din 1864, „obligaţia fără cauză sau fondată pe o

cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect”, iar conform art. 968 din acelaşi act normativ „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

Astfel, în condiţiile în care vânzătorul se află în stare de nevoie la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având datorii la chirie şi întreţinere, iar cumpărătorul a profitat de această stare de constrângere a vânzătorului spre a obţine un avantaj disproporţionat în raport cu prestaţia lui, plătind un preţ cu mult sub

Pagina 6 din 43

valoarea de circulaţie a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare este fondat pe o cauză ilicită şi imorală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 233/R din 5 martie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 233/R din 5 martie 2014, pronunţată în dosarul nr.

30854/325/2010*, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta R.M. (în prezent decedată) şi continuat de moştenitorii acesteia D.L.L. şi R.C. (reprezentat de tutore D.L.L.) împotriva Deciziei civile nr. 655 din 15 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

A modificat în tot decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat de pârâţii C.D.C. şi C.V. împotriva Sentinţei civile nr. 7377 din 19 martie 2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed. Nulitatea este sancţiunea prin care actul juridic este lipsit de efectele ce

contravin legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, fraudează lega sau interesele individuale.

Sancţiunea nulităţii este fundamentată şi în condiţiile în care actului juridic îi lipseşte cauza sau aceasta este ilicită, imorală sau falsă.

Prevederile art. 966 din Codul civil din 1864 statuează asupra lipsei efectelor unei obligaţii fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, iar art. 968 din acelaşi act normativ defineşte cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi, contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

În speţă, contrar a ceea ce a reţinut instanţa de apel, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2004 de BNP P.G. din Timişoara este fondată pe o cauză ilicită şi imorală, în sensul art. 968 C. civ., aşa cum corect a constatat şi prima instanţă, în condiţiile în care reclamanta se afla în stare de nevoie la data încheierii acestui contract, având datorii la chirie şi întreţinere, iar pârâţii au profitat de această stare de constrângere a reclamantei spre a obţine un avantaj disproporţionat în raport cu prestaţia lor, respectiv au plătit un preţ cu mult sub valoarea de circulaţie a imobilului.

Astfel, potrivit înscrisurilor depuse în recurs, preţul unui apartament cu 3 camere, similar cu cel în litigiu, situat în Timişoara str. I., era cuprins în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, între 12000-15000 mărci germane (115.000.000- 144.000.000 lei vechi), iar pârâţii au plătit un preţ de numai 35.000.000 lei vechi.

Este adevărat că, pe lângă preţul de 35.000.000 lei vechi, menţionat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2000, pârâţii au plătit reclamantei suma de 8.500.000 lei vechi reprezentând contravaloarea întreţinerii şi chiriei restante, aspect recunoscut prin înscrisurile de la filele 57 şi 84 din dosarul de fond, dar tot la data de 19.04.2000, când s-a încheiat contractul autentic de vânzare-cumpărare, conform chitanţei de la fila 118 din dosarul de fond, reclamanta i-a achitat pârâtei suma de 20.000.000 lei, reprezentând preţul apartamentului cu o cameră situat în Timişoara, str. E.G., nr. […], ce a făcut obiectul convenţiei de schimb şi a promisiunii de vânzare-cumpărare şi a actului adiţional la aceasta, încheiate la Cabinetul Individual de Avocat L.I.

În realitate, din interpretarea coroborată a clauzelor contractului de schimb din 11.01.2000, contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2000, convenţiei privind promisiunea de vânzare-cumpărare şi a actului adiţional la aceasta din 19.04.2000, declaraţiile martorilor şi interogatoriile pârâţilor, reiese în mod cât se poate de evident că a subzistat convenţia de schimb a părţilor, care a şi fost pusă în

Pagina 7 din 43

practică, fiecare din părţi ocupând apartamentul celeilalte, dar, din cauză că a devenit imposibilă transpunerea şi în drept a convenţiei de schimb, prin aceea că fostul proprietar a redobândit apartamentul din str. E.G., părţile au recurs la subterfugiul încheierii, în locul contractului de schimb, a celor două acte juridice contractul de vânzare-cumpărare şi convenţia privind promisiunea de schimb cu aceeaşi finalitate.

Această interpretare, în sensul că a subzistat contractul de schimb, este argumentată de clauza din promisiune în care s-a arătat că vânzarea-cumpărarea se va perfecta fără ca părţile să mai aibă pretenţii una faţă de cealaltă, precum şi din clauzele din actul adiţional, prin care s-a stabilit achitarea anticipată a chiriei pentru toată perioada până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi că „(...) în cazul în care imobilul este revendicat şi câştigat de vechiul proprietar prima se obligă să asigure secundelor o altă locuinţă”.

Esenţial în speţă este că motivul determinant al încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare l-a constituit dorinţa grabnică a pârâţilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra apartamentului cu 3 camere al reclamantei, profitând de starea de constrângere şi de pregătirea şcolară precară a acesteia, în timp ce reclamantei doar i s-a promis transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului cu o cameră al pârâtei pentru o dată ulterioară, cu toate că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului său la data de 22.10.1998, respectiv după mai bine de un an de la emiterea Hotărârii nr. 785/11.09.1997 de către Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, potrivit căreia imobilul nu intra sub incidenţa acestei legi.

Pe de altă parte, chiar dacă pârâţii au plătit şi suma de 4.922.000 lei vechi reprezentând preţul către stat al apartamentului reclamantei din str. I., aşa cum susţin pârâţii şi cum a reţinut instanţa de apel pe considerentul că reclamanta nu a contestat acest aspect, pe lângă sumele de 35.000.000 lei vechi (preţul apartamentului reclamantei), 8.500.0000 lei vechi (contravaloarea chiriei şi întreţinerii restante) şi 6.500.000 lei vechi (sulta din contractul de schimb), deci, în total, 54.922.000 lei vechi, scăzând sumele plătite de reclamantă pârâtei (20.000.000 lei vechi reprezentând preţul apartamentului din str. E.G. şi 5.000.000 lei vechi reprezentând rate către stat pentru acest apartament) rezultă că, în realitate, pârâţii i-au plătit reclamantei pentru apartamentul acesteia 29.922.000 lei vechi, cu mult sub preţul de piaţă, respectiv un preţ de 4-5 ori mai mic.

În concluzie, reţinând, contrar a ceea ce susţin pârâţii intimaţi, că starea de nevoie şi constrângere a reclamantei a persistat pe întreaga perioadă a încheierii tuturor contractelor analizate mai sus, dar şi faptul că preţul imobilului era mult sub valoarea de circulaţie de la acea dată, Curtea apreciază că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2000 este fondat pe o cauză ilicită şi imorală, în sensul art. 968 C.civ.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, a fost dată cu interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii şi cu aplicarea greşită a legii, astfel că în baza art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 312 alin. (1) şi (3) C. pr. civ., a admis recursul reclamanţilor şi a modificat decizia recurată, în sensul că a respins apelul declarat de pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Expropriere. Calcularea despăgubirilor. Metoda comparaţiei directe

- Legea nr. 33/1994: art. 26

Pagina 8 din 43

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar conform alineatului (2) al aceluiaşi act normativ „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 77 din 22 ianuarie 2014, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 3137 din 14.11.2013, pronunţată în dosarul nr.

1000/108/2012*, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii L.M. şi L.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, având ca obiect despăgubiri.

A anulat în parte Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr.185/282/10.10.2011.

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 1886 lei cu titlu de despăgubiri.

A respins restul pretenţiilor solicitate. A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 1.100 lei cheltuieli de

judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în rejudecare, a reţinut următoarele: Prin Decizia civilă nr. 813 din data de 30.05.2013 a Curţii de Apel Timişoara

sentinţa recurată a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de fond să administreze un supliment la raportul de expertiză prin care să se stabilească despăgubirea în raport de preţul cu care se vând imobilele similare la data întocmirii raportului de expertiză şi de prejudiciul cauzat proprietarului. În rejudecare, instanţa a solicitat experţilor să compare, în concret, caracteristicile terenului expropriat şi ale terenurilor similare, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare depuse în primă instanţă şi în recurs.

Conform art. 315 alin. (1) C.pr.civ. rejudecând cauza în cadrul limitelor deciziei de casare, s-a administrat un supliment la raportul de expertiză iniţial, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea instanţei de control judiciar.

Din suplimentul raportului de expertiză rezultă o valoare totală de 2568 lei, valoare apropriată de valoarea despăgubirilor constatată iniţial de către CNADNR prin expert ANEVAR U.I.R.

Suplimentul la raportul de expertiză a fost comunicat pârâtei, pentru a se formula eventuale obiecţiuni, dar pârâta nu şi-a expus nici o poziţie procesuală faţă de acesta, în condiţiile în care expertul desemnat de către pârât a fost de acord cu concluziile suplimentului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

În motivare, pârâtul recurent a arătat că datele cuprinse în Raportul de evaluare întocmit de SC E. SRL sunt în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare (Legea nr. 255/2010) şi sunt susţinute şi de exemple de oferte de vânzare a terenurilor din zonă.

Pagina 9 din 43

A mai arătat că, potrivit art. 5 din Legea nr. 255/2010, expropriatorul are obligaţia de a aproba prin hotărâre de guvern şi lista proprietarilor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, iar prin HG nr. 416/2010 s-a aprobat amplasamentul lucrării, declanşarea procedurilor de expropriere pentru imobilele situate pe amplasamentul lucrării „Autostrada Nădlac – Arad”, precum şi suma globală estimată cu titlu de despăgubire.

În concret, a susţinut că, potrivit Raportului de evaluare pentru estimarea valorii de despăgubire conform Legii nr. 255/2010 a terenurilor afectate de construcţia autostrăzii pe UAT Arad, întocmit în 2011, suprafaţa totală ce urmează a fi expropriată este de 865.211 mp., având o valoare de despăgubire de 684.356,29 lei raportul fiind întocmit în concordanţă cu reglementările Standardelor Internaţionale de Evaluare (Standardul Internaţional IVS1) de către ing. G.N., membru ANEVAR, astfel că valoarea specială a terenurilor, compusă din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului, este mai mare decât valoarea de piaţă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. pr. civ. Reclamanţii intimaţi L.M. şi L.G. nu au formulat întâmpinare, însă au depus

concluzii scrise solicitând respingerea recursului pârâtului, cu motivarea că la baza întocmirii raportului de expertiză au stat contractele de vânzare-cumpărare autentificate, pentru terenuri similare pe raza aceleiaşi localităţi.

Prin Decizia civilă nr. 77 din 22 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 1000/108/2012*, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin CNADNR – Regionala de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva Sentinţei civil nr. 3137 din 14 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut argumentele de mai jos. Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 „exproprierea de imobile, în tot sau în

parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire (…)”, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 „în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri”.

De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”

Din cuprinsul actelor normative mai sus menţionate (în concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr .1 adiţional la Convenţia europeană drepturilor omului), reiese că ele consacră caracterul just (drept) al despăgubirii, pentru imobilele expropriate, şi precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona respectivă.

Or, în speţă, prima instanţă s-a conformat dispoziţiilor legale de mai sus, precum şi dispoziţiilor deciziei de casare, omologând în mod justificat suplimentul la raportul de expertiză prin care s-a stabilit, pe baza metodei comparaţiei directe, avându-se în vedere contractele de vânzare-cumpărare privind terenuri similare, că valoarea de piaţă a terenului expropriat este de 1797 lei, iar valoarea daunelor rezultate în urma exproprierii reprezintă suma de 89 lei, în total 1886 lei.

Pagina 10 din 43

Astfel, Curtea apreciază că nu pot fi primite susţinerile pârâtului recurent, potrivit cărora datele cuprinse în Raportul de evaluare întocmit de SC E. SRL sunt în conformitate cu dispoziţiile legale, întrucât aceste susţineri au un caracter general şi au fost contrazise prin suplimentul la raportul de expertiză analizat mai sus, supliment care respectă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În virtutea principiului „tantum devolutum quantum appellatum”, Curtea nu a mai supus analizei daunele rezultate în urma exproprierii, câtă vreme nu au fost formulate critici în acest sens.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea a respins recursul declarat de pârât.

4. Legea nr. 10/2001. Despăgubiri pentru cumpărătorii ale căror

contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti

- Legea nr. 10/2001, republicată: art. 50, art. 501 Articolul 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că „Proprietarii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

Per a contrario, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, ci sunt îndreptăţiţi doar la plata preţului actualizat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 72 din 22 ianuarie 2014, G.O. Prin Decizia civilă nr. 577/A din 20.09.2013, pronunţată în dosarul nr.

20547/325/2011*, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de reclamanţii B.P. şi B.A. împotriva Sentinţei civile nr. 806/22.01.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 20547/325/2011*, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

În consecinţă, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe, care a respins acţiunea reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut considerentele de mai jos: Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dă dreptul chiriașilor ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile să obțină doar prețul actualizat plătit, iar nu prețul de piața al imobilului.

În speță, prin Decizia civilă nr. 3942/06.12.2000 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanții B.P. şi B.A. au cumpărat apartamentul 5 situat în Timișoara, […], cu încălcarea HG nr. 20/1996 (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995), dispunându-se anularea contractului, astfel încât reclamanții pot obține, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, doar prețul actualizat.

Contrar susținerilor apelanților, motivul desființării contractului de vânzare-cumpărare nr. 760/R/05.06.1997 nu a fost restituirea imobilului în natura către moștenitorii foștilor proprietari, ci, după cum s-a reținut în hotărârea judecătoreasca de anulare anterior menționata, încălcarea HG nr. 20/1996.

Pagina 11 din 43

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 C. pr. civ. tribunalul a respins apelul ca nefondat, apreciind ca prima instanța a făcut o interpretare corecta a situației de fapt şi a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs reclamanţii B.P. şi B.A., solicitând admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii, iar în subsidiar, desfiinţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În motivare, reclamanţii recurenţi au arătat că prin decizia atacată instanţa a aplicat greşit legea, reţinând că încheierea contractului a fost făcută cu încălcarea Legii nr. 112/1995 şi că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Au mai susţinut că în această cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc dreptul la despăgubiri în favoarea chiriaşilor ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nefiind incidente dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Că, nu poate fi primită argumentaţia pârâţilor, potrivit căreia dispoziţiile Legii nr. 1/2009 nu modifică cu nimic dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precizând că, odată cu adoptarea Legii nr. 1/2009, legiuitorul a găsit de cuviinţă să acorde posibilitatea unei categorii de persoane, ce se regăsesc în situaţia premisă expusă în dispoziţiile legii să acţioneze pe calea justiţiei în obţinerea unor despăgubiri egale cu valoarea reală a imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, drept pierdut ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de nulitate a titlului.

Totodată, au susţinut că prevederile art. 17 din Legea nr. 1/2009 care modifică art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc expres obligaţia de restituire a preţului de piaţă al imobilelor, care au fost cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor, astfel că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză.

În sfârşit, au arătat că a fost desfiinţat contractul de vânzare - cumpărare nr. 760/R/05.06.1997 printr-o hotărâre judecătorească ca urmare a restituirii imobilului în natură către moştenitorii foştilor proprietari, iar nu ca urmare a încheierii acestui contract cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi HG nr. 20/1996.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 4 şi urm. C. pr. civ., art. 501 introdus în Legea nr. 112/1995 prin Legea nr. 1/2009.

Pârâtul intimat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare, înscris căruia Curtea i-a conferit rolul unor concluzii scrise, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. pr. civ., solicitând respingerea recursului reclamanţilor, cu motivarea că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 72 din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanţii B.P. şi B.A. împotriva Deciziei civile nr. 577/A din 20.09.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut argumentele ce succed. Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001- rep., „Proprietarii ale căror contracte de

vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

Per a contrario, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare nu au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, ci sunt îndreptăţiţi doar la plata preţului actualizat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pagina 12 din 43

Astfel, avându-se în vedere că prin sentinţa civilă nr. 1857/07.02.2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 18305/1999 (rămasă irevocabilă), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare a imobilului, care a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, Curtea apreciază că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a reţinut că hotărârea recurată este legală şi că în speţă nu este incident niciunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 4-9 C. pr. civ., astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., a respins recursul reclamanţilor.

5. Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013. Măsuri reparatorii

- Legea nr. 10/2001, republicată: art. 1 alin. (2) - Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 368/2013: art. 1 alin. (2) Articolul 1 alineatul (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 368/2013, prevede că „În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea investită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III."

Din economia textelor legale de mai sus, reiese că alegerea măsurilor reparatorii pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 se supune regulilor impuse prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, astfel că regula în materie o constituie restituirea în natură, apoi compensarea cu bunuri oferite în echivalent, iar a treia măsură o constituie compensarea prin puncte.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 114 din 30 ianuarie 2014, G.O. Prin Decizia civilă nr. 114 din 30 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr.

3375/30/2009*, Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile declarate de reclamanta M.O. şi de pârâţii Primar M.T., M.T. şi C.L.M.T. împotriva Sentinţei civile nr. 1911 din 5 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

A casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere considerentele de

mai jos. Curtea reţine că în mod corect a observat prima instanţă că prin Decizia civilă

nr. 36 din 11.01.2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în primul ciclu procesual, s-a statuat în mod irevocabil şi cu caracter obligatoriu pentru instanţa de fond conform art. 315 alin. (1) C. pr. civ. că reclamanta este persoană îndreptăţită în

Pagina 13 din 43

sensul Legii 10/2001, astfel încât motivul de recurs al pârâţilor în sensul că reclamanta nu ar avea această calitate nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de pârâţi referitor la împrejurarea că antecesorul reclamantei, M.S.M. a primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 conform Hotărârii nr. 1079/18.03.1998 a Consiliului Judeţean Timiş – Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. 112/1995, Curtea constată că acesta nu reprezintă un impediment în soluţionarea notificării, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 prevăzând că persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 trebuie să returneze suma reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.

Este însă fondat motivul de recurs invocat de reclamantă privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu alte bunuri. Astfel, prima instanţă a reţinut ca pe parcursul soluţionării prezentului litigiu a apărut Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, dispoziţiile acesteia aplicându-se, conform art. 4 din lege, şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor, lege care păstrează regula consfinţită de Legea nr. 10/2001 vizând restituirea în natură a imobilelor, arătând însă că, în situaţia în care nu poate fi dispusă restituirea în natură, vor fi acordate măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7) din lege (art. 16 din Legea nr. 165/2013). Ca urmare, Tribunalul Timiş nu a mai soluţionat pe fond petitul privind acordarea măsurii reparatorii prin compensare cu alte bunuri a imobilelor care nu pot fi restituite în natură, reţinând modificarea textului legal care permitea această formă de restituire.

Însă, ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă, prin Legea nr. 368/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 819/21.12.2013, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost modificat, având următorul cuprins: „În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III."

Conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, această lege se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi. Prin urmare, se reţine că art. 4 din Legea nr. 165/2013 se aplică tuturor cererilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, şi nu numai celor care au ca obiect plata de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor, aşa cum a susţinut reclamanta. Confirmarea că aceasta a fost voinţa legiuitorului este dată chiar de modificarea mai sus menţionată a art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 368/2013.

Pagina 14 din 43

În consecinţă, modificarea legii avute în vedere la pronunţare de prima instanţă şi care este aplicabilă prezentului litigiu conform dispoziţiilor exprese ale art. 4 din Legea nr. 165/2013 impune soluţionarea fondului cererii reclamantei şi sub acest aspect, soluţionare ce presupune administrarea şi evaluarea de probe de către prima instanţă.

Alegerea măsurilor reparatorii pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 se supune regulilor impuse prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aşa cum a fost modificat de Legea nr. 368/2013. Astfel, regula în materie o constituie restituirea în natură, apoi compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii, apoi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III din Legea 165/2013.

În aceste condiţii, acordarea măsurii reparatorii prin compensare cu bunuri depinde de situaţia juridică prezentă a imobilului solicitat a fi restituit în compensare şi de posibilitatea concretă de a da eficienţă acestei solicitări.

Deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, din cauza modificărilor legislative aplicabile speţei care au intervenit între momentul pronunţării hotărârii de primă instanţă şi soluţionarea recursului, se constată că tribunalul nu a soluţionat pe fond cererea reclamantei privind acordarea măsurii compensării cu bunuri pentru imobilele ce au făcut obiectul notificării şi nu au putut fi restituite în natură, fiind necesară deci casarea cu trimitere spre rejudecare conform art. 312 alin. (5) C. pr. civ. (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, 27.05.2009, în conformitate cu art. XXII din Legea nr. 202/2010).

6. Măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele

preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Legea aplicabilă

- Legea nr. 165/2013 - Legea nr. 368/2013: art. 1 alin. (2) Aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 are ca efect şi incidenţa

legii de modificare, respectiv a Legii nr. 368/2013.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 81 din 22 ianuarie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2249/20.09.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 5462/30/2012 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti să se constate că e moştenitor legal, în calitate de fiu, al defunctei V.M.E., decedată la data de 4.02.2012; să se dispună anularea Dispoziţiei din 03.05.2012 privind soluţionarea cererii de restituire a imobilului înscris în CF Timişoara şi obligarea autorităţii publice pârâte la atribuirea în proprietatea defunctei V.M.E., prin compensare, a altor terenuri libere situate în Municipiul Timişoara; în subsidiar, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri în sumă de 5.000.000 lei reprezentând contravaloarea terenului în litigiu.

Pagina 15 din 43

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata unor despăgubiri în cuantum de 5.000.000 lei ca inadmisibil.

La termenul de judecată din 26.04.2013 reclamantul a depus o precizare de acţiune privind terenurile solicitate în compensare, solicitând atribuirea în proprietatea sa prin compensare a suprafeţei de 638 mp din terenul situat în Timişoara, proprietatea Statului Român.

Instanţa a reţinut că prin dispoziţia din 03.05.2012 a fost respinsă cererea de restituire în natură formulată de notificatoarea V.M. (mama reclamantului) reţinându-se că acesta este ocupat integral de construcţii. Prin aceeaşi dispoziţie s-a propus acordarea de despăgubiri notificatoarei în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007.

Cererea reclamantului nu a fost primită, cât timp Legea nr. 165/2013 reglementează în mod expres şi limitativ condiţiile de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, ea aplicându-se, potrivit art. 4, şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

Legea păstrează regula consfinţită de Legea nr. 10/2001 vizând restituirea în natură a imobilelor arătând însă că, în situaţia în care nu poate fi dispusă restituirea în natură, vor fi acordate măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi alin. (7) din lege (art.16 din Legea nr. 165/2013).

Cât priveşte cererea reclamantului de constatare a calităţii sale de moştenitor legal, în calitate de fiu al defunctei V.M.E., s-a reţinut că aceasta se constituie într-un argument în justificarea calităţii procesuale active a reclamantului, calitate care nu a fost negată nici de către pârâţi, nici de către instanţă. În cazul în care însă cererea reclamantului de constatare a calităţii sale de moştenitor ar fi apreciată drept capăt distinct de cerere, soluţia nu ar putea fi decât una de respingere a acestui petit, câtă vreme reclamantul nu obţine niciun folos practic actual prin constatarea acestei calităţi, în condiţiile în care cererea sa de anulare a dispoziţiei este neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

În motivare a invocat, în esenţă, că aplicarea dispoziţiilor legii noi (Legea nr. 165/2013) în cauză echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia securităţii raporturilor juridice; pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din lege şi faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2), alin. (5) Noul Cod civil rezultă, oricum, că dispoziţiile legii noi nu sunt incidente în cauză.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041, 306

alin. (2) C. pr. civ., instanţa a reţinut în primul rând, că recurentul nu a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii cererii de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata directă de despăgubiri băneşti pentru terenul – obiect al notificării, astfel că sentinţa va fi menţinută sub acest aspect.

Pe de altă parte, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, calitatea reclamantului de moştenitor legal al defunctei sale mame (V.M.E.) nu a fost contestată.

În continuare, Curtea a reţinut că legea nu face distincţia la care reclamantul se referă (după cum notificările au fost sau nu soluţionate în faza administrativă a procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001), astfel că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt incidente în cauză.

Pagina 16 din 43

Prin Legea nr. 368/2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21.12.2013, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost modificat, având următorul cuprins: „În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III."

Date fiind dispoziţiile art. 4 mai sus-menţionate, este evident că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile modificatoare ale noii legi, dispoziţii ce permit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare inclusiv cu teren în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă (imposibilitate necontestată în cauză).

În consecinţă, modificarea legii avute în vedere la pronunţare de prima instanţă impune soluţionarea fondului cererii reclamantului, soluţionare ce presupune administrarea de probe de către prima instanţă.

Corespunde realităţii că prin Legea nr. 368/2013 nu a fost modificat şi art. 16 din Legea nr. 165/2013 potrivit căruia „Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor investite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi alin. (7)” din lege.

Se observă, însă, că această prevedere – necorelată cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) modificat, mai sus menţionate – nu este de natură a atrage împiedicarea reclamantului la accesul la măsuri compensatorii cu bunuri în echivalent.

Astfel, ea ar lăsa fără conţinut legea de modificare şi ar contraveni unuia dintre scopurile în care a fost adoptată (posibilitatea acoperirii prejudiciului inclusiv prin compensare cu bunuri, nu doar prin puncte). Eventual, norma ar fi incidentă (câtă vreme se referă la cererile ce „nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor investite de lege”) în etapa administrativă de soluţionare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi nu în faza judiciară, câtă vreme instanţa de judecată nu se regăseşte în enumerarea limitativă din art. 3 pct. 4 lit. a) – g) din Legea nr. 165/2013 unde este definită noţiunea de „entitate investită de lege”.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), alin. (2), alin. (3) C. pr. civ., art. 305 C. pr. civ., instanţa a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza la Tribunalul Timiş spre rejudecare, conform considerentelor mai sus-arătate.

7. Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Calitate procesuală

pasivă. Titularul dreptului împotriva căruia se cere înscrierea

- Legea nr. 7/1996, republicată: art. 22 lit. a) Articolul 22 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data de 28 iulie 2011)

stipulează că „Înscrierea unui drept se poate efectua numai: a) împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia

Pagina 17 din 43

înscrierea urmează a fi făcută; b) împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată.

Din textul legal precitat, rezultă că înscrierea se poate face numai împotriva titularului dreptului înscris ori neînscris în cartea funciară, în acest din urmă caz, însă acesta să-şi fi grevat dreptul şi amândouă înscrierile să fie solicitate deodată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 263 din 18 martie 2014, G.O. Prin decizia civilă nr. 537/A/5.09.2013, Tribunalul Timiş – Secţia I Civilă, a

respins apelul reclamantei SC C.G. & Co SRL împotriva sentinţei civile nr. 2750/26.02.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în contradictoriu cu intimatul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 7/1996, în forma pe care o avea la 28 iulie 2011, data emiterii încheierii de carte funciară nr. 114480: „Înscrierea unui drept se poate efectua numai:

a) împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută;

b) împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată.”

Ori, în CF 40[…] – C1 – U1 Timişoara, cu privire la imobilul cu nr. cad. 28[…] nu este înscris intimatul.

Apoi, prin Decizia 72/2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

„În cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.”

În consecinţă, tribunalul a respins apelul pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal, reclamanta solicitând în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecare iar, în subsidiar, admiterea recursului, rejudecarea cauzei, schimbarea în tot a hotărârii şi admiterea plângerii sale, respectiv anularea încheierii de CF 114480/2011 şi intabularea reclamantei ca proprietară a celor două apartamente edificate la mansarda imobilului din […], judeţul Timiş, în conformitate cu dispozitivul sentinţei civile nr. 7130/23.03.2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 21223/325/2009.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 9 C. pr. civ., pe Legea nr. 7/1996, iar, în fapt, pe mai multe argumente.

Reclamanta a susţinut nelegalitatea deciziei din apel pentru greşita reţinere în cauză a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, având în vedere faptul că titlul în baza căruia a formulat înscrierea dreptului său de proprietate este o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Câtă vreme Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin respingerea cererii reclamantei de intabulare a dreptului de proprietate, este instituţia care lipseşte de eficienţă hotărârea judecătorească, aceasta este persoana care justifică – în opinia reclamantei – calitate procesuală pasivă în cauză.

Reluând apoi un istoric al procedurilor urmate în dosar, reclamanta a arătat că respingerea de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş a cererii sale de intabulare, conform sentinţei civile nr. 7130/23.03.2011 a Judecătoriei Timişoara, s-a bazat pe inexistenţa în hotărâre a operaţiunii de subapartamentare a imobilului în care s-a edificat mansarda (ce cuprinde şi cele două apartamente ale reclamantei),

Pagina 18 din 43

în condiţiile în care la momentul intabulării a fost prezentată şi o expertiză tehnică efectuată în acest scop, şi care a identificat spaţiile, propunând deschiderea a cinci noi cărţi funciare.

S-a invocat în sprijinul soluţiei de respingere şi existenţa notării a două plângeri de CF împotriva încheierilor nr. b169583/2008 şi 169585/2008 ori judecata acestora s-a finalizat şi, în plus, nu au produs niciun efect asupra imobilului în speţă.

În ceea ce priveşte obstacolul pretins a fi opus intabulării dreptului de proprietate al reclamantei şi constând în existenţa unei ipoteci în favoarea SC M. SRL, reclamanta susţine că ea nu poate fi luată în considerare din moment ce a fost înscrisă în CF ulterior încheierii promisiunilor de vânzare-cumpărare care au fost validate de instanţă prin hotărârea menţionată.

În susţinerea recursului său, reclamanta a depus la dosar copia declaraţiei autentice notariale nr. 232/2.03.2012 prin care reprezentantul SC M. SRL a afirmat că este de acord cu apartamentarea imobilului în litigiu, cu obligaţia menţinerii ipotecii constituite în favoarea sa şi a celorlalte interdicţii de înstrăinare şi gravare.

Prin Decizia civilă nr. 263 din 18 martie 2014, pronunţată în dosarul nr. 19857/325/2011, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta SC C.G.&Co SRL împotriva Deciziei civile nr. 537/A/05.09.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Curtea a constatat în primul rând că, în dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta nu a criticat faptul că prin decizia recurată s-a acordat mai mult decât s-a cerut ori, ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. pr. civ.) şi nici inexistenţa motivării hotărârii sau existenţa unor argumente contradictorii sau străine cauzei (art. 304 pct. 7 C. pr. civ.), din care cauză cele două temeiuri de drept invocate în recursul reclamantei rezultă că nu pot fi luate în discuţie, controlul judiciar al hotărârii recurate urmând a se face doar prin prisma celui de-al treilea temei de drept invocat, respectiv a art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Discutarea modului de interpretare şi aplicare a legii, potrivit principiului ierarhiei căilor de atac şi conform argumentelor soluţiei din apel (prin care s-a confirmat sentinţa Judecătoriei Timişoara şi încheierea de respingere a cererii reclamantei de intabulare în CF a dreptului său de proprietate dar invocându-se un alt aspect decât cele reţinute în etapele procesuale anterioare), urmează a se limita, deci, doar la această din urmă decizie.

Curtea a observat, în acest sens, că respingerea apelului reclamantei şi menţinerea pe cale de consecinţă a sentinţei prin care s-a menţinut încheierea de respingere a solicitării de intabulare a dreptului de proprietate al acesteia, s-a bazat pe un singur considerent, cel al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş ca singur pârât menţionat în plângerea reclamantei.

Contrar susţinerilor reclamantei recurente, Curtea constată că în această privinţă Tribunalul Timiş a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii la cauza dedusă judecăţii.

Lipsa calităţii de pârât a Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară într-o astfel de procedură cum este cea a plângerii de carte funciară – care este o procedură publică şi contradictorie – este justificată nu numai de Decizia nr. 72/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite pronunţate într-un recurs în interesul legii în materie [decizie care, potrivit art. 329 alin. (3) C. pr. civ., are caracter general obligatoriu], ci şi de legea-cadru în materie, respectiv Legea nr. 7/1996.

Potrivit art. 22 lit. a) al legii (în forma sa în vigoare la data pronunţării încheierii de CF atacate cu plângere), înscrierea unui drept se poate face numai împotriva celui care la data înregistrării cererii sale era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută.

Pagina 19 din 43

Cu alte cuvinte, legea desemnează ca pârât/pârâţi în această procedură pe cei care figurează în CF ca titulari de drepturi reale asupra imobilului în privinţa căruia se solicită intabularea (astfel cum ei sunt menţionaţi în partea a II-a şi a III-a a filei de CF), nefiind permisă împrocesarea ca pârât a Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, care este organul administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, a cărui decizie este supusă căii de atac speciale a plângerii.

Reclamanta nu a constituit însă cadrul procesual al cererii sale în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, situaţie în care această cerere, în mod justificat nu putea fi admisă.

Confirmarea legalităţii deciziei din apel pe baza excepţiei reţinute – şi care a constituit unicul argument al acesteia – face inutilă cercetarea celorlalte susţineri din recurs care vizează aspecte neluate în considerare prin această hotărâre.

Concluzionând, rezultă că Decizia nr. 537/A/5.09.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş este rezultatul corectei interpretări şi aplicări a legii la cauza dedusă judecăţii, motiv pentru care recursul societăţii reclamante a fost respins ca nefondat.

8. Privare de libertate. Reparare prejudiciu

- Codul penal din 1968:art. 504 alin. (2), (3) - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art. 5 În situaţia în care privarea de libertate nu a fost examinată printr-o ordonanţă a

procurorului ori printr-o hotărâre judecătorească anterioară, instanţa investită cu cererea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 504 - 505 Codul de procedură penală va verifica ea însăşi dacă privarea de libertate a fost nelegală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 232/R din 5 martie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2442/PI/17.10.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 1873/30/2013 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul G.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea din 30.01.2013, reclamantul a solicitat, în principal, obligarea pârâtului Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale pentru un număr de 81 zile ce au fost executate din pedeapsa de 8 luni de zile executate în străinătate în baza aceluiaşi mandat de executare; în subsidiar, a solicitat acordarea despăgubirilor constând în daune morale pentru un număr de 41 zile ce au fost executate în afara pedepsei.

În motivare, a arătat că prin sentinţa penală nr. 254/29.06.2011 pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare în dosar nr. 822/295/2011, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1654/R/20.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare cu executare.

Întrucât a fost plecat în străinătate, nu a cunoscut soluţia data de către instanţa de recurs, fiind astfel emis pe numele său un mandat internaţional de arestare, în urma căruia a fost reţinut de către autorităţile din Cehia la data de 31.03.2012 şi extrădat în România la data de 19.06.2012.

În România a executat pedeapsa cu închisoare fără a se pune în calcul şi lunile de detenţie executate în Cehia, fiindu-i încălcat dreptul la libertate.

Pagina 20 din 43

Reclamantul a susţinut că a efectuat demersuri în faţa autorităţilor, înaintând o cerere către comandantul unităţii de deţinere prin care i-a dus la cunoştinţă faptul că a executat un număr de 81 zile din pedeapsă, formulând totodată şi contestaţie la executare prin care a solicitat a se reduce perioada de executare cu 81 de zile, însă cererea a fost admisă după ce a fost eliberat condiţionat.

A apreciat că a executat în baza aceluiaşi mandat cu 41 de zile mai mult decât cele 8 luni dispuse de către Judecătoria Sânnicolau Mare prin sentinţa penală supra menţionată şi cu 81 de zile mai mult faţă de data liberării condiţionate, fiind îndreptăţit a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În drept, a fost invocat prevederile art. 504 C. pr. pen. Instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 254/2011 rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 1654/R/20.10.2011, Judecătoria Sânnicolau Mare a dispus condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 8 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism de către o persoană care nu posedă permis de conducere.

Mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea nu a putut fi pus în executare întrucât reclamantul nu se afla pe teritoriul ţării, sens în care s-a emis mandatul european de arestare nr. 19/15.11.2011 în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii. La data de 31.03.2012, reclamantul a fost arestat preventiv în executarea mandatului european de arestare pe teritoriul Republicii Cehe, iar la 19.06.2012, a fost preluat din Praga de o escortă a IGPR şi depus în arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, ulterior fiind mutat la Penitenciarul Timişoara.

Prin sentinţa penală nr.11/04.01.2013 Judecătoria Timişoara a dispus liberarea sa condiţionată, iar urmare a solicitării reclamantului pe cale de contestaţie la executare din data de 22.11.2012, prin sentinţa penală nr. 107/16.01.2013 a fost dedusă din durata pedepsei cu închisoarea de 8 luni durata detenţiei efectuate în străinătate în temeiul mandatului european de arestare cuprinsă în intervalul 31.03.2012-19.06.2012.

La 30.11.2012 trebuiau să expire cele 8 luni de închisoare constituind pedeapsa penală aplicată, dar abia în data de 09.01.2013, reclamantul a fost pus în libertate, efect al sentinţei de liberare condiţionată pronunţată la 04.01.2013 şi abia ulterior, la 16.01.2013, instanţa penală a dispus deducerea lunilor de detenţie efectuate în Republica Cehă din durata pedepsei cu închisoarea.

Art. 504 alin.(1) şi alin. (2) C. pr. pen. ce constituie temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, dispune că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.”

În virtutea celor mai sus precizate şi a situaţiei de fapt prezentată se impune concluzia conform căreia nu se verifică ipoteza particularizată de art. 504 alin. (1) C. pr. pen, din moment ce nu a existat niciodată în ce-l priveşte pe reclamant o hotărâre definitivă de condamnare urmată de rejudecarea cauzei şi pronunţarea, în rejudecare, a unei hotărâri definitive de achitare.

Nici alin. (2) al art. 504 C. pr. pen., conferind dreptul la repararea pagubei persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate nelegal ori i-a fost restrânsă libertatea nelegal nu-şi găseşte incidenţa în speţă; chiar dacă se reţine că perioada de detenţie efectuată în plus (fără operarea computării perioadei executată în Republica Cehă) se include ultimei etape a procesului penal, aceea a executării sancţiunii penale, reprezentând, deci, şi ea o privare de libertate în cursul procesului penal în sensul reglementat de art. 504 alin. (2) C. pr. pen., pretenţia

Pagina 21 din 43

reclamantului nu poate fi valorificată prin prisma acestui temei legal, nefiind fondată în raport de acest text de lege.

Astfel, alin. (2) al art. 504 C. pr. pen. necesită, pentru justa sa interpretare, a fi pus în corelaţie cu art. 504 alin. (3) C. pr. pen. care statuează imperativ că: ”Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)”.

Or, în speţă, făcând abstracţie de împrejurarea că nu există niciunul dintre actele cerute de text, este necesar, pentru a opera în concret şi efectiv repararea prejudiciului moral şi material în baza art. 504 alin. (2) C. pr. pen, ca măsura privativă de libertate să fi avut un caracter nelegal, nelegalitatea sa neputând rezulta însă de o manieră implicită din simpla emitere a ordonanţei procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori din pronunţarea hotărârii instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

De altfel, instanţele penale, nici în cadrul contestaţiei la executare, nici în cadrul cererilor de liberare condiţionată nu s-au preocupat de stabilirea caracterului legal sau nelegal al privării de liberate a reclamantului după 30.11.2012; de asemenea, reclamantul nu a depus vreo hotărâre judecătorească penală care să constate arestarea sa nelegală după 30.11.2013.

În acelaşi timp, este de observat că nu există un text legal instituit prin Legea nr. 302/2004 care să impună statului să deducă din oficiu perioada de detenţie efectuată în străinătate în baza unui mandat european de arestare, sens în care nici nu se poate identifica o culpă a organelor statului; nimic nu-l împiedica pe reclamant să formuleze în acest sens contestaţie la executare anterior datei de 22.11.2012, astfel încât să beneficieze de punerea în libertate la 30.11.2012.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care a invocat greşita interpretare a art. 504 C. pr. pen. şi a expus demersurile efectuate în vederea recunoaşterii perioadei în care a fost arestat în străinătate.

Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. pr. civ., instanţa a reţinut că, respingând cererea în despăgubiri formulată de reclamant, tribunalul a avut în vedere că situaţia de fapt dedusă judecăţii nu se încadrează în ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 504 alin. (1), alin. (2) C. pr. pen. şi că nu poate fi identificată o culpă a organelor statului în menţinerea în detenţie a reclamantului după expirarea celor 8 luni de închisoare constituind pedeapsă penală aplicată, câtă vreme acesta a rămas în pasivitate anterior datei de 22.11.2012.

Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului, garantat constituţional prin art. 23 si reglementat de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituție, “Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.”

Art. 5 alin (1) lit. a) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului dispune că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent (acest caz având relevanţă în speţă) iar, potrivit art. 5 alin. (4), „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta

Pagina 22 din 43

să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”, norma privind protecţia oricărei persoane împotriva unei detenţii sau arestări arbitrare, cu scopul garantării libertăţii persoanei şi asigurării preeminenţei dreptului.

În cauza Lawless contra Irlandei, din 1 iulie 1961, Curtea Europeană a statuat că dreptul la libertate şi siguranţă este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenţie fiind acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare. El priveşte orice persoana, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenţie.

Pe de altă parte, tot Curtea Europeană a statuat că „între privarea si restricția de libertate nu există decât o diferenţă de stadiu sau de intensitate, şi nu de natură sau de esență” (Guzzardi contra Italia, din 6 noiembrie 1980), astfel ca situaţia invocată de reclamant are în mod evident natura unei lipsiri de libertate.

Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. pr. pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Corespunde realităţii că, potrivit art. 504 alin. (3) C. pr. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) si ca in cauza,astfel cum a şi reținut prima instanța, caracterul nelegal al restrângerii de libertate nu a fost stabilit printr-un atare act.

Prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

După cum rezultă din normele susmenţionate, legiuitorul face distincţie între cele două ipoteze care dau dreptul la reparaţie, respectiv condamnarea definitivă urmată de achitare în rejudecare şi privarea de libertate ori restrângerea de libertate în mod nelegal.

Pentru ultima ipoteză, legiuitorul impune însă cerinţe speciale, iar acestea sunt în sensul că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărârea de achitare sau prin oricare dintre actele procedurale la care se face referire în norma procedurală.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia.

În concordanţă cu prevederile art. 5, paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. pr. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.

În aplicarea dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul naţional, care este primul judecător al Convenţiei, trebuie să aibă în vedere că instanţa europeană a drepturilor omului face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept

Pagina 23 din 43

substanţial stabilite printr-o lege preexistentă. Aceasta, întrucât nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenţiei.

Or, în speţă, investită fiind cu o cerere întemeiata pe dispoziţiile art. 504 C. pr. pen. prin care reclamantul a invocat caracterul nelegal al menținerii în detenție după expirarea pedepsei aplicate, instanţa, în aplicarea art. 5 alin. (4) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, era ținută să verifice ea însăşi dacă deținerea a fost nelegală, în condițiile în care, conform celor mai sus-arătate, o atare verificare nu a fost făcută anterior.

Neprocedând astfel şi reținând că, în lipsa unei prealabile statuări asupra caracterului prelungirii detenției, situația reclamantului excede dispoziţiilor art. 504 C. pr. pen., în mod nelegal tribunalul a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

În continuare, instanţa de recurs a constatat că nici considerentele primei instanţe referitoare la pasivitatea manifestată de reclamant anterior datei de 22.11.2012 nu pot fi reţinute.

Astfel, la 18.07.2012 (deci anterior sus-menţionatei date) reclamantul a sesizat instanţa de judecată cu o contestaţie la executare pe calea căreia a solicitat deducerea din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 254/2011 a perioadei executate în Republica Cehă, astfel că nu poate fi reţinută conduita sa pasivă.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), alin. (2), alin. (3), alin. (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa a admis recursul a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş urmând ca, în rejudecare, prima instanţă să stabilească dacă a fost sau nu nelegală detenţia reclamantului ulterior expirării perioadei stabilită prin hotărârea de condamnare şi, pe cale de consecinţă, dacă pretenţiile sale pecuniare sunt întemeiate.

9. Tarif pentru serviciile prestate de Agenţia Naţională de Cadastru şi

Publicitate Imobiliară. Calea de atac împotriva modului de stabilire a acestor tarife

- Ordinul MAI nr. 39/2009 Articolul 2 alineatul (6) din Ordinul nr. 39/2009 al Ministrului Administraţiei şi

Internelor prevede că „Împotriva modului de stabilire a tarifului se poate face cerere de reexaminare la oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară”.

Prin urmare, soluţia dată cu privire la cererea de reexaminare a tarifului perceput nu mai poate fi atacată pe calea plângerii prevăzute de art. 50 alin. (21) din Legea nr. 7/1996, a apelului şi recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 103 din 28 ianuarie 2014, G.O. Prin Decizia civilă nr. 103 din 28 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr.

32049/325/2011, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamant SC L.R.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 692/A din 31 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimatul M.H.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut argumentele de mai jos. Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 39/2009 al Ministrului administraţiei şi

internelor, persoanele fizice şi juridice care solicită prestarea serviciilor prevăzute de prezentul ordin Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi unităţilor

Pagina 24 din 43

sale subordonate au obligaţia de plată a tarifelor, cu excepţia situaţiilor în care prin lege se prevede în mod expres exceptarea de la plata acestora.

Art. 2 alin. (2) din Ordinul citat anterior prevede că aceste tarife se încasează anticipat înregistrării cererilor pentru furnizarea serviciilor solicitate, iar, potrivit alin. (3), neplata tarifului corespunzător serviciilor solicitate, în termenul legal, sau plata parţială a acestuia atrage respingerea cererii.

De asemenea, art. 2 alin. (6) din Ordin prevede că, împotriva modului de stabilire a tarifului se poate face cerere de reexaminare la oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, Curtea constată că Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi unităţile sale subordonate prestează servicii de natura celui cerut de reclamantă contra unui tarif, ce se plăteşte anticipat, în caz contrar cererea urmând a fi respinsă. Împotriva modului de stabilire a acestui tarif există o singură cale de atac, cea a reexaminării prevăzute de art. 2 alin. (6) din Ordinul nr. 39/2009, regimul juridic fiind similar celui stabilit de Legea nr. 146/1997, în cazul taxelor judiciare de timbru datorate pentru cererile adresate instanţelor judecătoreşti.

Soluţia dată cu privire la cererea de reexaminare a tarifului perceput în speţă de Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara nu mai poate fi atacată pe calea plângerii prevăzute de art. 50 alin. (21) din Legea nr. 7/1996 în forma aplicabilă speţei, întrucât ne aflăm în prezenţa a două situaţii diferite, reglementate de texte de lege distincte, astfel că nu putem confunda cererea de reexaminare a tarifului perceput de Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara cu cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de admitere sau respingere a unei cereri de înscriere în CF, prevăzută de art. 50 din Legea nr. 7/1996 în forma aplicabilă speţei.

Ca atare, Curtea conchide că, în situaţia în care cererea de reexaminare formulată de reclamantă împotriva modului de stabilire a tarifului datorat pentru soluţionarea cererii adresate Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara a fost respinsă, prin încheierea dată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş, aspectele privind cuantumul tarifului datorat pentru serviciul cerut Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara nu mai pot face obiectul cercetării judecătoreşti în prezentul litigiu, întrucât regimul căilor de atac este unul imperativ, neputând fi admise căi ce nu sunt reglementate expres de lege. În acest sens sunt corecte afirmaţiile tribunalului, singura soluţie posibilă fiind respingerea cererii adresate de către reclamantă Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara, pe motiv că nu a fost achitat tariful prevăzut de lege în acest sens, nemaiputând a fi analizate nici aspectele privind posibilitatea înscrierii dreptului recunoscut reclamantei prin hotărâre judecătorească în absenţa chitanţei doveditoare a achitării impozitului datorat de intimatul M.H., sens în care Curtea a înlăturat motivele de recurs ce vizează acest aspect.

10. Teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991. Acţiune în rectificare de carte

funciară. Inadmisibilitate

- Legea nr. 18/1991 - Legea nr. 7/1996: art. 34

Pagina 25 din 43

Legea nr. 18/1991 este o lege specială în materia reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, astfel că acţiunea în rectificare/revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996 este inadmisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 144 din 13 februarie 2014, G.O. Prin decizia civilă nr.140/11.07.2013 pronunțată în dosarul nr. 2217/290/2012,

Tribunalul Caraș Severin a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant C.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 973/18.03.2013 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 2217/290/2012 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Comunei F. şi primarul Comunei F.

Prin această decizie, tribunalul a confirmat și menținut soluția instanței de fond, constatând că apelul reclamantului este neîntemeiat pentru că, astfel cum se arată de către reclamanţii înșiși în cererea de chemare în judecată şi cum a reţinut prima instanţă în baza probelor administrate în cauză, terenul ce formează obiectul prezentei cauze, aflat în proprietatea bunicilor reclamantului din anul 1931, a fost preluat în fapt de către Statul Român, în anul 1946.

Această preluare determină incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 18/1991. De fapt, reclamantul a folosit procedura specială instituită de această lege pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, cererea acestuia fiind respinsă.

Odată cu preluarea terenului de către Statul Român, singurele modalităţi de recâştigare a dreptului sunt cele oferite de Legea nr. 18/1991 sau instituţia revendicării.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu c. România a constatat că respingerea unei cereri de chemare în judecată pentru considerentul existenţei unei proceduri administrative prealabile prevăzută de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare a "dreptului de acces la un tribunal", de vreme de acel act normativ prevede controlul judiciar (contestaţia) la momentul finalizării ei prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate [potrivit art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001].

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care celea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această lege specială este sau nu una efectivă, poate fi constata printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

În plus, cu privire la netemeinicia cererii de rectificare, tribunalul a argumentat că, în majoritatea cazurilor cererea de rectificare are un caracter accesoriu, fiind necesară formularea unui petit principal având ca obiect anularea actului în baza căruia dreptul a fost înscris în CF şi a unui petit accesoriu având ca obiect rectificarea înscrierii. Caracterul accesoriu al cererii în rectificare determină necesitatea existenţei unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus anularea actului în baza căruia dreptul a fost înscris, în cazul în care cererea de chemare în judecată are doar un petit având ca obiect rectificarea înscrierii din CF.

De la această regulă, respectiv necesitatea existenţei unui petit principal sau a unei hotărâri definitive există următoarele excepţii şi anume atunci când partea interesată nu are posibilitatea să solicite, pe cale separată sau concomitent cu rectificarea, constatarea ivirii situaţiei de natură a justifica rectificarea cărţii funciare, dar totuşi, între cuprinsul CF şi situaţia juridică reală a imobilului există neconcordanţe.

Pagina 26 din 43

Reclamantul invocă, ca motiv al rectificării, cazul în care înscrierea nu mai este în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului, arătând că în CF ar trebui să fie înscrişi antecesorii săi.

Instanţa de apel a constatat că datorită preluării terenului în perioada regimului comunist situaţia juridică a terenului s-a schimbat, dreptul de proprietate asupra acestuia ieşind din patrimoniul antecesorilor săi.

Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. pr. civ., tribunalul a respins apelul apelantul-reclamant C.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 973/18.03.2013 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 2217/290/2012 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Comunei F. şi primarul Comunei F.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul C.A.M., care a fost motivat în drept cu dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pr. civ., fără însă a dezvolta și argumentat separat, detaliat, cele trei motive de modificare cu care a investit Curtea.

Recurentul-reclamant a susținut că atât instanţa de fond cât si instanţa de apel au constatat şi reţinut, în mod firesc şi corect, pe baza probatoriului administrat în dosarul cauzei faptul că exproprierea terenului ce face obiectul prezentei cauze, în baza Legii reformei agrare nr. 3610/1921, nu s-a produs efectiv niciodată, că nu a produs efecte juridice, că terenul a rămas efectiv şi continuu în proprietatea şi în posesia neîntreruptă a antecesorilor săi până la preluarea abuzivă a acestuia de către regimul de dictatură instaurat după data de 6 martie 1945.

În anul 1931, terenul era în proprietatea antecesorilor recurentului şi acesta a fost preluat de către Statul Român abia după anul 1945, constatându-se faptul că exproprierea operată în Cartea funciară nr. 378, în baza Legii reformei agrare din anul 1921, nu a produs efecte niciodată, doar că în cartea funciară nu s-a operat expres cu privire la revenirea asupra ei.

Datorită neoperării exprese în cartea funciară a revenirii asupra exproprierii operate în anul 1929, expropriere care nu s-a produs şi nu a produs efecte juridice, s-a intrat într-un cerc vicios juridic, fiind total greşită, nefondată şi neprobată concluzia instanţei de fond şi a instanţei de apel care consideră că scopul urmărit de reclamant este acela al redobândirii proprietăţii prin rectificarea cărţii funciare.

Nicidecum, deoarece pentru reconstituirea dreptului de proprietate s-a adresat instanţelor de judecată potrivit legilor de fond funciar, litigiul fiind pe rolul instanţei de recurs la Tribunalul Caras-Severin şi făcând obiectul cauzei dosarul nr. 1363.1/290/2007, judecata cauzei fiind suspendată la cererea sa, urmare a sentinţei instanţei de fond, în aşteptarea soluţionării prezentei acţiuni de rectificare a cărţii funciare.

Litigiul de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost respins definitiv, ci se găseşte în recurs la Tribunalul Caras-Severin (dosarul nr. 1363.1/290/2007), fiind suspendat la cererea reclamantului, tocmai pentru a obţine anterior rectificarea cărţii funciare, pentru a nu mai exista motiv de respingere pe legile fondului funciar.

Pe de altă parte, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel din prezenta cauză au refuzat să dispună rectificarea cărţii funciare, prin radierea notaţiunii de expropriere înscrisă în anul 1929, invocând greşit faptul că se urmăreşte reconstituirea dreptului de proprietate, direct prin rectificare, ceea ce este total fals şi inoperant, deoarece redobândirea dreptului de proprietate se face doar prin aplicarea legilor fondului funciar.

Rectificarea cărţii funciare apare ca o etapă intermediară, ca o necesitate procedurală şi cerinţă a instanţelor de judecată de fond funciar, tocmai pentru aplicarea legilor fondului funciar, în reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul respectiv.

Pagina 27 din 43

Potrivit legilor fondului funciar, obiectul urmăririi procedurilor instituite de acestea se referă şi la terenurile preluate abuziv de către stat, după 1945, chiar dacă exproprierile nu au fost operate în cartea funciară.

Astfel, văzând prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996 nu doar că efectele actului juridic în baza căruia a fost operată exproprierea înscrisă în anul 1929 în cartea funciară şi-au încetat efectele, ele nu au produs efecte niciodată, aşa cum s-a dovedit pe deplin.

De asemenea, înscrierea exproprierii în anul 1929 nu a fost şi nu este în concordantă cu situaţia juridică reală actuală a imobilului, chiar dacă operaţiunile ulterioare nu au fost înscrise expres în cartea funciară, respectiv radierea exproprierii în baza Legii reformei agrare şi ulterior exproprierea făcută după 6 martie 1945 – expropriere care are ca obiect litigiul de reconstituire a dreptului său de proprietate, în baza legilor fondului funciar, în dosarul nr. 1363.1/290/2007 aflată, în recurs, pe rolul Tribunalului Caras - Severin.

Dovada faptului că exproprierea terenului în suprafaţă de 42 ha. şi 3750 mp. înscris în Cartea Funciară nr. 378 V.M., în baza Legii reformei agrare din 1921, operată în cartea funciară în anul 1929, nu a produs niciodată efecte juridice şi terenul a rămas neîntrerupt în proprietatea şi în folosinţa antecesorilor sunt înscrisurile eliberate de către Arhivele Naţionale şi depuse în dosarul prezentei cauze şi dovedesc indubitabil faptul că în anii 1948 - 1950 antecesorii erau proprietarii terenului - pădure - în suprafaţă de 42 ha. şi 3.750 mp. situat în V.M. şi cuprins în Cartea Funciară nr. 378.

Prin Decizia civilă nr. 144 din 13 februarie 2014, pronunţă în dosarul nr. 2217/290/2012, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamantul C.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 140 din 11 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut argumentele de mai jos. Pentru a fi aplicabil art. 304 pct. 7 C. pr. civ. recurentul trebuia să

demonstreze instanţei de recurs că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, or Tribunalul a motivat în fapt şi în drept decizia recurată, într-o manieră care nu cuprinde o argumentaţie contradictorie şi care se bazează pe interpretarea dispoziţiilor art. 34 – 36 din Legea nr. 7/1996 privitoare la acţiunea de rectificare de carte funciară, respectiv cu privire la condiţiile de admisibilitate ale acestei categorii de acţiuni.

Mai apoi, pentru a fi incident textul art. 304 pct. 8. C. pr. civ., se impune ca pentru ca o decizie pronunţată în apel să poate fi modificată în recurs, doar atunci când instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Or, în speţa dedusă judecăţii, curtea va constata că părţile litigante nu au supus analizei instanţelor de judecată o convenţie/un contract ale cărui clauze să fi suferit interpretări eronate din partea acestor instanţe. Cu alte cuvinte, în acest litigiu, instanţele nu au fost investite cu analiza unui act juridic, în sens de negotium juris şi ale cărui clauze să impună necesitatea unei analize din partea sistemului judiciar.

În sfârşit, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea va constata că decizia tribunalului este legală şi se bazează pe o interpretare corectă a legii aplicabile în cauză, în contextul în care prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat explicit, prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Caransebeş la data de 09.05.2012, „rectificarea intabulării dreptului de proprietate al Statului Român asupra parcelei de teren nr.top.212/1/a/1/x înscris în CF 378 V.M.”.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996 , orice persoană interesată poate solicita rectificarea înscrierilor din CF dacă prin hotărâre

Pagina 28 din 43

judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat fie că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; ori că dreptul înscris a fost greşit calificat; sau nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; ori că înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.

Prin urmare, Curtea va constata că scopul urmărit de reclamant prin exercitarea prezentei acţiuni priveşte „retrocedarea” terenului trecut în proprietatea statului prin expropriere, în condiţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, susţineri care, în esenţă, fac obiectul unor legi speciale în care sunt reglementate acţiuni specifice şi care nu pot fi valorificate pe calea acţiunii în rectificare de carte funciară aleasă.

În acest context, Curtea va reaminti că se aplică principiul „electa una via, non datur recursu ad alteram”, în condiţiile în care reclamantul are o acţiune întemeiată şi pe legea specială, respectiv pe Legea nr. 18/1991, nefinalizată, în contextul în care reclamantul a iniţiat termen legal, cerere de reconstituire a dreptului său de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 asupra aceluiaşi imobil şi chiar dacă aceasta cerere s-a respins la prima instanţă, doar cu privire la terenul în litigiu, respectiv cu privire la terenul înscris în CF nr. 378 V.M. „A. în V.F.", pe motivul că s-a înscris exproprierea în favoarea Statului Român cu privire la acest teren.

Totodată, prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 1363/290/2007 s-a respins cererea de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru terenul înscris în CF nr. 378 V.M., întrucât reclamantul nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia, fiind înscrisă exproprierea în favoarea Statului Român.

Or, în asemenea circumstanţe, Curtea va constata, asemeni tribunalului, că terenul ce formează obiectul prezentei cauze, aflat în proprietatea bunicilor reclamantului din anul 1931, a fost preluat în fapt de către Statul Român în anul 1946.

Această preluare determină incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, iar reclamantul a şi utilizat această procedura specială instituită de această lege, pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenului.

Odată cu preluarea terenului de către Statul Român, singurele modalităţi de recâştigare a dreptului sunt cele oferite de Legea nr. 18/1991 sau instituţia revendicării, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu c. României a constatat că respingerea unei cereri de chemare în judecată pentru considerentul existenţei unei proceduri administrative prealabile prevăzută de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare a „dreptului de acces la un tribunal", de vreme de acel act normativ prevede controlul judiciar, respectiv contestaţia, în două grade de jurisdicţie, la momentul finalizării ei prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reglementări identice regăsindu-se şi în Legea nr. 18/1991 – modificată prin Legea nr. 1/2000, respectiv Legea nr. 247/2005.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care celea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această lege specială este sau nu una efectivă, poate fi constata printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

De asemenea, Curtea va fi de acord cu argumentul tribunalului, potrivit cu care, în majoritatea cazurilor cererea de rectificare are un caracter accesoriu, fiind necesară formularea unui petit principal având ca obiect anularea actului în baza căruia dreptul a fost înscris în CF precum şi a unui capăt de cerere accesoriu având ca obiect rectificarea înscrierii.

Pagina 29 din 43

Caracterul accesoriu al cererii în rectificare determină necesitatea existenţei unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus anularea actului în baza căruia dreptul a fost înscris, în cazul în care cererea de chemare în judecată are doar un petit având ca obiect rectificarea înscrierii din CF.

Jurisprudenţa naţională este constantă în sensul că de la această regulă, respectiv necesitatea existenţei unui petit principal sau a unei hotărâri definitive se poate deroga doar dacă partea interesată nu are posibilitatea să solicite, fie pe cale separată ori concomitent cu rectificarea, constatarea ivirii situaţiei de natură a justifica rectificarea cărţii funciare, dar totuşi, între cuprinsul CF şi situaţia juridică reală a imobilului există neconcordanţe.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ., a respins ca neîntemeiat recursul declarat de reclamantul C.A.M. împotriva Deciziei civile nr.140/11.07.2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 2217/290/2012.

§§.. DDRREEPPTTUULL FFAAMMIILLIIEEII 11. Autoritatea părintească comună în ipoteza litigiilor cu elemente de

extraneitate - Codul civil: art. 397, art. 398, art. 263 - Legea nr. 272/2004: art. 2 Faptul că părinţii locuiesc în ţări diferite nu poate constitui un motiv temeinic

pentru ca tatăl să fie exclus de la exerciţiul autorităţii părinteşti, neputând fi reţinută, ca întemeiată, afirmaţia recurentei privind imposibilitatea exercitării în comun a autorităţii părinteşti.

Această instituţie nu presupune o prezenţă fizică a părinţilor în acelaşi loc în momentul luării unei hotărâri cu privire la persoana minorilor, şi nici acordul expres pentru fiecare act în parte, ci o consultare a părinţilor, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune pentru copii cu privire la aspecte de o oarecare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă – complet specializat de familie

şi minori, Decizia civilă nr. 61 din 21 ianuarie 2014, C.R. Prin sentinţa civilă nr. 1402/20.02.2013 pronunțată în dosarul nr. 37/55/2012,

Judecătoria Arad a respins, ca nesusţinută, acţiunea civilă formulată de reclamantul V.I. în contradictoriu cu pârâta V.M., având ca obiect desfacerea căsătoriei; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta V.M. în contradictoriu cu reclamantul V.I., având ca obiect desfacerea căsătoriei şi, în consecinţă, a desfăcut, din vina reclamantului, căsătoria încheiată în data de 24.08.2002 în faţa delegatului de stare civilă al Primăriei comunei V., judeţul Arad şi trecută în registrul stării civile, stabilind ca pârâta va relua numele avut anterior căsătoriei, acela de ,,G.“; a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minorii V.A., născută la data de 03.12.2002, în C., Italia, şi V.S.-C., născut la data de 08.09.2004, în M., Italia, să revină pârâtei, stabilind locuinţa acestora la domiciliul mamei; a obligat reclamantul să plătească pârâtei, cu titlu de pensie de întreţinere pe seama minorilor, 247,5 lei lunar (câte 123,75 lei pentru fiecare minor), începând cu data 23.05.2012 şi până la majoratul minorilor ori alte dispoziţii; a admis în parte cererea formulată de reclamantul, pentru

Pagina 30 din 43

reglementarea modalităţii de a păstra legături personale cu minorii şi, în consecinţă, a încuviinţat ca reclamantul să păstreze legături personale cu minorii V.A. şi V.S.-C., în următoarea modalitate: o lună în perioada vacanţei de vară, stabilită de comun acord de părţi, la domiciliul reclamantului; o săptămână în vacanţa de iarnă, în anii impari în perioada 23 decembrie-30 decembrie, iar în anii pari, în perioada 31 decembrie-06 ianuarie, la domiciliul reclamantului; 3 zile în anii impari, cu ocazia sărbătorilor pascale, la domiciliul reclamantului; în toate cazurile cu obligaţia reclamantului de a lua şi aduce minorii la domiciliul pârâtei; a respins în rest cererea şi, văzând că ambele părţi au solicitat cheltuieli de judecată ocazionate cu prezentul litigiu constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocaţi, faţă de modul de soluţionare al cererilor şi de prevederile art. 276 Cod procedură civilă, a compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti, că, deşi prin dispoziţiile noului Cod civil, se afirmă, ca regulă, exercitarea autorităţii părinteşti în comun, în cazul de faţă finalitatea ei este dificil de atins şi în detrimentul celor doi copii minori, care necesită, de multe ori, decizii prompte şi concrete, dată fiind distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi, ţinând seama şi de recomandarea reprezentanţilor autorităţilor tutelare şi de faptul că exercitarea autorităţii părinteşti trebuie făcută exclusiv în interesul copilului, concluziile instanţei de fond au fost că pârâta garanţii morale şi materiale pentru creşterea şi educarea minorilor şi oferă un mediu stabil acestora, astfel că, în temeiul art. 398 alin. (1) Cod civil, a dispus ca autoritatea părintească cu privire la cei doi minori să fie exercitată de pârâtă, în temeiul art. 400 Cod civil, stabilind domiciliul minorilor la mamă, părinte împreună cu care aceştia au locuit în mod statornic.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul V.I., solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii sale, astfel cum a fost formulată şi motivată, cu consecinţa desfacerii căsătoriei din vina pârâtei, reluarea de către aceasta a numelui avut anterior căsătoriei, încredinţarea minorilor către reclamant spre creştere şi educare şi stabilirea unei contribuţii de întreţinere pe seama minorilor, în sarcina pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 396/03.10.2013 pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de reclamantul V.I. în contradictoriu cu pârâta V.M., împotriva sentinţei primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus ca autoritatea părintească asupra celor doi minori să se exercite în comun de către ambii părinţi; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii şi a obligat pârâta V.M. la plata către reclamantul V.I. a sumei de 20 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, referitor la exercitarea autorităţii părinteşti, este întemeiată critica reclamantului cu privire la soluţia primei instanţe de a dispune ca aceasta să se facă exclusiv de către mamă. Cu privire la acest aspect, tribunalul a constatat faptul că regula în materie o constituie exercitarea în comun, de către ambii părinţi, a autorităţii părinteşti; conform art. 397 din noul Cod civil, legiuitorul a admis pe cale de excepţie şi posibilitatea ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de un singur părinte, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului (art. 398 şi art. 507 C.civ.).

În prezenta cauză, tribunalul nu a identificat un atare motiv întemeiat, care să justifice exercitarea autorităţii părinteşti doar de către mamă, distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi neputând constitui un asemenea motiv, câtă vreme părţile pot comunica şi la distanţă, prin mijloace moderne, de genul telefon, fax, internet, pentru luarea celor mai bune decizii importante privind creşterea şi educarea minorilor; aşadar, autoritatea părintească constă în dreptul şi îndatorirea părinţilor de

Pagina 31 din 43

a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia (art.487 noul Cod civil), motiv pentru care se impune a acorda posibilitatea ca ambii părinţi să se implice efectiv în luarea hotărârilor importante din viaţa copiilor lor.

Drept urmare, instanţa de apel a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în comun, de către ambii părinţi.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Vasiu Monica, solicitând modificarea deciziei atacate, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe, privind exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de mamă, cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de prevederile art. 299 şi urm. C. pr. civ., coroborate cu prevederile art. 396 şi urm. Cod civil, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Arad pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.

În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la cei doi minori ai părţilor, raportat la starea de fapt reţinută de instanţa de apel, care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, potrivit formei actuale a art. 304 C.pr. civ., Curtea constată că, în speţă, s-a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 397-398 C.civ.

Astfel, conform art. 397 C.civ., autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel, iar potrivit art. 398 Cod civil, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, doar atunci când există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului.

Exercitarea autorităţii părinteşti de către un părinte reprezintă o situaţie de excepţie, ce poate fi dispusă numai atunci când exercitarea în comun a autorităţii părinteşti ar fi contrară interesului superior al copilului, ce trebuie să prevaleze în toate situaţiile în care instanţa de judecată dispune cu privire la un minor, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, care este în acord şi cu prevederile art. 396 Noul Cod civil, acest principiu fiind impus inclusiv în legătură cu drepturile ce revin părinţilor copilului.

Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 263 C.civ., astfel cum au fost clarificate prin prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, introdus prin Legea nr. 257/2013, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Faţă de prevederile legale menţionate mai sus, curtea constată că reclamantului nu i se poate refuza dreptul să aibă o viaţă de familie în continuare cu copiii săi minori, să vegheze la creşterea şi educarea acestora, deoarece altfel i s-ar încălca drepturile părinteşti. Împiedicarea ori limitarea nejustificată a legăturilor fireşti dintre minori şi tatăl lor ar afecta dreptul la respectul vieţii de familie, aşa cum conţinutul acestui drept a fost dezvoltat în jurisprudenţa CEDO.

Pagina 32 din 43

În speţă, s-a constatat în mod just de către tribunal că nu ar exista vreun motiv temeinic pentru ca tatăl să fie exclus de la exerciţiul autorităţii părinteşti. Faptul că părţile locuiesc în ţări diferite nu poate constitui un astfel de motiv, neputând fi reţinută, ca întemeiată, afirmaţia recurentei privind imposibilitatea exercitării în comun a autorităţii părinteşti.

Această instituţie nu presupune o prezenţă fizică a părinţilor în acelaşi loc în momentul luării unei hotărâri cu privire la persoana minorilor, şi nici acordul expres pentru fiecare act în parte, ci o consultare a părinţilor, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune pentru copii cu privire la aspecte de o oarecare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.

Ca atare, faţă de modalităţile multiple de comunicare existente în prezent, nu pot fi reţinute argumentele pârâtei, fiind în interesul evident al copiilor ca ambii lor părinţi să se implice activ în creşterea şi educarea lor.

Interesul superior al celor doi minori ai părţilor a fost apreciat corect de tribunal, în funcţie de vârsta lor, de situaţia părinţilor, de dreptul de a fi crescuţi şi educaţi de ambii părinţi şi de a se bucura de prezenţa acestora cât mai mult timp posibil, pentru a deveni adulţi echilibraţi psihic şi emoţional. În consecinţă, se impune concluzia că interesul minorilor este acela de a nu fi privaţi de dragostea, educaţia şi grija pe care i-o poate da fiecare dintre aceştia şi cu care fiecare poate contribui la dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală şi socială a copiilor.

Probatoriul administrat în cauză nu a relevat un eventual pericol pentru dezvoltarea fizică ori psihică a minorilor prin faptul că părinţi vor exercita în comun autoritatea părintească, cu atât mai mult cu cât pârâta-recurentă, la care a fost stabilit domiciliul minorilor, locuieşte în Italia, putând avea astfel un control direct şi concret asupra modului în care copiii vor fi educaţi şi îngrijiţi, dar acest lucru nu trebuie să îl împiedice pe reclamant să-şi aducă o contribuţie efectivă la creşterea copiilor săi.

Faptul că reclamantul nu a prezentat copiilor situaţia reală dintre părţi şi că nu a supravegheat corespunzător minorii este regretabil, însă aceste aspecte prezintă relevanţă şi au fost determinante în luarea măsurii de stabilire a domiciliului copiilor la mamă, neputând conduce la concluzia că se impune excluderea tatălui de la exercitarea autorităţii părinteşti asupra lor, noţiuni ce nu trebuie confundate. Chiar dacă tatăl nu s-a îngrijit adecvat de copii săi, în perioada în care i-a supravegheat direct, acest lucru nu poate conduce automat la concluzia că nu este capabil să ia deciziile pe care autoritatea părintească le presupune şi care, aşa cum am arătat mai sus, se referă la aspecte de o oarecare însemnătate, nu orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.

§§.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCIIVVIILL 12. Acţiune în evacuare. Aplicarea legii procesuale civile

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 2821, art. 725 alin. (1), alin. (3)

Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub vechea lege.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 166 din 19 februarie 2014, F.Ş.

Pagina 33 din 43

Prin decizia civilă nr. 295/R/26.06.2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 542/208/2011 a fost anulat ca netimbrat recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva sentinţei civile nr. 262/28.01.2013 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. 542/208/2011 în contradictoriu cu pârâţii E.C. şi B.M.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând desfiinţarea (casarea) ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, Tribunalul Caraş-Severin.

În motivare a invocat că instanţa a procedat în mod greşit la calificarea în recurs a apelului declarat, având în vedere obiectul litigiului (evacuare între persoane fizice) şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A invocat că în mod greşit a fost anulat ca netimbrat apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe.

În drept a invocat dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., art. 304 pct. 9 C. pr. civ. La termenul de judecată din 19.02.2014, în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1)

C. pr. civ. raportat la art. 2821 C. pr. civ., art. 299 alin. (1) C. pr. civ., instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 725 alin. (1) C. pr. civ. în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei primei instanţe (28 ianuarie 2013) „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege”, alin. (3) al aceluiaşi articol dispunând că „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.”

Pe de alta parte, art. 2821 alin. (1) C. pr. civ. în forma în vigoare la aceeaşi dată prevedea că „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

În consecinţă, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată (reiterat de reclamantă inclusiv pe calea recursului), hotărârea primei instanţe este supusă doar recursului. Cum tribunalul, soluţionând ca instanţă de recurs - cu respectarea dispoziţiilor legale - calea de atac promovată de reclamantă împotriva sentinţei, a pronunţat o hotărâre irevocabilă, nesusceptibilă de recurare, recursul a fost respins ca fiind inadmisibil.

13. Contestaţie în anulare. Neîndeplinirea procedurii de citare. Condiţii

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 317 alin. (1) pct. 1 Articolul 317 alineatul (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

prevede că „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea

Pagina 34 din 43

apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”.

Aşadar, textul de lege precitat are în vedere neîndeplinirea procedurii de citare la judecarea pricinii în calea de atac a recursului şi nicidecum nelegala citare a părţii în calea de atac a apelului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 109 din 29 ianuarie 2014, G.O.

Prin contestaţia în anulare înregistrată la data de 06.11.2013 la Curtea de

Apel Timişoara sub nr.1120/59/2013, contestatorul S.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii P.M.T. şi C.L.M.T., anularea Deciziei civile nr. 1385/22.10.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 27752/325/2010.

În motivare, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., învederând că, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de recurs, a solicitat casarea deciziei date de către Tribunalul Timiş în apel, invocând prevederile art. 304 pct. 5 C. pr. civ., având în vedere că instanţa de apel a judecat cauza cu încălcarea prevederilor procedurale, în sensul că în şedinţa publică a stabilit termen în cunoştinţă ambelor părţi prezente pentru data de 20.05.2013, astfel cum rezultă din caietul grefierului din data de 22.03.2013, iar ulterior a schimbat terenul pentru data de 29.04.2013, fără a mai dispune citarea părţilor.

Că, nu s-a datorat unei erori consemnarea din caietul grefierului, aşa cum reţine în mod greşit instanţa de recurs, ci data de 20.05.2013 reprezintă termenul dat în cunoştinţă în prezenţa ambelor părţi în sala de judecată, termen pe care ulterior instanţa de apel l-a modificat, fără să citeze părţile, aşa cum ar fi fost legal, aspecte confirmate şi de reprezentanta P.M.T.

Prin urmare, contestatorul a susţinut că decizia pronunţată s-a dat în lipsa de procedură, fiind încălcate dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. pr. civ., deoarece instanţa de judecată a soluţionat cauza în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Prin Decizia civilă nr. 109 din 29 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 1120/59/2013, Curtea de Apel Timişoara a respins contestaţia în anulare formulată de contestatorul S:A. împotriva Deciziei civile nr. 1385 din 22 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 27752/325/2010.

Pentru a pronunţa această hotărârea Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele considerente.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. Când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.

Or, în speţă, nu se invocă neîndeplinirea procedurii de citare la pronunţarea Deciziei civile nr. 1385/22.10.2013 a Curţii de Apel Timişoara (irevocabilă), ca instanţă de recurs, ci neîndeplinirea procedurii de citare la pronunţarea deciziei instanţei de apel, aspect care însă a fost pe deplin analizat de către instanţa de recurs şi care, astfel, se impune cu forţa autorităţii de lucru judecat.

Cu alte cuvinte, motivele invocate prin contestaţia în anulare reprezintă o reiterare a motivelor din cererea de recurs, ca şi cum ar fi posibil recursul la recurs, ceea ce nu este admisibil.

În realitate, Curtea constată că motivele invocate prin contestaţia în anulare vizează o pretinsă eroare de judecată şi de apreciere a probelor a instanţei de recurs cu privire la neîndeplinirea procedurii de citare în faza apelului.

Pagina 35 din 43

Faţă de cele de mai sus, văzând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., Curtea a respins contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.A.

14. Hotărâre nesusceptibilă de apel. Motive de recurs - Codul de procedură civilă 1865 – art. 3041 Chiar dacă, în cazul hotărârilor ce intră sub incidenţa art. 3041 din Codul de

procedură civilă din 1865, instanţa poate examina cauzele sub toate aspectele, recurentul este ţinut să formuleze critici concrete privind hotărârea recurată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 76 din 22 ianuarie 2014, F.Ş. Prin sentinţa civilă nr. 2881/24.10.2013 pronunţată în rejudecare de Tribunalul

Arad în dosarul nr. 985/108/2012* a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii L.M. şi L.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.

În consecinţă, a fost anulată Hotărârea nr. 22 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 în partea privind cuantumul total al despăgubirilor pentru expropriere şi au fost respinse restul pretenţiilor reclamanţilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la 20.02.2013, reclamanţii au solicitat anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 22 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea reală a terenului expropriat în suprafaţă de 474 mp (respectiv suma de 4740 euro - raportat la valoarea de 10 euro/mp), la exproprierea suprafeţei de 1186 mp şi plata despăgubirilor corespunzătoare în sumă de 11860 euro.

În motivare, au arătat că sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 4600 mp. În calitate de titulari ai dreptului real de proprietate asupra terenului mai sus

menţionat, au fost înştiinţaţi că pe o suprafaţă de 474 mp din terenul de mai sus urmează să treacă autostrada Arad-Nădlac, pentru această suprafaţă de teren expropriată urmând a li se plăti despăgubiri.

În data de 08.10.2011, cu ocazia întrunirii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, prin procesul-verbal nr. 22 s-a stabilit ca limită a despăgubirilor suma de 0,16 euro/mp, reclamanţii arătând că nu sunt de acord cu acest cuantum al despăgubirilor pe care îl consideră infim faţă de valoarea de circulaţie a terenurilor pe piaţă, precum şi faţă de valoarea despăgubirilor acordate anterior, acestea având o valoare cuprinsă între 4,34 euro şi 10 euro/mp.

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 23.01.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 985/108/2012 s-a admis în parte acţiunea s-a dispus anularea în parte a hotărârii de despăgubiri nr. 22 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 256/2010 cu privire la valoarea despăgubirilor şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 700 lei despăgubiri pentru exproprierea suprafeţei de 474 mp de teren arabil.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul. Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 665 din 25.04.2013, a admis

recursurile declarate, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pagina 36 din 43

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că prima instanţă nu a stabilit despăgubirea pe baza raportului de expertiză cerut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În rejudecare, potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, tribunalul a dispus efectuarea unei lucrări de expertiză cu respectarea dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv stabilirea preţului real al terenului prin analiza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru suprafeţe de teren similare.

Astfel, experţii au stabilit, prin compararea condiţiilor vânzării a trei terenuri similare din aceeaşi zonă în perioada august 2011 – noiembrie 2012, că valoarea de piaţă a terenului expropriat este de 3,65 euro/mp.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, a indicat elementele componente ale despăgubirii propuse şi neacceptate de expropriaţi (valoarea imobilului şi prejudiciul cauzat), elemente care, în opinia sa, au fost avute în vedere la calculul despăgubirilor contestate în prezenta cauză şi a expus criteriile ce stau la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor.

A arătat că, în prezent, cadrul legal al exproprierii e reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 255/2010, raportul de evaluare fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 11 din lege, ale Legii nr. 33/1994 şi ale standardelor internaţionale de evaluare, valoarea stabilită în cuprinsul său fiind una specială, mai mare decât valoarea de piaţă, interesul general (în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004) fiind corelat cu cel privat, al proprietarilor.

A arătat că indicatorii tehnico-economici ai obiectivului „autostrada Nădlac-Arad” au fost aprobaţi prin Hotărârea Guvernului nr. 1480/2009, iar suma globală necesară despăgubirilor a fost stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 416/2010 şi suplimentată prin Hotărârea Guvernului nr.1248/2010.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041, art. 306

alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut că recursul este o cale extraordinară de atac care, în principiu, nu determină rejudecarea în fond a cauzei.

De la regula caracterului nedevolutiv al recursului există excepţia introdusă de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ. potrivit cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu este supusă apelului (situaţia în cauză) nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C. pr. civ., instanţa putând să analizeze cauza sub toate aspectele.

Având în vedere dispoziţiile art. 316 C. pr. civ., efectul devolutiv al prezentului demers judiciar al pârâtului este supus (şi) limitării exprimate prin adagiul „tantum devolutum quantum appellatum”, instanţa de recurs neputând examina cauza decât cu referire la motivele (inclusiv altele decât cele de casare prevăzute de art. 304 C. pr. civ., conform celor mai sus-arătate) expuse de recurent, cu excepţia prevăzută de art. 306 alin. (2) C. pr. civ.

În cauza de faţă, prima instanţă a admis în parte cererea reclamanţilor şi a majorat cuantumul despăgubirilor cuvenite acestora ca urmare a exproprierii, având în vedere raportul de expertiză întocmit în baza contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosar şi dispoziţiile legale indicate în considerentele hotărârii recurate, conformându-se celor dispuse cu caracter obligatoriu conform art. 315 C. pr. civ. prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare.

Or, pe calea prezentului recurs, pârâtul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 33/1994 referitoare la componentele despăgubirii şi la calculul cuantumului acestora, la evoluţia legislaţiei speciale în materie de

Pagina 37 din 43

expropriere, la principiile exproprierii pentru utilitate publică şi a invocat legalitatea raportului de evaluare pentru estimarea valorii de despăgubire conform Legii nr. 255/2010.

Se constată, astfel, că susţinerile recurentului au caracter general, ele neconstituindu-se în critici punctuale ale modului în care instanţa a interpretat şi aplicat normele legale pe care şi-a întemeiat hotărârea, ale pertinenţei şi concludenţei contractelor reţinute ca relevante de instanţă, ale categoriilor de despăgubiri apreciate ca intrând sub incidenta dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi acordate, ca atare, reclamanţilor.

Cum recurentul însuşi nu a formulat critici în sensul menţionat, în lipsa investirii nici instanţa de recurs nu poate examina sentinţa sub aceste aspecte decât cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art.129 alin. ultim C. pr. civ. şi a principiului „tantum devolutum quantum appellatum”, mai sus menţionat, iar aprecierea ca întemeiată a criticilor mai sus arătate şi admiterea recursului declarat împotriva sentinţei pronunţate după rejudecare, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ar echivala cu încălcarea de către instanţa de recurs a dispoziţiilor art. 315 C. pr. civ.

Pentru aceste considerente, văzând că dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. pr. civ. nu sunt incidente în cauză, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., art. 3041 C. pr. civ., instanţa a respins recursul declarat de pârât.

15. Noul Cod de procedură civilă. Recurs. Inadmisibilitate. Efecte

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată: art. 457

alin. (3)

Potrivit art. 457 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, „Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”.

Prin urmare, întrucât s-a bazat pe o menţiune inexactă din cuprinsul hotărârii, neavând o culpă în declararea unei căi de atac neprevăzute de lege, partea nu poate pierde dreptul său legal de a promova calea de atac prevăzută de lege.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 107/R din 29 ianuarie 2014, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 3297/3.10.2013, pronunţată în dosarul nr.

4111/115/2013, Tribunalul Caraş-Severin a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamantul C.M.C.O. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.M.C.O. La termenul din 29.01.2014, din oficiu, în baza art. 245 şi 247 din noul Cod de

procedură civilă, fără a analiza deci motivele de recurs invocate, având în vedere şi art. 457 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care a şi reţinut-o.

Prin Decizia civilă nr. 107/R din 29 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 4111/115/2013, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat

Pagina 38 din 43

de reclamantul C.M.C.O. împotriva Sentinţei civile nr. 3197 din 3 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos. Art. 457 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă prevede: „Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege,

exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”.

În prezentul litigiu se constată situaţia avută în vedere de textul legal citat. Hotărârea primei instanţe este supusă căii de atac a apelului în conformitate

cu art. 466 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Şi în cazul în care se consideră că acţiunea reclamantului se încadrează în

dispoziţiile Legii nr. 221/2009, hotărârea primei instanţe este supusă tot căii de atac a apelului, în conformitate cu art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În speţă însă, prima instanţă a indicat în sentinţă în mod inexact calea de atac a recursului, iar reclamantul, în considerarea acestei menţiuni, a declarat recurs, iar nu apel, care este calea de atac legală.

Deşi recursul este inadmisibil, urmând a fi respins în considerarea acestei excepţii, reclamantul nu pierde dreptul său legal la apel, neavând o culpă în declararea unei căi de atac neprevăzute de lege, întrucât s-a bazat pe menţiunea (inexactă) din cuprinsul hotărârii primei instanţe.

Art. 457 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă prevede că în această situaţie hotărârea instanţei de control judiciar se va comunica din oficiu tuturor părţilor, iar de la data comunicării începe să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege, în cazul de faţă apelul.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 466 alin. (1) şi art. 457 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, Curtea a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul C.M.C.O. împotriva sentinţei civile nr. 3297/3.10.2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 4111/115/2013, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Caraş-Severin.

16. Recurs împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în

judecată prevăzute de art. 200 din Noul Cod de procedură civilă. Inadmisibilitate

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată: art. 200

alin. (4), (5), (6), art. 483 alin. (1) Potrivit art. 200 alin. (4), (5) şi (6) din Noul Cod de procedură civilă, împotriva

încheierii de anulare reclamantul va putea face, în 15 zile de la comunicarea încheierii, numai cerere de reexaminare, încheierea dată în cererea de reexaminare fiind definitivă, iar conform art. 483 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Pagina 39 din 43

În consecinţă, din interpretarea textelor legale de mai sus rezultă că recursul împotriva încheierii de anulare şi încheierii date în cererea de reexaminare este inadmisibil.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 359 din 9 aprilie 2014, G.O.

Prin Încheierea nr. 2165/PI/ 16.09.2013 pronunţată în dosar nr. 8623/30/2013,

Tribunalul Timiș a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O.R.G., născut la […], fiul lui G. şi L.M.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut următoarele: Cererea de chemare în judecată nu îndeplinea toate condiţiile prevăzute la art.

194-196 NCPC, prin comunicarea emisă în data de 27.08.2013, reclamantului i s-a pus în vedere să complinească lipsurile cererii, respectiv: să indice codul numeric personal, valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare; să depună înscrisurile doveditoare într-un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar pentru fiecare parte, conform art. 150 NCPC, precum şi obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 12405 lei şi timbru judiciar de 5 lei, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii.

Din dovada de înmânare aflată la fila 5 dosar reiese că reclamantului i-au fost comunicate lipsurile cererii de chemare în judecată la data de 29.08.2013, astfel că termenul de complinire a lipsurilor s-a împlinit în data de 10.09.2013.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu s-a conformat următoarelor obligaţii: să indice codul numeric personal, valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare; să depună înscrisurile doveditoare într-un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar pentru fiecare parte, conform art. 150 NCPC, precum şi să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 12405 lei şi timbru judiciar de 5 lei, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii.

În acest context, tribunalul a constatat că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a complini lipsurile cererii de chemare în judecată în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC, astfel că în temeiul art. 200 alin. (3) a anulat cererea.

Împotriva acestei încheieri petentul O.R.G. a formulat cerere de reexaminare înregistrată la Tribunalul Timiş sub numărul de dosar 8623/30/2013/a1, apreciind că încheierea este nelegală şi netemeinică

Prin Încheierea din 14.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 8623/30/2013/a1, Tribunalul Timiş a respins cererea de reexaminare a Încheierii civile nr. 2165/PI/16.09.2013, pronunţată în dosarul nr. 8623/30/2013, formulată de petentul O.R.G., încheierea fiind definitivă.

Pentru a pronunţa această încheiere, Tribunalul a reţinut următoarele: Potrivit art. 200 alin. (4), (5) şi (6) NCPC împotriva încheierii de anulare,

reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării. Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii. Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).

Se apreciază că împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, petentul avea posibilitatea sa formuleze o cerere de reexaminare distinctă, în cazul în care contesta valoarea stabilită prin rezoluţie administrativă.

Pagina 40 din 43

În ceea ce priveşte completările solicitate prin rezoluţie, se constată împrejurarea că petentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.

Prin urmare, tribunalul, a constatat ca nu s-a făcut dovada că măsura anulării a fost dispusă eronat sau că neregularităţile au fost înlăturate de reclamant în termenul acordat potrivit alin. (2) al art. 200 NCPC, a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare.

Prin Decizia civilă nr. 359 din 9 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. 8613/30/2013/a1.1, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul O.R.G. împotriva Încheierii din 14 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8623/30/2013/a1.

Pentru a pronunţa această soluţie, în urma examinării excepţiei inadmisibilităţii, invocată din oficiu, Curtea a apreciat că această excepţie este întemeiată, pentru argumentele de mai jos:

Potrivit art. 200 alin. (4), (5) şi (6) din Noul Cod de procedură civilă, împotriva

încheierii de anulare reclamantul va putea face în 15 zile de la comunicarea încheierii, numai cerere de reexaminare, încheierea dată în cererea de reexaminare fiind definitivă, iar conform art. 483 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.”

Din economia textelor legale de mai sus, reiese în mod neechivoc că împotriva încheierii de anulare există o singură cale de atac prevăzută de Noul Cod de procedură civilă, şi anume cererea de reexaminare, recursul fiind inadmisibil, deoarece încheierile date în cererea de reexaminare sunt definitive şi nu intră în categoria hotărârilor prevăzute de art. 483 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă.

17. Revizuire. Contrarietate de hotărâri pronunţate în materie

necontencioasă

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 322 pct. 7, art. 337 Potrivit art. 337 din Codul de procedură civilă din 1865, încheierile pronunţate

în materie necontencioasă „nu au puterea lucrului judecat”. Prin urmare, neoperând principiul puterii de lucru judecat, în scopul căruia a

fost instituit cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. pr. civ., o cerere de revizuire a unei hotărâri pronunţate în materie necontencioasă este neîntemeiată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 108 din 29 ianuarie 2014, G.O. Prin Sentinţa civilă nr. 1932/PI din 9 iulie 2013, pronunţată în dosarul nr.

8102/325/2013, Tribunalul Timiş a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenţii J.I. şi Comisia Locală de Fond Funciar Giroc împotriva Sentinţei civile nr. 4533/24.02.2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 1703/325/2009, şi Sentinţei civile nr. 11352/25.04.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 16911/325/2011, în contradictoriu cu intimatul C.V.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere considerentele de mai jos. Cu privire la excepţia tardivităţii invocată de intimat, Tribunalul a reţinut că în

dosarul nr. 16911/325/2011 revizuenţii nu au fost parte în proces, iar hotărârea nu le-a fost comunicată, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 7/1996.

Pagina 41 din 43

Având în vedere că înscrierea dreptului de proprietate al intimatului a avut loc la data de 10.07.2012, se consideră că termenul de 30 de zile curge de la această dată şi nu de la data de la care revizuenţii au avut cunoştinţă de înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de intimat, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere şi dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Conform dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, termenul de revizuire este de o lună şi în cazul prevăzut de art. 322 pct. 7, alin. (2) el curge de la pronunţarea ultimei hotărâri. În speţă, deoarece s-a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 11352/25.04.2012 pronunţată în dosarul nr. 16911/325/2011 Judecătoria Timişoara – ce s-a desfăşurat în procedură necontencioasă, în care revizuenţii nu au fost parte, în privinţa acestora nu a se poate reţine că a început să curgă termenul mai sus enunţat.

Raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

Totodată, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată de împrejurarea ca, în cadrul celui de al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă aceasta a fost invocată, instanţa să fi omis soluţionarea excepţiei puterii lucrului judecat.

Prin sintagma „una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi, cu privire la cele două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi.

Potrivit art. 1201 din Codul civil din 1864, „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate". Or, în speţă, deşi între cele două cauze există identitate de obiect, nu există identitatea de părţi şi cauză, astfel încât nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art. 1201 din Codul civil.

În concluzie, sentinţele invocate ca fiind potrivnice nu întrunesc exigenţele art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865, pentru a deschide calea de atac a revizuirii, iar pentru aceste considerente, cererea de revizuire promovată a fost respinsă de Tribunal ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comisia Locală de Fond Funciar Giroc, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, revizuenta recurentă a arătat că prima instanţă nu a analizat deloc condiţia identităţii de cauză, limitându-se doar să constate că nu este identică în cele două dosare.

Că, ambele dosare, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, au aceeaşi cauză. Astfel, în ambele dosare cauza petendi reprezintă scopul reclamantului de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, iar cauza debendi reprezintă contractul de vânzare-cumpărare care stă la baza aşa-zisei posesii a imobilului.

Pagina 42 din 43

De asemenea, a arătat că în ambele dosare temeiul de drept îl reprezintă dispoziţiile art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În legătură cu cealaltă condiţie, respectiv identitatea de părţi, a învederat că ambele privesc aceeaşi persoană, care are aceeaşi calitate: intimatul C.V. care a promovat ambele acţiuni.

În ceea ce priveşte pârâtul în dosarele respective, revizuenta a arătat că art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938 reglementează o procedură necontencioasă, în cadrul căreia „dacă nu s-a făcut opoziţiune, judecătoria se va pronunţa printr-o încheiere”, aşa încât, fiind o procedură specială, este practic imposibil să existe identitate de părţi.

Intimatul C.V. a formulat întâmpinare, căreia Curtea i-a conferit rolul unor concluzii scrise, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. pr. civ., solicitând respingerea recursului, cu motivarea că nu există identitate de cauză şi părţi.

Prin Decizia civilă nr. 108 din 29 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 8102/325/2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de revizuenta Comisia Locală de Fond Funciar Giroc împotriva Sentinţei civile nr. 1932/PI din 9 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8102/325/2013.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea, substituind motivarea primei instanţe, a reţinut următoarele:

Potrivit art. 337 din Codul de procedură civilă din 1865, încheierile pronunţate în materie necontencioasă „nu au puterea lucrului judecat”, astfel că în cauzele în care au fost pronunţate nu sunt incidente prevederile art. 1201 din Codul civil din 1864 şi art. 166 din Codul de procedură civilă din 1865, pentru a se putea invoca puterea lucrului judecat.

Prin urmare, neoperând principiul puterii de lucru judecat, în scopul respectării căruia a fost instituit cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. pr. civ., o cerere de revizuire a unei asemenea hotărâri este neîntemeiată.

În speţă, hotărârea a cărei anulare se solicită prin cererea de revizuire de faţă (Sentinţa civilă nr. 11352/25.04.2012) a fost pronunţată în cadrul unei proceduri necontencioase, conform art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938, hotărâre care nu are puterea de lucru judecat potrivit art. 337 C. pr. civ., iar partea interesată care nu a fost prezentă în instanţă are posibilitatea, conform doctrinei, să utilizeze o altă cale legală împotriva actului autorizat prin această procedură necontencioasă.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins recursul revizuentei.

18. Suspendarea judecăţii în temeiul art. 1551 din Codul de procedură

civilă din 1865. Condiţii

- Codul de procedură civilă 1865 – art. 1551 alin. (1) Suspendarea judecăţii dispusă în temeiul art. 1551 alin. (1) din Codul de

procedură civilă din 1865 presupune ca desfăşurarea procesului să fie împiedicată din vina reclamantului, suspendarea intervenind pentru a sancţiona culpa procesuală a acestuia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 46 din 16 ianuarie 2014, F.Ş. Prin încheierea civilă pronunţată la 13 decembrie 2012 de Tribunalul Arad a

fost suspendată în baza art. 1551 Codul de procedură civilă judecata acţiunii civile

Pagina 43 din 43

formulata de reclamantul S.G. în contradictoriu cu pârâta P.L., având ca obiect pretenţii.

Pentru a dispune această măsură, tribunalul a constatat că citaţia emisă pe numele reclamantului a fost restituită cu menţiunea "destinatar necunoscut la adresa indicată". Şi a apreciat că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 112 alin. (1) C. pr. civ. astfel că desfăşurarea procesului este împiedicată din vina părţii reclamante prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege.

Împotriva Încheierii a declarat recurs reclamantul, susţinând în esenţă că hotărârea este netemeinică şi nelegală deoarece instanţa a fost încunoştinţată că reclamantul nu se afla la adresa de domiciliu, ci în executarea pedepsei în Penitenciarul Arad.

Deliberând asupra recursului, Curtea a reţinut că din cuprinsul încheierii recurate rezultă că suspendarea cauzei a fost dispusă în baza art. 1551 C. pr. civ. deoarece reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 112 alin. (1) C. pr. civ. privind indicarea domiciliului.

Conform art. 1551 C. pr. civ., când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.

Reclamantul a indicat în cererea de chemare în judecată domiciliul la care să-i fie comunicate actele de procedură astfel că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 112 alin. (1) C. pr. civ. Restituirea citaţiei cu menţiunea „destinatar necunoscut la adresa indicată" nu are drept consecinţă împiedicarea judecării procesului, deoarece conform art. 98 C. pr. civ., orice schimbare a domiciliului indicat conform art. 112 alin. (1) C. pr. civ. trebuie adusă la cunoştinţa instanţei şi a părţii adverse sub sancţiunea neluării ei în seamă, deci sub sancţiunea de a se considera procedura îndeplinită la domiciliul indicat iniţial de parte.

În consecinţă, instanţa de recurs a constatat că în prezenta cauză nu a fost împiedicată judecarea cauzei prin faptul că până la termenul de judecată din 13.12.2012 reclamantul nu a comunicat instanţei schimbarea domiciliului la care să-i fie comunicate actele de procedură

Prin urmare, Curtea a reţinut că încheierea de suspendare în temeiul art. 1551 C. pr. civ. a cauzei a fost pronunţată în lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de textul de lege citat, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. pr. civ., a admis recursul, a casat încheierea atacată şi a trimis cauza Tribunalului Arad pentru continuarea judecăţii.