Articolul 733. Temeiurile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării

Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul

părţilor.

1. Contractul valabil încheiat produce efecte juridice, adică dă naştere drepturilor şi obligaţiilor pentru părţile

acestui contract şi, în condiţiile legii, pentru terţi. Ulterior încheierii contractului însă pot interveni diferite

circumstanţe în rezultatul cărora una sau toate părţile contractului nu mai au interesul ca acesta să producă

efecte juridice. De menţionat că interesul de a înlătura efectele juridice ale contractului poate exista atît în

cazul în care contractul nu a fost executat din vina uneia dintre părţi cît şi în cazul în care nu se pune

problema executării contractului sau nici una dintre părţile contractului nu este vinovată pentru neexecutarea

unor clauze din contract. În cazul cînd există interesul uneia sau a tuturor părţilor de a elimina efectele

produse de contract se pune problema dreptului părţilor de a desfiinţa contractul şi de a înlătura, în măsura în

care aceasta mai este posibil, efectele pe care le-a produs contractul respectiv atît pentru părţi cît şi pentru

terţi.

2. Pentru a defini dreptul uneia sau a ambelor părţi de a desfiinţa contractul legiuitorul a folosit termenii de

rezoluţiune, reziliere şi revocare. Prin rezoluţiunea contractului se înţelege desfiinţarea retroactivă a

contractelor cu executare uno ictu (instantanee) în cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile

contractuale. Deci prin declaraţia de rezoluţiune contractul încetează să producă efecte juridice chiar de la

momentul încheierii contractului. Deşi produce efecte retroactiv ca şi în cazul nulităţii rezoluţiunea se

deosebeşte de nulitate în primul rînd prin faptul că temeiurile de rezoluţiune apar abia după încheierea

valabilă a contractului pe cînd temeiurile nulităţii existau la momentul încheierii contractului, fapt ce

împiedică contractul să producă efecte juridice. Prin reziliere trebuie de înţeles acea sancţiune juridică care

intervine în cazul neexecutării unui contract cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor

contractului pentru viitor. Aceasta înseamnă că prestaţiile efectuate anterior de către părţi nu se restituie şi

părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta pe viitor. De menţionat că vor fi aplicate regulile de la

reziliere şi în cazul contractelor care după natura lor sînt contracte uno ictu, dacă obligaţiile contractuale se

execută în rate şi fiecare rată poate fi considerată o obligaţie separată. În acest caz dacă se execută

necorespunzător una din rate rezoluţiunea contractului va interveni numai în cazul în care partea care are

dreptul de rezoluţiune nu are nici un interes în prestaţiile anterioare. Spre exemplu în cazul contractului de

furnizare a materiei prime cumpărătorul, dacă a fost furnizată materie primă necalitativă, nu va putea

desfiinţa contractul cu efect retroactiv decît în cazul în care va demonstra că nu are nici un interes să

folosească materia primă furnizată anterior. În caz contrar el va putea rezilia contractul în partea ce ţine de

materia primă necalitativă ş în partea ce ţine de materia primă care ar urma să fie furnizată pe viitor dar va fi

obligat să respecte contractul în partea ce se referă la prestaţiile care nu au fost executate pînă la momentul

cînd s-a născut dreptul de reziliere. Prin revocare trebuie să înţelegem de asemenea desfiinţarea unui contract

în temeiul voinţei ambelor părţi sau a uneia dintre părţi. Spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care

intervin în cazul în care nu este executată obligaţia contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu

este necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale. În rezultatul revocării contractului aceasta

încetează de a mai produce efecte juridice. Momentul de cînd încetează să producă efecte juridice contractul

revocat depinde de natura contractului. Astfel în cazul contractelor cu executare uno inctu revocarea va

desfiinţa contractul cu efect retroactiv (efecte similare rezoluţiunii) iar în cazul contractelor cu executare

succesivă în rezultatul revocării contractul va înceta să producă efecte pentru viitor (efecte similare

rezilierii).

3. Trebuie însă de avut în vedere că în unele cazuri a folosit noţiunile de rezoluţiune, reziliere şi cu un alt

sens decît cel acceptat de majoritatea doctrinei (vezi spre exemplu comentariul la art. 844). În aceste condiţii

va trebui ca efectele desfiinţării contactului să fie determinate în dependenţă de natura contractului fără a ţine

cont de termenii folosiţi de legiuitor.

4. În acest articol este stipulată regula generală potrivit căreia un contract poate fi desfiinţat în orice moment

prin acordul ambelor părţi. Posibilitatea părţilor de a desfiinţa contractul rezultă din principiul libertăţii

contractului. Cine a încheiat contractul trebuie să aibă şi dreptul şi de a-l modifica sau de a-l desfiinţa.

Aceasta este conform adagiului – Eodem modo quo oritur, eodem modo dissolvitur (Ce a fost creat prin

acord poate fi desfiinţat prin acord).

5. Prin voinţa uneia dintre părţi contractul poate fi desfiinţat numai în temeiurile şi cu respectarea procedurii

stabilite de lege. Această soluţie se justifică pornind de la faptul că contractul este rezultatul de voinţă al

ambelor părţi şi conform regulii simetriei doar prin voinţa ambelor părţi pot fi aduse atingeri rezultatului

voinţei comune. Doar în cazurile prevăzute de lege una dintre părţi poate afecta în vre-un mod rezultatul

voinţei comune.

6. Pentru desfiinţarea contractului nu are importanţă buna sau rea credinţa debitorului. Pentru aceasta este

suficient să se constate că debitorul nu şi-a executat obligaţia sau că există dreptul de a desfiinţa contractul în

lipsa unei neexecutări şi faptul că se întrunesc alte condiţii de care depinde dreptul creditorului de a desfiinţa

contractul. Creditorul va putea însă să-şi exercite dreptul de desfiinţare a contractului cu respectarea regulilor

cu privire la bună credinţă (vezi comentariul la art. 513), deoarece toate drepturile (deci şi cel cu privire la

desfiinţarea contractului) trebuie să fie exercitate de către titular cu bună credinţă. Deci în cazul în care

creditorul va declara cu rea credinţă contractul desfiinţat declaraţia acestuia nu va produce efecte juridice.

7. În cazul în care contractul se desfiinţează din cauza neexecutării de către una dintre părţi a obligaţiilor

contractuate desfiinţarea contractului poate fi făcută doar cu respectarea regulilor cu privire la punerea în

întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710). Deci creditorul poate declara rezoluţiunea

contractului doar în cazul în care va notifica debitorul despre neexecutare şi va acorda acestuia un termen

suplimentar. Creditorul are dreptul să cu excepţia cazurilor în care debitorul se consideră în întîrziere de

drept sau acordarea termenului suplimentar nu este obligatorie.

8. Nu trebuie de confundat desfiinţarea contractului prin voinţa uneia sau a ambelor părţi cu încetarea

contractului în cazul în care acesta nu mai poate produce efecte juridice sau nu mai poate fi menţinut

indiferent de voinţa părţilor. Astfel contractul va înceta indiferent de voinţa părţilor contactului în urma

decesului (lichidării) uneia dintre părţi, în cazul în care contractul este intuitu personae şi deci drepturile şi

obligaţiile din contract nu pot trece la succesori. Această distincţie este importantă deoarece doar în cazul în

care contractul se desfiinţează prin voinţa părţilor se pune problema existenţei temeiurilor şi a respectării

procedurii desfiinţării iar în cazul în care legea prevede încetarea contractului efectele acestuia încetează

indiferent de circumstanţele cazului.

Articolul 734. Clauza de rezoluţiune

661 (1) Părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului. (2) Acordul

privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege,

contract sau uzanţe nu rezultă altfel.

1. Scopul acestui articol este de a consfinţi dreptul părţilor de a prevedea în contract clauze exprese privind

rezoluţiunea contractului de către una din părţi şi în alte cazuri decît cele prevăzute de lege şi de a stabili

forma acordului din care rezultă clauza cu privire la dreptul de rezoluţiune. Spre exemplu contractul poate

prevedea dreptul de rezoluţiune al unei părţi, în cazul în care cealaltă parte nu prezintă garanţiile convenite.

2. Clauza privind dreptul de rezoluţiunea a contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pact

comisoriu. Pactul comisoriu nu se prezumă ci trebuie să fie stipulat în mod expres de către părţi, fie în

contract, fie printr-un acord separat.

3. Clauza de rezoluţiune poate prevedea mai multe modalităţi în care va opera rezoluţiunea. În primul rînd

prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea dreptul unei dintre părţi de a declara rezoluţiunea contractului

în conformitate cu regula stipulată în articolul 737. În al doilea rînd părţile pot prevedea că contractul este

rezolvit de plin drept în cazul în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia nici după punerea în întîrziere sau

somare. În al treilea rînd prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea că contractul este desfiinţat de drept,

fără a mai fi necesară punerea în întîrziere sau somarea ori respectarea altor formalităţi, dacă punerea în

întîrziere sau somarea nu este obligatorie conform articolelor 617 şi 710.

4. Clauza privind dreptul de rezoluţiune trebuie să îmbrace forma stabilită pentru contractul respectiv dacă

legea, contractul sau uzanţele nu prevăd altceva. În cazul în care părţile încheie contractul în condiţii de

formă mai riguroase decît cele stabilite de lege pentru contractul respectiv această formă nu este obligatorie

şi pentru clauza privind dreptul de rezoluţiune, dacă părţile nu au stipulat altceva. În acest caz clauza de

rezoluţiune trebuie să fie încheiată în forma stabilită de lege pentru contractul respectiv.

5. Nu trebuie de confundat clauza privind dreptul unei părţi de a desfiinţa contractul cu acordul prin care

ambele părţi vor desfiinţa contractul. Dacă în primul caz contractul este desfiinţat de una dintre părţi şi

această parte care declară despre desfiinţarea contractului este obligată să arate temeiul desfiinţării în al

doilea caz contractul este desfiinţat de ambele părţi şi părţile pot desfiinţa contractul fără a fi necesară

invocarea cauzelor desfiinţării.

6. Regula cu privire la forma acordului privind rezoluţiunea se referă atît la contractul prin care se stipulează

dreptul unea dintre părţi de a desfiinţa contractul cît şi la contractul prin care părţile desfiinţează contractul.

Deci în cazul în care contractul este rezolvit prin acordul părţilor acest acord trebuie să îmbrace forma cerută

pentru contractul rezolvit, dacă legea contractul sau uzanţele nu prevăd altfel.

7. Deşi nu este stipulat expres trebuie de avut în vedere că în cazul în care la încheierea contractului rezolvit

au fost necesare anumite formalităţi acestea vor trebui să fie respectate şi în cazul rezoluţiunii. Astfel acordul

privind rezoluţiunea contractului de vînzare-cumpărare a unui imobil va trebui să fie înregistrat la cadastrul

bunurilor imobile pentru că în caz contrar cumpărătorul va fi în continuare înregistrat drept proprietar al

imobilului chiar dacă există un acord autentificate notarial despre desfiinţarea contractului.

Articolul 735. Rezoluţiunea în cazul neexecutării esenţiale

(1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi.

(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanţe:

a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu

excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil

rezultatul scontat;

b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;

c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;

d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.

1. Scopul acestui articol este de a stabili că creditorul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în

care debitorul nu execută obligaţia în mod corespunzător sau în termenul stabilit (vezi comentariul la 662 art.

572) cu condiţia că neexecutarea este esenţială. De menţionat că dreptul de rezoluţiune nu este pus în

dependenţă de faptul dacă partea care nu a executat obligaţia este în culpă sau nu.

. Pentru ca declaraţia de rezoluţiune să producă efecte juridic este necesar să se întrunească următoarele

condiţii:

a) una din părţile contractului nu şi-a executat obligaţia contractuală. Trebuie de avut în vedere că prin

neexecutare trebuie să înţelegem orice încălcare a obligaţiilor contractuale, inclusiv executarea

necorespunzătoare sau cu întîrziere (vezi comentariul la art. 602);

b) neexecutarea este esenţială. Dacă neexecutarea este esenţială sau nu se va determina reieşind din

circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale pe care le are

creditorul în executarea corespunzătoare a obligaţiei, de gradul de vinovăţie al debitorului şi de alte

circumstanţe relevante. Părţile pot stipula în contracta criterii în dependenţă de care să se stabilească dacă

neexecutarea este esenţială sau nu;

c) partea care declară contractul rezolvit şi-a executat obligaţiile care rezultă din contract sau se declară gata

să execute contractul. Deci în cazul în care ambele părţi nu au executat în mod corespunzător obligaţiile

contractuale nici una dintre parţi nu are dreptul de a declara contractul rezolvit;

d) debitorul obligaţiei neexecutate a fost pus în întîrziere în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile

Codului civil punerea în întîrziere a debitorului este obligatorie cu excepţia cazului expres prevăzute de lege

(vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710) şi creditorul poate să-şi exercite drepturile faţă de debitor doar după

punerea în întîrziere a acestuia.

3. O parte are dreptul de rezoluţiune a contractului şi în cazul în care cealaltă parte trebuie să execute

prestaţia datorată în temeiul contractului către un terţ. Spre exemplu în cazul în cazul contractului în folosul

terţului stipulantul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care promitentul nu execută obligaţia

asumată faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 721).

4. Alin. (2) prevede cîteva circumstanţe în dependenţă de care se va determina dacă neexecutarea este

esenţială sau nu. Astfel neexecutarea este esenţială în cazul în care:

a) prin neexecutare creditorul a fost lipsit de posibilitatea de a obţine ceia ce aştepta în rezultatul

contractului. Deci va fi considerată esenţială orice neexecutare a debitorului care a împiedicat creditorul să

obţină rezultatul la care a sperat în momentul încheierii contractului. Spre exemplu va fi considerată

esenţială întîzierea chiar şi cu cîteva minute a cărăuşului care î-l pivează pe pasager de posibilitatea de a se

îmbarca în punctul de destinaţie într-un alt mijloc de transport sau întîrzierea depozitarului în rezultatul

căruia au pierit bunurile deponentului. Pentru aplicarea acestui criteriu se va ţine cont atît de voinţa

creditorului cît şi de faptul dacă rezultatul pe care-l aştepta creditorul putea fi obţinut în mod obiectiv. Deci

în care creditorul nu se aştepta la un anumit rezultat care era posibil sau în cazul în care creditorul se aştepta

să obţină un rezultat care obiectiv nu era posibil neexecutarea obligaţiei de către debitor nu va putea fi

considerată esenţială în temeiul acestui criteriu. Astfel în exemplu precedent întrîzierea cu cîteva minute a

cărăuşului nu va fi esenţială în cazul în care pasagerul nu ar fi reuşit să se îmbarce într-un alt mijloc de

transport chiar dacă cărăuşul ar fi ajuns la destinaţie în termenul preconizat. Acest criteriu nu este aplicabil şi

în cazul în care debitorul va demonstra că nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă în mod rezonabil

rezultatul pe care-l aştepta creditorul. Deci pentru a evita aplicarea acestui criteriu debitorul va trebui să

demonstreze nu numai faptul că nu a prevăzut că prin neexecutare î-l va priva pe creditor de ceea ce aştepta

sî obţină în rezultatul contractului dar şi faptul că reieşind din circumstanţele concrete ale cazului nici nu ar

fi putut să prevadă acest fapt chiar şi în condiţiile în care ar fi dat dovadă de diligenţă maximă;

b) executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa contractului. La aplicarea acestui criteriu

este relevantă natura obligaţiilor contractuale pentru care executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine

de esenţa obligaţiei. În acest caz nu este relevant gradul de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Spre

exemplu în cazul contractelor de furnizare a mărfurilor magazinelor de comerţ cu amănuntul furnizarea în

termen ţine de esenţa contractului;

c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. De regulă în dreptul civil forma vinovăţiei debitorului

nu este relevantă (vezi comentariul la art. 603). În acest caz însă anume de forma vinovăţiei debitorului va

depinde dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Deci dacă debitorul nu execută intenţionat sau din culpă

gravă obligaţia contractuală creditorul poate rezolvi contractul chiar dacă neexecutarea obligaţia nu a fost

executată în mod nesemnificativ. La aplicarea acestui criteriu însă va trebuie să se ţină cont de faptul că

drepturile trebuie exercitate cu bună credinţă. Deci chiar şi în cazul în care debitorul nu execută intenţionat

sau din culpă gravă obligaţiile creditorul nu va putea declara rezoluţiunea contractului dacă aceasta este

contrar bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513);

d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.

Acest criteriu se aplică în special în cazul executării obligaţiilor în rate. Astfel în cazul în care o rată a fost

executată în mod necorespunzător dar această neexecutare nu este esenţial şi deci nu dă dreptul creditorului

de a rezolvi contractul creditorul va putea totuşi rezolvi contractului dacă există temei să presupună că

această neexecutare va persista şi la executarea ratelor viitoare. 5. Legislaţia în vigoare nu interzice părţilor

contractului de a stabili prin contract şi alte circumstanţe în care neexecutarea va fi considerată esenţială şi

deci va permite creditorului să declare rezoluţiunea 663 contractului. Însă aceste prevederi vor trebuie să fie

stipulate ţinînd cont de principiul bunei credinţe. Astfel instanţa poate declara nulă clauza prin care se

stabileşte dreptul creditorului de a rezolvi contractul în cazul în care neexecutarea este neesenţială iar

rezoluţiunea va prejudicia disproporţionat debitorul care a întreprins anumite acţiuni în scopul pregătirii

executării. Spre exemplu A s-a obligat să elaboreze şi transmită lui B un program pentru computer pînă la

data de 31 decembrie. A propune să livreze programul de care B mai are nevoie şi pe care A nu-l poate vinde

altor persoane, doar la 31 ianuarie. În aceste condiţii B va putea cere despăgubiri pentru întîrziere dar nu va

putea rezolvi contractul.

Articolul 736. Garantarea executării corespunzătoare

Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare

esenţială din partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să

suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată

într-un termen rezonabil, partea care cere garanţii poate rezolvi contractul.

1. Scopul acestui articol este articol este de a proteja dreptul părţii care are temei de a considera că cealaltă

parte nu va putea sau nu va dori să execute contractul prin stabilirea dreptul acestia de a cere celeilalte părţi

garanţii şi de a rezolvi contractul în cazul în care în termenul stabilit nu vor fi prezentate garanţii sau dacă

garanţiile prezentate nu vor fi suficiente. În lipsa acestei dispoziţii o parte a contractului ar putea să se afle în

faţa unei dileme. Dacă va aştepta pînă la data la care trebuie executată obligaţia şi a aceasta nu va fi

executată partea va suferi prejudicii. Dacă, pe de altă parte, va declara contractul rezolvit, iar la data

executării va fi evident că obligaţia ar fi fost executată de cealaltă parte, acţiunile sale ar echivala cu

neexecutarea contractului şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi.

2. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este obligatoriu să existe o imposibilitate absolută pentru cealaltă

parte de a executa obligaţia. Este suficient doar ca partea care cere garanţii să aibă temei pentru a considera

în mod rezonabil că cealaltă parte nu va vrea sau nu va putea să-şi execute obligaţia în măsura în care va

putea fi considerat că există neexecutare esenţială, chiar dacă există alte indicii din care rezultă că aceasta va

putea sau va vrea să-şi execute obligaţia.

3. Această dispoziţie acordă părţii care în mod rezonabil este îndreptăţită să considere că va exista o

neexecutare esenţială dreptul:

a) de a cere celeilalte părţi garanţii suficiente că obligaţia va fi executată. Ce constituie garanţii suficiente se

va determina în dependenţă ce circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont şi de circumstanţele care

permite părţii care cere garanţii de a considera în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială. În

unele cazuri va fi suficientă chiar şi declaraţia celeilalte părţi că va executa obligaţia iar în alte cazuri vor fi

necesare garanţii bancare sau garanţii unui fidejusor. Spre exemplu A care are posibilitate să construiască

doar un imobil în acelaşi timp s-a obligat să construiască pentru B un imobil. După o perioadă de timp B află

că A are obligaţia să construiască în acelaşi timp un imobil pentru C. În acest caz A va trebui să prezinte lui

B garanţii că va putea să construiască concomitent ambele imobile sau că va construi anume imobilul lui B;

şi

b) dreptul de amîna executarea propriei obligaţii.

4. Partea care cere garanţii este obligată să stabilească celeilalte părţi un termen în interiorul căruia cealaltă

parte va trebui să prezinte garanţiile. Termenul stabilit trebuie să fie unul rezonabil în dependenţă de

circumstanţele concrete ale cazului. În cazul în care se va stabili un termen prea scurt se va considera stabilit

un termen rezonabil. Prin termen rezonabil trebuie de înţeles acel termen minim necesar pentru ca în

circumstanţele concrete ale cazului partea de la care se cere garanţii să le poată prezenta.

5. Dacă după expirarea termenului nu vor fi prezentate garanţii sau în cazul în care garanţiile prezentate nu

vor fi suficiente partea care a cerut garanţii poate rezolvi contractul. Deci în acest caz partea care a cerut

garanţii va avea dreptul de rezoluţiune în temeiul faptului că:

a) există temeiuri pentru a considera că va exista o neexecutare esenţială. Adică există doar circumstanţe

care atestă că în viitor va exista un temei de rezoluţiune. Condiţia se consideră îndeplinită indiferent de

faptul dacă la momentul executării obligaţia va putea fi executată sau nu şi de faptul dacă cealaltă parte va

vrea sau nu s-o execute; şi

b) în termenul care a fost stabilit sau în cazul trebuia să fie stabilit în mod rezonabil nu au fost prezentate

garanţii sau acestea nu au fost suficiente.

Articolul 737.

Operarea rezoluţiunii 664

(1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte.

(2) Dacă prestaţia este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul

pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat

sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul în care operează rezoluţiunea. De asemenea se stabileşte, în

scopul protecţiei drepturilor părţii care nu a executat contractul, că dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat

într-un termen rezonabil.

2. Alin. (1) al acestui articol stabileşte regula generală în conformitate cu care dreptul părţii de a desfiinţa

contractul se exercită printr-o declaraţie scrisă adresată celeilalte părţi a contractului. Cerinţa de a notifica

cealaltă parte despre rezoluţiunea contractului va permite acesteia să evite pierderile din cauza incertitudinii

dacă partea a căror drepturi au fost încălcate va accepta sau nu executare. În acelaşi timp cerinţa privind

necesitate de a remite o declaraţie scrisă exclude posibilitatea părţii a căror drepturi au fost încălcate de a

specula pe creşterea sau micşorarea valorii prestaţiei în detrimentul părţii care nu a executat contractul.

3. Contractul se va considera desfiinţat din momentul în care declaraţia de rezoluţiune a parvenit celeilalte

părţi (vezi comentariul la art. 200). Obligaţia de a demonstra faptul parvenirii declaraţiei revine părţii care a

expediat-o. Deşi este stipulat că declaraţia trebuie să fie făcută printr-un simplu înscris legiuitorul nu a

stabilit expres pentru acest caz efectul nerespectării formei acestui act juridic. În lipsa unei norme speciale se

va aplica regula generală (vezi comentariul la art. 211). Deci chiar dacă nu va fi respectată forma declaraţiei

aceasta va produce efecte juridice şi contractul va fi desfiinţat dar părţile nu vor putea aduce dovada cu

martori pentru a demonstra faptul desfiinţării contractului.

4. Reieşind din această dispoziţie rezultă că instanţa de judecată nu este în drept să declare rezoluţiunea

contractului deoarece conform alineatului (1) desfiinţarea contractului ţine exclusiv de voinţa părţilor

contractului. Instanţa judecătorească va putea să controleze dacă sau întrunit condiţiile pentru rezoluţiune şi

fie să confirme că contractul este rezolvit fii să constate că nu se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune şi să

soluţioneze litigiul dintre părţi fără a ţine cont de declaraţia de rezoluţiune. Numai în cazul în care prin lege

este prevăzut că contractul se desfiinţează prin hotărirea instanţei judecătoreşti partea a căror drepturi au fost

încălcate nu va avea dreptul să declare rezoluţiunea contractului ci va trebui să se adreseze în instanţa

judecătorească cu o cerere de rezoluţiune a contractului. Astfel art. 420 alin. (1) prevede că uzufructul

încetează în cazul în care instanţa judecătorească a pronunţat rezoluţiunea actului juridic prin care cel care a

instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.

5. Alin. (2) prevede că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune

într-un termen rezonabil de la data la care a aflat despre faptul că cealaltă parte oferă prestaţia după data la

care prestaţia era datorată sau de la data la care a aflat despre faptul că executarea nu corespunde în alt mod

prevederilor contractului. Termenul în care trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune nu curge în cazul în care

partea care este în întîrziere cu executarea contractului nu oferă prestaţia datorată.

6. Ce trebuie să înţelegem prin termen rezonabil se va determina în fiecare caz concret în dependenţă de

circumstanţele cauzei. Spre exemplu în cazul în care poate obţine uşor o prestaţie similară de la alte persoane

şi ar putea astfel să speculeze pe creşterea sau scădere preţului declaraţia despre rezoluţiune trebuie făcută

fără nici o înîrziere. În cazul în care sînt necesare cercetări suplimentare pentru a afla dacă poate fi obţinută o

prestaţie similară de la alte persoane perioada rezonabilă va fi mai lungă pentru a permite efectuare

cercetărilor necesare.

7. Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat într-un rezonabil partea a căror drepturi au fost încălcate

pierde dreptul de rezoluţiune pentru executarea care a fost oferită tardiv sau nu corespunde în alt mod

prevederilor contractului şi deci va trebui să accepte executarea oferită de cealaltă parte. În cazul în care

ulterior va mai exista o întîrziere sau o altă executare necorespunzătoare care permit părţii a căror drepturi au

fost încălcate să desfiinţeze contractul acest drept se va exercita conform regulilor generale.

8. Partea care a pierdut dreptul de rezoluţiune a contractului nu este lipsită prin aceasta de alte mijloace de

apărare a drepturilor. Spre exemplu aceasta va putea cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor.

9. Prevederile acestui articol nu se aplică situaţiilor în care partea care nu a executat contractul întreabă

cealaltă parte dacă aceasta va accepta executarea obligaţiei după data la care obligaţia trebuia executată. Nu

se aplică aceste prevederi nici situaţiilor în care partea a căror drepturi au fost încălcate află din alte surse că

partea care nu a executat contractul intenţionează totuşi să execute contractul. În aceste situaţii totuşi buna

credinţă (vezi comentariul la art. 513) poate impune părţii a căror drepturi au fost încălcate să informeze

partea care nu a executat contractul despre faptul că nu va accepta o executare tardivă. În cazul în care nu va

informa partea care nu a executat contractul va putea cere despăgubiri. 665

Articolul 738. Efectele rezoluţiunii

(1) În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a

presta, trebuind să restituite prestaţiile executate şi veniturile realizate.

(2) Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:

a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;

b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;

c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu

se ia în considerare.

(3) Dacă în contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul compensării în bani.

(4) Obligaţia compensării în bani nu apare:

a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării

obiectului;

b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;

c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;

d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel

îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată

urmînd să fie restituită.

(5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu

excepţia cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii.

(6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a

produce efecte şi după rezoluţiune.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele care intervin pentru ambele părţi în cazul în care partea a

căror drepturi au fost încălcate declară rezoluţiunea contractului şi de a stipula cazurile în care partea

vinovată pentru rezoluţiune este obligată să dea compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei.

2. Din momentul în care declaraţia de rezoluţiune parvine celeilate părţi contractul încetează şi toate părţile

contractului sînt eliberate de obligaţia de a executa prestaţiile datorate în temeiul contactului şi în acelaşi

timp toate părţile trebuie să restituie prestaţiile primite şi veniturile pe care le-au obţinut. Obligaţia părţilor

de a restitui toate prestaţiile primite intervine în cazul contractelor cu executare instantanee şi anume această

obligaţie face diferenţa dintre rezoluţiune şi reziliere. Pentru determinarea efectelor rezoluţiunii trebuie să se

ţină cont de faptul că în cazurile în care obligaţiile urmau să fie executate în mai multe tranşe care pot fi

privite ca obligaţii separate trebuie să fie restituite doar prestaţiile în privinţa cărora au existat temeiuri de

rezoluţiune. Doar în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate va demonstra că prestaţiile

executate în conformitate cu prevederile contractului nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor care

trebuie restituite sau care nu urmează să mai fie executate acesta va putea cere întoarcerea tuturor

prestaţiilor.

3. În temeiul alin. (1) părţile sînt obligate să restituie doar veniturile pe care efectiv le-au obţinut. Dacă una

dintre părţi nu a obţinut venit cealaltă parte va putea cere despăgubiri doar în condiţiile art. 739 alin. (1).

4. În alin. (2) se stabilesc cazurile în care părţile pot fi obligate să dea compensaţie în bani în locul

întoarcerii prestaţiilor. Astfel atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte sînt

obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii prestaţiilor primite în temeiul contractului rezolvit în

cazul în care:

a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă. Se va da compensaţie în bani în

locul întoarcerii în natură a prestaţiei în toate cazurile în care nu poate fi întoarsă anume prestaţia executată

de cealaltă parte;

b) obiectul primit este: i) consumat. În acest caz îtoarcerea în natură a bunului nu este posibil deoarece acesta

nu mai există; ii) înstrăinat. Obiectul se consideră înstrăinat în cazul în care dretpul asupra acestuia a fost

dobîndit de un terţ chiar dacă bunul poate fi revendicat de la terţ. Creditorul nu este obligat să-l urmărească

pe terţ dacă însă va cere terţului restituirea bunului creditorul nu are dreptul să ceară concomitent şi

copensaţie în bani de la debitor, ci doar despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; iii) grevat. Obiectu se

consideră grevat în cazul în care debitorul a constituit în favoare unui terţ drepturi asupra bunului (spre

exemplu dreptul de gaj sau de uzufruct) care diminuează utiliatea bunului pentru creditor. Creditorul va

putea cere compensaţie în bani dacă debitorul nu va asigura stingerea drepturilor cu care este grevat bunul;

iv) prelucrat sau transformat. În aceste cazuri obiectul încetează să mai existe şi nu poate fi restituit în natură

deoarece în rezultatul prelucrării sau transformării a apărut un nou bun. Creditorul totuşi va avea dreptul să

ceară 666 în locul compensaţiei în bani bunul rezultat dacă conform regulilor cu privire la accesiune (vezi

comentariul la art. 330) el va putea pretinde la dreptul de proprietate asupra bunului; c) obiectul primit este

deteriorat sau a pierit. Debitorul are obligaţia de a restitui obiectul prestaţiei în starea în care l-a primit.

Obiectul prestaţiei se consideră că se află în starea în care a fost primit în cazul în care uzura bunului

rezultată din folosinţa bunului conformă destinaţiei acestuia sau conform destinaţiei stipulate în contract.

5. De menţionat că în cazurile stipulate la alin. (2) creditorul este în drept să ceară compensaţie în bani dar

nu este obligat să facă acest lucru. Chiar dacă bunul nu este în starea în care a fost transmis debitorului

creditorul poate să ceară predarea bunului dacă aceasta nu contravine drepturile ocrotite prin lege a

debitorului sau a terţilor. În acelaşi timp creditorul va avea dreptul să ceară despăgubiri în cazul în care

bunul va fi deteriorat sau va fi ţinut să restituie îmbogăţirea.

6. În alin. (3) se prevede că în cazurile în care contractul conţine clauze care prevede că în locul compensaţie

în bani debitorul va efectua o altă prestaţie, debitorul va fi obligat să execute această contraprestaţie în locul

compensaţiei în bani. Pentru apariţia obligaţiei de a efectua contraprestaţia este necesar să se întrunească

cumulativ următoarele condiţii: a) o parte a contractului rezolvit nu poate întoarce prestaţia primită. Această

condiţie se consideră îndeplinită indiferent de faptul dacă partea care nu poate întoarce prestaţia este în culpă

sau nu; b) în locul întoarcerii prestaţiei partea este obligată să dea o compensaţie în bani. Dacă partea nu este

obligată să dea compensaţie în bani aceasta nu va fi obligată nici să efectueze contraprestaţia. Această

rezultă din conţinutul alineatului trei care prevede că contraprestaţia trebuie să ia locul compensaţiei în bani;

c) contractul prevede că în cazul în care întoarcerea prestaţiei nu este posibilă debitorul va da o

contraprestaţie; d) contraprestaţia mai este posibilă. În cazul în care contraprestaţia nu este posibilă se va da

compensaţie în bani.

7. În alin. (4) se stipulează cazurile în care debitorul care nu poate întoarce prestaţia primită nu va fi obligată

nici să dea compensaţie în bani:

a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării

obiectului. Deci dacă cel care declară rezoluţiunea contractului nu a putut descoperi viciile bunului înainte de

prelucrarea sau transformarea bunuliu acesta nu va fi obligat să dea o compensaţie în bani. El va fi însă ţinut,

la cererea celeilalte părţi, să restitui bunul în starea în care se afla la momentul în care a fost descoperit

viciul;

b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului. Nici partea care a declarat

rezoluţiunea contractului şi nici cealaltă parte nu este obligată să dea compensaţiei în locul restituirii

prestaţiei în măsura în care deteriorearea sau pieirea bunului se datorează celeilalte părţi. Prin sintagma „în

măsura în care” trebuie înţeles că în cazul în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează în parte culpei

celui care trebuie să întoarcă prestaţia iar în parte altor cirsumstanţe (spre exemplu forţa majoră sau culpa

celeilalte părţi) acesta va trebui să dea compensaţie în bani numai în măsura în care deteriorarea sau pieirea

bunului se datorează culpei sale;

c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor. Cel

care nu poate restitui prestaţia se poate elibera de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra că

bunul care trebuie restituit ar fi pierit chiar şi în cazul în care se afla la cel căruia trebuie restituit. În scopul

probaţiunii pot fi invocate anumite particularităţi ale bunului (spre exemplu vicii ascunse), forţa majoră (spre

exemplu o inundaţie care ar fi distrus bunul chiar dacă se afla la cel care are dreptul să ceară restituirea) sau

alte circumstanţe care arată că în lipsa unor măsuri extraordinare care nu pot fi cerute unui om diligent bunul

ar fi pierit şi la cel care are dreptul să ceară restituirea;

d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel

îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată

urmînd să fie restituită. Cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea poate să se elibereze de obligaţia de a da

compensaţie în bani dacă va demonstra ca a întreprins toate măsurile care ar fi trebuit să le întreprindă un

bun proprietar dar nu a reuşit să evite deteriorarea sau pieirea bunului. Totuşi cel care a exercitat dreptul de

rezoluţiune este obligat să restituie celeilalte părţi tot ce a obţinut sau a economisit în rezultatul prestaţiei

care nu poate fi întoarsă. Regulile cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză se vor aplica în mod

corespunzător (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele).

8. Alin. (5) prevede că creditorul poate cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea integrală

a contractului numai dacă a declarat rezoluţiunea contractului şi doar cu condiţia că cauza rezoluţiunii îi este

imputabilă debitorului. Această dispoziţie interzice creditorului de a cere şi despăgubiri pentru neexecutarea

obligaţiei în întregime şi executarea obligaţiei. În acelaşi timp această dispoziţie nu afectează dreptul

creditorului de a cere şi în cazurile în care nu a declarat rezoluţiunea contractului despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat prin înîrzierea executării, prin viciile bunului sau prin altă executare necorespunzătoare.

9. Alin. (6) prevede că unele clauze ale contractului rămîn valabile şi după rezoluţiunea contractului. Pe

lîngă clauzele care stabilesc modul de soluţionare a litigiului vor rămîne valabile şi alte clauze care au fost

incluse în contract pentru a produce efecte şi după rezoluţiunea contractului. Spre exemplu clauza 667 care

prevede obligaţia părţilor de a nu divulga informaţia confidenţială pe care i-a transmis-o cealaltă parte

rămîne valabilă şi după rezoluţiunea contractului. De menţionat că clauzele care rămîn valabile după

rezoluţiunea contractului pot stipula drepturi şi obligaţii pentru partea care a declarat rezoluţiunea

contractului cît şi pentru cealaltă parte.

10. În temeiul principiului resoluto iure dantis rezolvitur ius accipientis rezoluţiunea produce efecte şi pentru

terţi. Astfel prin desfiinţarea titlului autorilor lor terţii vor fi obligaţie să restituie bunurile pe care le-au

dobîndit de la aceştia deoarece se vor desfiinţa şi titlurile lor. Terţii nu vor fi obligaţi să restituie bunurile

dacă vor putea demonstra existenţa unui drept propriu (spre exemplu dreptul de uzucapiune)

Articolul 740. Executarea obligaţiilor născute din rezoluţiune

Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan.

1. Scopul acestui articol este de a determina obligaţiile părţilor de a restitui prestaţiile primite sau de a da

compensaţii în bani sau alte obligaţii corelative care le revin părţilor după rezoluţiunea contractului.

2. Toate părţilor contactului trebuie să execute obligaţiile corelative născute din rezoluţiune în acelaşi timp.

Deci atît cel care a declarat rezoluţiunea cît şi cel care nu a executat contractul vor fi ţinuţi să execute în

acelaşi timp obligaţiile lor privind restituirea prestaţiilor şi a veniturilor obţinute. În cazul în care una dintre

părţi nu execută obligaţia care-i revine cealaltă parte poată amînă executarea obligaţiei corelative. Partea

care este în întîrziere va fi obligată să plătească despăgubiri şi va suporta riscul imposibilităţii executării

obligaţiilor.

3. Obligaţiile născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan indiferent de ordinea în care trebuiau

să fie executate obligaţiile din contractul desfiinţat.

Articolul 741. Termenul pentru rezoluţiunea contractului

Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui îndreptăţit i se poate

stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept pînă la

expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de

graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă fără efect.

1. Scopul acestui articol este de a stabili criterii pentru determinarea termenului în interiorul căruia partea a

căror drepturi au fost încălcate poate declara rezoluţiunea contractului în cazurile în care termenul de

rezoluţiune nu a fost stipulat prin contract. Această dispoziţie se aplică numai în cazul în care contractul nu

prevede termenul în interiorul căruia trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune.

2. Acest articol nu stabileşte pentru partea a căror drepturi au fost încălcate obligaţia de rezoluţiune a

contractului. Cu excepţia cazurilor în care rezoluţiunea intervine indiferent de voinţa părţilor (spre exemplu

în virtutea unei prevederi din contract care prevede că în cazul neexecutării obligaţiei contractul încetează de

drept sau în cazul în care prestaţia nu mai este posibilă fără culpa debitorului) creditorul este în drept să

aleagă între rezoluţiune şi alte metode de protecţie a drepturilor sale (spre exemplu cererea privind plata

despăgubirilor).

3. Partea care nu a executat contractul este în drept să stabilească celeilalte părţi un termen în care ultimul

poate exercita dreptul de rezoluţiune doar în cazul şi din momentul în care se întrunesc condiţiile pentru

rezoluţiune.

4. De menţionat că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-

un termen rezonabil şi în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu este stabilit prin contract sau nu a fost

stabilit de către partea care nu a executat contractul (vezi comentariul la art. 737).

5. Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat în termenul stabilit în contract sau de partea care nu a

executa contractul debitorul va putea să execute obligaţia şi cealaltă parte nu are dreptul să refuze executare

propusă cu întîrziere dacă prestaţia corespunde celorlalte condiţii contractuale. Dacă însă debitorul nu va

executa obligaţia şi după expirarea termenului în care trebuia exercitat dreptul de rezoluţiune cealaltă parte

va putea să desfiinţeze contractul doar după punerea din nou în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la

art. 617, 709 şi 710).

669 Articolul 742. Rezoluţiunea în cazul pluralităţii de părţi

(1) În cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat decît de toţi

creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor.

(2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul de exercitare şi de stingere a dreptului de rezoluţiune în cazul

în care există pluralitate de debitori sau pluralitate de creditori. Aceste dispoziţii se vor aplica atît în cazul în

care dreptul sau obligaţia este pe cote părţi cît şi în cazul în care dreptul sau obligaţia este solidară.

2. În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul pluralităţii de subiecte declaraţia de rezoluţiune va

produce efecte numai în cazul în care a fost făcută de către toţi creditorii şi dacă a fost adresată tuturor

debitorilor. Dacă declaraţia nu a fost făcută de către toţi creditorii sau nu a parvenit tuturor debitorilor

declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte juridice. Declaraţia trebuie făcută de către toţi creditorii către toţi

debitorii indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat faţă de toţi creditorii sau numai faţă de o parte

dintre ei şi indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat de către toţi debitorii sau doar de către o

parte dintre debitori. Declaraţia trebuie adresată tuturor debitorilor şi în cazul în care doar o parte dintre

debitori sînt în culpă pentru neexecutarea contractului.

3. Nu este obligatoriu care declaraţia să fie făcută în comun de către creditori sau să parvină concomitent

tuturor debitorilor. Deci fiecare creditor poate face o declaraţie separată la termene şi în formă diferită şi

declaraţia poate parveni debitorilor în termene diferite.

4. În cazurile în care creditorii vor emite declaraţii de rezoluţiune separate se va considera că declaraţia de

rezoluţiune a fost remisă debitorilor în momentul în care declaraţia va fi emisă de către ultimul dintre

creditori. În cazurile în care declaraţia despre rezoluţiune va parveni debitorilor la diferite intervale de timp

se va considera că declaraţia de rezoluţiune a produs efecte şi contractul este desfiinţat de la data la care

declaraţia tuturor creditorilor a parvenit tuturor debitorilor.

5. În cazul în care unul dintre creditori pierde dreptul de rezoluţiune (vezi comentariul la art. 737 şi 741) nici

ceilalţi creditori nu vor mai avea dreptul de rezoluţiune.

6. Reglementările din acest articol se justifică prin faptul că contractul nu poate înceta pentru unii dintre

debitori sau creditori şi să continue în acelaşi timp pentru alţi debitori sau creditori. Această soluţie este

justificată şi prin faptul că prin rezoluţiune se sting toate drepturile şi obligaţiile născute din contract şi în

acelaşi timp toţi creditorii şi debitorii sînt obligaţi să restituie prestaţiile primite sau să dea compensaţie în

bani şi să restituie veniturile obţinute.

7. Prevederile acestui articol nu exclude posibilitatea părţilor contractului de a modifica clauzele contractului

prin excluderea din contract a unora dintre debitori sau creditori şi menţinerea obligaţiilor doar pentru

debitorii sau creditorii care au rămas parte a contractului.

Articolul 743. Rezoluţiunea fără efecte

Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte

obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin

compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune.

1. Scopul acestui articol este de a permite debitorului de a compensa creanţa creditorului în cazul în care

creditorul exercită dreptul de rezoluţiune.

2. În conformitate cu această dispoziţie chiar dacă se întrunesc toate condiţiile pentru rezoluţiune declaraţia

despre rezoluţiune nu va produce efecte în cazul în care:

a) debitorul are o creanţă prin care poate compensa creanţa creditorului; şi

b) se întrunesc condiţiile necesare pentru compensarea creanţei creditorului, spre exemplu dacă creanţa

debitorului este scadentă (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele). Condiţiile necesare pentru

compensare trebuie să existe la momentul compensării. Deci nu pot fi compensate creanţe care nu mai

întrunesc condiţiile (spre exemplu a expirat termenul de prescripţie) sau care încă nu întrunesc condiţiile

(spre exemplu nu sînt scadente); şi

c) declară despre compensaţie imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune. Debitorul are dreptul de a

compensa creanţa creditorului dar nu este obligat să facă acest lucru. În acelaşi timp declaraţia despre

compensare va preîntîmpina rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va parveni creditorului în

termenul cel mai scurt posibil de la data la care debitorul a primit declaraţia de rezoluţiune. Declaraţia despre

compensare se consideră că a fost expediată imediat în cazul în care debitorul a expediat-o creditorului fără

întîrzieri imputabile debitorului.

670 3. Declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte cu condiţia că creanţa creditorului a fost

compensată integral. În cazul în care creanţa a fost compensată parţial declaraţia de rezoluţiune nu va

produce efecte doar în cazul în care partea din creanţa creditorului care nu a fost compensată justifică dreptul

de rezoluţiune al creditorului (spre exemplu dacă vom putea considera că partea neexecutată este esenţială).

Această soluţie se justifică prin faptul că dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat de către creditor doar în

cazul în care se întrunesc condiţiile prevăzute de lege iar în lipsa acestor condiţii declaraţia de rezoluţiune nu

produce efecte.

Articolul 747. Rezilierea contractului

(1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă.

(2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică în modul corespunzător.

1. Scopul acestui articol este de a defini rezilierea contractului, de a prevedea contractele care pot fi reziliate

şi de a stipula regimul juridic aplicabil rezilierii.

2. Spre deosebire de rezoluţiune care prevede că părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta pe viitor şi în

acelaşi timp sînt obligate să întoarcă toate prestaţiile deja efectuate (vezi comentariul la art. 738) în cazul

rezilierii părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta în viitor. Toate prestaţiile care au fost efectuate

anterior rezilierii în conformitate cu prevederile contractului rămîn valabile. Nici partea care a declarat

rezilierea şi nici cealaltă parte nu au dreptul de a cere restituirea prestaţiilor anterioare. Doar în condiţiile art.

748 alin. (4) partea îndreptăţită să rezilieze contractul poate extinde efectele rezilierii şi asupra prestaţiilor

anterioare. În acest caz rezilierea va produce aceleaşi efecte ca şi rezoluţiunea

3. Rezilierea intervine în cazul contractelor cu executare succesivă adică acelor contracte în care prestaţia

părţilor

4. În conformitate cu prevederile alin. (2) rezilierea este guvernată de regulile cu privire la rezoluţiune care

se vor aplica însă ţinînd cont de particularităţile rezilierii care constau în faptul că prestaţiile efectuate

anterior rămîn valabile şi nu trebuie întoarse, cu excepţia cazului prevăzut la art. 748 alin. (4).

5. Deşi la alin. (2) nu se stipulează expres că în cazul rezilierii se vor aplica prevederile articolelor 736, 738-

740 trebuie considerat că se vor aplica mutatis mutandis şi aceste dispoziţii avînd în vedere că aplicarea

acestor norme nu a fost exclusă expres. Această soluţie se justifică mai ales dacă ţinem cont de faptul că

aplicarea art. 738 este prevăzută expres în art. 748 alin. (4).

Articolul 748. Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru motive temeinice

672 (1) Dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezilierea este admisibilă

numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă

fără efect. Dispoziţiile art.709-711 se aplică în modul corespunzător.

(2) Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără

respectarea unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în

considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele

continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de graţie sau de somaţie.

(3) Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să

cunoască motivul rezilierii.

(4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el

poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În cazul restituirii prestaţiilor efectuate, art.731 şi 738 se

aplică în modul corespunzător.

1. Scopul acestui articol este de a stipula regulile cu privire la rezilierea contractului în cazul în care există

motive temeinice.

2. În cazul în care contractul se reziliază din motiv că una dintre părţi nu a executat contractul cealaltă parte

va putea să exercite acest drept doar în cazul în care va pune debitorul în întîrziere (vezi comentariul la art. .

617, 709 şi 710) şi va acorda acestuia un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau după somarea

debitorului în cazul în care acordarea unui termen de graţie nu este obligatoriu.

3. În cazul în care există motive temeinic partea a căror drepturi au fost încălcate poate rezilia contractul

fără a pune în întîrziere cealaltă parte. Conform alin. (2) există un motiv întemeiat atunci cînd ţinînd cont de

interesele toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi încetarea imediată a contractului este

justificată. Spre exemplu în contractul

4. Alin. (3) stabileşte că dreptul de reziliere ca şi dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen

rezonabil de la data la care cel îndreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul rezilierii (vezi comentariul

la art. 737 şi 741).

5. În temeiul alin. (4) prin excepţie de la regula generală a efectelor rezilierii părţile vor fi obligate să

întoarcă şi prestaţiile anterioare în cazul în care pentru partea care este îndreptăţită să rezilieze prestaţiile

deja efectuate nu mai prezintă interes şi aceasta declară că rezilierea va produce efecte şi asupra prestaţiilor

anterioare. Prestaţiile anterioare se vor restitui cu condiţia că acestea nu prezintă interes pentru cel care este

în drept să rezilieze contractul anume din cauza rezilierii şi deci a eliberării debitorului de obligaţia de a

executa şi celelalte prestaţii. Spre exemplu în cazul în care se reziliază un contract de prestare a serviciilor

din cauza faptului că sînt prestate necalitativ cel care a reziliat contractul va fi eliberat de obligaţia de a plăti

pentru serviciile deja prestate (sau după caz va putea cere restituirea sumelor plătite) în cazul în care va

demonstra că serviciile deja prestate nu sînt utile părţii care a reziliat contractul. Obligaţia de a demonstra că

prestaţiile efectuate nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor de care părţile au fost eliberate revine

părţii care este în drept să rezilieze.

6. Prestaţiile se vor restitui în conformitate cu regulile stabilite pentru restituirea prestaţiilor în cazul

rezoluţiunii. Regulile cu privire la rezoluţiune se vor aplica în mod corespunzător, adică ţinînd cont de

particularităţile contractelor cu executare succesivă. Trimiterea la art. 731 este o eroare tehnică. Legiuitorul a

avut în vedere aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 737. Trebuie de ţinut cont însă că rezilierea

este guvernată şi de alte norme cu privire la rezoluţiune (vezi comentariul la art. 747 alin. (2)) care se vor

aplica de asemenea ţinînd cont de adaptările necear

Articolul 750. Dreptul de restituire în contractele cu consumatorii

(1) În masura în care legea prevede în mod expres, dreptul de revocare conform art.749 poate fi înlocuit, la

încheierea contractului pe baza prospectului de vînzare, printr-un drept nelimitat de restituire daca:

a) prospectul de vînzare contine o explicatie clara referitoare la dreptul de restituire;

b) consumatorul a putut lua cunostinta în detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzatorului;

c) consumatorului i se asigura, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire.

(2) În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarata doar prin înapoierea bunului în interiorul

termenului.

II. Rezoluţiunea contractului (alin. 1) 1. Dispoziţii aplicabile. a) Conform art. 751 alin. 1 prop.

1 asupra raporturilor dintre întreprinzător şi consumator după exercitarea dreptului la revocare sau restituire

de către acesta din urmă se aplică prevederile referitoare la rezoluţiunea contractului (art. 733 urm.) în mod

corespunzător, dacă nu este prevăzut altfel (art. 751 alin. 3). Prin urmare, în mod corespunzător se vor aplica

dispoziţiile art. 738 alin. 1, 2 (cu excepţiile prevăzute la art. 751 alin. 3), 4, 739 şi 740. Celelalte dispoziţii

ale art. 733 urm. se referă la temeiurile şi condiţiile exercitării dreptului de a cere rezoluţiunea contractului,

acestea fiind substituite în cazul dreptului consumatorului la revocare de art. 749 şi 750 şi, ca urmare,

nesusceptibile de a fi aplicate în baza trimiterii art. 751. b) Din acelaşi considerent nici art. 742 nu poate fi

aplicabil în mod corespunzător, chiar dacă art. 749 şi 750 nu prevăd modul de exercitare a dreptului de

revocare în cazul unei pluralităţi de consumatori sau întreprinzători. Exercitarea dreptului la revocare este

guvernată de alte principii decât cele prevăzute la art. 733 urm., aceleaşi reguli fiind aplicabile şi în cazul

pluralităţii de creditori şi debitori. Art. 751 face trimitere expresă doar la consecinţele prevăzute la art. 733

urm., nu şi la modul de exercitare şi stingere a dreptului la rezoluţiune, art. 742 reglementînd tocmai aceste

aspecte. 2. Punerea în întârziere. Art. 751 alin. 1 prop. 2 face trimitere la dispoziţia art. 617 alin. 4 care

reglementează punerea în întârziere a debitorului în anumite cazuri (notă de plată sau alte invitaţii de plată

similare) prin scurgerea unui termen de 30 zile. Art. 751 alin. 1 prop. 1 introduce „declaraţia revocării” şi

„restituirea bunului”, alături de cazurile prevăzute la art. 617 alin. 4, în calitate de acte de la care începe a

curge termenul de 30 zile. În acest fel consumatorul este eliberat de obligaţia punerii în întârziere a

întreprinzătorului conform regulilor generale, declararea revocării/restituirea bunului şi expirarea unei

perioade de 30 zile fiind suficiente.