CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE SSEECCŢŢIIAA II CCIIVVIILLĂĂ

TTrriimmeessttrruull aall IIII--lleeaa 22001144

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr GGhheeoorrgghhee OOBBEERRŞŞTTEERREESSCCUU

JJuuddeeccăăttoorr CCllaauuddiiaa RROOHHNNEEAANN

JJuuddeeccăăttoorr FFlloorriinn ŞŞUUIIUU

GGrreeffiieerr--ddooccuummeennttaarriisstt FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagina 2 din 40

Cuprins

§§.. DDRREEPPTT CCIIVVIILL ............................................................................................................................................................................................ 33

1. Despăgubiri. Modalitatea acordării lor în baza Legii nr.10/2001 şi Legii

nr. 165/2013 ................................................................................................................ 3

2. Despăgubiri solicitate în baza Legii nr. 221/2009 .................................... 4

3. Hotărâre de partaj. Sultă. Executare silită. Termen de prescripţie ........... 6

4. Procedura de înscriere în cartea funciară. Plângere împotriva încheierii.

Atribuţiile specifice ale registratorului şi ale instanţei de judecată ............................... 9

5. Răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită. Natură ................................. 10

6. Legea nr. 10/2001. Imobil preluat abuziv. Imposibilitate de restituire în

natură. Compensare cu alte bunuri. Condiţii ............................................................. 13

7. Legea nr. 10/2001. Notificare. Lipsa răspunsului persoanei notificate.

Competenţa instanţei de judecată ............................................................................. 16

§§.. DDRREEPPTTUULL FFAAMMIILLIIEEII .................................................................................................................................................................. 1199

8. Efectul intrării în vigoare a Noului Cod civil cu privire la relaţiile dintre

părinţi şi copii lor minori, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, anterior

datei de 01.10.2011. Conţinutul sintagmei de „schimbare a împrejurărilor”, în sensul

dispoziţiilor art. 403 Noul Cod civil ............................................................................. 19

§§.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCIIVVIILL .......................................................................................................................................... 2244

9. Art. 1551 Cod procedură civilă. Condiţii ................................................. 24

10. Cheltuieli de judecată. Onorarii de avocat. Criteriile de stabilire a

cuantumului lor .......................................................................................................... 26

11. Excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului. Ordinea soluţionării lor . 28

12. Excepţii procesuale. Ordine de soluţionare ........................................... 31

13. Încheiere de anulare. Cale de atac. Inadmisibilitatea recursului ............ 34

14. Încheiere definitivă. Inadmisibilitatea apelului ........................................ 36

15. Recurs. Inadmisibilitate .......................................................................... 37

16. Recurs declarat împotriva unei decizii pronunţate în recurs.

Inadmisibilitate ........................................................................................................... 38

Pagina 3 din 40

§§.. DDRREEPPTT CCIIVVIILL

1. Despăgubiri. Modalitatea acordării lor în baza Legii nr.10/2001 şi Legii nr. 165/2013

Legea nr. 10/2001: art. 1 alin. (2)

Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 368/2013: art. 1 alin. (2)

La acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, regula în materie o constituie restituirea în natură, apoi compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea investită cu soluţionarea cererii, apoi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III din Legea nr. 165/2013.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 530 din 5 iunie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 530 din 05.06.2014, pronunţată în dosarul nr.

11785/30/2010*, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul formulat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 80/PI din 17.01.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.

Prima instanţă a admis contestaţia formulată de reclamanţi, obligând pârâtul să emită o nouă dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii 165/2013 pentru imobilul care a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii 10/2001 de către notificatoarea D.M.

Critica formulată de recurenţi în sensul că a fost stabilită calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor ulterior soluţionării notificării nu este întemeiată.

Astfel, prin Decizia anterioară de casare s-a reţinut că actele doveditoare prevăzute de art. 5 şi 23 din Legea nr. 10/2001 au fost depuse la datele de 2.04.2009 şi 22.07.2010, deci anterior soluţionării notificării prin Dispoziţia nr. 2684/18.11.2010, aşa cum de altfel rezultă din dovezile de depunere de înscrisuri la dosarul administrativ aflate în copii certificate pentru conformitate cu originalul la filele 6 şi 20 din primul dosar de recurs.

Al doilea motiv de recurs formulat de recurenţi se referă la împrejurarea că prima instanţă nu a precizat dacă se impune acordarea măsurilor prin echivalent sub formă de puncte sau prin compensare cu alte bunuri imobile.

Curtea a reţinut că prin Legea nr.368/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 819/21.12.2013, art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013 a fost modificat, având următorul cuprins: „În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi

Pagina 4 din 40

completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap.III."

În aceste condiţii, acordarea măsurii reparatorii prin compensare cu bunuri depinde de situaţia juridică prezentă a imobilului solicitat a fi restituit în compensare de posibilitatea concretă de a da eficienţă acestei solicitări.

Reclamanţii au solicitat prin contestaţia formulată şi precizată la termenul de judecată din 10.04.2012, în principal restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării, total sau parţial, iar în subsidiar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin concluziile scrise depuse la prima instanţă, după trimiterea cauzei spre rejudecare, reclamanţii au solicitat emiterea unui noi dispoziţii privind propunerea de acordare prin echivalent pentru întregul imobil.

Aşadar, în mod legal tribunalul s-a pronunţat în limitele investirii sale de către reclamanţi prin contestaţia formulată, dispunând anularea Dispoziţiei nr. 2684/18.11.2010 a Primarului Municipiului Timişoara prin care s-a respins notificarea (în dispoziţie menţionându-se că motivele respingerii sunt faptul că reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire şi faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului) şi a obligat pârâtul menţionat la emiterea unei noi dispoziţii pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa stabilind că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului în litigiu (reclamanţii nefăcând recurs împotriva Sentinţei civile nr. 80/PI din 17.01.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş).

Alegerea măsurilor reparatorii pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 se supune regulilor impuse prin dispoziţiile art.1 alin.2 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aşa cum a fost modificat de Legea 368/2013. Astfel, regula în materie o constituie restituirea în natură, apoi compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii, apoi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III din Legea 165/2013.

2. Despăgubiri solicitate în baza Legii nr. 221/2009

Legea nr. 221/2009: art. 5

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 12/2011 (RIL), Decizia nr. 6/2013 (RIL)

Codul de procedură civilă: art. 3307

Având în vedere data la care a fost pronunţată hotărârea definitivă şi deciziile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 12/2011 şi nr. 6/2013 date în interesul legii, reclamanta nu mai poate beneficia de reparaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 563 din 11 iunie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr.3675/02.12.2013 pronunţată în dosarul nr.

2670/115/2012, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta H.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin cererea din 07.06.2012, reclamanta a chemat în judecată pârâtul solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că acţiunea sa se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), coroborat cu art. 1 alin. (1) şi (2), lit. h) şi i) din Legea nr.

Pagina 5 din 40

221/2009; să dispună obligarea pârâtului la plata pentru munca prestată în cele 2661 de zile muncite în timpul detenţiei de către tatăl său N.D., cu titlu de daune materiale; să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.

În motivare, reclamanta a arătat că în anul 1952 tatăl său a fost arestat, iar prin sentinţa penală nr. 68 din anul 1953 a fost condamnat de Tribunalul Militar Timişoara la 25 de ani de muncă silnică în cadrul detenţiei pentru faptele de „crimă de favorizare la crimă de uneltire şi deţinere de arme militare fără autorizaţie”, fapte ce erau prevăzute de Decretul nr. 199/1950, respectiv Decretul nr. 1630/1950.

Din cei 25 de ani de închisoare, tatăl său a executat 12 ani grei de muncă silnică în lagăre de muncă şi penitenciare.

A mai arătat că, urmare a pedepsei tatălui său, viaţa întregii familii a fost schimbată definitiv, cu urmări tragice.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), coroborat cu art. 1 alin. (1) şi (2) lit. h) şi i) din Legea nr. 221/2009.

În ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral produs prin supunerea familiei reclamantei la consecinţele condamnării tatălui său, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a făcut în perioada 06.03.1945-22.12.1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale a României, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.

Prin Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

În ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material suferit de familia reclamantei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiţia ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005).

Prin Decizia nr. 6/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceeaşi categorie de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut o reparaţie.

Or, reclamanta nu a solicitat despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare ci despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea pentru munca prestată de tatăl său în timpul detenţiei, care nu fac obiectul textului amintit.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen reclamanta, care a solicitat, în principal, modificarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum

Pagina 6 din 40

a fost formulată sau, în subsidiar, casarea ei cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă.

În motivare a invocat că tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii în probaţiune formulată (efectuarea unei expertize); că în mod nelegal a fost reţinută incidenţa în cauză a Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de data la care a fost promovată prezenta cerere; că viaţa întregii sale familii a fost afectată de lipsuri materiale şi suferinţe psihice ca urmare a condamnării tatălui său.

În drept a invocat dispoziţiile art. 299-316 C.pr.civ. Examinând sentinţa prin prisma criticilor invocate şi în baza art. 3041 C. pr.

civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, potrivit Deciziei nr. 6/2013 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie, contravaloarea muncii prestate de tatăl reclamantei pe perioada detenţiei neîncadrându-se în aceste categorii de bunuri.

Contrar susţinerilor recurentei, în temeiul art. 3307 alin. (4) C.pr.civ., decizia astfel pronunţată este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Or, Decizia nr. 6/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29.04.2013, astfel că statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând bunurile pentru care pot fi acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 erau obligatorii pentru prima instanţă, sentinţa fiind pronunţată la 02.12.2013, deci ulterior publicării sus-menţionatei decizii.

În continuare, instanţa a reţinut că, potrivit Deciziei nr.12/2011 dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 referitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, respectiv la 15.11.2010, astfel că reclamanta nu mai poate beneficia de repararea prejudiciului moral, cererea sa nefiind definitiv soluţionată la sus-menţionata dată.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304, art. 3041 C.pr.civ., instanţa a respins recursul declarat de reclamanta.

3. Hotărâre de partaj. Sultă. Executare silită. Termen de prescripţie

Codul de procedură civilă: art. 405 alin. (1)

Decretul nr. 167/1958: art. 6 Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de a cere executarea silită a dreptului de

creanţă se prescrie în termenul general de 3 ani.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia nr. 337/R din 2 aprilie 2014, F.Ş.

Pagina 7 din 40

Prin acţiunea civilă înregistrată la 18.09.2012 la Judecătoria Timişoara sub nr.

25400/325/2012, reclamantul F.M. a chemat în judecată pârâtul E.I. şi a solicitat instanţei să constate intervenirea prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea silită a sultei în cuantum de 184.795 lei, instituită în favoarea pârâtului prin sentinţa civilă nr. 6145/27.04.2009 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 7989/325/2008 și a solicitat radierea din CF nr. 4 Timişoara a notării privind sulta în cuantum de 184.795 lei.

În motivare a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 6145/27.04.2009, Judecătoria Timişoara i-a admis acţiunea formulată împotriva pârâtului E.I., a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului înscris în CF, i-a atribuit întregul imobil şi l-a obligat la plata către pârât a sultei de 184.795 lei.

Pârâtul nu a efectuat acte de executare pentru obţinerea sultei datorate conform sentinţei menţionate, astfel că dreptul său de creanţă s-a prescris, întrucât a expirat termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 alin. (1) şi art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamantul a invocat şi art. 405 alin. (3) C. pr. civ., conform căruia orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie.

A invocat şi art. 111 C. pr. civ., care arată că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, dacă nu are calea realizării dreptului.

Prin sentinţa civilă nr. 8527/04.12.2012 pronunţată în dosarul nr. 25400/325/2012, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea civilă, reținând că în perioada de timp scursă de la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile menţionate şi până la înregistrarea prezentei acţiuni civile, reclamantul, în calitate de debitor al obligaţiei, nu a uzat de nici un mijloc juridic aflat la dispoziţia sa în scopul de a se libera de datorie, în cazul în care creditorul ar fi refuzat să primească prestaţia.

Suma de bani înscrisă în cartea funciară cu titlu de sultă este consecinţa sistării comunităţii de bunuri prin admiterea acţiunii de ieşire din indiviziune promovată de reclamant. Această acţiune are natura juridică a unei acţiuni reale imobiliare, cu consecinţa directă a înlocuirii dreptului de proprietate al pârâtului cu un drept de creanţă împotriva reclamantului. Termenul de prescripţie aplicabil este cel reglementat de art. 405 alin. (1) teza a doua C. pr. civ, în temeiul căruia se stabileşte că în cazul acţiunilor reale imobiliare termenul de prescripţie este de 10 ani.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, apel respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 665/16.05.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 25400/325/2012, în esență pentru aceleași considerente.

Împotriva deciziei civile nr. 665/16.10.2013 a Tribunalului Timiş a declarat recurs în termenul legal reclamantul.

În motivare, reclamantul a arătat că atât doctrina cât şi jurisprudenţa statuează în mod unanim faptul că prescripţia dreptului la acţiune este o sancţiune care se aplică creditorului pentru lipsa sa de diligenţă în vederea realizării dreptului şi are un caracter absolut de act sancţionatoriu împotriva strict a creditorului, independent de comportamentul diligent sau delăsător al debitorului.

Criticile formulate la adresa sa pentru pretinsa atitudine nediligentă în privinţa îndeplinirii obligaţiei de plată a sultei către creditorul E.I. reprezintă o schimbare a naturii şi a înţelesului vădit şi neîndoielnic al prescripţiei termenului de plată al sultei stabilite prin sentinţa civilă nr. 6145/325/2009 pronunţată de Judecătoria Timişoara, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ.

Reclamantul, invocând art. 304 pct. 9 C. pr. civ., a considerat că apelul i-a fost respins şi ca urmare a interpretării greşite a prevederilor legale referitoare la natura juridică a sultei.

Pagina 8 din 40

Astfel, instanţa de apel, în mod subiectiv şi în contradicţie cu doctrina şi jurisprudenţa în materie, a considerat că suma de 184.795 lei, stabilită în sarcina sa cu titlul clar de sultă prin sentinţa civilă nr. 6145/2009 a Judecătoriei Timişoara, nu este o sultă în sensul propriu-zis al conceptului, ci reprezintă echivalentul valoric al unui drept real de proprietate căruia îi este aplicabil art. 405 teza a II-a C. pr. civ., impunând un termen de prescripţie al executării silite de 10 ani.

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum şi din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că recursul reclamantului este întemeiat, astfel:

Problema juridică a prezentului dosar este interpretarea şi aplicarea art. 405 alin. (1) C. pr. civ., care prevede:

„Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani”.

Reclamantul a solicitat prin acţiune, în baza art. 111, art. 405 C. pr. civ. şi art. 6 din Decretul nr. 167/1958, să se constate că s-a prescris dreptul pârâtului E.I. de a cere executarea silită a sultei de 184.795 lei instituită în favoarea acestuia prin sentinţa civilă nr. 6145/27.04.2009, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 7989/325/2008, sentință prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul F.M. împotriva pârâtului E.I. şi s-a sistat indiviziunea asupra imobilului înscris în CF nr. 4, prin atribuirea întregului imobil reclamantului, care a fost obligat să-i plătească pârâtului o sultă de 184.795 lei.

Dreptul pârâtului la sulta de 184.795 lei este un drept de creanţă, iar nu un drept real, chiar dacă derivă dintr-o acţiune reală imobiliară. Faptul că acest drept de creanţă s-a născut ca urmare a sistării indiviziunii asupra unui imobil aflat în coproprietatea reclamantului şi pârâtului nu îl transformă într-un drept real. Sentinţa civilă nr. 6145/2009 a Judecătoriei Timişoara, care reprezintă titlul executoriu ce consfinţeşte dreptul de creanţă al pârâtului, a fost pronunţată într-o acţiune reală imobiliară.

Nu trebuie făcută confuzie între titlul executoriu şi dreptul sau obligaţia care se execută silit.

Legiuitorul, prin art. 405 alin. (1) teza II C. pr. civ., face referire la titlurile executorii emise în materia acţiunilor reale imobiliare, însă în speţă nu se discută despre executarea silită a unui drept real imobiliar, ci a unui drept de creanţă.

De la termenul general de prescripţie de 3 ani pentru executarea silită a oricărui titlu executoriu prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I C. pr. civ. şi de art. 6 din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul a stabilit o excepţie prin art. 405 alin. (1) teza II C. pr. civ., însă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică doar în cazul executării silite a drepturilor reale imobiliare, iar nu şi în cazul drepturilor de creanţă.

Faptul că un drept de creanţă a fost stabilit printr-un titlu executoriu prin care s-a stabilit şi un drept real imobiliar, într-o acţiune reală imobiliară, nu-l transformă într-un drept real, iar executarea silită a acestui drept de creanţă nu poate fi supusă termenului de prescripţie de 10 ani doar pentru că a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune reală imobiliară.

Prin urmare, în speţă, dreptul pârâtului E.I. de a cere executarea silită a sultei de 184.795 lei se prescrie în termenul general de 3 ani care se calculează de la data la care sentinţa civilă nr. 6145/27.04.2009 a Judecătoriei Timişoara a devenit definitivă, respectiv de la data de 15.06.2009. În raport cu această dată, dreptul pârâtului de a cere executarea silită a sultei s-a prescris la 15.06.2012.

Având în vedere că a intervenit prescripţia, notarea sultei datorate pârâtului în cele două cărţi funciare ce s-au format din conversia pe hârtie a CF nr. 4 devine lipsită de efect juridic.

Pagina 9 din 40

Faţă de aceste considerente, în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ. şi art. 312 alin. (3) C. pr. civ., Curtea a admis recursul declarat de reclamant, a modificat ambele hotărâri și a admis cererea reclamantului.

4. Procedura de înscriere în cartea funciară. Plângere împotriva încheierii. Atribuţiile specifice ale registratorului şi ale instanţei de judecată

Legea nr. 7/1996, republicată: art. 29

Procedura de înscriere în cartea funciară a unor acte sau fapte cu relevanţă juridică implică verificarea doar a aspectelor de ordin formal, nici registratorul de carte funciară şi nici instanţa de judecată sesizată pe calea plângerii împotriva încheierii de carte funciară neputând efectua verificări cu privire la temeinicia fondului pretenţiei părţii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 507 din 3 iunie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 507 din 3 iunie 2014, pronunţată în dosarul nr.

35615/325/2012, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâtul M.I. împotriva Deciziei civile nr. 61/A/24.01.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele: Ca un aspect preliminar, Curtea reţine că ne aflăm în procedura specială a

plângerii împotriva încheierii de carte funciară, ce presupune competenţe limitate pentru instanţa de judecată, dar şi atribuţii specifice.

Procedura de înscriere în CF a unor acte sau fapte cu relevanţă juridică este una necontencioasă, neimplicând decât o analiză formală a valabilităţii actelor depuse. În această procedură se verifică doar aspecte de ordin formal, nici registratorul de CF şi nici instanţa de judecată sesizată pe calea plângerii împotriva încheierii de CF, neputând efectua verificări cu privire la temeinicia fondului pretenţiei părţii. În cadrul acestei proceduri, registratorul de CF nu are aptitudinea de a se pronunţa şi dispune cu privire la conţinutul drepturilor cuprinse în actul a cărui întabulare se cere, respectiv cu privire la respectarea cerinţelor legale pentru valabilitatea acestui act.

Nici în faţa instanţei de judecată învestită în condiţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data pronunţării încheierii atacate (reluate de prevederile art. 29 şi urm. din forma actuală a legii, republicată), nu se pot formula astfel de cereri, şi aceasta faţă de prevederile din actul normativ arătat, conform cărora instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii împotriva încheierii de CF, nu poate decât să verifice dacă, raportat la actele depuse, încheierea atacată este legală.

Ca atare, Curtea constată că este corectă concluzia Tribunalului, în sensul că toate argumentele invocate de către reclamant, vizând ordinea corectă de înscriere în CF a actelor şi faptelor cu relevanţă juridică, respectiv menţionarea tuturor acestora şi cu privire în CF deschisă pentru apartamentul nr. 1, nu pot face obiectul controlului judiciar, în prezenta procedură specială, faţă de limitele prezentate anterior. Aceste critici vizează, cum just a constatat tribunalul, conţinutul actelor juridice înscrise în CF, care nu pot fi verificate în plângerea împotriva încheierii de CF sub aspectul legalităţii lor, respectiv al corectitudinii celor constatate/dispuse prin ele, ci exclusiv din punct de vedere formal.

Pagina 10 din 40

În speţă, s-a dispus înscrierea în CF a îndreptării erorii materiale dispuse de către notarul public ce a instrumentat actul înscris în CF anterior, la poziţia B[…] din CF 2[…] T., act rectificator ce îndeplineşte cerinţele formale pentru a putea fi înscris în cartea funciară, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 7/1996 republicată (prevăzute de art. 48 din forma actuală a legii).

Dacă reclamantul se consideră prejudiciat prin cele dispuse în cuprinsul îndreptării de eroare materială, el putea şi trebuia să conteste acest act, în procedura prevăzută expres de art. 156-157 din Legea nr. 36/1995 în acest sens, lucru pe care nu l-a făcut. Legalitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale nr. 73/30.10.2012 emisă de notarul public cu privire la actul de apartamentare şi ieşire din indiviziune nr. 8/2006 autentificat de către acelaşi notar public nu poate fi verificată în prezenta procedură specială, faţă de limitele controlului jurisdicţional deja enunţate.

Odată emisă încheierea de îndreptare a erorii materiale nr. 73/30.10.2012, cu privire la actul de apartamentare şi sistare indiviziune nr. 8/2006, în condiţiile art. 86 şi 87 din Legea nr. 36/1995, fiind vorba de acte vizând drepturi supuse publicităţii imobiliare, notarul public era obligat să comunice acest act de îndată biroului de publicitate imobiliară, în condiţiile art. 79 alin. (3) din Legea nr. 36/1995.

BCPI Timiş, sesizat pe această cale, nu avea competenţa legală să cenzureze temeinicia şi legalitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale, ci putea doar să verifice îndeplinirea cerinţelor formale pentru înscrierea actului, sub aspectul respectării cerinţelor de formă, potrivit art. 28 (fost 48) şi urm. din Legea nr. 7/1996 republicată, lucru pe care l-a făcut şi, constatând în mod just că acestea sunt îndeplinite, a dispus corect admiterea cererii notarului de înscriere în CF a menţiunilor din actul de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în actul de apartamentare şi ieşire indiviziune, în baza căruia drepturile părţilor au fost operate în CF.

Criticile recurentului cu privire la numărul identic de înregistrare la OCPI Timiş al actului de apartamentare, respectiv al succesiunii lui M.I., după M.M., respectiv neoperarea succesiunii în CF referitoare la apartamentul nr. 1, nu vizează aspecte înscrise în cartea funciară în baza încheierii de îndreptare a erorii materiale, ci operaţiuni anterioare acestei date, întocmite cel mai târziu în anul 2006, cu ocazia înscrierii actului autentificat de apartamentare şi sistare indiviziune, susceptibile a fi atacate separat, potrivit Legii nr. 7/1996 în forma în vigoare la acel moment, lucru ce nu s-a făcut, astfel că eventualele neconcordanţe vor putea fi lămurite, eventual, pe calea unei acţiuni în rectificare CF, câtă vreme o plângere de CF ar fi tardiv promovată.

5. Răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită. Natură

Codul civil: art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (1)

Legea nr. 303/2004: art. 17

Constituţie: art. 124, art. 126 Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti poate fi invocată doar în cadrul căilor de

atac prescrise de lege şi nu în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 49 din 9 aprilie 2014, F.Ş.

Pagina 11 din 40

Prin sentinţa civilă nr.2627/PI/19.11.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.11040/30/2012* a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta V.V.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea precizată, reclamanta a chemat în judecată pârâţii Judecătoria Timişoara reprezentată prin Tribunalul Timiş, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Timişoara şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate că a suferit încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale şi să oblige pârâții la repararea prejudiciul cauzat, inclusiv prin acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul nepatrimonial în cuantum de 2.000.000 euro, vătămarea fiind imputabilă autorilor faptelor prejudiciabile; pârâţii să răspundă civil delictual, implicând răspunderea pentru fapta altuia.

Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta V.V. a invocat nemulţumiri cu privire la modul de instrumentare a unor cauze ce au format obiectul a trei dosare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Curţii de Apel Timişoara şi ale Tribunalului Timiş.

Susţinerile reclamantei cu privire la pretinsele încălcări de drepturi subiective (drepturi prezentate doar la nivel general) cu ocazia judecării unor procese în care a avut calitatea de parte, în sensul că nu este mulţumită de soluţia judiciară adoptată, nu sunt de natură a antrena răspunderea organelor judiciare, pretinsele drepturi putând fi valorificate pe calea exercitării căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe reprezintă actul final al judecăţii care, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare „pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale", respectiv în condiţiile stabilite de normele procedurale în vigoare.

Hotărârile judecătoreşti, fiind supuse în privinţa condiţiilor de legalitate în mod exclusiv dispoziţiilor procedurale, eventualele nemulţumiri ale părţilor privind soluţiile instanţelor pot fi luate în considerare numai prin intermediul căilor de atac stabilite de lege, fiind evidentă imposibilitatea atacării hotărârilor judecătoreşti prin alte mijloace decât cele instituite în mod legal.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a solicitat anularea ei cu consecinţa evocării fondului în rejudecare.

În motivare a invocat nelegala sa citare pentru termenul de judecată din 19.11.2013, în condiţiile în care din luna august 2013 nu mai locuieşte la adresa din Timişoara, str. O., ci la domiciliul procesual ales indicat în cuprinsul cererii de apel.

A invocat încălcarea condiţiilor de legalitate, a procedurilor în situaţia în care la curte a invocat un drept de rezistenţă la opresiunea instanţelor şi la nesupunere civică.

A învederat că pârâtele au invocat doar texte generice, fără a observa că instanţele inferioare nu au independenţă şi autonomie (art. 136 din Legea nr. 304/2004 neaplicându-se nici anul acesta), iar Judecătoria Timişoara nu are personalitate juridică.

A învederat că instanţele pârâte se prevalează de art. 2, art. 17 din Legea nr. 304/2004 şi ale art. 24 din Constituţie, fără a observa nemulţumirile reclamantei ce vizează competenţe şi proceduri.

A învederat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este discriminată pozitiv în raport cu celelalte instanţe şi nu poate fi garantul respectării Constituţiei, câtă vreme instanţele sunt subordonate puterii executive prin Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii neputând garanta independenţa justiţiei în litigiile

Pagina 12 din 40

reclamantei, curtea şi tribunalul manifestându-se în raporturile cu reclamanta de pe poziţii de forţă şi nu de drept.

A învederat că hotărârile judecătoreşti au forţa probantă a unor înscrisuri autentice susceptibile de fals intelectual.

A învederat că dispozitivul sentinţei nu menţionează calea de atac, astfel că este nulă de drept faţă de dispoziţiile art. 2611 pct. 7 C. pr. civ. şi nici termenul, fiind incidente dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza a doua, art. 105, 108/1/4 C. pr. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 282, art. 294, art. 295, art. 296, art. 297 ş.a. C. pr. civ., temeiurile de drept din acţiune şi dreptul naţional şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând sentinţa prin prisma susţinerilor apelantei şi în baza art. 295 alin. (1) C. pr. civ., faţă de înscrisurile de la dosar şi de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta şi-a indicat domiciliul ca fiind în Timişoara, str. O., la această adresă fiind citată pentru termenul de judecată din 19.11.2013.

Contrar susţinerilor apelantei, din examinarea înscrisurilor de la dosar nu rezultă că aceasta ar fi adus la cunoştinţa instanţei alegerea unui alt domiciliu în

condiţiile art. 98 C. pr. civ. de la 1865 [incident în cauză, faţă de data sesizării

instanţei – 14.11.2012 – raportată la dispoziţiile art. 24, art. 25 alin. (1) N. C. pr. civ.]. Cum reclamanta nu s-a conformat sus-menţionatei norme, ea nu poate invoca

o eventuală mutare de la domiciliul indicat pe calea cererii de chemare în judecată pentru a obţine anularea sentinţei, dispoziţiile art.108 alin. (4) C. pr. civ. fiind pe deplin incidente.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că sunt întemeiate susţinerile apelantei vizând lipsa din dispozitivul sentinţei a menţiunilor privind calea de atac şi termenul în care se poate exercita, dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ. nefiind respectate.

Această omisiune nu este, însă, de natură a atrage nulitatea sentinţei, câtă vreme potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. pr. civ., această sancţiune va fi aplicată doar în situaţia în care actul efectuat cu nerespectarea dispoziţiilor legale a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

În cauză, o vătămare ar fi cauzată reclamantei dacă prin omisiunea menţionării în dispozitiv a căii de atac ce poate fi urmată împotriva sentinţei şi a termenului în care calea de atac poate fi exercitată, aceasta ar fi exercitat o cale de atac apreciată ca fiind inadmisibilă ori tardivă de instanţa de control judiciar.

Or, instanţa sesizată cu apelul reclamantei l-a reţinut ca fiind admisibil şi declarat în termen, astfel că o vătămare nu este identificată în cauză, iar dispoziţiile art.105 alin. (2) C. pr. civ. referitoare la nulitate nu sunt incidente în cauză.

În continuare, instanţa a reţinut că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat că modalitatea în care pârâtele instanţe de judecată au făcut aplicarea normelor materiale şi procedurale în litigii cu a căror soluţionare au fost anterior sesizate şi în care reclamanta din prezenta cauză a fost parte are natura unei fapte ilicite producătoare de prejudicii ce se impun a fi reparate, câtă vreme o serie de drepturi subiective i-au fost încălcate.

Se observă că, invocând caracterul ilicit al măsurilor dispuse în litigiile soluţionate de pârâte, reclamanta aduce critici de nelegalitate modalităţii în care instanţele s-au pronunţat asupra cererilor reclamantei ori au dispus în ceea ce o priveşte.

Or, o verificare a actelor instanţelor pârâte în sensul celor solicitate de reclamantă echivalează cu o examinare în prezenta pricină a modului în care aceste instanţe au aplicat şi interpretat normele de drept material şi procesul pe o altă cale

Pagina 13 din 40

decât cea reglementată de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, potrivit cărora „Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”, dispoziţiile reţinute în mod corect de prima instanţă ca fiind incidente în cauză.

Sunt nerelevante ca temeiuri de anulare ori schimbare a sentinţei susţinerile apelantei vizând lipsa personalităţii juridice a judecătoriei, câtă vreme, potrivit art. 2 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 303/2004, justiţia se realizează şi prin judecătorii.

Susţinerile reclamantei-apelante vizând raporturile dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe şi lipsa autonomiei şi independenţei acestora din urmă sunt neîntemeiate, câtă vreme potrivit art.124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, pentru acelaşi considerent neîntemeiate fiind şi susţinerile vizând existenţa unui conflict de interese şi încălcarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, faptul că judecătorul îşi desfăşoară activitatea la o anumită instanţă nefiind de natură a face personal litigiul în care acea instanţă are calitatea de parte.

La fel, câtă vreme art. 1 alin. (4) din Constituţie statuează principiul separaţiei puterilor în stat, sunt nefondate susţinerile apelantei vizând „înstăpânirea” instanţelor judecătoreşti de puterea executivă.

Nu pot fi primite ca fiind critici întemeiate de schimbare ori anulare a sentinţei nici susţinerile apelantei vizând imposibilitatea Consiliului Superior al Magistraturii de a garanta independenţa justiţiei în cauzele acesteia, câtă vreme o atare imposibilitate nu rezultă din lucrările de la dosar.

Conform celor mai sus-arătate, nemulţumirile reclamantei rezultate din modalitatea în care instanţele pârâte au interpretat şi aplicat dispoziţiile legale (materiale şi procedurale) nu pot face obiect al cercetării judecătoreşti decât pe căile stabilite de lege, aspect consacrat constituţional de art.126 alin. (2) potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” .

Or, urmând altă cale decât cea prevăzută de lege, reclamanta nu poate obţine recunoaşterea afirmatelor nereguli (materiale ori procedurale) săvârşite de instanţele pârâte care au soluţionat litigiile în care a fost parte.

Cum una dintre condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii delictuale este săvârşirea unei fapte ilicite iar, în cauză, reclamanta a invocat ca fapt ilicit măsurile dispuse de instanţele pârâte şi cum aceste măsuri nu pot fi calificate în sensul celor solicitate de reclamantă pentru considerentele mai sus-arătate, în mod corect a reţinut prima instanţă că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 296 C. pr. civ., instanţa a respins apelul declarat de reclamantă.

6. Legea nr. 10/2001. Imobil preluat abuziv. Imposibilitate de restituire în natură. Compensare cu alte bunuri. Condiţii

Legea nr. 10/2001: art. 1 alin. (5)

Hotărârea Guvernului nr. 250/2007: pct. 1.7 Legea nr. 215/2001: art. 120 alin. (2)

În situaţia în care imobilul ce face obiect al Legii nr. 10/2001 nu poate fi

restituit în natură, bunurile solicitate a fi acordate în compensare trebuie să se găsească în circuitul civil.

Pagina 14 din 40

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 600 din 17 iunie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 78/PI/17.01.2014 pronunţată în dosarul nr.

1515/30/2011*, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A.G. şi E.E.M., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu, astfel cum aceasta a fost precizată, reclamanţii au solicitat atribuirea prin compensare, pentru imobilul înscris în CF nr. 4, preluat abuziv de la antecesorul lor şi imposibil de restituit în natură, a următoarelor imobile: terenul nr. top 10076, imobilul având nr. top 7178 şi imobilele având nr. top 13815, 13812 şi 13811, aflate în proprietatea Municipiului Timişoara.

În vederea stabilirii valorii terenurilor solicitate în compensare şi situaţiei faptice actuale a acestora, prima instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice conform căreia toate aceste imobile, cu privire la care reclamanţii au solicitat atribuirea prin compensare, fac parte din domeniul public al Municipiului Timişoara.

În raport cu dispoziţiile pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent este obligatorie şi ea permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine, care se află în circuitul civil şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii, este condiţionată în mod obligatoriu de acordul persoanei îndreptăţite la restituire, însă şi de existenţa unor bunuri sau servicii disponibile, care pot fi acordate în compensare, potrivit prevederilor alin. (5) al art. 1, conform cărora „primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau după caz, serviciile are pot fi acordate în compensare”.

Or, situaţia juridică actuală a terenurilor solicitate de reclamanţi nu permite atribuirea în compensare pentru imobilul înscris în CF nr. 4, acestea neaflându-se în circuitul civil.

Prin urmare, constatând imposibilitatea juridică de a da eficienţă solicitării reclamanţilor de atribuire în compensare a imobilelor solicitate, prima instanţa a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii acţiunii.

În motivare au arătat, în esenţă, că în mod nelegal a reţinut prima instanţă apartenenţa la domeniul public a imobilelor solicitate în compensare, includerea în acest domeniu fiind contrară normelor legale.

Examinând sentinţa atacată, curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat.

Astfel, curtea a reţinut, că prin sentinţa civilă nr. 1719/PI/13.07.2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 111/30/2009, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea civilă formulată de aceiaşi reclamanţi în contradictoriu cu acelaşi pârât; s-a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi a fost obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, constând în atribuirea în compensare a unui alt imobil corespunzător imobilului preluat abuziv de

Pagina 15 din 40

la antecesorii lor, înscris în CF 4, iar în subsidiar, dacă nu se identifică astfel de bunuri ori nu sunt acceptate de petiţionari, pârâtul să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 modificată.

În cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti, intrate în puterea lucrului judecat, s-a stabilit cerinţa ca imobilele oferite în compensare pentru bunul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, să fie în circuitul civil.

În executarea concretă a acestei sentinţe, reclamanţii au promovat prezenta acţiune, cerând atribuirea, ca măsură reparatorie în echivalent, a unor imobile individual determinate în cuprinsul cererii, pretins a îndeplini cerinţele 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Din probatoriul administrat în cauză, în mod just tribunalul a reţinut că bunurile cerute expres prin acţiune au fost incluse în domeniul public al Municipiului Timişoara anterior promovării prezentei acţiuni prin hotărâri de guvern şi de consiliu local ce nu au fost contestate pe calea unei acţiuni în justiţie, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Modul în care Municipiul Timişoara înţelege, în general, să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu poate fi cenzurat de instanţa investită cu soluţionarea prezentei cereri în modalitatea cerută de reclamanţi, în condiţiile în care chiar aceştia au indicat concret ce bunuri imobile doresc a le fi atribuite în compensare pentru bunul preluat abuziv de la antecesorul lor, ce nu poate fi restituit în natură.

Ca atare, instanţa este obligată să se pronunţe în limitele investirii prin cererea precizată, potrivit art. 129 alineat ultim C. pr. civ., neputând analiza situaţia bunurilor oferite spre vânzare de către municipalitate (potrivit ofertei din ziarul depus în faţa instanţei de recurs) atâta timp cât înşişi reclamanţii au restrâns sfera cercetării judecătoreşti la anumite bunuri individual determinate, ce nu se regăsesc în oferta publicată în ziar.

În consecinţă, prezintă relevanţă juridică pentru soluţia ce urmează a se da în cauză exclusiv situaţia juridică a bunurilor concret şi expres cerute de reclamanţi.

Modul în care domeniul public al Municipiului Timişoara a fost constituit nu poate fi cenzurat pe cale incidentală în prezenta cauză, atâta timp cât s-a făcut prin acte normative emise în aplicarea Legii nr. 213/1998, anterior prezentului litigiu, acte ce nu au fost contestate în forma şi pe calea procedurală prevăzută expres în acest sens. Este vorba de acte normative ce au produs efecte juridice, astfel că instanţa de recurs nu le poate înlătura, pentru a se putea dispune în sensul cerut de reclamanţi.

Prevederile Legii nr. 165/2013 invocate de reclamanţi nu pot conduce la concluzia necesităţii reformării hotărârii atacate, întrucât nu cuprind nicio excepţie de la cerinţa ca bunurile atribuite în compensare să fie în circuitul civil. Mai mult, art. 6 alin. (1) din lege, citat de reclamanţi, se referă la ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate (ce presupune restituirea chiar a bunului preluat de stat), nu la cea a restituirii în echivalent, cerută în speţă.

Pentru ipoteza atribuirii în compensare de imobile, nici legea şi nici jurisprudenţa consacrată în materie nu au înţeles să deroge de la principiul de drept conform căruia bunul inclus în domeniul public este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, principiu instituit de art. 120 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Ca atare, este justă concluzia tribunalului în sensul că terenurile identificate în acţiune, câtă vreme sunt incluse în domeniul public prin acte normative ce nu au fost invalidate în procedura specială, nu sunt în circuitul civil şi, deci, nu pot face obiectul unor atribuiri în compensare, în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost explicitat prin pct. 1.7 al Hotărârii Guvernului nr. 250/2007.

Pagina 16 din 40

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor legale invocate, coroborate cu art. 299 şi urm. C. pr. civ., curtea a constatat că prezentul recurs este neîntemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., l-a respins ca atare.

7. Legea nr. 10/2001. Notificare. Lipsa răspunsului persoanei notificate. Competenţa instanţei de judecată

Legea nr. 10/2001: art. 25 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. XX/2007 (RIL)

În caz de refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea

părţii interesate, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond cererea de restituire în natură.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 497 din 28 mai 2014, F.Ş. Prin sentinţa civilă nr. 2812/PI/10.12.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 4356/30/2009 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A.G. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Municipiul Timişoara prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta a chemat în judecată pârâţii, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, str. M., care a fost proprietatea unchiului sau W.M., a cărui unică moştenitoare este, conform certificatului de moştenitor 8, eliberat de autorităţile germane; să se dispună restituirea în natură a imobilului; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare cu alte bunuri imobile situate pe alte amplasamente, dovedite a fi libere la data formulării prezentei acţiuni, având aceeaşi valoare de circulaţie ca şi imobilul de mai sus, revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în situaţia în care nu se va identifica nici un imobil restituibil prin echivalent, înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor pentru acordarea de despăgubiri băneşti.

În motivare,a arătat că imobilul descris mai sus a fost proprietatea unchiului său şi a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 223/1974.

Imobilul ce face obiectul dosarului pendinte a fost preluat de Statul Român cu titlu, Statul Român fiind intabulat, nu a fost înstrăinat chiriaşilor sau unor terţi, şi astfel îndeplineşte condiţiile necesare restituirii în natură.

Reclamanta a invocat Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, conform căreia instanţa este în măsură să dispună restituirea în natură a imobilului din litigiu.

În subsidiar,a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea prin compensare cu alt imobil, devenit liber la data formulării acţiunii sau,in situaţia în care instanţa va constata că nu există nici un imobil restituibil în natură prin echivalent, urmează a înainta dosarul Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor pentru ca aceasta să purceadă la evaluarea imobilului de către experţi evaluatori agreaţi de Comisie şi apoi la propunerea acordării de despăgubiri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesorului reclamantei, numitul W.M., în prezent decedat şi se află în prezent în proprietatea Statului Român în cotă de 1/1.

Pagina 17 din 40

Reclamanta a notificat unitatea deţinătoare, prin notificare înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 3/13.07.2001, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Prin adresa nr. S.C. 2 a Consiliului Local al Municipiului Timişoara s-a solicitat reclamantei să comunice la dosarul administrativ nr. 614 (în curs de soluţionare) decizia de preluare pentru a se vedea dacă trecerea imobilului s-a făcut cu plata vreunei sume de bani precum şi depunerea actelor de stare civilă care lipsesc de la dosar.

Ulterior declanşării prezentului litigiu, cu privire la imobil s-au purtat litigii care au privit titlul de proprietate asupra acestuia şi s-a dispus irevocabil la data de 16.05.2013 restabilirea situaţiei anterioare în C.F. nr. 9704 Timişoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi intabularea dreptului de proprietate al Statului Român.

Prezentul dosar a fost suspendat la termenul de judecată din 06.04.2010 în baza disp.art.244 al.1 pct.1 CPC până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.3643/325/2007 al Judecătoriei Timişoara şi repus pe rol în data de 17.09.2013 la cererea reclamantei.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat instanţei restituirea în natură a imobilului, invocând aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX/19.03.2007,decizie prin care s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi acţiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Or, în cauza nu se poate reţine refuzul nejustificat al unităţii deținătoare de a soluționa dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001 câtă vreme, cu privire la imobil s-au purtat procesele care au privit însuşi titlul de proprietate asupra acestuia. Mai mult, între reclamantă şi unitatea deținătoare s-a purtat corespondență,întrucât,aşa cum rezultă din adresa nr. S.C. 2 a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, reclamanta nu a depus toate actele necesare soluţionării notificării.

Pe de alta parte, din considerentele deciziei civile nr. 905/A/11.12.2012 a Tribunalului Timiş rezultă că prin expertiza tehnică judiciară efectuată în apel s-a confirmat împrejurarea că imobilul în litigiu situat în Timişoara, str. M. încorporează un procent de 8,16% din casa veche,întrucât în anul 1997 a fost extins şi supraetajat şi deci nu există identitate între casa veche şi imobilul actual.

Raportat la această stare de fapt reținută cu privire la faptul că din construcţia veche mai există un procent de 8,16%,este atributul unității deținătoare să aprecieze dacă imobilul poate fi restituit în natură sau,dacă există imposibilitatea restituirii în natură,să propună conform Legea nr. 165/2013 compensarea prin puncte prevăzute în capitolul III din lege, lege aplicabilă în cauză conform art. 4.

Pentru considerentele expuse, instanţa a apreciat că reclamanta urmează –consecinţă a soluţionării irevocabile a dosarelor mai sus arătate – să se adreseze entității notificate pentru finalizarea procedurii administrative, iar,în cazul în care decizia administrativă emisă nu respectă prevederile legale, are dreptul de a o ataca în instanţă conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare sau modificarea ei în sensul admiterii acţiunii.

În motivare, a făcut referire la procesul soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 745/16.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3643.1/325/2007, dosar în baza căruia a fost suspendată judecata în prezentul dosar.

Pagina 18 din 40

A invocat că imobilul revendicat are aceleaşi caracteristici ca şi la data preluării şi că în prezent Statul Român prin Municipiul Timişoara este proprietar tabular, astfel că, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO, reclamanta deţine un bun.

A invocat că, prin referirea din considerente la procentul de 8,16%, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, a nesocotit decizia de casare mai sus- arătată şi nu a făcut distincţia între litigiul de drept comun anterior şi cel de faţă, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu referire la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A invocat încălcarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dat fiind refuzul nejustificat de soluţionare a notificării.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a reţinut următoarele: Potrivit Deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un

recurs în interesul legii şi obligatorie pentru instanţe în baza art. 3307 C. pr. civ., „Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate”.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că „atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.”

În cauza de faţă, reclamanta a notificat unitatea deţinătoare, în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la solicitarea de restituire în natură a imobilului din Timişoara, str. M., notificarea nefiind soluţionată până în prezent (împrejurare confirmată inclusiv prin adresa depusă în recurs de intimatul Municipiul Timişoara).

Imobilul a reintrat în patrimoniul persoanei deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 investită cu notificarea reclamantei în baza deciziei civile nr. 745/16.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3643.1/325/2007, astfel că la data pronunţării deciziei a încetat să mai subziste cauza de suspendare a judecăţii prezentei pricini, suspendare dispusă la termenul de judecată din 6.04.2010 în baza art. 244 pct. 1 C. pr. civ.

Urmare a pronunţării acestei decizii, reclamanta a formulat la 28.05.2013 cerere de redeschidere a dezbaterilor şi de continuare a judecăţii, cauza fiind repusă pe rol, iar termenul de judecată fiind fixat pentru 17.09.2013.

Pagina 19 din 40

Deşi entitatea investită cu soluţionarea notificării a fost parte în dosarul nr. 3643.1/325/2007 şi avea cunoştinţă despre restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, nu a procedat la soluţionarea notificării reclamantei nici în termen de 60 de zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus irevocabil reînscrierea statului ca proprietar al imobilului – obiect al notificării, fără a justifica rămânerea în pasivitate.

În consecinţă, raportând cele mai sus reţinute la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs a reţinut că pârâtul investit cu soluţionarea notificării avea aptitudinea recunoscută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca, în situaţia în care aprecia că înscrisurile doveditoare cerute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data notificării nu ar fi fost depuse de notificant, să emită o dispoziţie de respingere a notificării. Or, în cauză, după cum s-a arătat, nici la expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 de la reîntoarcerea imobilului în patrimoniul statului pârâtul nu a soluţionat notificarea, fără a justifica în vreun fel refuzul de emitere a dispoziţiei.

În aceste condiţii, conform celor statuate prin menţionata decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa judecătorească (în speţă, Tribunalul Timiş) avea plenitudine de competenţă în a soluţiona cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, fără ca reclamanta să mai fie ţinută a solicita entităţii notificate continuarea procedurii administrative.

Reţinând contrariul şi respingând cererea reclamantei, prima instanţă nu a mai cercetat susţinerile acesteia, soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel că se impune casarea sentinţei astfel pronunţate cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, aceasta având inclusiv competenţa de a verifica incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, verificare ce nu este dată în competenţa exclusivă a unităţii deţinătoare.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ. instanţa a admis recursul declarat de reclamantă şi a casat sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

§§.. DDRREEPPTTUULL FFAAMMIILLIIEEII

8. Efectul intrării în vigoare a Noului Cod civil cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii lor minori, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, anterior datei de 01.10.2011. Conţinutul sintagmei de „schimbare a împrejurărilor”, în sensul dispoziţiilor art. 403 Noul Cod civil

Codul civil – art. 397 – 398, art. 403

Legea nr. 71/2011 – art. 5 alin. (2), art. 46 Modificările legislative aduse de Noul Cod civil, prin reglementarea autorităţii

părinteşti, reprezintă o „schimbare a împrejurărilor”, în sensul dispoziţiilor art. 403 Noul Cod civil, fiind de necontestat că, prin înlocuirea la 1 octombrie 2011, a vechiului Cod al familiei, cu Noul Cod civil, s-a realizat o modernizare a legislaţiei vizând familia, în acord cu noile realităţi sociale marcate în special de aderarea la Uniunea Europeană, fiind reglementată pentru prima dată în mod expres instituţia autorităţii părinteşti, ce recunoaşte dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de ambii părinţi.

Pagina 20 din 40

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă – complet specializat de familie şi

minori, Decizia civilă nr. 537 din 10 iunie 2014, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 1365/01.02.2013 pronunţată în dosar nr.

18151/325/2012, Judecătoria Timișoara a respins acţiunea civilă principală formulată de reclamantul P. D.-M. împotriva pârâtei C.C.-T.; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta C. C.-T., împotriva reclamantului P.D.-M.; a încuviinţat ca reclamantul P.D.-M. să aibă legături personale cu minora P.D., născută la data de …, după cum urmează: în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbăta orele 10:00, până duminica orele 18:00; o săptămână în vacanţa de iarnă - cu petrecerea sărbătorii Crăciunului alternativ (din 2 in 2 ani) cu cea a Revelionului; o săptămână în vacanţa de primăvară, care cuprinde şi petrecerea sărbătorii Pascale o dată la doi ani; două săptămâni din vacanţa de vară, care să fie petrecute în luna iulie a fiecărui an şi două săptămâni în luna august; perioada vacanţei din luna iulie să fie stabilită în prima decadă a lunii, iar cea din luna august în a doua decadă a lunii; zilele de naştere ale minorei să fie petrecute împreună cu pârâtul din 2 în 2 ani; a obligat reclamantul la plata sumei de 8,30 lei către pârâtă, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 11207/17.06.2010 pronunţată în dosar nr. 9893/325/2010, Judecătoria Timişoara a desfăcut, din culpă comună, căsătoria încheiată de soţi la data de 24.06.2006, minora P.D., născută la data de 19.05.2007, fiind încredinţată spre creştere şi educare mamei, totodată, fiind reglementate legăturile personale dintre minoră şi tatăl său, programul de vizitare a minorei fiind stabilit de către părţi, de comun acord şi în funcţie de vârsta minorei, de interesele tatălui, de nevoile minorei, care trebuia să se adapteze familiei din care nu mai făcea parte unul dintre părinţi.

Potrivit art. 46 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, 01.10.2011, pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 din Noul Cod civil.

Art. 403 C. civ. prevede că, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi.

Aşadar, după cum reiese foarte clar din prevederile art. 403 C. civ., simpla intrare în vigoare a Noului Cod civil, la data de 01.10.2012, care, la art. 397 C. civ., stabileşte regula că exercitarea autorităţii părinteşti revine, după divorţ, în comun ambilor părinţi, nu este suficientă pentru modificarea măsurii încredinţării unui copil, la divorţ, unuia dintre părinţi, dispusă anterior datei de 01.10.2012, cu atât mai mult cu cât, chiar şi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, conform art. 398 C. civ., se poate hotărî exercitarea autorităţii părinteşti doar către un singur părinte, atunci când există motive temeinice, având în vedere interesul minorului.

Ca urmare, instanţa de fond a găsit neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect modificarea măsurii de încredinţare a minorei P.D., născută la data de 19.05.2007, stabilită prin sentinţa civilă nr. 11027/17.06.2010, a Judecătoriei Timişoara, cu măsura exercitării autorităţii părinteşti în comun, şi, drept consecinţă, a respins-o.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul P.D.-M., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu cheltuieli de judecată şi, rejudecând fondul cauzei, să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi ai minorei

Pagina 21 din 40

P.D., iar privitor la cererea reconvențională formulată de către pârâtă, să fie respinsă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 778/A/26.11.2013 pronunţată în dosarul nr. 18151/325/2012, Tribunalul Timiş a admis apelul formulat de reclamantul P.D.-M. împotriva sentinţei primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis cererea principală formulată de reclamantul P.D.-M. împotriva pârâtei C.C.-T.; a dispus exercitarea autorităţii părinteşti privind pe minora P.D., născută la 19.05.2007, de către ambii părinţi şi a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii atacate; a obligat intimata să plătească apelantului suma de 4,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în timbru judiciar 0,15 lei și taxă judiciară de timbru 4 lei.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a prev. art. 397, 398 coroborat cu art. 403 C. civ., conform cu care simpla intrare în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod civil la data de 01.10.2010 nu este suficientă pentru a se dispune exercitarea autorităţii părinteşti în comun de către ambii părinţi.

Într-adevăr, la luarea măsurii, instanţa are de administrat probe pentru a se constata dacă există motive temeinice, având în vedere interesul minorului, pentru ca să fie dispusă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte în conformitate cu dispoziţiile art. 398 C. civ. Astfel, conform art. 397 C. civ., după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Exercitarea autorităţii părintești de către un singur părinte se poate dispune de către instanţă dacă există motive întemeiate, avându-se în vedere interesul superior al copilului.

Textele de lege mai sus menţionate trebuie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile art. 263 alin. (1) C. civ. şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, conform cu care principiul interesului superior al copilului trebuie să primeze în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluționate de instanțele judecătoreşti.

În prezenta cauză, minora P.D., născută la 19.05.2007, prin sentinţa civilă nr. 11207/17.06.2010 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 9893/325/2010, a fost încredințată spre creştere şi educare mamei pârâte, C.C.-T, fiind reglementate legăturile personale ale minorei cu tatăl său, reclamantul din prezenta cauză.

Solicitarea apelantului P.D.-M. de a se dispune exercitarea autorității părinteşti privind minora P.D. în comun de către ambii părinţi nu echivalează cu schimbarea domiciliului minorei de la mama intimată C.C.-T, domiciliul minorei fiind inclus în instituţia mai largă a încredinţării copilului la unul dintre părinţi, cuprinsă în vechea reglementare din Codul familiei, iar, în prezent, locuinţa copilului după divorţ fiind reglementată de art.400 C. civ., presupune dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte şi educa copilul minor, conform art. 261 C. civ., autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi conducând la o dezvoltare armonioasă psihosocială a copilului. art. 16 din Legea nr. 272/2004 republicată stabileşte că, ”copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a dispune de relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”, alin. (2) al art. 16 stabilind că „instanța judecătorească luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului”, art. 15 alin. (3) din aceeaşi lege stabilind în sarcina părintelui cu care locuieşte copilul obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte.

Pagina 22 din 40

Totodată, art. 31 din Legea nr. 272/2004 stabileşte responsabilitatea ambilor părinţi pentru creşterea copiilor lor, precum şi faptul că „exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaților părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său”. Art. 31 alin. (2)5 din Legea nr. 272/2004 stipulează care sunt motivele întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte acestea fiind: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părintești.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, atât reclamantul P.D.-M., cât şi pârâta C.C.-T.

Reclamantul P.D.-M. a solicitat, prin cererea sa de recurs, modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel, numai privitor la cererea reconvenţională formulată în cauză, urmând a se menţine în rest hotărârea instanţei de apel; rejudecând apelul, solicită admiterea în integralitate a acestuia, ca fiind pe deplin întemeiat şi fondat, respectiv în rejudecarea fondului cauzei, respingerea cererii reconvenţionale formulată de către pârâtă, ca fiind neîntemeiată/nefondată, cu cheltuieli de judecată, reprezentate de plata onorariului de avocat.

Pârâta C.C.-T a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. pr. civ. coroborat cu art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. pr. civ., modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii reclamantului privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, se arată că instanţa de apel şi-a argumentat decizia exclusiv pe prevederile Legii nr. 272/2004, ignorând starea de fapt incidenţă în speţă, care relevă că interesul superior al copilului nu a fost prejudiciat prin hotărârea de divorţ, în care s-a decis încredinţarea minorei către mamă.

Se mai arată că, aşa cum judicios a apreciat instanţa de fond, conform art. 46 din Legea nr. 71/2011 „dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil - pot fi modificate potrivit art. 403 Cod Civil”.

Este o dispoziţie care face posibilă dispunerea exerciţiului autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei copilului în aceleaşi condiţii în care se dispunea reîncredinţarea acestuia în vechea reglementare .

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 397 şi urm. Noul Cod civil, art. 5 alin. (2) şi art. 46 din Legea nr. 71/2011, curtea a constatat că ambele recursuri declarate în cauză sunt neîntemeiate, Tribunalul Timiş pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.

Cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare în speţă a prevederilor art. 46 din Legea nr. 71/2011, respectiv art. 403 Noul Cod civil, curtea a constatat că soluţia dată de tribunalul este urmarea unei juste aplicări a acestor texte de lege, raportat, la particularităţile speţei, având în vedere şi prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu care trebuie a fi coroborate.

Instanţa de fond a respins acţiunea principală, considerând că modificarea Codului Civil nu ar constitui un motiv suficient pentru admiterea acţiunii şi luarea în considerare a interesului minorei, ba mai mult, considerând că probele administrate conduc la concluzia că, şi în momentul de faţă, exercitarea exclusiv de către pârâtă a

Pagina 23 din 40

autorităţii părinteşti faţă de minora P.D., se circumscrie cel mai bine interesului superior al minorei.

Interpretarea dată textului de lege în discuţie nu este în măsură să asigure respectarea spiritului şi intenţiei legiuitorului cu privire la noţiunea de autoritate părintească comună, putând conduce la restricţionarea acesteia pentru mai multe considerente.

Primul şi cel mai important motiv este acela că, pe data de 1 octombrie 2011, vechiul Cod al Familiei a fost înlocuit cu noul Cod Civil, care a intrat în vigoare în conformitate cu Legea nr. 287/2009 republicata la data de 15 iulie 2011, şi care introduce o nouă instituție, cea a autorităţii părinteşti. Noua instituţie recunoaşte în mod explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de către ambii părinţi, indiferent de raporturile juridice dintre aceştia, prevăzându-se faptul că, după divorţ, autoritatea părintească revine ambilor părinţi. De asemenea, Noul Cod civil a adus noutăţi legate de obligaţia instanţei de a stabili explicit locuinţa minorului.

Păstrarea autorităţii părinteşti exercitate în mod unic doar de către mamă este împotriva interesului superior al copilului, aşa cum este reliefat de către noul cod civil (titlul Autoritatea Părintească, precum şi secţiunea Paragraful Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori) de către Legea nr. 272/2004 (art. 30 şi următoarele), dar şi de numeroase studii ale ştiinţelor sociale, care arată beneficiul incontestabil pe care copiii îl au ca urmare a implementării custodiei comune (adică a autorităţii părinteşti comune) în familiile ce trec prin experienţa separării.

Menţinerea acestei prevederi de încredinţare a copilului doar către mamă ar reprezenta o diferenţă gravă de tratament între reclamant şi toţi ceilalţi părinţi care divorţează în condiţiile Noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât, atât vechea, cât şi noua legislaţie prevăd faptul că, în materia relaţiilor dintre părinţi şi copii o hotărâre nu este niciodată definitivă, putând fi supusă revizuirii atunci când condiţiile sub care a fost dată s-au schimbat.

Simplul fapt al schimbării atât de dramatice a legislaţiei privitoare la relaţiile dintre părinţi şi copiii lor minori, după divorţ, prin intrarea în vigoare a unui cod civil modern, mult mai bine adaptat realităţilor sociale actuale, reprezintă un motiv suficient de a revedea măsurile privitoare la copii, fiind evident că prevederile noului cod civil sunt mai utile copiilor decât cele oferite de către Codul Familiei, normă juridică care făcea referire la realităţi sociale valabile la mijlocul secolului trecut. De altfel, există în prezent prevederi legale care susţin în mod explicit cererea de reinstaurare a autorităţii părinteşti.

Potrivit art. 397 din Noul Cod civil, exercitarea autorităţii părinteşti se exercită în comun de către părinţi, afara de situaţia în care instanţa decide altfel. Prin urmare, regula stabilită de Noul Cod civil este aceea că ambii părinţi să deţină custodia în comun şi, numai prin excepţie, autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinţi,, când există motive întemeiate şi în funcţie de interesul superior al copilului, conform art. 398 Noul Cod civil.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor Codului civil nou, curtea a remarcat clarificările pe care Ministerul Justiţiei le aduce acestei probleme: „Astfel, potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) din actul normativ de punere în aplicare a Codului civil nou, dispoziţiile acestuia din urmă sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor,…, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.” Acesta este şi cazul raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, motiv pentru care

Pagina 24 din 40

instanţa de judecată, analizând circumstanţele concrete ale speţei, a pronunţat o soluţie în temeiul legii civile noi, potrivit principiului mai sus enunţat.

Este adevărat că prevederile art. 46 din Legea nr. 71/2011 permit ca dispoziţiile din hotărârile judecătoreşti privitoare la relaţiile dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil să fie modificate, potrivit art. 403, însă, aşa cum am arătat anterior, intrarea în vigoare a unui nou regim juridic cu privire la autoritatea parentală, impune concluzia că s-au schimbat împrejurările avute în vedere la luarea măsurilor anterioare cu privire la minoră. În condiţiile în care art. 403 Cod civil nu distinge după natura împrejurărilor ce trebuie avute în vedere de instanţă, concluzia ce se impune este că nici instanţa de judecată, investită cu soluţionarea pricinii, nu poate distinge între aceste împrejurări, ce pot fi de fapt (privind condiţiile concrete oferite de părinţi copilului) sau de drept (cum este modificarea de substanţă adusă de Noul Cod civil în relaţiile părinţi-copiii).

În sprijinul acestei idei, sunt şi prevederile alin. (2) al art. 5 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, precum şi decizia R.I.L. nr. 4/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în chestiunea aplicării în timp a prevederilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 287/2009, stabilind că prevederile art. 396–404 Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac, în interesul superior al copiilor.

Prin urmare, instanţa apreciază că şi modificările legislative aduse de noul Cod civil, prin reglementarea autorităţii părinteşti, reprezintă o „schimbare a împrejurărilor”, în sensul dispoziţiilor art. 403 Noul Cod civil, fiind de necontestat că, prin înlocuirea la 1 octombrie 2011 a vechiului Cod al familiei cu Noul Cod civil s-a realizat o modernizare a legislaţiei vizând familia, în acord cu noile realităţi sociale marcate în special de aderarea la Uniunea Europeană, fiind reglementată pentru prima dată în mod expres instituţia autorităţii părinteşti, ce recunoaşte dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de ambii părinţi.

Reiese aşadar, că în lipsa unor motive întemeiate, nu există vreo justificare a menţinerii unei situaţii de drept dăunătoare relaţiei dintre părinte şi copil, reinstaurarea, la cerere, a autorităţii părinteşti putând fi justificată printr-o schimbare „de drept” a împrejurărilor avute în vedere de instanţa ce a pronunţat soluţia încredinţării sub vechea legislaţie.

Prin urmare, simpla argumentare privind neschimbarea împrejurărilor de fapt avute în vedere la momentul încredinţării copilului la mamă nu este suficientă pentru ignorarea aplicării principiului interesului superior al minorei de a fi crescută de ambii părinţi.

Ca atare, au fost înlăturate, ca neîntemeiate, susţinerile pârâtei privind greşita aplicare a art. 403 Noul Cod civil la starea de fapt reţinută în cauză, şi care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, faţă de forma în vigoare a art. 304 C. pr. civ.

§§.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCIIVVIILL

9. Art. 1551 Cod procedură civilă. Condiţii

Codul de procedură civilă: art. 1551

Pagina 25 din 40

Nu poate fi dispusă suspendarea judecăţii în baza art. 1551 Cod procedură

civilă, dacă partea reclamantă nu se găseşte în culpă procesuală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 372 din 10 aprilie 2014, F.Ş.

Prin Încheierea civilă pronunţată de Tribunalul Timiş în şedinţa de judecată din

27.02.2013 în dosarul nr. 9010/30/2010 a fost suspendată judecata cauzei în temeiul art.1551 C. pr. civ.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că soluţionarea pricinii este împiedicată de către reclamante, prin neîndeplinirea unei obligaţii stabilită de instanţă, aceea de a depune adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri.

Prin Încheierea civilă pronunţată în şedinţa de judecată din 19.02.2014 instanţa a menţinut suspendarea judecării cauzei, reținând că suspendarea a fost dispusă până la data la care reclamanţii vor depune la dosar adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri şi că aceștia nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei.

Împotriva încheierilor civile au formulat recurs reclamantele N.E.A., N.B.K. şi S.H.G., solicitând a se constata ca suspendarea si menţinerea acestei suspendări in baza art. 1551 C. pr. civ. nu este in conformitate cu legislaţia în materie și a se dispune continuarea judecării pricinii în baza art. 244 pct. 2 C. pr civ.

În motivare au arătat că Tribunalul Timiş a suspendat pricina, deşi parata Spitalul B. a depus la dosar un răspuns din partea ambasadei statului german din care rezultă că astfel de informaţii au caracter secret, putând fi comunicate doar la solicitarea instanţei de judecată, formulând în acelaşi timp o astfel de cerere; că, pentru termenul de judecata din 19.02.2014 au depus declaraţii autentificate, prin care au declarat pe răspundere proprie că nu au obţinut nici un fel de despăgubiri pentru imobilul revendicat.

Reclamantele au considerat ca aceste înscrisuri sunt suficiente pentru continuarea judecării contestaţiei lor in baza legii 10/2001.

Pe de alta parte, având în vedere că între România și Germania nu a existat un acord cu privire la reglementarea pretenţiilor financiare în suspensie, care ar putea fi încadrat în prevederile Legii nr. 10/2001, au considerat atât suspendarea cât și menţinerea acesteia, nelegale.

Deliberând asupra recursului, atât prin prisma motivelor invocate, cat si din perspectiva art. 304¹ C. pr. civ. Curtea a apreciat că acesta este fondat.

Astfel, conform art. 1551 C. pr. civ., când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.

Din cuprinsul încheierii recurate pronunţată de tribunal la data de 27.02.2013, rezultă că suspendarea cauzei a fost dispusă în baza art.1551 C. pr. civ. deoarece reclamantele nu şi-au îndeplinit obligaţia stabilită de instanţă, cea de a depune adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri.

Reclamantele au invocat ca motiv de recurs faptul că Anexa 1 la Legea 10/2001 nu menţionează printre acordurile încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie vreun acord încheiat cu statul german.

Curtea a constatat că potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind

Pagina 26 din 40

reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din legea menţionată.

De asemenea, conform art. 5 pct. 1 teza finală şi pct. 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, în vederea asigurării exigenţelor art. 5 din lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege să se solicite depunerea unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din lege. Lipsa acestor declaraţii atrage amânarea soluţionării cererii de restituire până la depunerea acestora. Măsura este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român.

Prin urmare, este necesară depunerea declaraţiei autentificate dată pe propria răspundere cu conţinutul menţionat mai sus doar în cazul în care statul care ar fi putut acorda despăgubiri pentru imobilele preluate de statul român s-ar număra printre cele arătate în anexa 1 la lege.

În consecinţă, instanţa de recurs a constatat că în prezentul litigiu nu a fost împiedicată judecarea cauzei prin faptul că reclamantele nu au depus adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri, în condiţiile în care Germania nu este menţionată printre ţările cu care România a încheiat acorduri internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie în anexa 1 la Legea nr. 10/2001.

Cazul de suspendare facultativă prev. de art. 1551 C. pr. civ. reprezintă o sancţiune procedurală care intervine în cazul culpei reclamantului care prin neîndeplinirea obligaţiilor împiedică soluţionarea procesului. Însă, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, Legea nr. 10/2001 nu prevede condiţia depunerii unor adeverinţe în sensul solicitat de instanţă.

În consecință, Curtea a reţinut că încheierea de suspendare în temeiul art. 1551 C. pr. civ. a cauzei a fost pronunţată în lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de textul de lege citat, ceea ce atrage pe cale de consecinţă şi nelegalitatea menţinerii suspendării în baza aceloraşi temeiuri, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. pr. civ. a admis recursul, a casat încheierile civile recurate şi a trimis cauza Tribunalului Timiş pentru continuarea judecăţii.

10. Cheltuieli de judecată. Onorarii de avocat. Criteriile de stabilire a

cuantumului lor

Codul de procedură civilă: art. 274 alin. (3)

Articolul 274 alin. (3) C. pr. civ. prevede că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Potrivit acestui text legal, criteriile care stau la baza stabilirii cuantumului onorariilor avocaţilor rezidă în valoarea pricinii, volumul de muncă şi complexitatea

Pagina 27 din 40

cauzei, iar jurisprudenţa CEDO consacră caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 370 din 9 aprilie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 728 din 13.11.2013, pronunţată în dosarul

nr.14975/325/2009, Tribunalul Timiş a respins apelul formulat de reclamanta S.V. împotriva Sentinţei civile nr. 15704/23.06.2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 14975/325/2009, în contradictoriu cu intimaţii Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timiş, B.V., M.C., Ministerul Sănătăţii şi SC Generali România Asigurare Reasigurare.

În temeiul art. 274 C. pr. civ., a obligat apelanta să plătească intimatului M.C. suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei nr.728/2013 a Tribunalului Timiş şi a Sentinţei civile nr.15704/2011 a Judecătoriei Timişoara, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată acordate intimaţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. pr. civ.

În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., arătând că, deşi concluziile instanţelor de judecată au fost în sensul de nereţinere a vreunei culpe în sarcina medicilor implicaţi în cauză, în mod injust şi complet inechitabil au procedat instanţele la obligarea sa de a achita aceste sume enorme cu titlu de cheltuieli de judecată (5900 lei prin Sentinţa nr. 15704/2011 şi 5000 lei prin Decizia nr. 728/2013), deoarece instanţele ar fi trebuit să cenzureze şi să diminueze substanţial cuantumul acestor cheltuieli în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. pr. civ.

Că, simpla trimitere la „valoarea litigiului” şi/sau „munca prestată” echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că este necesară administrarea de probe cu privire la legătura dintre cuantumul onorariului şi activitatea realizată de către avocaţi.

Recurenta a invocat şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia „un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil”.

Totodată, recurenta a invocat principiul echităţii precum şi Decizia nr. 917/2010 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat.

Intimaţii M.I. şi B.V. au formulat întâmpinare, căreia Curtea i-a conferit rolul de concluzii scrise, pentru neformularea ei în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. pr. civ., solicitând respingerea recursului reclamantei, cu motivarea că procesul a început în urmă cu 7 ani, respectiv în 2007.

Prin Decizia civilă nr. 370 din 9 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. 14975/325/2009, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei civile nr. 728/13.11.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, obligând-o să plătească la fiecare dintre intimaţii M.C. şi B.V. câte 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a hotărî astfel, examinând decizia atacată în limitele motivelor invocate şi ale art. 274 alin. (3) şi art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea a reţinut argumentele de mai jos.

Într-adevăr, potrivit art. 274 alin. (3) C. pr. civ. „Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Pagina 28 din 40

Însă, în speţă, Curtea constată, în primul rând, că nu poate fi admisă solicitarea recurentei de modificare a sentinţei judecătoriei, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată în sumă de 5.900 lei, avându-se în vedere principiul „tantum devolutum quantum apellatum”, respectiv faptul că prin cererea de apel nu a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect şi nu a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă.

De asemenea, Curtea reţine că nu este întemeiată nici critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 lei acordate de către instanţa de apel, în condiţiile în care litigiul s-a desfăşurat pe durata a 7 ani şi numai în calea de atac a apelului au fost 12 termene de judecată.

Susţinerea recurentei că trebuiau administrate probe în vederea stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată este lipsită de orice temei pentru că din însuşi dosarul cauzei rezultă volumul de muncă şi complexitatea cauzei în funcţie de care, potrivit art. 274 alin. (3) C. pr. civ., instanţa stabileşte cuantumul acestor cheltuieli.

Or, în speţă, au fost respectate aceste criterii legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. pr. civ., în sensul că suma stabilită de către instanţa de apel este proporţională cu serviciul prestat.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată acordate sunt reale, necesare şi rezonabile.

În consecinţă, Curtea a apreciat că hotărârile recurate au fost date cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. pr. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul reclamantei.

Văzând că recursul vizează doar chestiunea reducerii cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. pr. civ. Curtea a obligat recurenta să plătească intimaţilor B.V. şi M.C. câte 500 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată în recurs.

11. Excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului. Ordinea soluţionării lor

Noul Cod de procedură civilă: art. 248 alin. (1) şi alin. (2), art. 483, art. 486 şi art. 1041 alin. (5)

Potrivit art. 248 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă „Instanţa se va

pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Deşi textul legal citat anterior nu face o precizare expresă în ceea ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor de procedură şi de fond, mai întâi trebuie soluţionate excepţiile de procedură, astfel că excepţia nulităţii recursului primează faţă de excepţia inadmisibilităţii recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 569 din 11 iunie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 569 din 11 iunie 2014, pronunţată în dosarul nr.

10135/325/2013, Curtea de Apel Timişoara, cu majoritate de voturi, a constatat nul recursul declarat de pârâţii C.I., C.F. şi C.I.A. împotriva Deciziei civile nr. 47/22.01.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, în motivarea opiniei majoritare, s-au reţinut următoarele:

Pagina 29 din 40

În şedinţa publică din 11.06.2014, instanţa, în raport cu dispoziţiile art. 245-247 C. pr. civ., a pus în discuţie excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului pârâţilor, invocate de reclamanta intimată prin întâmpinare.

Reclamanta intimată a invocat în susţinerea excepţiei nulităţii recursului art. 486 C. pr. civ., care prevede, sub sancţiunea nulităţii, cerinţa întocmirii recursului prin avocat sau consilier juridic.

În susţinerea inadmisibilităţii recursului a invocat art. 483 şi art. 1041 alin. (5) C. pr. civ., din care rezultă că hotărârea primei instanţe în materie de evacuare poate fi atacată numai cu apel.

Întrucât au fost invocate simultan două excepţii în privinţa recursului reclamanţilor, o excepţie de procedură (nulitatea recursului pentru nedeclararea prin avocat), şi o excepţie de fond (inadmisibilitatea recursului), este necesară stabilirea ordinii în care acestea vor fi soluţionate, pentru că nu pot fi soluţionate concomitent, întrucât admiterea uneia dintre excepţii poate determina inutilitatea cercetării celeilalte.

În privinţa procedurii de soluţionare a excepţiilor, art. 248 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură civilă prevede:

„Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Deşi textul legal citat anterior menţionează mai întâi excepţiile de procedură şi apoi pe cele de fond [alin. (1)], nu face totuşi o precizare expresă în ceea ce priveşte ordinea soluţionării atunci când sunt invocate simultan mai multe excepţii, stabilind doar că „instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc” [alin. (2)].

Nu există în doctrină şi jurisprudenţă un punct de vedere unitar în această privinţă; totuşi, opinia majoritară este că trebuie soluţionate mai întâi excepţiile de procedură.

În contextul noului Cod de procedură civilă această opinie se impune, având în vedere faptul că sunt reglementate expres nulităţi ale actelor de procedură, nulităţi (unele dintre acestea) care în acelaşi timp sunt incluse în categoria nulităţilor necondiţionate de existenţa/dovada unei vătămări.

În consecinţă, instanţa va analiza în primul rând excepţia nulităţii recursului pârâţilor, invocată de reclamanta intimată în baza art. 486 C. pr. civ., excepţie pe care a şi reţinut-o.

Art. 486 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. stabileşte menţiunile pe care în mod obligatoriu trebuie să le cuprindă cererea de recurs; la alin. (1) lit. a) sunt prevăzute „numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea; în alin. (2) se prevede că la cererea de recurs se va ataşa împuternicirea avocaţială.

Pentru neîndeplinirea acestor cerinţe legale, art. 486 alin. (3) C. pr. civ. prevede sancţiunea nulităţii.

Aceeaşi sancţiune a nulităţii este prevăzută expres şi de art. 83 alin. (3) C. pr. civ., care prevede:

„La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către avocat …”

Nulitatea prevăzută în privinţa reprezentării procesuale este inclusă prin art. 176 pct. 2 C. pr. civ. în categoria nulităţilor necondiţionate, pentru care nu se cere existenţa unei vătămări.

Pagina 30 din 40

În cauza de faţă, deşi pârâţilor recurenţi li s-a pus în vedere în procedura de regularizare a recursului să facă dovada reprezentării prin avocat la redactarea recursului, aceştia nu au făcut dovada în acest sens.

În această situaţie, fiind în prezenţa unei neregularităţi procedurale a cererii de recurs, prin neîndeplinirea unei cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii, recursul declarat de pârâţi este nul, iar examinarea excepţiei de fond a inadmisibilităţii recursului devine inutilă.

Opinie separată: În speţă, intimata a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii în raport

de art. 483 N. C. pr. civ., care prevede că nu sunt supuse recursului hotărârile instanţelor de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile primei instanţe sunt supuse numai apelului, precum şi în raport de art. 1041 pct. 5 N. C. pr. civ., care stipulează că hotărârea de evacuare poate fi atacată numai cu apel.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii, a invocat art. 486, potrivit căruia, sub sancţiunea nulităţii, recursul trebuie să fie formulat de un avocat.

În speţă, consider că primează excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru argumentele ce succed.

Potrivit art. 248 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea pe fond a cauzei, iar conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Din cele de mai sus, reiese în mod evident că legea nu face o precizare expresă cu privire la ordinea de soluţionare a celor două categorii de excepţii menţionate, astfel încât instanţa trebuie să ţină seama de o ordine raţională de soluţionare, începând cu cele care în mod logic au prioritate, pornind de la premisa că dreptul (prin normele sale) tinde spre raţionalitate (a se vedea Dicţionar de drept privat, Ediţia a II-a, Ed. Mondan, 202, p.561).

În doctrină, se susţine teza că, fără a-şi păstra semnificaţia lor de origine, pentru trebuinţele practicii judiciare, „finele de neprimire” sau „finele de nonvaloare” sunt utilizate pentru a desemna excepţiile care se referă la inadmisibilitatea acţiunii, adică la indicarea motivelor pentru care anumite acţiuni (cereri) nu pot fi primite.

De asemenea, se afirmă că inadmisibilităţile au o natură juridică mixtă: diferă de apărările de fond şi se apropie de excepţiile de procedură prin obiectul lor (i se contestă reclamantului dreptul de a sesiza instanţa); diferă de excepţiile de procedură şi se apropie de apărările de fond prin rezultatul lor, astfel că, dacă sunt primite, duc la respingerea acţiunii (cererii).

Regulile ce guvernează excepţia de inadmisibilitate sunt reliefate de analiza obiectului, regimului procedural şi efectelor (rezultatele) inadmisibilităţilor.

Obiectul excepţiei de inadmisibilitate îl reprezintă contestarea (nerecunoaşterea de către lege) a dreptului de a sesiza instanţa. Din acest punct de vedere inadmisibilităţile diferă de apărările de fond (care vizează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii) şi se apropie de excepţiile de procedură (care nici ele nu privesc fondul pricinii, ci doar acţiunea ca atare).

Din punct de vedere al regimului procedural excepţiile de inadmisibilitate pot fi invocate şi în căile de atac.

Cât priveşte efectele inadmisibilităţii, este de observat că acestea sunt mai puternice decât cele ale excepţiilor, apropiindu-se de consecinţele rezultate în urma admiterii unei apărări de fond, excepţiile având un efect provizoriu în timp ce inadmisibilităţile sting acţiunea într-un mod definitiv şi irevocabil.

Pagina 31 din 40

Astfel, efectele inadmisibilităţii au un alt temei decât cele ale apărărilor de fond, ele duc la respingerea acţiunii nu pentru că dreptul invocat nu există, ci pentru că respectivul drept ipotetic nu poate fi protejat în justiţie pe calea aleasă de reclamant (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 256-257, RRD nr. 9/1987, p. 44-52).

Trecând peste aceste consideraţii de ordin teoretic asupra naturii juridice a inadmisibilităţii şi excepţiilor, se reţine, aşa cum s-a arătat anterior, că logica reprezintă singurul instrument (organon) care poate stabili care din cele două excepţii (inadmisibilitatea sau nulitatea) are prioritate.

Or, din punct de vedere logic inadmisibilitatea vizează inexistenţa (ceea ce este imposibil, ceea ce este de neprimit) acţiunii (căii de atac), în timp ce nulitatea vizează modul (condiţiile procedurale) în care trebuie să se manifeste (exercite) acea acţiune sau cale de atac.

În acest sens, art. 457 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă consacră principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege”.

Prin urmare, din punctul de vedere al ontologiei şi teoriei logicii despre ceea ce nu este (nu există, nu fiinţează, pentru că nu este prevăzut şi recunoscut de lege), nu se poate face vreo predicaţie în sensul că este într-un sens sau altul (nici chiar că recursul este nul), pentru că s-ar încălca principiul noncontradicţiei, potrivit căruia nu se poate spune, în acelaşi timp, că un lucru este şi nu este.

Opinia majoritară poate fi considerată, astfel, ca un sofism (şi nu o inferenţă) care duce la concluzia că recursul ar fi admisibil.

Pe de altă parte, considerarea excepţiei nulităţii ca fiind prioritară în raport cu excepţia inadmisibilităţii creează o confuzie pentru părţi, în sensul că, dacă ar fi fost respectat normele de procedură (redactarea recursului de către avocat, invocarea motivelor prevăzute de art. 488 N. C. pr. civ.) ar fi putut să obţină câştig de cauză.

12. Excepţii procesuale. Ordine de soluţionare

Codul de procedură civilă: art. 245, art. 246, art. 247, art. 248, art. 457, art. 483, art. 486

Excepţia nulităţii recursului pentru lipsa dovedirii redactării prin avocat se

examinează cu prioritate faţă de cea a inadmisibilităţii recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 549 din 11 iunie 2014, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 595/17.12.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul

nr. 1101/246/2013 a fost admis apelul declarat de pârâta societate comercială împotriva sentinţei civile nr. 1080/17.09.2013 a Judecătoriei Ineu pronunţată în dosarul nr. 1101/246/2013 în contradictoriu cu reclamanţii B.C.D., B.C. şi D.L.

În consecinţă, sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanţi.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii. La termenul de judecată din 04.06.2014, în şedinţă publică, în baza art. 245,

246 alin. (1), 247 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 457 alin. (1), art. 483 C. pr. civ., art. 486 alin. (1) lit. a), e), art. 486 alin. (2), (3) C. pr. civ., instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia nulităţii şi, respectiv, a inadmisibilităţii recursului, pentru următoarele considerente:

Pagina 32 din 40

Potrivit dispoziţiilor art. 483, 486 alin. (1) lit. a), e), art. 486 alin. (2), (3) C. pr. civ., sub sancţiunea nulităţii, cererea de recurs trebuie să cuprindă inclusiv numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea, precum şi împuternicirea avocaţială; or, recursul a fost formulat şi semnat de recurenţii – persoane fizice care nu au invocat incidenţa în persoana lor a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) C. pr. civ.

Pe de altă parte, din conţinutul dispoziţiilor art. 457 alin. (1) raportat la art. 483 alin. (2) rezultă că hotărârea instanţei de apel nu este supusă căii de atac a recursului.

Sesizată fiind cu excepţia nulităţii şi inadmisibilităţii, excepții care, în baza art. 248 alin. (1) C. pr. civ., fac inutilă cercetarea în fond a recursului şi fiind ţinută, în baza art. 248 alin. (2) C. pr. civ., să determine ordinea de soluţionare a excepţiilor în funcţie de efectele pe care acestea le produc, instanţa a reţinut cu majoritate că excepţia nulităţii recursului are prioritate, caracterul întemeiat al acesteia făcând inutilă examinarea excepţiei inadmisibilităţii.

Astfel, în sensul art. 245 C. pr. civ., şi din perspectiva prezentei pricini, pe calea excepţiilor procesuale sunt invocate, fără ca fondul dreptului să fie pus în discuţie, neregularităţi procedurale privitoare la procedura de judecată ori lipsuri referitoare la dreptul la acţiune.

După obiect, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii de procedură şi excepţii de fond, din interpretarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1), (2) C. pr. civ. rezultând regula că, fiind sesizată simultan cu mai multe excepţii, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi apoi asupra celor de fond.

Nerespectarea obligaţiei de formulare a recursului prin avocat se constituie într-o neregulă procedurală sancţionată de dispoziţiilor art. 486 alin. (3) C. pr. civ. cu nulitatea ce se invocă pe calea unei excepţii de procedură.

Pe de altă parte, lipsa dreptului de a critica pe calea recursului decizia definitivă dată în apel se sancţionează cu inadmisibilitatea recursului ca excepţie de fond.

Pentru ca judecătorul investit cu soluţionarea recursului să verifice îndeplinirea în cauză a dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. pr. civ. referitoare la legalitatea căii de atac şi să stabilească, astfel, dacă partea are dreptul să sesizeze instanţa cu calea de atac (a recursului, în speţă), respectiv dacă acest demers este admisibil, se impune logic şi în concordanţă cu dispoziţiile legale ca, din punct de vedere procedural, instanţa să fie legal investită de parte.

Aceasta, întrucât, pentru ca instanţa să poată verifica dacă partea poate exercita sau nu un drept, este necesar ca invocarea dreptului să se realizeze în forma prevăzută de lege.

Or, în cauză, instanţa nu poate examina dacă reclamanţii au sau nu dreptul de a declara recurs împotriva deciziei dată în apel, respectiv dacă recursul este admisibil sau este întemeiată excepţia de fond a inadmisibilităţii, câtă vreme sesizarea instanţei cu examinarea acestui drept s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor referitoare la redactarea şi motivarea recursului mai sus-arătate, încălcare ce atrage nulitatea recursului astfel declarat, nulitate invocată pe calea unei excepţii de procedură.

De observat este că sancţiunea nulităţii pentru neîndeplinirea obligaţiei privind formularea de către avocat a cererii de recurs este prevăzută, la fel ca şi cea a nulităţii pentru netimbrare în acelaşi alineat (3) al art. 486 C. pr. civ. ceea ce constituie un argument în plus al priorităţii de soluţionare a excepţiei de procedură reţinută conform celor mai sus arătate, câtă vreme admisibilitatea recursului nu poate fi pusă în discuţie, din oficiu sau la cererea părţii, în lipsa legalei timbrări a căii de atac .

Pagina 33 din 40

La fel, nici instanţa sesizată cu o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. pr. civ. nu poate proceda la examinarea admisibilităţii cererii decât după ce, în prealabil, a verificat existenţa dovezii timbrării cererii şi, dacă partea nu a sesizat personal instanţa, a celei privind calitatea de reprezentant, în caz contrar făcând aplicarea dispoziţiile art. 197 C. pr. civ., respectiv art. 82 alin. (1) C. pr. civ.

Pentru aceste considerente ce fac inutilă examinarea altor excepţii ori a fondului cauzei, cu majoritate, în baza dispoziţiilor art. 245, 247 alin. (1), 248 alin. (1), (2) C. pr. civ. raportat la art. 486 alin. (1) lit. a), e), alin. (2), (3) C. pr. civ., instanţa a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanţii (opinie majoritară).

În speţă, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 83 alin. (3), art. 176, art. 177 şi art. 486 alin. (1) lit. e) NCPC, potrivit cărora recursul trebuie formulat prin avocat.

De asemenea, a invocat, din oficiu, şi excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 457 alin. (1), art. 483 alin. (2) NCPC şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, potrivit cărora hotărârile definitive ale instanţei de apel nu sunt supuse recursului.

Consider că primează excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru argumentele ce succed.

Potrivit art.248 al.1 din noul Cod de procedură civilă „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea pe fond a cauzei, iar conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Din cele de mai sus, reiese în mod evident că legea nu face o precizare expresă cu privire la ordinea de soluţionare a celor două categorii de excepţii menţionate, astfel încât instanţa trebuie să ţină seama de o ordine raţională de soluţionare, începând cu cele care în mod logic au prioritate, pornind de la premisa că dreptul (prin normele sale) tinde spre raţionalitate (a se vedea Dicţionar de drept privat, Ediţia a II-a, Ed. Mondan, 202, p. 561).

În doctrină, se susţine teza că, fără a-şi păstra semnificaţia lor de origine, pentru trebuinţele practicii judiciare, „finele de neprimire” sau „finele de nonvaloare” sunt utilizate pentru a desemna excepţiile care se referă la inadmisibilitatea acţiunii, adică la indicarea motivelor pentru care anumite acţiuni (cereri) nu pot fi primite.

De asemenea, se afirmă că inadmisibilităţile au o natură juridică mixtă: diferă de apărările de fond şi se apropie de excepţiile de procedură prin obiectul lor (i se contestă reclamantului dreptul de a sesiza instanţa); diferă de excepţiile de procedură şi se apropie de apărările de fond prin rezultatul lor, astfel că, dacă sunt primite, duc la respingerea acţiunii (cererii).

Regulile ce guvernează excepţia de inadmisibilitate sunt reliefate de analiza obiectului, regimului procedural şi efectelor (rezultatele) inadmisibilităţilor.

Obiectul excepţiei de inadmisibilitate îl reprezintă contestarea (nerecunoaşterea de către lege) a dreptului de a sesiza instanţa. Din acest punct de vedere inadmisibilităţile diferă de apărările de fond (care vizează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii) şi se apropie de excepţiile de procedură (care nici ele nu privesc fondul pricinii, ci doar acţiunea ca atare).

Din punct de vedere al regimului procedural excepţiile de inadmisibilitate pot fi invocate şi în căile de atac.

Cât priveşte efectele inadmisibilităţii, este de observat că acestea sunt mai puternice decât cele ale excepţiilor, apropiindu-se de consecinţele rezultate în urma

Pagina 34 din 40

admiterii unei apărări de fond, excepţiile având un efect provizoriu în timp ce inadmisibilităţile sting acţiunea într-un mod definitiv şi irevocabil.

Astfel, efectele inadmisibilităţii au un alt temei decât cele ale apărărilor de fond, ele duc la respingerea acţiunii nu pentru că dreptul invocat nu există, ci pentru că respectivul drept ipotetic nu poate fi protejat în justiţie pe calea aleasă de reclamant (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p-256-257, RRD nr. 9/1987, p. 44-52).

Trecând peste aceste consideraţii de ordin teoretic asupra naturii juridice a inadmisibilităţii şi excepţiilor, se reţine, aşa cum s-a arătat anterior, că logica reprezintă singurul instrument (organon) care poate stabili care din cele două excepţii (inadmisibilitatea sau nulitatea) are prioritate.

Or, din punct de vedere logic inadmisibilitatea vizează inexistenţa (ceea ce este imposibil, ceea ce este de neprimit) acţiunii (căii de atac), în timp ce nulitatea vizează modul (condiţiile procedurale) în care trebuie să se manifeste (exercite) acea acţiune sau cale de atac.

În acest sens, art. 457 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă consacră principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege”.

Prin urmare, din punctul de vedere al ontologiei şi teoriei logicii despre ceea ce nu este (nu există, nu fiinţează, pentru că nu este prevăzut şi recunoscut de lege), nu se poate face vreo predicaţie în sensul că este într-un sens sau altul (nici chiar că recursul este nul), pentru că s-ar încălca principiul noncontradicţiei, potrivit căruia nu se poate spune, în acelaşi timp, că un lucru este şi nu este.

Opinia majoritară poate fi considerată, astfel, ca un sofism (şi nu o inferenţă) care duce la concluzia că recursul ar fi admisibil.

Pe de altă parte, considerarea excepţiei nulităţii ca fiind prioritară în raport cu excepţia inadmisibilităţii creează o confuzie pentru părţi, în sensul că, dacă ar fi fost respectat normele de procedură (redactarea recursului de către avocat, invocarea motivelor prevăzute de art. 488 NCPC) ar fi putut să obţină câştig de cauză (opinie separată).

13. Încheiere de anulare. Cale de atac. Inadmisibilitatea recursului

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 200 alin. (4), alin. (5) şi alin. (6), art. 483 alin. (1) Potrivit art. 200 alin. alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) din Noul Cod de procedură

civilă, împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face, în 15 zile de la comunicarea încheierii, numai cerere de reexaminare, încheierea dată în cererea de reexaminare fiind definitivă, iar conform art. 483 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Din prevederile legale menţionate mai sus, rezultă că împotriva încheierii de anulare există o singură cale de atac, recursul fiind inadmisibil.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 359 din 9 aprilie 2014, G.O. Prin Decizia civilă nr. 359 din 9 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr.

8623/30/2013/a1.1, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul O.R.G. împotriva Încheierii din 14 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pagina 35 din 40

Pentru a pronunţa această decizie, în deliberare asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, Curtea a reţinut următoarele:

Prin Încheierea nr. 2165/PI/ 16.09.2013 pronunţată în dosar nr. 8623/30/2013, Tribunalul Timiș a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O.R.G..

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut următoarele: Cererea de chemare în judecată nu îndeplinea toate condiţiile prevăzute la art.

194 –196 N. C. pr. civ., prin comunicarea emisă în data de 27.08.2013, reclamantului i s-a pus în vedere să complinească lipsurile cererii, respectiv: să indice codul numeric personal, valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare; să depună înscrisurile doveditoare într-un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar pentru fiecare parte, conform art. 150 N. C. pr. civ., precum şi obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 12405 lei şi timbru judiciar de 5 lei, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii.

Din dovada de înmânare aflată la fila 5 dosar reiese că reclamantului i-au fost comunicate lipsurile cererii de chemare în judecată la data de 29.08.2013, astfel că termenul de complinire a lipsurilor s-a împlinit în data de 10.09.2013.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu s-a conformat următoarelor obligaţii: să indice codul numeric personal, valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare; să depună înscrisurile doveditoare într-un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar pentru fiecare parte, conform art. 150 N.C. pr. civ., precum şi să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 12405 lei şi timbru judiciar de 5 lei, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii.

În acest context, tribunalul a constatat că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a complini lipsurile cererii de chemare în judecată în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) N. C. pr. civ., astfel că în temeiul art. 200 alin. (3) a anulat cererea.

Împotriva acestei încheieri petentul O.R.G. a formulat cerere de reexaminare înregistrată la Tribunalul Timiş sub dosar nr. 8623/30/2013/a1, apreciind că încheierea este nelegală şi netemeinică

Prin Încheierea din 14.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 8623/30/2013/a1, Tribunalul Timiş a respins cererea de reexaminare a Încheierii civile nr. 2165/PI/16.09.2013, pronunţată în dosarul nr. 8623/30/2013, formulată de petentul O.R.G., încheierea fiind definitivă.

Pentru a pronunţa această încheiere, Tribunalul a reţinut următoarele: Potrivit art. 200 alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) C. pr. civ. împotriva încheierii de

anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării. Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii. Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).

Se apreciază că împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, petentul avea posibilitatea sa formuleze o cerere de reexaminare distinctă, în cazul în care contesta valoarea stabilită prin rezoluţie administrativă.

În ceea ce priveşte completările solicitate prin rezoluţie, se constată împrejurarea că petentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.

Pagina 36 din 40

Prin urmare, Tribunalul, a constatat ca nu s-a făcut dovada că măsura anulării a fost dispusă eronat sau că neregularităţile au fost înlăturate de reclamant în termenul acordat potrivit alin. (2) al art. 200 C. pr. civ., a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare.

În urma examinării excepţiei inadmisibilităţii recursului, Curtea apreciază că această excepţie este întemeiată, pentru argumentele de mai jos:

Potrivit art. 200 alin. (4), (5) şi (6) din noul Cod de procedură civilă, împotriva încheierii de anulare reclamantul va putea face în 15 zile de la comunicarea încheierii, numai cerere de reexaminare, încheierea dată în cererea de reexaminare fiind definitivă, iar conform art. 483 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Din economia textelor legale de mai sus, reiese în mod neechivoc că împotriva încheierii de anulare există o singură cale de atac prevăzută de noul Cod de procedură civilă, şi anume cererea de reexaminare, recursul fiind inadmisibil, deoarece încheierile date în cererea de reexaminare sunt definitive şi nu intră în categoria hotărârilor prevăzute de art. 483 alin. (1) C. pr. civ.

Prin urmare, Curtea a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul recurent O.R.G.

14. Încheiere definitivă. Inadmisibilitatea apelului

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 634 alin. (1) pct. 1, art. 955 Articolul 955 din noul Cod de procedură civilă prevede că „Nedepunerea

cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător. Aceasta se constată prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor”, iar art. 634 alin. (1) pct. 1 din acelaşi act normativ stabileşte că „Sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului”.

Prin urmare, este inadmisibil apelul declarat împotriva încheierii definitive prin care s-a constatat desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 92 din 8 iulie 2014, G.O. Prin Decizia civilă nr. 92 din 8 iulie 2014, pronunțată în dosarul nr.

12239/30/2013, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil apelul declarat de partea T.S. împotriva deciziei civile nr. 656 din 2 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos. Prin Încheierea civilă nr. 656 din 2 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş

în dosarul nr. 12239/30/2013 (definitivă), atacată cu apel, s-a admis cererea formulată de reclamanta T.E., în contradictoriu cu pârâta T.S., şi s-a constatat desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător încuviinţat în favoarea paratei prin Încheierea civila nr. 9/PI/09.06.2010, pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3483/30/2010, pentru motivul nedepunerii cauţiunii, conform art. 955 N. C. pr. civ.

Potrivit art. 955 „Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător. Aceasta se constată prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor.”

Pagina 37 din 40

Articolul 634 alin. (1) pct. 1 din noul Cod de procedură civilă prevede că „Sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului”.

În speţă, Încheierea civilă nr. 656/02.04.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 12239/30/2013, atacată cu apel, este definitivă, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 955 şi art. 634 alin. (1) pct.1 din noul Cod de procedură civilă, apelul declarat de pârâta T.S. este inadmisibil şi a fost respins ca atare.

15. Recurs. Inadmisibilitate

Legea nr. 2/2013: art. XVIII alin. (2)

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 101 alin. (1) şi alin. (2)

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând

cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului, printre altele, hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, iar conform art. 101 alin. (1) şi (2) din Noul Cod de procedură civilă, în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii, aceeaşi valoare urmând a fi avută în vedere şi (…) în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

Astfel, are un obiect evaluabil în bani, cererea de chemare în judecată prin care se solicită să se constate că dreptul pârâtului de a cere executarea silită a unei sulte în valoare de sub 1.000.000 lei este prescris.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 494 din 22 mai 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 494 din 22 mai 2014, pronunţată în dosarul nr. 5528/55/2013, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta R.D. împotriva deciziei civile nr. 530 din 4 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) N. C. pr. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Art. XVIII alin.2 din Legea nr.2/2013 prevede că: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi

până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”.

Pagina 38 din 40

Curtea reţine că cererea de chemare în judecată are un obiect evaluabil în bani, solicitându-se de către reclamantă constatarea faptului că dreptul pârâtului de a cere executarea silită a sultei de 17.564,5975 lei (175.645.975 ROL) este prescris.

Conform art. 101 alin. (1) şi (2) N C. pr. civ., în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii, aceeaşi valoare urmând a fi avută în vedere şi (…) în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor menţionate, instanţa a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurenta reclamantă R.D. în contradictoriu cu intimatul pârât P.M. împotriva Deciziei civile nr. 530 din 4.12.2013 pronunţată de Tribunalul Arad.

16. Recurs declarat împotriva unei decizii pronunţate în recurs. Inadmisibilitate

Codul de procedură civilă: art. 2821

Hotărârea dată asupra cerilor a căror valoare a fost apreciată de părțile

reclamante ca fiind sub 100.000 lei nu este supusă apelului ci doar recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 619 din 19 iunie 2014, F.Ş.

Prin Decizia civilă nr. 858/04.09.2013 pronunţată în dosarul nr.

15678/325/2012, Tribunalul Timiş a respins recursul formulat de recurenţii reclamanţi F.I. şi F.M.M. împotriva sentinţei civile nr. 5800 din 26.04.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr.15678/325/2012 în contradictoriu cu intimata O.A., ca nefondat.

A fost menținută, astfel, sentinţa prin care a fost respinsă acţiunea principală formulată de către reclamanţii pârâţi reconvenţionali F.I. şi F.M.M. în contradictoriu cu pârâta-reclamanta reconvenţional O.A. având ca obiect pretenţii în cuantum de 20.000 euro şi retenţie și respectiv a fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamanta reconvenţional O.A. în contradictoriu cu reclamanţii F.I. şi F.M.M., dispunându-se evacuarea pârâților din imobilul înscris în CF nr. 7.

Împotriva Deciziei civile nr. 858/04.09.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel Tribunalului Timiş.

În motivare au arătat că invocă drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 1, pct. 3, pct. 5 şi pct. 9 C. pr. civ. din 1865, hotărârea recurată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 pct. 3 din același C. pr. civ., a celor ale art. 2821 alin. (1) C. pr. civ. din 1865, a celor ale art. 299 C. pr. civ., a celor ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, precum şi a celor ale art. 6 C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţia României, situaţie ce a generat greşita compunere a instanţei de judecată care a procedat la soluţionarea căii de atac ca recurs, iar nu ca apel, în complet format din 3 judecători, recursul fiind însă de competenţa altei instanţe, respectiv a curţii de apel.

În conformitate cu principiul statuat de prevederile art. 84 şi art. 1591 alin. (4) C. pr. civ. din 1865, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 2821 alin. (1) C. pr. civ. din 1865, instanţa de judecată este datoare să verifice în mod prioritar competenţa sa de jurisdicţie, inclusiv competenţa sa ca şi instanţă de control judiciar şi legalitatea căii

Pagina 39 din 40

de atac cu care a fost învestită, în raport cu care urmează a se verifica compunerea completului de judecată şi a se stabili regulile de procedură aplicabile.

Pe de altă parte, soluţia este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 282 şi urm. şi ale art. 299 şi urm. C. pr. civ. din 1865, cu încălcarea principiului legalităţii căilor de atac, neputându-se accepta că, în ipoteza în care Tribunalul Timiş a procedat greşit şi nelegal la rezolvarea cauzei ca şi recurs, iar nu ca şi apel, suprimându-le recurenţilor gradul de jurisdicţie al apelului, să fie suprimat şi recursul, care este de competenţa Curţii de Apel Timişoara.

Calea de atac incidentă în cauză a fost greşit şi nelegal recalificată de către Tribunalul Timiş din apel în recurs pentru următoarele argumente:

La termenul de judecată din data de 04.09.2013 Tribunalul Timiş a invocat din oficiu incidentul recalificării căii de atac declanşată în cauză din apel în recurs, pentru considerentul că valoarea obiectului litigiului se determină exclusiv în raport cu cererea principală, iar valoarea acesteia ar fi fost sub plafonul de 100.000 lei prevăzut de art. 2821 C. pr. civ. din 1865.

Or, cererea principală a avut ca obiect restituirea preţului de 20.000 euro achitat pentru imobilul în litigiu, dar şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata acestei sume de bani.

Dreptul de retenţie reprezintă un drept patrimonial, iar cel de-al doilea capăt de cerere, vizând constatarea existenţei dreptului de retenţie constituie, de asemenea, o cerere evaluabilă în bani, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997, care se cuantifică valoric distinct, astfel cum rezultă şi din prevederile art. 14 din Legea nr. 146/1997.

Prin urmare, valoarea acţiunii principale nu era de doar 20.000 euro, cum greşit a reţinut Tribunalul Timiş, ci de 40.000 euro, deoarece la valoarea primului petit valoric de 20.000 euro (restituirea preţului) se adiţionează valoarea petitului 2 privind constatarea dreptului patrimonial de retenţie asupra imobilului până la plata creanţei de 20.000 euro, drept de retenţie care valorează aşadar tot 20.000 euro.

În consecinţă, chiar raportat exclusiv la valoarea acţiunii principale, aceasta depăşea plafonul valoric de 100.000 lei prevăzut de art. 2821 C. pr. civ. din 1865, astfel încât calea de atac incidenţă în speţă era apelul.

Pe de altă parte, independent de cele expuse mai sus, „valoarea obiectului litigiului" în sensul prevederilor art. 2821 C. pr. civ. din 1865 nu se raportează numai la obiectul cererii principale, ci la obiectul întregului litigiu.

Astfel că, în cazul unui demers judiciar complex şi conjunct, configurat atât printr-o acţiune principală patrimonială, cât şi printr-o acţiune reconvenţională patrimonială, cum este cazul în speţă, valoarea obiectului litigiului este globală, rezultanta valorii obiectului acţiunii principale adiţionată valorii acţiunii reconvenţionale, situaţie în care din nou era depăşit în speţă plafonul prevăzut de art. 2821 C. pr civ. din 1865, iar calea de atac incidentă în cauză era apelul.

Concluzia menţionată mai sus este confirmată şi de legislaţia taxelor de timbru, deoarece acţiunea reconvenţională este supusă, potrivit art. 10 din Legea nr. 146/1997, taxei judiciare de timbru întocmai ca şi acţiunea principală, neexistând niciun motiv pentru ca valoarea obiectului acţiunii reconvenţionale, care se timbrează ca şi cea principală, să nu fie luată în considerare la determinarea valorii obiectului litigiului, întrucât, în caz contrar, dacă nu ar avea relevanţă juridică valoarea cererii reconvenţionale, aceasta nici nu s-ar mai timbra, considerându-se accesorie şi „nepatrimonială".

La termenul de judecată din 19.06.2014, Curtea a pus în discuţie excepţia invocată de intimată cea a inadmisibilităţii, și a reținut următoarele:

Potrivit art. 2821 C. pr. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, nu sunt

Pagina 40 din 40

supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. pr. civ. prevăd că „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum si, in condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului."

Ca atare, din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că hotărârile pronunţate de judecătorii în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, precum în cele privind acţiunile în evacuare, sunt supuse numai căii de atac a recursului la tribunal, nefiind susceptibile de apel.

Dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. prevăd că evaluarea obiectului cererii de chemare în judecată se face de către reclamant. În prezenta cauză, conform rezoluţiei din dosar cu privire la stabilirea taxei de timbru, prima instanţă a avut în vedere valoarea indicată de reclamanţi a sumei solicitate de la pârâtă, respectiv suma de 20.000 euro la un curs de 4,45 lei/euro ca fiind valoarea cererii principale. Nicio parte nu a contestat această valoare pe parcursul soluţionării cauzei în faţa judecătoriei şi nu a indicat o altă sumă ca reprezentând valoarea obiectului acţiunii principale. Pe de altă parte, valoarea obiectului unei cereri de chemare în judecată se stabileşte în funcţie de capătul principal de cerere, aşa cum de altfel s-a statuat expres prin art. 98 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă (care, deşi nu este aplicabil în speţă, consacră legislativ o regulă aplicată în jurisprudenţă). De asemenea, cu privire la cererea reconvenţională, valoarea petitului privind plata sumei echivalente cu valoarea chiriei a fost indicată ca fiind 3000 lei, majorată apoi la suma de 7000 lei prin precizarea de la fila 160 din acelaşi dosar.

Regulile de procedură instituite în exerciţiul căilor de atac prevăd obligativitatea respectării de către părţi a principiilor unicităţii şi legalităţii exercitării acestora, tocmai pentru a asigura părţilor o garanţie reală a stabilităţii procesului civil şi în vederea respectării caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost evaluat în faţa primei instanţe se situează sub valoarea de 100.000 lei, iar calea de atac prevăzută de lege împotriva sentinţei judecătoriei e recursul de competenţa tribunalului, inclusiv în ceea ce priveşte acţiunea de evacuare. Deoarece prin Decizia civilă nr. 858 din 4.09.2013 Tribunalul Timiş a soluţionat recursul împotriva sentinţei Judecătoriei Timişoara, recursul împotriva acestei decizii irevocabile în baza art. 377 alin. (2) pct. 4 C. pr. civ. este inadmisibil, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a fost respins.