CURTEA DE APELCURTEA DE APEL TIMIŞOARATIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE DECIZII RELEVANTE SECŢIA a II-a CIVILĂ SECŢIA a II-a CIVILĂ

Trimestrul I 2013 Trimestrul I 2013

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Csaba Bela NASZ Judecător dr. Csaba Bela NASZ

Grefier-documentarist Floare NYIREDIGrefier-documentarist Floare NYIREDI

Pagina 1 din 37

Pagina 2 din 37

CuprinsCuprins

1. Concurenţă neloială. Acţiune în răspundere. Condiţii.................32. Contract de fideiusiune încheiat sub imperiul vechiului Cod civil.

Legea aplicabilă...........................................................................................73. Despăgubiri accident de circulaţie. Asigurare de răspundere

civilă auto. Daune morale..........................................................................104. Litigiu comercial. Cumulul dobânzii legale cu actualizarea

debitului cu rata inflaţiei. Admisibilitate....................................................145. Procedura insolvenţei. Atragerea răspunderii patrimoniale a

fostului administrator pentru nepredarea documentelor contabile ale debitorului. Condiţii....................................................................................15

6. Procedura insolvenţei. Cerere de anulare a hotărârii adunării creditorilor prin care a fost aprobat planul de reorganizare. Condiţii........18

7. Procedura insolvenţei. Cerere de anulare a hotărârii adunării creditorilor prin care a fost aprobat onorariul de succes al lichidatorului judiciar. Condiţii.........................................................................................22

8. Proprietate. Teren afectat de o linie de cale ferată de tranzit. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Admisibilitate.................................25

9. Societate comercială listată. Adunarea generală extraordinară a acţionarilor. Nerespectarea procedurii de convocare. Consecinţe.............29

10. Societate comercială. Cerere de radiere menţiune din registrul comerţului. Condiţii....................................................................................32

Pagina 3 din 37

1. Concurenţă neloială. Acţiune în răspundere. Condiţii

- Legea nr. 11/1991 – art. 4 alin. (1) lit. a), b), f), g) şi h)

Legea nr. 11/1991 sancţionează concurenţa neloială, adică orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

Este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă.

Constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 29 din 6 martie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 701 din 22 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 101/115/2011 Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.R.L. Reşiţa în contradictoriu cu pârâţii C.A., F.A., S.G., V.I. şi S.C. D S.R.L. Reşiţa, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la încetarea actelor de concurenţă neloială, la restituirea documentelor confidenţiale şi a bazei de date a clientelei, însuşite ilicit, la încetarea exploatării comerciale a informaţiilor confidenţiale şi a bazei de date clientelare, la încetarea utilizării documentelor şi tipizatelor folosite de societatea reclamantă şi care au fost însuşite ilicit de pârâţi, precum şi obligarea acestora, în solidar, la plata unei despăgubiri de 120.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat prin actele de concurenţă neloială săvârşite.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. E S.R.L. Reşiţa, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost ea formulată.

Prin decizia civilă nr. 29 din 6 martie 2013 Curtea de Apel Timişoara a respins ca neîntemeiat apelul societăţii reclamante.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susţine apelanta. Aceasta, cu toate că este adevărat că judecătorul de fond a omis faptul că la termenul din 6 martie 2012 societatea reclamantă a formulat o precizarea de acţiune, prin care şi-a majorat cuantumul pretenţiilor, iniţial evaluate la 120.000 lei, la suma de 300.456,10 lei, precum şi că în considerente nu sunt analizate, distinct, toate actele de concurenţă neloială invocate în acţiunea introductivă. De asemenea, este real că

Pagina 4 din 37

absenţa parteneriatului comercial exclusiv între societatea reclamantă şi clienţi este irelevantă faţă de natura litigiului, pentru că dacă ar fi existat o exclusivitate contractuală, atunci răspunderea ar fi revenit părţii care ar fi încălcat această obligaţie contractuală, absenţa unui parteneriat convenţional constituind chiar premisa de incidenţă a Legii nr. 11/1991, care sancţionează faptele cu caracter delictual, care au ca efect denaturarea concurenţei.

Însă, raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, acţiunea în concurenţă neloială nu este întemeiată.

Astfel, nu este deloc greu de înţeles şi prezintă relevanţă şi în opinia Curţii modul în care acţionează societăţile de intermediere în transporturi. În acest sens, este de reţinut faptul că teza susţinută de reclamantă şi pe care aceasta şi-a construit întregul demers juridic pendinte vizează acuzaţia de deturnare a clientelei sale prin sustragerea unor documente confidenţiale şi a bazei de date a clientelei de către intimatele C.A., F.A. şi S.G., care i-au fost, până în data de 15 ianuarie 2010, salariate în calitate de dispecer transporturi, dată după care au fost angajate de societatea intimată, care este o firmă concurentă, având acelaşi obiect principal de activitate – intermediere transporturi – şi care ar fi desfăşurat, în detrimentul său, o activitate de deturnare a „clientelei tradiţionale”, încălcând în acest fel dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a), b), f), g) şi h) din Legea nr. 11/1991 (cu precizarea că pârâtelor C.A., F.A. şi S.G. le erau atribuite faptele de la lit. a), b) şi g), iar pârâţilor V.I. şi S.C. D S.R.L. Reşiţa cele de la lit. f) şi h).

Or, în acest domeniu specific nu poate fi vorba de încălcarea art. 4 din Legea privind combaterea concurenţei neloiale întrucât reclamanta nu poate pretinde că deţine o bază de date exclusivă cu potenţiali clienţi şi care, raportat la prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, ar reprezenta un secret comercial, chiar dacă, în fapt, aceasta şi-a constituit o aşa-zisă „bază de date cu clienţii tradiţionali” cuprinzând atât datele de identificare ale acestora, cât şi persoana prin intermediul căreia se poate stabili contactul efectiv (adică, cu societăţile cu care a mai colaborat în trecut). Aceasta, în considerarea faptului că în practică societăţile de intermediere, prin angajaţii lor, caută pe internet marfă de transportat, contactarea făcându-se în mod direct – telefonic – cu persoana care răspunde de transportul publicat în prealabil în vederea licitării. Contactarea este absolut necesară pentru a se afla date concrete despre marfa transportată, data transportului, distanţă, rută, tonaj, dimensiuni etc., fără să se ofere un preţ pentru acel transport, preţ care trebuie oferit de societatea de expediţii. După obţinerea acestor date, societăţile de intermediere de pe bursa românească de transport oferă acest transport spre licitare, încercând să găsească un transportator dispus să accepte un preţ cât mai mic, la care se adaugă comisionul intermediarului, şi care este comunicat ofertatului din străinătate. Această contactare este făcută şi de alte firme interesate, fiecare dintre ele oferind un preţ, iar firma care doreşte să efectueze respectivul transport hotărăşte singură cine a câştigat licitaţia (în funcţie de cel mai scăzut preţ), oferindu-i comanda de intermediere a acelui transport.

În condiţiile în care este de netăgăduit că pe piaţa de profil din România îşi desfăşoară activitatea în jur de 1.000 de societăţi de intermediere, iar în Europa funcţionează câteva mii de firme de transport, comercianţii având tot interesul să facă cunoscut celor interesaţi datele lor de contact, afişând pe internet, pe site-uri de transporturi, burse de transporturi, în ziare, în reclame etc. datele de identificare (nume, adresă, telefon, fax, e-mail) în vederea contactării lor de către cât mai multe firme de transporturi şi case de expediţii pentru participarea la licitaţiile de încredinţare a unui transport, cu scopul de a obţine un preţ cât mai scăzut, iar apelanta nu poate pretinde că baza de date pe care şi-a constituit-o cu „clienţii tradiţionali” reprezintă un secret comercial, adică o informaţie care, în totalitate sau în

Pagina 5 din 37

conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret, criticile sale sunt neîntemeiate.

Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că nu prezintă relevanţă modul în care societatea intimată a accesat respectivele informaţii, în sensul că deşi pe paginile de internet folosite de operatorii economici din domeniu (cum ar fi de ex. bursa de transport TimCom GmbH, care are aproximativ 85.000 de utilizatori) există date de identificare ale potenţialilor clienţi (societăţi de transport sau case de expediţie), precum şi ale persoanelor de contact ale acestora (adresă de e-mail, număr de telefon, fax, etc.), acestea pot fi accesate doar pe bază de abonament, iar pe paginile oficiale ale unora dintre societăţilor în discuţie se găseşte numai câte un număr de telefon şi de fax, împreună cu o adresă generică de e-mail, precum şi împrejurarea, reală de altfel, că la acea dată, nefuncţionând de cel puţin 6 luni, S.C. D S.R.L. Reşiţa nu putea să aibă acces la baza de date TimoCom până în luna iunie 2010. De altfel, însăşi partea apelantă recunoaşte că (doar – sbl. ns.) există posibilitatea ca pârâtele să fi preluat baza de date a societăţii reclamante, pentru că au abordat unele persoane de contact care nu se regăsesc în bazele de date publice (Urbanczyk Monika pentru DHL Freight Gmb.H Germania, sau Ruklic Edvard, Posti Udo şi Keinhoffer Heinz pentru Gebruder Weiss).

Nici fragmentele din corespondenţa electronică depusă la dosar de reclamanta apelantă nu pot determina o altă concluzie, lăsând la o parte faptul că autenticitatea acestor înscrisuri a fost contestată în mod constat de intimaţi, pentru că majoritatea activităţilor de concurenţă pretins a fi neloiale sunt ulterioare încetării raporturilor de muncă ale fostelor salariate, iar unele informaţii sunt absolut banale (de genul, solicitării unor date personale ale interlocutorului sau simple conversaţii de complezenţă), cele mai multe reprezentând discuţii de informare sau de lucru, care nu afectează în vreun fel activitatea apelantei şi care nu sunt în măsură să-i cauzeze prejudicii.

Chiar dacă, în anumite părţi, declaraţiile pârâţilor sunt contradictorii, fapt ce poate fi pus pe seama unei lipse de sinceritate la momentul luării interogatoriilor, dar nu numai (şi trecerea timpului poate fi o cauză, alături de starea de emoţie, în funcţie de persoana fiecăruia), din analiza acestora Curtea nu poate reţine temeinicia susţinerilor apelantei, fundamentată pe o „puternică prezumţie judiciară” care ar releva caracterul fals al declaraţiilor intimaţilor, pentru simplul motiv că acestea nu se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză.

Nici expertiza informatică nu vine să susţină teza apelantei, în concluziile sale expertul arătând că, deşi este posibil ca informaţia să fi fost copiată din fişierul de la S.C. E. S.R.L. Reşiţa în fişierul S.C. D S.R.L. Reşiţa, fişierele de prezentare ale celor două societăţi nu au fost copiate fizic, chiar dacă modul de prezentare este în mare măsură identic. La fel şi fişierul „comandă de transport” aparţinând celor două societăţi, din punct de vedere fizic, este diferit, pagina „bon de comandă” neregăsindu-se la intimată, fiind de tipuri diferite şi fişierele „factură”, care doar conţin informaţii identice prin natura documentului (sunt acte contabile), fără să fi fost copiate fizic, simpla împrejurare că documentele pot fi deschise de acelaşi editor de texte fiind irelevantă (practic, orice document creat în Microsoft Word, ulterior poate fi oricând deschis cu acest procesor de texte). Pe de altă parte, în Hotărârea O.S.I.M. – Serviciul Desene şi Modele nr. 22147/29.08.2011 se arată în mod expres că aceasta nu acordă protecţie pentru elementele verbale înscrise în cadrul desenelor cu titlul „Formulare de comandă”; mai mult, respectiva hotărâre este emisă doar în luna august 2011, cu mult după demisia fostelor salariate şi când se afirmă

Pagina 6 din 37

sustragerea formularelor tipizate folosite de apelantă. În prezent, este de netăgăduit că intimata foloseşte, în relaţia cu transportatorii, un singur formular, sub numele de „Contract de transport”, care are vizibil afişate datele sale de identificare.

Şi în această privinţă apelanta consideră că expertiza informatică este de natură să confirme întru totul suspiciunile cu privire la preluarea de către pârâte de la societatea apelantă, pe suport informatic, a documentelor necesare desfăşurării activităţii, şi având în vedere că între intervalul încuviinţării probei tehnice şi data efectuării ei au trecut mai multe săptămâni, coroborat cu faptul că expertul nu a avut acces la întregul suport hard al societăţii pârâte (deşi, tribunalul este cel care a stabilit condiţiile de administrare a probei), în speţă s-ar fi creat o puternică prezumţie că la data la care a început activitatea S.C. D. S.R.L. Reşiţa avea la dispoziţie, în format electronic, toate fişierele utilizate în mod curent de apelantă, specialistul afirmând posibilitatea preluării elementelor asemănătoare printr-o simplă operaţiune de copy-paste. Coroborând acest mijloc de probă cu faptul că el provine din fişiere puse voluntar la dispoziţia expertului de intimată la mai multe săptămâni după momentul la care a luat cunoştinţă de încuviinţarea probei de specialitate, s-ar institui, în opinia apelantei, prezumţia judiciară potrivit căreia, la data la care a început activitatea, aceasta avea la dispoziţie, în format electronic, toate fişierele utilizate în mod curent de către apelantă.

Or, este de neacceptat ca o acţiune în concurenţă neloială să fie fundamentată, în principal şi aproape în totalitate, pe prezumţii judiciare, fără a nega caracterul acestora de fi mijloace de probă în procesul civil român, pentru admiterea cererii de chemare în judecată impunându-se administrarea unor dovezi mai consistente. O asemenea prezumţie a fost susţinută şi în privinţa săvârşirii faptelor ilicite, în sensul că, în lipsa pretinselor acte de concurenţă neloială, clienţii tradiţionali nu ar fi apelat la societatea concurentă, ceea ce „nu are greutate şi puterea de a naşte probabilitate”, de vreme ce activitatea de profil se bazează pe oferta preţului cel mai mic, după cum s-a arătat mai sus.

Aşadar, nu se poate afirma că activitatea pârâtelor persoane fizice ar fi constituit concurenţă neloială în formele descrise de legiuitor în art. 4 lit. a), b) şi g) din Legea nr. 11/1991, acestea nefăcând altceva decât să demisioneze de la societatea apelantă, pentru ca ulterior să se angajeze la o societate concurentă, fără ca prin aceasta să divulge sau să folosească secrete comerciale ale S.C. E. S.R.L. Reşiţa, fără consimţământul acesteia şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite, persoanele fizice nefiind nici salariate exclusive ale primului angajator. Nu în ultimul rând, nu se pune nici problema deturnării clientelei reclamantei, pentru argumentele dezvoltate supra şi care privesc modul de funcţionare al bursei transporturilor, iar prevederile Regulamentului intern al S.C. E. S.R.L. Reşiţa le-au fost aplicabile intimatelor numai cât timp acestea au avut raporturi de muncă cu respectiva societate. De asemenea, în contractul individual de muncă al celor trei foste salariate nu este inserată o clauză de neconcurenţă şi pentru care apelanta să le fi plătit vreo indemnizaţie de neconcurenţă.

În ceea ce priveşte faptele imputate intimatei S.C. D. S.R.L. Reşiţa şi reprezentantului său legal – art. 4 lit. f) şi h) – ele nu au fost dovedite, pentru cea din urmă faptă lipsind şi condiţia referitoare la dezorganizarea activităţii comerciantului, cu atât mai mult cu cât relaţia de rudenie dintre acesta din urmă şi intimata S.G. nu a fost contestată. Astfel, este normal ca o persoană, aflând de intenţia unei rude de a-şi schimba locul de muncă şi având în plan să constituie o societate comercială, să îi propună acesteia să o angajeze, cum la fel de normal este şi ca această rudă, având relaţii apropiate cu alte două colege de serviciu, care, la rândul lor, şi-au manifestat intenţia de a pleca de la primul angajator, să încerce să le ajute şi să le obţină un posibil loc de muncă la societatea la care şi ea urmează să se angajeze, toate

Pagina 7 din 37

aceste acţiuni neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 11/1991, contrar celor susţinute de apelantă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât intimata S.C. D. S.R.L. Reşiţa a publicat în acea perioadă şi un anunţ de angajare în Jurnalul de Caraş-Severin prin care căuta personal calificat.

Nu în ultimul rând, afirmaţiile apelantei cu privire la nelegala desfăşurare de către societate intimată a activităţilor de transport şi a celor conexe acestora, mai exact lipsa licenţei emisă de Autoritatea Rutieră Română, sunt străine prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât aceasta formează obiectul unei sesizări la organul competent.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că în speţă nu se pune nici problema acoperirii vreunui prejudiciu pretins a fi cauzat reclamantei, lipsind condiţiile răspunderii civile delictuale.

2. Contract de fideiusiune încheiat sub imperiul vechiului Cod civil. Legea aplicabilă

- Codul civil din 1864– art. 1662 şi urm.- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil – art. 6- Legea nr. 71/2011 – art. 4- Legea nr. 85/2006 – art. 71 alin. (2)

Constituirea garanţiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluţiona cererea privind valabilitatea constituirii.

Cu toate că nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune, având în vedere că această garanţie presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) din noul Cod civil şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.

Un codebitor sau un fidejusor, care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea debitorului pentru suma plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o creditorului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 224 din 13 ianuarie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa comercială nr. 2009 din 4 octombrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 1838/30/2012/a1 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins contestaţiile formulate de creditorii F I.F.N. Bucureşti şi S.C. G S.R.L. Timişoara împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei S.C. M. S.R.L. Timişoara, întocmit de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs doar creditoarea F I.F.N. Bucureşti, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii contestaţiei sale, susţinând că în mod greşit administratorul judiciar a înscris-o pe tabelul preliminar al creanţelor debitoarei cu suma de 85.000 lei, în loc de 110.254,92 lei, cât a solicitat prin declaraţia de creanţă.

Prin decizia civilă nr. 224 din 13 februarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de creditoarea F I.F.N. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 2009 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul

Pagina 8 din 37

nr. 1838/30/2012/a1 şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte contestaţia formulată de creditoare împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei S.C. M S.R.L. Timişoara, întocmit de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara, dispunând înscrierea creditoarei contestatoare şi cu suma de 120,3 lei, reprezentând taxe judiciare, respingând-o în rest.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin declaraţia de creanţă nr. 1905/26.04.2012 recurenta a solicitat înscrierea sa pe tabelul preliminar al creanţelor privind pe debitoarea S.C. M S.R.L. Timişoara cu suma de 110.254,92 lei, care se compune din 85.000 lei creanţă principală, 25.134,62 lei dobândă bancară şi 120,30 lei taxe de timbru, susţinând, în esenţă, că între societatea declarantă şi Banca C S.A. a intervenit Convenţia cadru – Plafon de garantare nr. 91/13.10.2008 (RU 424/10.11.2008), având ca obiect garantarea de către recurentă a finanţărilor individuale acordate de bancă beneficiarilor (întreprinderi mici şi mijlocii), în limita unui plafon de garantare confirmat de F I.F.N. Bucureşti.

În baza acestei convenţii, creditoarea a acordat în favoarea băncii finanţatoare, în condiţiile Notificării de includere în plafonul de garantare nr. 11847/24.07.2009 şi a confirmării de garantare nr. R 11395/25.08.2009, o garanţie financiară în limita sumei maxime de 85.000 lei, reprezentând 50% din soldul creditului de care a beneficiat societatea debitoare în baza contractului de credit nr. 30/31.07.2006, modificat prin acte adiţionale, din partea băncii C S.A.

Ca urmare a neîndeplinirii de către debitoarea împrumutată a obligaţiilor contractuale asumate în baza contractului de credit bancar, finanţatorul a formulat cererea de plată a garanţiei constituită de F I.F.N. Bucureşti, cu ordinul de plată nr. 2332/09.09.2010 recurenta plătind către bancă suma de 85.000 lei.

Este fără îndoială că garanţia acordată de societatea recurentă este de fideiusiune, în condiţiile art. 1662 şi urm. din vechiul Cod civil, contrar susţinerilor recurentei, care consideră că în speţă ar fi incidente şi dispoziţiile Codului civil din 2009 [art. 2280-2292, art. 2305 şi art. 2306 alin. (1) Cod civil, raportate la art. 1593, art. 1596 pct. c) şi art. 1597], în care se regăsesc prevederi similare referitoare la subrogare şi fideiusiune.

Aceasta, motivat de împrejurarea că, raportat la legea aplicabilă garanţiilor, regula este următoarea: constituirea garanţiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluţiona cererea privind valabilitatea constituirii. Regula menţionată este prevăzută în mod expres pentru scrisorile de garanţie [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul stabilind că şi efectele sunt supuse regulilor aplicabile la data emiterii scrisorii de garanţie], pentru privilegii [art. 155 alin. (1) din lege, textul dispunând că şi conţinutul, precum şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-a născut], pentru ipoteci, atât imobiliare, cât şi mobiliare (art. 168 şi art. 170 din lege), pentru gaj [art. 187 alin. (1) din lege] şi pentru dreptul de retenţie [art. 189 alin. (1) din Legea nr. 71/2011]. Cu toate că nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune, având în vedere că această garanţie presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) din noul Cod civil şi art. 4 din Legea nr. 71/2011.

Aceste texte statuează că actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar

Pagina 9 din 37

suprima o asemenea condiţie. De aceea, orice trimitere a recurentei la prevederile Codului civil din 2011 este neavenită şi va fi omisă de Curte.

Fideiusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană, numită fideiusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa. Dacă fideiusorul a plătit datoria, el se poate întoarce împotriva debitorului principal [art. 1669 alin. (1) din vechiul Cod civil], temeiul regresului constituindu-l, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit (art. 1108 pct. 3 şi art. 1670 din acelaşi cod).

Într-adevăr, art. 1669 prevede următoarele: cauţionatorul ce a plătit are regres contra debitorului principal, atât când a garantat cu ştiinţa debitorului, cât şi pe neştiinţa lui. Regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra dobânzilor şi a spezelor; cu toate acestea, garantul nu are regres decât pentru spezele făcute de dânsul după ce a notificat debitorului principal reclamaţia pornită asupră-i. Fidejusorul are regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă, şi încă şi pentru daune-interese, dacă se cuvine. Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite creditorului nu vor merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a notificat plata.

Însă, ca o primă observaţie, recurenta nu a cerut acordarea dobânzii legale calculată la suma plătită băncii finanţatoare, pentru ca în speţă să fie aplicabil alin. 3 al art. 1669, ci dobânda convenţională, stabilită prin contractul de credit bancar; pe de altă parte, pentru ca aceasta să aibă dreptul să fie înscrisă la masa credală şi cu suma de 25.134,62 lei, reprezentând dobânda bancară la creanţa principală de 85.000 lei, care a fost plătită creditorului de fideiusor, ar fi fost imperios necesar ca partea să dovedească faptul că, potrivit contractului de garanţie, avea dreptul să se subroge în locul băncii finanţatoare şi pentru această sumă. Art. 1670 prevede: cauţionatorul ce a plătit datoria intră în dreptul ce avea creditorul contra datornicului.

Cum recurenta nu a făcut dovada faptului că ar fi plătit băncii creditoare şi dobânda bancară cu care nu a fost înscrisă la masa credală a falitei şi nici nu a depus la dosar, deşi instanţa a citat-o cu menţine expresă în acest sens (a se vedea fila 55 din dosarul de recurs), contractul de garanţie care să justifice pretenţiile sale financiare, Curtea constată că în mod corect şi legal practicianul nu i-a acceptat suma de 25.134,62 lei.

Cu toate acestea, recursul său este fondat, întrucât în mod greşit judecătorul-sindic i-a respins contestaţia la tabelul preliminar în privinţa taxei judiciare de timbru de 120 lei şi a timbrului judiciar de 0,3 lei, aferente cererii de creanţă, pentru că, de vreme ce legea impune ca orice declaraţie de creanţă să fie timbrată, creditorii ale căror cereri sunt admise nu mai au nicio posibilitate legală să îşi recupereze sumele achitate cu titlu de taxe de timbru, ceea ce nu este echitabil, asemenea sume fiind imputabile, în cele din urmă, tot debitorului aflat în procedura insolvenţei.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei de a fi înscrisă pe tabel cu două taxe de timbru de 120,30 lei, pentru că în contestaţia formulată la judecătorul-sindic partea nu a solicitat ambele taxe judiciare (atât cele datorate pentru declaraţia de creanţă, cât şi cele achitate pentru contestaţia formulată în baza art. 73 din Legea nr. 85/2006, modificată). Or, este cunoscut faptul că art. 294 din Codul de procedură civilă stabileşte fără dubiu că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi, aceste prevederi fiind pe deplin aplicabile şi la judecarea recursului, potrivit art. 316 din acelaşi cod. Acţiunea judiciară reprezintă mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanţei realizarea acelui drept, recunoaşterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea acestuia. Conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel sau în recurs, pretenţie care nu a format obiect al judecăţii în primă

Pagina 10 din 37

instanţă, această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia, prin conţinutul conceptului de „cereri noi” în apel sau în recurs înţelegându-se toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotaţia conceptului de „cerere nouă” este aceea de a desemna „ideea de schimbare de acţiune”. Prin urmare, modificarea pretenţiilor în recurs, în sensul înscrierii sale la masa credală şi cu o a doua taxă de timbru de 120,30 lei, cerere care nu a fost formulată în primă instanţă, judecătorul-sindic nefiind învestit cu un asemenea capăt de cerere, astfel cum s-a arătat mai sus, este inadmisibilă, o astfel de modificare a obiectului cererii neputând forma obiect de judecată pentru prima dată în recurs.

În fine, solicitarea recurentei ca practicianul să fie obligat să menţioneze corect în tabelul preliminar al creanţelor datele sale de identificare, lăsând la o parte faptul că nu pe calea contestaţiei formulată în temeiul art. 73 din legea-cadru se impune a fi făcută, impunându-se depunerea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, în prezent nu mai are obiect, după cum a menţionat în cuprinsul întâmpinării depuse şi lichidatorul judiciar, datele de identificare ale F I.F.N. Bucureşti fiind înscrise în mod corect, dovadă în acest sens fiind noul tabel de creanţe ataşat întâmpinării la recurs.

3. Despăgubiri accident de circulaţie. Asigurare de răspundere civilă auto. Daune morale

- Codul civil din 1864 – art. 998-999- Legea nr. 136/1995 – art. 42 şi 54- Ordinul C.S.A. nr. 5/2010

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa de judecată trebuind să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Chiar dacă instanţa procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice ale victimelor unui accident de circulaţie, precum şi la consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor, acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa psihică şi nici să conducă la îmbogăţirea fără just temei a persoanelor îndreptăţite la reparaţie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 11 din 30 ianuarie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 1901 din 18 septembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 3300/108/2012 Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R.I. R.J., R.A. şi B.I împotriva pârâtei S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti, în calitate de reprezentantă de despăgubire în România a S.C. A Hungaria, obligând pârâta să plătească următoarele sume: reclamantei R.I. – 2.200 lei daune materiale şi 100.000 euro daune morale, reclamantului R.J. – 2.200 lei daune materiale şi 100.000 euro daune morale, reclamantului R.A. – 20.000 euro daune morale şi reclamantei B.I. – 20.000 euro daune morale. Tribunalul a mai obligat asiguratorul S.C. A Hungaria

Pagina 11 din 37

Budapesta, prin reprezentanta de despăgubire S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti, la plata unei penalităţi de întârziere de 0,1%/zi de întârziere, raportat la sumele acordate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la achitarea despăgubirilor, respingând restul pretenţiilor reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul diminuării cuantumului daunelor acordate reclamanţilor, a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 11 din 30 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâta S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1901 din 18 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3300/108/2012, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat asigurătorul S.C. A Hungaria, prin reprezentanta de despăgubire S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti, să plătească reclamanţilor intimaţi R.I. R.J., R.A. şi B.I, despăgubiri materiale şi morale, reducând, totodată, daunele morale acordate reclamanţilor R.I. şi R.J. la câte 50.000 euro către fiecare, menţinând-o în rest.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în esenţă, apelanta a solicitat diminuarea (fără a arăta, însă, la ce nivel) sumele acordate de prima instanţă reclamanţilor cu titlu de daune şi cheltuieli de judecată, precum şi determinarea curgerii penalităţilor de întârziere doar din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care acestea au fost stabilite şi nu de la data rămânerii ei definitive, cum a stabilit prima instanţă. Cu toate acestea, principala critică formulată vizează cuantificarea sumelor acordate cu titlu de daune morale, despre care se susţine că ar fi în discordanţă cu jurisprudenţa instanţelor de judecată şi nejustificat de mari.

Curtea, analizând ansamblul probator administrat în cauză, constată că judecătorul fondului nu a făcut o corectă evaluare a dovezilor propuse şi nu a apreciat în mod judicios asupra cuantumului despăgubirilor morale pe care le-a acordat reclamanţilor intimaţi R.I. şi R.J.

Astfel, este cunoscut faptul că, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanţei de judecată. Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cazul decesului unui membru al familiei ca urmare a unui accident de circulaţie, la evaluarea despăgubirilor cuvenite rudelor acestuia cu titlu de daune morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să se ţină seama nu numai de gradul de rudenie dintre persoana decedată şi reclamant (aspect avut în vedere fără dubiu de tribunal, din moment ce despăgubirile acordate fraţilor victimei au fost net inferioare celor stabilite pe seama părinţilor acestuia) şi de legăturile de afecţiune dintre respectivele persoane (din declaraţia martorului audiat şi din biletul de ieşire eliberat de Spitalul Judeţean Sfântu Gheorghe în data de 20.12.2011 rezultând că victima îşi ajuta familia, aceştia locuiau şi se gospodăreau împreună, fiul oferind părinţilor săi un efectiv sprijin financiar şi moral, relaţiile dintre aceştia fiind unele foarte apropiate,

Pagina 12 din 37

după accident, tatăl suferind un şoc psihic cauzat de decesul copilului), ci şi de împrejurarea că acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa psihică şi nici să conducă la îmbogăţirea fără just temei a persoanelor îndreptăţite la reparaţie.

Se poate afirma că există o prezumţie absolută a unei strânse legături afective între victima accidentului şi părinţi, respectiv fraţi, aşa cum rezultă şi din Rezoluţia nr. 75-7 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, iar prejudiciul moral suferit de aceştia este inestimabil şi nu poate fi evaluat în concret şi reparat pecuniar, prin acordarea unor despăgubiri băneşti rudele decedatului putându-se distanţa de grijile financiare cotidiene şi obţine un climat plăcut în cămin şi satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a le alina suferinţele incontestabile, fiind vorba de rude de gradul I, respectiv gradul II.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale trebuie să se urmărească ca acestea să nu aibă caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale reclamanţilor intimaţi (cu atât mai mult cu cât decedatul îşi ajuta în gospodărie şi cu bani părinţii), prin procurarea unor satisfacţii morale, urmând a se avea în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul la viaţă al persoanei.

Este fără putinţă de tăgadă că intimaţii au suferit traume psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier în care a decedat un membru al familiei lor. Suferinţa părinţilor reclamanţi generată de pierderea fiului a determinat şi o veritabilă modificare a coordonatelor vieţii cotidiene, prin menţinerea unei traume psihice cu caracter de permanenţă, astfel că sumele de bani acordate trebuie să le ofere satisfacţii compensatorii în măsură a le uşura reala condiţie morală, mai ales că situaţia anterioară este imposibil de restabilit. Dar, cu toate acestea, se impune menţinerea unei proporţionalităţi între suferinţele provocate, care, deşi nu pot fi cuantificate, trebuie cel puţin estimate, raportat la criteriile mai sus indicate, şi sarcina impusă societăţii de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

Tocmai de aceea, Curtea, ţinând seama şi de practica judiciară relevantă depusă la dosar de părţi, apreciază că se impune reducerea despăgubirilor morale acordate reclamanţilor R.I. şi R.J. la câte 50.000 euro către fiecare, despăgubirile acordate de prima instanţă cu acest titlu fiind nejustificat de mari, suma stabilită în calea de atac constituind o satisfacţie echitabilă, despăgubirile iniţiale reprezentând o sarcină disproporţionată şi excesivă ce i-ar reveni societăţii de asigurare.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulaţie, respectiv rudele persoanelor decedate, precum şi la consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora, iar faţă de argumentele prezentate mai sus instanţa de control judiciar apreciază că sumele acordate de judecătorul fondului cu acest titlu sunt exagerat de mari în cazul părinţilor victimei, nefiind în concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, dar nici cu soluţiile jurisprudenţiale la care părţile au făcut trimitere. Spre exemplu, deşi intimaţii au arătat că într-o speţă identică, prin decizia nr. 924/2012 pronunţată în dosarul nr. 45827/3/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acordat părinţilor victimei decedate daune morale pentru traumele psihice produse

Pagina 13 din 37

de moartea fiului lor în cuantum de 100.000 euro, această sumă este una globală (adică, câte 50.000 euro fiecărui părinte), după cum rezultă în mod clar din considerentele hotărârii. De asemenea, prin decizia nr. 4182/2012 instanţa supremă nu a acordat rudelor defunctului câte 100.000 euro cu titlu de daune morale, cum au susţinut intimaţii prin notele de şedinţă depuse la termenul din 30 ianuarie 2013, ci doar a anulat ca netimbrat recursul declarat în cauză de o altă societate de asigurare.

Un alt motiv pentru care se impune admiterea apelului pendinte vizează şi greşita obligare a pârâtei S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti la plata despăgubirilor, deşi, este de necontestat, că apelanta nu participă în proces în nume propriu, ci în calitate de mandatar (corespondent) al asigurătorului străin – S.C. A Hungaria, singurul care poate fi ţinut să răspundă civil în baza Convenţiei Carte Verde, S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti doar gestionând dosarul de daună pentru mandant. De altfel, contrar afirmaţiilor părţilor, acţiunea introductivă de instanţă nu a fost formulată în sensul ca societatea de asigurare din România să fie obligată la plata despăgubirilor, ci ca asigurătorul străin S.C. A Hungaria, prin reprezentanta de despăgubire S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti, să fie obligat la repararea prejudiciului. În acelaşi sens, alin. (2) al art. 54 din Legea nr. 136/1995, modificată, statuează că drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanţele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 48 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Celelalte critici din cererea de apel, referitoarea la nedovedirea întinderii prejudiciului material acordat reclamanţilor intimaţi R.I. şi R.J., respectiv la greşita determinare a curgerii penalităţilor de întârziere sunt neîntemeiate, motiv pentru care vor fi înlăturate de Curte, întrucât, din probele administrate (chitanţele de plată emise de Eparhia Reformată din Ardeal, factura şi bonul fiscal aferent de achiziţie a sicriului de la S.C. I S.R.L. Sfântu Gheorghe, chitanţa eliberată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, factura emisă de S.C. P S.R.L. Coşeni, bonurile fiscale de achiziţie a celor necesare înmormântării creştineşti a persoanei decedate, precum şi declaraţia martorului K.L. privind sumele avansate de părinţii victimei) rezultă cu certitudine atât realitatea acestor cheltuieli, cât şi cuantumul lor, iar penalităţile de întârziere, raportat la prevederile Ordinului C.S.A. nr. 5/2010, în vigoare la data producerii accidentului, în mod corect au fost stabilite în sarcina societăţii pârâte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti cu privire la suma de despăgubire pe care este obligată să o plătească, întrucât din acest moment asigurătorul este în culpă.

Nici critica privitoare la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanţă nu poate fi reţinută, sumele acordate cu acest titlu reclamanţilor intimaţi fiind nu numai justificate, ci şi absolut rezonabile, raportat la valoarea obiectului cererii, complexitatea litigiului şi la munca depusă de apărător, neexistând niciun text de lege care să interzică unui avocat, ca în cazul în care există mai mulţi reclamanţi, să pretindă şi să primească un onorariu distinct de la fiecare dintre aceştia, sumele acordate pentru faza anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată fiind de asemenea cuvenite, de vreme ce procedura concilierii prealabile este una obligatorie, şi în această fază avocatul prestând servicii clientului. Nu în ultimul rând, cheltuielile de constituire a dosarului au fost justificate prin contractele de prestări-servicii încheiate de fiecare reclamant cu S.C. A S.R.L. Arad, la care au fost ataşate şi bonurile fiscale aferente.

Faţă de soluţia la care a ajuns, Curtea, văzând dispoziţiile art. 274, 276 şi 277 din Codul de procedură civilă, la cererea pârâtei S.C. A Asigurări S.A. Bucureşti, va obliga intimaţii R.I. şi R.J. la plata către apelantă a sumei de 713,5 lei, compensând

Pagina 14 din 37

restul cheltuielilor de judecată, pentru că şi aceştia au justificat, prin notele depuse la termenul din 12 decembrie 2012, cheltuieli proprii în sumă totală de 3.532 lei, în comparaţie cu apelanta, care a achitat taxe de timbru în cuantum de 8.382,5 lei, iar sentinţa tribunalului va fi schimbată numai în parte.

Întrucât apelul va fi admis numai în ceea ce priveşte daunele morale acordate părinţilor reclamanţi, Curtea consideră că apelanta a căzut în pretenţii faţă de intimaţii R.A. şi B.I., astfel că aceştia au dreptul să-şi recupereze cheltuielile de judecată avansate cu purtarea prezentului litigiu, în cuantum de câte 1.736 lei, astfel cum au fost ele justificate potrivit notelor menţionate.

4. Litigiu comercial. Cumulul dobânzii legale cu actualizarea debitului cu rata inflaţiei. Admisibilitate

- Codul civil din 1864 – art. 1084- Codul comercial – art. 43

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii), rezultă că este admisibil cumulul acestora şi, deci, nu se ajunge la o dublă reparaţie.

Prin acordarea dobânzii se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmăreşte acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda urmăreşte acoperirea beneficiului nerealizat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 61 din 21 ianuarie 2013, dr. C.B.N.

Prin decizia civilă nr. 28 din 11 septembrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 30667/325/2011 Tribunalul Timiş a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria B împotriva sentinţei civile nr. 5352/29.02.2012 a Judecătoriei Timişoara.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că în mod corect prin sentinţa civilă nr. 5352/29.02.2012 Judecătoria Timişoara a admis acţiunea formulată de reclamanta Universitatea P din Timişoara împotriva pârâtei Primăria B, care a fost obligată la plata sumei de 118.000 lei, cu titlu de preţ, suma ce va fi actualizată cu rata inflaţiei, calculată de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la plata efectivă a debitului, precum şi la plata dobânzii legale calculate asupra debitului restant, de la data scadentei facturii seria AFF nr. 9030267/06.05.2010 şi până la data pronunţării hotărârii.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de actualizare a sumei datorate cu rata inflaţiei, prima instanţă a găsit-o întemeiată având în vedere dispoziţiile art. 3712

alin. 3 Cod procedură civilă. Practica şi doctrina au permis cumulul de dobânzi legale cu despăgubirile. În această situaţie există două daune distincte, având cauze diferite: una are ca temei juridic art. 1088 alin. 1 din vechiul Cod civil, cealaltă art. 998 din acelaşi cod, precum şi respectarea principiului reparării integrale a pagubei. Astfel, pe lângă dobânda legală, ca daună moratorie, pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă, creditorul poate pretinde şi alte daune, ce au caracter compensatoriu şi care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea

Pagina 15 din 37

creanţei datorată inflaţiei, după ce aceasta a ajuns la scadenţă. Valoarea acestui din urma prejudiciu ar consta în diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei şi valoarea sa reală la data executării.

Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs pârâta Primăria B, solicitând modificarea ei, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei nr. 5352/29.02.2012 a Judecătoriei Timişoara, schimbarea în parte a hotărârii şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de actualizare a sumei cu indicele inflaţiei şi de acordare a dobânzii, având în vedere că sentinţa judecătoriei şi decizia tribunalului sunt nelegale, impunându-se respingerea cererii de actualizare a sumei cu indicele inflaţiei şi de acordare a dobânzii, acestea neputând fi cumulate.

Prin decizia civilă nr. 61 din 21 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul pârâtei.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea instanţelor de fond de obligare a primăriei pârâte la plata atât a dobânzii legale, cât şi a debitului actualizat cu indicele de inflaţie nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum nejustificat susţine recurenta.

Aceasta, întrucât în materie comercială, prin excepţie de la dreptul comun, se pot cere şi acorda cumulativ daune-interese compensatorii şi daune-interese moratorii, păgubirea creditorului fiind prezumată, conform art. 43 Cod comercial, creanţa putând fi şi actualizată cu rata inflaţiei, împrejurare care nu reprezintă o dublă reparaţie a prejudiciului, ci o reparare a sa integrală.

Critica recurentei că prin plata reactualizată a debitului a acoperit prejudiciul prezumat creat intimatului reclamant, deci, şi daunele moratorii, nu poate fi primită, dat fiind faptul că potrivit principiului reparării integrale, consacrat de art. 1084 din vechiul Cod civil, „daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit...”.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii), singura concluzie care rezultă este aceea că este admisibil cumulul acestora şi, deci, nu se ajunge la o dublă reparaţie, ceea ce ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.

În alte cuvinte, prin acordarea dobânzii se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmăreşte acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda urmăreşte acoperirea beneficiului nerealizat. Aşadar, natura juridică a celor două instituţii este diferită. În timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu rata inflaţiei urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti. Acordarea dobânzii nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept şi scopuri diferite. Astfel, temeiul de drept în baza căruia dobânda este datorată este art. 43 din Codul comercial, pe când actualizarea îşi are raţiunea în respectarea principiului reparării integrale a pagubei.

Susţinerile recurentei în sensul că termenul contractual nu ar fi fost respectat de partea adversă, fiind prelungit, intervenind compensarea raportat la prejudiciile determinate de efectuarea cu întârziere a lucrării sunt neîntemeiate, deoarece factura fiscală AFF nr. 9030267/06.05.2010 a fost emisă cu mult după ce intimatul a finalizat lucrarea, care a fost preluată cu proces-verbal de către beneficiar, fără obiecţiuni.

Pagina 16 din 37

5. Procedura insolvenţei. Atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator pentru nepredarea documentelor contabile ale debitorului. Condiţii

- Legea nr. 85/2006 – art. 35 şi 138 lit. d)- Codul civil din 1864 – art. 1203- Legea nr. 31/1990, rep. – art. 73- Legea nr. 82/1991, rep. – art. 10

Pârâta a luat cunoştinţă efectiv de obligaţia de predare ce-i incumbă, primind personal două dintre citaţiile trimise de instanţă. În condiţiile în care fostul administrator social nu a predat documentele financiar-contabile ale debitoarei în termenul fixat de legiuitor, se naşte prezumţia simplă că nu s-a ţinut contabilitatea respectivei societăţi comerciale. Or, această prezumţie putea fi răsturnată de intimată tocmai prin predarea documentelor către lichidatorul judiciar.

În lipsa analizei acestor documente nu se poate determina nici situaţia patrimonială concretă a societăţii şi nici eventualele acte frauduloase săvârşite de administratorul persoanei juridice. Prin nepredarea documentelor contabile nu se poate stabili dacă a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea sau nu s-a făcut să dispară anumite documente contabile, iar sarcina probei faptului pozitiv, cu privire la acest aspect, revine celui care era obligat a îndeplini o atare obligaţie legală şi nu reclamantului, pentru care împrejurarea respectivă constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 57 din 21 ianuarie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 2024 din 15 decembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 2700/30/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de A S.P.R.L. Timişoara, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii C.L. şi Z.C.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A S.P.R.L. Timişoara, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâţilor, întrucât toate eforturile sale de a intra în posesia actelor contabile s-au lovit de refuzul nejustificat al administratorilor sociali de a preda actele contabile, aceştia recunoscând că nu au ţinut contabilitatea în ultimii ani.

Prin decizia civilă nr. 57 din 21 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de lichidatorul judiciar împotriva sentinţei civile nr. 2024 din 15 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2700/30/2009 şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de acesta, obligând-o doar pe pârâta intimată C.L. la plata sumei de 250.536 lei, reprezentând pasivul neacoperit al debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara, respingând cererea faţă de pârâtul intimat Z.C.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în conformitate cu pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

Pagina 17 din 37

Potrivit alin. (1) al art. 138 din Legea nr. 85/2006, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. Prin excepţie, în conformitate cu alin. (3) al acestui text, preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală pot introduce acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să formuleze acţiunea în răspundere.

În data de 3 iunie 2010, lichidatorul judiciar desemnat să administreze procedura insolvenţei debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara, a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a foştilor administratori sociali – C.L. şi Z.C., pentru suma de 250.536 lei, care reprezintă creanţele înscrise la masa credală a falitei, invocând cazurile prevăzute de lit. a), e) şi d) ale art. 138 din legea-cadru.

Dacă în ceea ce priveşte primele două cazuri de răspundere şi intimatul Z.C. criticile recurentului sunt nejustificate, în mod corect reţinând şi prima instanţă că nu există la dosar nicio dovadă că cererea de antrenare este întemeiată, nu acelaşi lucru se poate spune referitor la intimata C.L. pentru fapta reglementată de art. 138 alin. (1) lit. d) din lege. Aceasta, întrucât neţinerea contabilităţii este o faptă negativă, ce nu poate fi probată decât prin faptul pozitiv contrar. Din actele dosarului de fond rezultă fără putinţă de tăgadă că deşi practicianul a notificat administratorii social în privinţa obligaţiei de depunere a documentelor prevăzute de art. 28 din Legea insolvenţei, aceştia nu au luat legătura cu lichidatorul judiciar, care nu a intrat în posesia actelor financiar-contabile ale debitoarei, cum de altfel, corect s-a arătat şi în motivarea soluţiei dată în cauză.

Cu toate acestea, cel puţin două citaţii dintre cele trimise de instanţă pârâtei C.L. au fost primite personal de către aceasta (cea pentru termenul din 19 noiembrie 2012 şi cea pentru termenul din 21 ianuarie 2013), spre deosebire de celălalt intimat, în privinţa căruia nu există o dovadă certă în acest sens.

Ca atare, pârâta intimată C.L. a luat cunoştinţă efectiv de obligaţia de predare ce-i incumbă. În condiţiile în care fostul administrator social nu a predat documentele financiar-contabile ale debitoarei falite în termenul fixat de legiuitor, se naşte prezumţia simplă că nu s-a ţinut contabilitatea respectivei societăţi comerciale. Or, această prezumţie putea fi răsturnată de intimată tocmai prin predarea documentelor către lichidatorul judiciar. În speţă, pârâta nu a făcut dovada predării şi, în consecinţă, nu a răsturnat prezumţia simplă de neţinere a contabilităţii, în lipsa analizei acestor documente neputându-se stabili nici situaţia patrimonială concretă a societăţii şi nici eventualele acte frauduloase săvârşite de administratorul persoanei juridice. Prin nepredarea către practician a documentelor contabile nu se poate stabili

Pagina 18 din 37

dacă a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea sau nu s-a făcut să dispară anumite documente contabile, iar sarcina probei faptului pozitiv, cu privire la acest aspect, revine celui care era obligat a îndeplini o atare obligaţie legală şi nu reclamantului, pentru care împrejurarea respectivă constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit. Tocmai de aceea, nu se poate susţine cu temei că la dosar nu ar exista probe care să confirme afirmaţiile recurentului.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, aceasta fiind natura juridică a răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, cum judicios a apreciat şi prima instanţă, judecătorul-sindic nu a făcut o apreciere corectă a elementelor răspunderii civile.

Astfel, prejudiciul creditorilor participanţi la procedura de executare colectivă există fără putinţă de tăgadă şi el este determinat de nerecuperarea din averea debitoarei, nici măcar parţial, a sumelor cu care aceştia au fost înscrişi la masa credală, din cauza nepredării evidenţelor contabile ale societăţii, ceea ce a condus la imposibilitatea identificării vreunui element de activ care să servească la stingerea creanţelor declarate. Ca urmare, răspunzător pentru paguba înregistrată de creditori este administratorul social, prejudiciul reclamat de aceştia reprezentând masa pasivă ce rezultă din tabelul definitiv de creanţe, care nu poate fi acoperit din averea falitei, el fiind cert, real şi efectiv, existenţa lui neputând fi pusă sub semnul îndoielii.

Fapta imputată administratorului social există, este prevăzută la lit. d) a alin. (1) al art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, şi constă în neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, fiind prezumată, în condiţiile art. 1203 din Codul civil, aşa cum s-a arătat mai sus, ca urmare a nepunerii de către pârâta intimată la dispoziţia practicianului a documentelor enumerate de art. 28 din acelaşi act normativ, fiind vorba, deci, de o faptă negativă, constând în neîndeplinirea unei obligaţii legale, faptă care, evident, are un caracter ilicit, sancţionată atât de Legea societăţilor comerciale, cât şi de cea a contabilităţii.

Legătura de cauzalitate între neţinerea contabilităţii conform legii şi prejudiciul creditorilor este evidentă, deoarece atâta timp cât administratorul nu cunoaşte care este activul, nu poate cunoaşte nici care este gradul de îndatorare pe care persoana juridică îl poate suporta, fără să-i fie periclitată buna funcţionare. Pe de altă parte, este de necontestat că lipsa evidenţelor societăţii debitoare a cauzat starea de insolvenţă, întrucât este logic că un comerciant nu poate şti cât să se îndatoreze, câtă vreme nu cunoaşte ce venituri are şi cum poate plăti obligaţiile asumate, numai ţinerea unei evidenţe corecte putând asigura funcţionarea normală a unei afaceri legale.

Vinovăţia administratorului există motivat de împrejurarea că lui îi incumbă obligaţia legală a ţinerii contabilităţii şi el este persoana răspunzătoare faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi de corecta lor ţinere, potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, şi a art. 10 din Legea nr. 82/1991, republicată, iar neţinerea contabilităţii îi este imputabilă.

În consecinţă, există atât o faptă proprie, ilicită şi culpabilă a pârâtei intimate C.L., cât şi un prejudiciu şi un raport de cauzalitate care să justifice angajarea răspunderii patrimoniale personale a acesteia, fiind, prin urmare, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, astfel că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – (3) din acelaşi cod, acesta trebuie admis, conform dispozitivului, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

6. Procedura insolvenţei. Cerere de anulare a hotărârii adunării creditorilor prin care a fost aprobat planul de reorganizare. Condiţii

Pagina 19 din 37

- Legea nr. 85/2006 – art. 14, art. 15

Hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic numai pentru nelegalitate. În realitate, criticile contestatoarei reprezintă doar nemulţumirile sale faţă de maniera în care societatea debitoare a înţeles să propună creditorilor aprobarea restructurării activităţii sale economice prin continuarea activităţii comerciale, concomitent cu acoperirea pasivului potrivit programului de plată al creanţelor aprobat de creditori.

Aceste aprecieri negative cu privire la posibilitatea debitoarei de a conduce, implementa şi finaliza planul de reorganizare au fost deja „valorificate” de parte, prin votul negativ dat cu ocazia şedinţei adunării generale a creditorilor, când recurenta a votat împotriva planului de reorganizare, ele vizând, de fapt, partea comercială a planului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 431 din 13 martie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 903/CC din 19 noiembrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 5383/108/2011/a6 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins cererea formulată de creditoarea S.C. N. S.R.L. Bucureşti în contradictoriu cu debitoarea intimată S.C. L. S.A. Lipova, reprezentantă prin administratorul judiciar K S.P.R.L. Bucureşti, şi creditorii debitoarei având ca obiect anularea hotărârii adunării creditorilor din 4 octombrie 2012.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea S.C. N. S.R.L. Bucureşti, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii cererii sale de anulare a hotărârii adunării creditorilor din data de 4 octombrie 2012.

Prin decizia civilă nr. 431 din 13 martie 2013 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de creditoarea S.C. N. S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 903/CC din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5383/108/2011/a6.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 85/2006, modificată, convocarea creditorilor va trebui să cuprindă ordinea de zi a şedinţei, orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare fiind nulă, cu excepţia cazului în care la şedinţă participă titularii tuturor creanţelor. Creditorii pot fi reprezentaţi în adunare prin împuterniciţi cu procură specială autentică sau, în cazul creditorilor bugetari şi al celorlalte persoane juridice, cu delegaţie semnată de conducătorul unităţii. Dacă legea nu interzice în mod expres, creditorii vor putea vota şi prin corespondenţă. Scrisoarea prin care îşi exprimă votul, semnată de creditor, sau înscrisul în format electronic căruia i s-a încorporat, ataşat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat valabil, poate fi comunicat prin orice mijloace, până în ziua fixată pentru exprimarea votului, administratorului judiciar sau lichidatorului. La şedinţele adunărilor creditorilor, salariaţii debitorului vor putea fi reprezentaţi de un delegat din rândul acestora, care va vota pentru întreaga valoare a creanţelor reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti ce li se cuvin.

Deliberările şi hotărârile adunării creditorilor vor fi cuprinse într-un proces-verbal, care va fi semnat de preşedintele şedinţei, membrii comitetului creditorilor, precum şi de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz. Procesul-verbal va fi depus, prin grija administratorului judiciar/lichidatorului, la dosarul cauzei, în termen de două zile lucrătoare de la data adunării creditorilor. Hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze

Pagina 20 din 37

aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

Prin contestaţia formulată în 8 octombrie 2012 creditoarea S.C. N. S.R.L. Bucureşti a solicitat anularea hotărârii adunării creditorilor din data de 4 octombrie 2012, hotărâre prin care aceştia şi-au exprimat votul cu privire la planurile de reorganizare depuse de creditorii Banca C. S.A. şi E Bank A.G., în colaborare cu administratorul judiciar al debitoarei S.C. L. S.A. Lipova, K S.P.R.L. Bucureşti, precum şi de creditoarea S.C. A. Netherlands BV.

Administratorul judiciar a constatat că această adunare este legal întrunită, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 15 alin. 1 şi 2, fiind prezenţi creditorii reprezentând 90,37% din valoarea totală a creanţelor. Articolul menţionat prevede următoarele: cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente. Calculul valorii totale a creanţelor prevăzute la alin. 1 împotriva averii debitorului se va determina prin raportare la următoarele criterii: a) ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv, valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar; b) ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de reorganizare, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv; c) ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat; d) ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia. Planul de reorganizare va fi supus votului adunării creditorilor, în condiţiile prevăzute la art. 101.

Având în vedere că creditoarea intimată S.C. A Netherlands BV a renunţat la planul de reorganizare pe care l-a propus în dosarul nr. 5383/108/2011 al Tribunalului Arad, practicianul în insolvenţă K S.P.R.L. Bucureşti a considerat că se impune supunerea la vot doar a celuilalt plan, depus de creditorii Banca C S.A. şi E Bank A.G., în colaborare cu administratorul judiciar al debitoarei S.C. L S.A. Lipova.

În urma exprimării voturilor de către creditorii interesaţi, s-a constatat că acest din urmă plan de reorganizare, publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 13571/03.10.2012, a fost aprobat de 73,67% din creanţele prezente, respectiv de trei categorii de creanţe, după cum urmează: a) creditorii garantaţi – 100%; b) creditorii bugetari – 100%, consideraţi că au acceptat planul în conformitate cu art. 101 alin. 1 lit. D din Legea nr. 85/2006 (vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au acceptat planul creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului); c) creditorii chirografari – 94,79% au votat pentru acceptarea planului, doar 1,7% respingându-l.

Aşadar, raportat la dispoziţiile art. 101 alin. (1) lit. A din lege, planul de reorganizare propus de creditorii Banca C S.A. şi E Bank A.G., în colaborare cu administratorul judiciar al debitoarei S.C. L S.A. Lipova a fost aprobat de jumătate plus unu din categoriile de creanţe menţionate în programul de plată şi participante la vot, iar categoria de creanţe defavorizate, care a respins planul, este supusă unui tratament corect şi echitabil, fiind respectată prevederea de la art. 101 alin. (2). Tratament corect şi echitabil există atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) niciuna dintre categoriile care resping planul şi nicio creanţă care respinge planul nu primesc mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului; b) nicio categorie sau nicio creanţă aparţinând unei categorii nu primeşte mai mult decât valoarea totală a creanţei sale; c) în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul, nicio categorie de creanţe cu rang inferior categoriei defavorizate

Pagina 21 din 37

neacceptate, astfel cum rezultă din ierarhia prevăzută la art. 100 alin. (3), nu primeşte mai mult decât ar primi în cazul falimentului.

În esenţă, recursul formulat de creditoarea contestatoare vizează chestiuni de oportunitate şi nu aspecte de nelegalitate. Or, este cunoscut faptul că, noua Lege a insolvenţei, prin alin. (2) al art. 11, prevede în mod expres că atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.

Criticile creditoarei reprezintă doar nemulţumirile acesteia faţă de maniera în care societatea debitoare a înţeles să propună creditorilor aprobarea restructurării activităţii sale economice prin continuarea activităţii comerciale, concomitent cu acoperirea pasivului potrivit programului de plată al creanţelor aprobat de adunarea generală a creditorilor, scopul mediat al procedurii reorganizării judiciare constituindu-l salvarea debitorului insolvent, dacă este posibilă, şi menţinerea lui în câmpul activităţii economice. Într-adevăr, pct. 20 al art. 3 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat: a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.

Prin motivele de recurs, societatea creditoare susţine că planul de reorganizare votat în adunarea creditorilor nu prevede nicio sursă de finanţare pentru plata sumelor datorate creditorilor bugetari (de altfel, recurenta nici nu ar avea interes să conteste acest aspect, singurii în măsură să o facă fiind creditorii în cauză), că se face vorbire doar despre sumele reprezentând cheltuieli de procedură, făcându-se trimitere la situaţia fluxurilor de numerar previzionate (cheltuielile pentru primul trimestru fiind în cuantum de 691.067 lei, această sumă incluzând şi creanţa bugetară), că judecătorul-sindic a omis să arate care sunt sursele de venit concrete, reţinând doar cuantumul cheltuielilor, că deşi nu a criticat hotărârea adunării creditorilor sub aspectul nivelului cheltuielilor de procedură, ci pe lipsa vădită de disponibil, în motivarea sentinţei atacate nu se vorbeşte despre cuantumul sumelor de bani rezultate din activitatea curentă, ci doar despre nivelul cheltuielilor, că în plan nu se indică cuantumul sumelor provenite din creditarea de la posibili investitori, contractele în derulare, gradul de plată şi care sunt aceşti „investitori”, nefiind indicate nici sumele necesare reorganizării şi dacă ele sunt certe că vor fi depuse în contul debitoarei cu scopul de a fi folosite pentru restructurarea activităţii. Însă, toate aceste aprecieri negative cu privire la posibilitatea debitoarei de a conduce, implementa şi finaliza planul de reorganizare au fost deja „valorificate” de parte, prin votul negativ dat cu ocazia şedinţei adunării generale a creditorilor convocată pentru data de 4 octombrie 2012, când recurenta a votat împotriva planului de reorganizare propus de creditorii Banca C S.A. şi E Bank A.G., în colaborare cu administratorul judiciar al debitoarei S.C. L S.A. Lipova, ele vizând, în realitate, partea comercială a planului, nerelevând aspecte de nelegalitate.

De altfel, însăşi creditoarea S.C. N S.R.L. Bucureşti, prin cererea de recurs, a arătat că „criticile sale au fost în sensul că, în lipsa arătării în concret a sumelor rezultate din activitatea curentă şi cele avansate de potenţialii investitori ce ar urma

Pagina 22 din 37

să fie identificaţi, nu se poate aprecia că planul de reorganizare votat este unul viabil şi întruneşte condiţiile impuse de lege privind legalitatea şi oportunitatea acestuia”.

Netemeinicia recursului rezultă şi din împrejurarea că, contrar celor susţinute de contestatoare, în sensul că este de natura evidenţei că prin metoda propusă în plan nu vor putea fi procurate sumele de bani necesare plăţii creanţelor bugetare în termenul prevăzut de lege şi de plan, pentru a putea considera categoria creditorilor bugetari a fi o categorie nedefavorizată, în 7 ianuarie 2013, adică în intervalul de 30 de zile de la confirmarea planului de reorganizare prin sentinţa civilă nr. 3222/10.12.2012 a Tribunalului Arad, creditorii bugetari au fost plătiţi în totalitate, astfel cu rezultă din extrasul de cont al debitoarei şi tabelul de creanţe rectificat, depuse la dosar de administratorul judiciar.

Nici ultima critică referitoare la greşita reţinere a tribunalului că în cauză, conform art. 101 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, comparaţiile de tratament se fac doar în cadrul aceleaşi categorii de creditori şi nu cu creanţe din alte categorii, nu este întemeiată. Astfel, întrucât cererea creditoarei S.C. N S.R.L. Bucureşti este formulată în temeiul alin. 7 al art. 14 din lege, reprezentând, aşadar, o contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor prin care s-a supus aprobării un plan de reorganizare al societăţii debitoare, posibilitatea instanţei de a desfiinţa o asemenea hotărâre este circumstanţiată strict la ipoteza identificării unor motive de nelegalitate a hotărârii creditorilor. În alte cuvinte, contestaţia recurentei nu poate viza aspecte de pretinsă nelegalitate a planului aprobat de creditori, ca de altfel, nici modalitatea în care au votat creditorii şi considerentele pentru care unii dintre aceştia au aprobat planul propus, pentru că ne aflăm în prezenţa unor chestiuni de oportunitate şi nu de nelegalitate, doar acestea din urmă putând fi cenzurate de judecătorul-sindic.

Apărările administratorului judiciar şi ale creditoarelor intimate E Bank A.G. şi S.C. A Netherlands BV cu privire la lipsa de obiect a recursului nu pot fi primite, deoarece, pe de o parte, dat fiind faptul că orice acţiune civilă, deci, şi cererea de recurs, se individualizează prin elementele sale structurale (părţi, obiect şi cauză), iar obiectul acţiunii este ceea ce se cere prin acţiune, pretenţia concretă a reclamantului, este evident că obiectul recursului pendinte este ca în urma modificării sentinţei tribunalului, să se dispună anularea hotărârii adunării creditorilor din 4 octombrie 2012; pe de altă parte, lipsa de obiect a recursului este susţinută de intimaţi prin prisma faptului că plata creanţelor bugetare s-a efectuat conform celor prevăzute în planul de reorganizare, ceea ce, în niciun caz, nu poate determina lipsa sau dispariţia obiectului recursului.

7. Procedura insolvenţei. Cerere de anulare a hotărârii adunării creditorilor prin care a fost aprobat onorariul de succes al lichidatorului judiciar. Condiţii

- Legea nr. 85/2006 – art. 11, art. 14 şi art. 15- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 – art. 38

Hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic numai pentru nelegalitate.

Una dintre principalele atribuţii ale judecătorului-sindic este aceea de a confirma, prin încheiere, administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, precum şi a onorariului negociat.

Modul în care adunarea creditorilor a raportat activitatea lichidatorului judiciar la criteriile prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006 şi a stabilit cuantumul onorariului

Pagina 23 din 37

acestuia nu este o problemă de nelegalitate, instanţa neavând atributul de a cenzura onorariul practicianului în insolvenţă pe motiv că este stabilit în dezavantajul creditorilor, de vreme ce chiar creditorii au stabilit nivelul acestuia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 288 din 20 februarie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 2399 din 17 octombrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 7271/108/2010*/a3 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins cererea formulată de creditoarea D.G.F.P. Arad având ca obiect anularea parţială a hotărârii adoptate în cadrul adunării creditorilor debitoarei S.C. A S.A. Arad din data de 22.06.2012, referitor la aprobarea ofertei financiare a administratorului judiciar (în prezent, lichidator judiciar).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea D.G.F.P. Arad, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva hotărârii adoptate în cadrul adunării creditorilor din 22.06.2012, considerând-o nelegală şi netemeinică, dată cu interpretarea greşită a legii.

Prin decizia civilă nr. 288 din 20 februarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a respins declarat de creditoarea D.G.F.P. Arad împotriva sentinţei civile nr. 2399 din 17 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 7271/108/2010*/a3 în contradictoriu cu debitoarea intimată S.C. Astra S.A. Arad, reprezentată prin lichidatorul judiciar Casa de Insolvenţă T – Filiala Timiş S.P.R.L., şi creditorii intimaţi Banca R S.A. Bucureşti, şi Administraţia Fondului M Bucureşti şi Primăria A.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic numai pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor (art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006, modificată).

În speţă, ceea ce invocă în realitate recurenta nu vizează aspecte de nelegalitate, ci unele de oportunitate, care, însă, exced controlului instanţei de judecată, pentru că tot Legea insolvenţei, în art. 11 alin. 2, prevede fără echivoc că atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.

De asemenea, alin. (1) lit. d) al art. 11 statuează că una dintre principalele atribuţii ale judecătorului-sindic este aceea de a confirma, prin încheiere, administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, precum şi a onorariului negociat.

În acelaşi sens, art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006, republicată, prevede că, pentru activitatea desfăşurată, practicienii în insolvenţă au dreptul la onorarii, sub forma unor onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinaţie a acestora. La stabilirea nivelului onorariului se vor avea în vedere următoarele tipuri de factori care reflectă gradul de complexitate a activităţii depuse: a) numărul de salariaţi ai debitorului; b) riscul privind conflictele de muncă; c) cifra de afaceri a debitorului pe ultimii 3 ani; d) valoarea totală a datoriilor şi numărul creditorilor; e) valoarea creanţelor, numărul debitorilor; f) numărul şi complexitatea litigiilor aflate pe rol în care debitorul are

Pagina 24 din 37

calitate de reclamant şi, respectiv, de pârât; g) valoarea patrimoniului, potrivit evaluării; h) natura activelor, atractivitatea pe piaţă, riscurile legate de conservarea lor; i) nivelul de lichidităţi aflate la dispoziţia debitorului pentru acoperirea cheltuielilor iniţiale de lichidare. Depunerea sau acceptarea de către practicianul în insolvenţă, în mod repetat, a unei oferte de onorariu care nu ţine seama de prevederile alin. (2) constituie concurenţă neloială şi se sancţionează conform prevederilor art. 40. Onorariul provizoriu pentru perioada de observaţie este stabilit de judecătorul-sindic la deschiderea procedurii de insolvenţă, în temeiul criteriilor prevăzute la alin. 2. Acesta va putea fi modificat de adunarea creditorilor care va ţine seama în mod obligatoriu de prevederile alin. (2).

În atare condiţii, corect a apreciat prima instanţă că, modul în care adunarea creditorilor a raportat activitatea lichidatorului judiciar la criteriile prevăzute de art. 38 alin. 2 din O.U.G. nr. 86/2006 şi a stabilit cuantumul onorariului acestuia nu este o problemă de nelegalitate, instanţa neavând atributul de a cenzura onorariul practicianului în insolvenţă pe motiv că este stabilit în dezavantajul creditorilor, de vreme ce chiar creditorii au stabilit nivelul acestuia.

Or, recurenta n-a invocat şi nici dovedit vreun aspect de nelegalitate al şedinţei adunării creditorilor debitoarei S.C. A S.A. Arad din data de 22 iunie 2012, care a avut pe ordinea de zi, printre altele, aprobarea modificării onorariului fix şi a celui de succes al administratorului judiciar, şedinţă la care au participat creditorii reprezentând 99,77% din totalul creanţelor raportat la planul de reorganizare confirmat, acest punct al ordinii de zi fiind adoptat cu un procent de 81,54% din masa credală. Art. 15 din legea-cadru prevede următoarele: cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente. Calculul valorii totale a creanţelor prevăzute la alin. 1 împotriva averii debitorului se va determina, ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat.

Criticile recurentei privitoare la nesocotirea de către judecătorul-sindic a dispoziţiilor art. 4 din lege nu sunt justificate, pentru că, deşi acest text prevede expres că toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin acest act normativ, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului, prin adoptarea de către creditori, în şedinţa adunării generale din 22 iunie 2012, a unei decizii în sensul că onorariul practicianului urmează a fi suportat de către cumpărătorul activelor debitoarei, la data semnării contractului, masei credale nu i s-a adus niciun prejudiciu.

Mai mult decât atât, modificarea onorariului stabilit iniţial este în beneficiul creditorilor, având în vedere că onorariul aprobat în adunarea generală din 22 iunie 2012 în sumă fixă este mai mic decât onorariul procentual de 5% din valoarea creanţelor stinse în procedură, formulă de calcul potrivit căreia practicianului i-ar fi revenit în plus o sumă de cca. 382.000 euro. De altfel, însăşi recurenta a recunoscut faptul că prin hotărârea adunării generale a creditorilor contestată s-a stabilit că, de la momentul încasării acestui onorariu fix, nu se mai datorează către administratorul judiciar niciun alt onorariu (nici cu titlu de onorariu fix lunar, nici cu titlu de onorariu de succes, nici pentru perioade trecute, nici pentru viitor).

Aspectele de drept fiscal, lăsând la o parte că nu au fost invocate în faţa tribunalului, iar art. 294 din Codul de procedură civilă, la care face trimitere expresă art. 316 din acelaşi cod, interzice instanţei de control judiciar să le aibă în vedere, pentru că altfel s-ar încălca regula tantum devolutum quantum judicatum, nici nu

Pagina 25 din 37

interesează procedura de insolvenţă derulată faţă de debitoarea S.C. A S.A. Arad, întrucât vizează o altă persoană juridică – S.C. A S.R.L., cea care a preluat prin cesiune fondul de comerţ al intimatei debitoare. Or, chestiunile referitoare la nedeductibilitatea taxei pe valoare adăugată aferentă onorariului lichidatorului judiciar nu pot fi analizate şi, eventual, cenzurate de instanţa civilă, ci, dacă va fi cazul, de instanţa de contencios administrativ competentă, şi aceasta, independent de faptul că raportul de inspecţie fiscală nu a fost înfăţişat judecătorului-sindic din motive obiective (el fiind întocmit abia în data de 26 octombrie 2012), deducerea sumei de 522.943,01 lei de către S.C. A S.R.L. putând fi refuzată de organul fiscal, dacă, raportat la prevederile legale în vigoare, acesta apreciază că nu este posibilă.

În fine, nici susţinerile recurentei privitoare la incidenţa Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1009/2007 nu sunt întemeiate, deoarece acest act normativ, după cum însăşi denumirea o arată, priveşte procedura de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de această instituţie publică, ea neputând fi impusă şi celorlalţi creditori participanţi la procedura de executare colectivă. Aşadar, nu are nicio relevanţă juridică împrejurarea, reală de altfel, că în urma derulării acestei proceduri de selecţie internă a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a fost „desemnat” un alt practician în insolvenţă – R S.P.R.L., cu un onorariu lunar de zero lei şi un onorariu de succes de 3% din sumele obţinute din valorificarea bunurilor debitoarei, de vreme ce adunarea generală a creditorilor debitoarei S.C. A S.A. Arad, în condiţiile de cvorum şi de majoritate impuse de legea-cadru, a decis numirea unui alt practician, căruia i-a stabilit un alt onorariu. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, raportat la prevederile constituţionale şi cele ale Legii nr. 24/2000, nu se poate adăuga la lege (stricto sensu) prin acte normative cu valoare inferioară (în speţă, un ordin al unui preşedinte de agenţie guvernamentală), neputându-se astfel limita sau îngrădi reglementările în materie de insolvenţă privitoare la desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar, ordinul invocat având valoarea unei reglementări cu caracter intern prin care se stabileşte conduita pe care organele fiscale, atunci când îşi exercită atribuţiile prevăzute de Capitolul II din Legea nr. 85/2006, modificată, trebuie să o adopte [în acest sens fiind şi art. 2 alin. (3) şi (4), art. 4 etc. din Ordinul nr. 1009/2007].

Excepţia lipsei de interes invocată de lichidatorul judiciar nu poate fi primită, deşi, urmare a modalităţii alese, respectiv achitarea onorariului practicianului de către cumpărătorul activelor debitoarei la data semnării contractului, se poate considera că nu s-a adus niciun prejudiciu creditorilor participanţi la această procedură colectivă, câtă vreme averea debitoarei S.C. A S.A. Arad nu a fost diminuată cu suma respectivă. Însă, instituţia recurentă, prin criticile formulate, a invocat şi alte aspecte de pretinsă nelegalitate a hotărârii adunării generale a creditorilor din data de 22 iunie 2012, astfel că excepţia nu este întemeiată.

8. Proprietate. Teren afectat de o linie de cale ferată de tranzit. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Admisibilitate

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2004 – art. 14, art. 16 şi art. 17

Elementul definitoriu al dreptului de proprietate constă în aceea că titularul său are dreptul să beneficieze de toate serviciile unui bun, mai puţin de cele exceptate prin lege sau prin convenţie. Conţinutul dreptului de proprietate este dat, în principal, de atributele acestuia – posesia, folosinţa şi dispoziţia –, iar jus utendi presupune exercitarea de către titular a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic şi/sau economic, direct şi nemijlocit, prin putere proprie

Pagina 26 din 37

şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui de o altă persoană.

Ceea ce se impune a fi luat în considerare, sub aspectul pretenţiilor financiare ale proprietarului terenului afectat de linia de cale ferată, este faptul că, deşi acesta este ţinut să nu dezafecteze linia de tranzit, el are dreptul să primească o despăgubire corespunzătoare din partea beneficiarului, fiind lipsit, în virtutea unei dispoziţii legale, de una dintre atributele dreptului său de proprietate: folosinţa terenului afectat, prin aceasta dreptul său real fiind ştirbit şi, ca atare, legea dă drept la reparaţiune.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 149 din 30 ianuarie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 113/PI din 4 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 4172/30/2011 Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A S.A. Timişoara în contradictoriu cu pârâta S.C. E S.A. Timişoara, pe care a obligat-o să deblocheze şi să permită reclamantei accesul pe linia ferată de tranzit aflată în proprietatea sa, admiţând, totodată, în parte, şi cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E S.A. Timişoara în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. A S.A. Timişoara, pe care a obligat-o la plata unui tarif de acces de 19.402 lei/an, respingând-o în rest.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi.Reclamanta S.C. A S.A. Timişoara a solicitat casarea hotărârii tribunalului şi

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea efectuării unei expertize de către un specialist în exploatare de căi ferate industriale, susţinând că sentinţa este netemeinică şi nelegală, prima instanţă făcând o greşită aplicare a prevederilor O.G. nr. 60/2004.

În schimb, recurenta S.C. E S.A. Timişoara a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii principale şi admiterea cererii sale reconvenţionale, astfel cum a fost ea precizată. Pe cale reconvenţională a solicitat obligarea intimatei la plata unui tarif de acces, care să cuprindă atât impozitul pe terenul aferent infrastructurii liniei de cale ferată, cât şi tariful de staţionare pe linia proprietatea sa, conform art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 şi art. 621 alin. (3) din noul Cod civil, în cuantum de 8.100 euro/lună, potrivit raportului de evaluare, ulterior precizându-şi cererea în sensul acordării unor daune-interese în cuantum de 8.100 euro/lună, retroactiv pe 3 ani şi pe toată durata folosinţei terenului şi a căii ferate. Cu toate acestea, judecătorul fondului s-a pronunţat asupra cererii sale prin admiterea petitului referitor la plata unui tarif de acces prevăzut de art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004, respingând celelalte capete de cerere privitoare la plata unui tarif de folosinţă pentru utilizarea terenului traversat de linia ferată industrială, precum şi plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani, însă fără a motiva soluţia.

Prin decizia civilă nr. 149 din 30 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E S.A. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 113/PI din 4 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4172/30/2011 şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională formulată şi precizată de societatea recurentă, obligând pârâtă intimată S.C. A S.A. Timişoara şi la plata sumei de 4.500 euro/lună, exclusiv T.V.A., echivalent în lei, începând cu data de 13 iulie 2011, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aparţinând S.C. E S.A. Timişoara, afectat de linia de cale ferată, respingând-o în rest, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. De asemenea, a respins recursul declarat de reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. A S.A. Timişoara împotriva aceleiaşi hotărâri

Pagina 27 din 37

judecătoreşti.Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, într-adevăr,

prima instanţă, nu a acordat şi nici nu a motivat de ce a respins capătul de cerere referitor la obligarea S.C. A S.A. Timişoara la plata către societatea recurentă şi a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aparţinând S.C. E S.A. Timişoara, afectat de linia de cale ferată, petit care, prin ultima precizare de acţiune (depusă în data de 2 martie 2012) a fost determinat la suma de 4.500 euro/lună, echivalent în lei.

Articolul 7 din O.G. nr. 60/2004, modificată, prevede că agenţii economici care construiesc linii ferate industriale cu racordare directă la calea ferată administrată de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. au dreptul de utilizare, în acest scop, a terenului din domeniul public al statului, administrat de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. şi din proprietatea Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., pe zona strict necesară construcţiei liniei ferate industriale şi pe durata existenţei liniei ferate industriale. Pentru terenul din domeniul public al statului, administrat de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., ocupat de linii ferate industriale, nu se percep taxe de utilizare a terenului atâta timp cât Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. este scutită de la plata acestor taxe. Pentru terenurile din proprietatea privată a Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., ocupate de linii ferate industriale, se va percepe un tarif de folosinţă care se aprobă prin ordin al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului.

Închiderea circulaţiei pe o linie ferată industrială de tranzit se poate face, potrivit art. 16 din ordonanţă, numai cu respectarea următoarelor condiţii: a) în cazul în care deţinătorul de linie ferată industrială nu mai are interes în menţinerea şi/sau utilizarea acesteia, va notifica acest fapt, cu 6 luni înainte de termenul renunţării la linia ferată industrială, Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi tuturor deţinătorilor de linii ferate industriale aflaţi în amonte; b) în situaţia în care deţinătorii de linii ferate industriale aflaţi în amonte faţă de racordul la infrastructura feroviară publică nu sunt de acord cu închiderea liniei ferate industriale, aceştia au dreptul de preemţiune pentru închirierea sau cumpărarea liniei ferate industriale respective; c) în cazul în care deţinătorul unei linii ferate industriale intră în faliment, autoritatea care administrează falimentul va acorda deţinătorilor de linii ferate industriale din amonte de linia ferată industrială intrată în faliment dreptul de preemţiune pentru preluarea acesteia; d) în cazurile prevăzute la lit. b) şi c), dacă nici unul dintre deţinătorii de linii ferate industriale aflaţi în amonte nu este interesat în preluarea liniei ferate industriale, dreptul de preemţiune poate fi acordat Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A.

Articolul 17 din acelaşi act normativ, care prevedea că, în situaţia în care proprietarul unei linii ferate industriale de tranzit nu a obţinut acceptul conform art. 16 lit. a), acesta va menţine linia ferată industrială deschisă traficului feroviar, în condiţiile în care proprietarii de linii ferate industriale aflaţi în amonte vor prelua integral costurile de întreţinere şi exploatare a liniei de tranzit şi vor plăti o chirie pentru utilizarea terenului, proprietate privată, pe care se află linia ferată industrială, iar în cazul în care părţile nu cad de acord asupra nivelului chiriei, acesta se va stabili pe baza evaluării terenului din zona respectivă, făcută de un evaluator atestat, a fost abrogat prin Legea nr. 402/2004.

Însă, o asemenea împrejurare nu are relevanţă juridică în cauză, pentru că ar fi contrar principiilor care garantează proprietatea, ştiut fiind faptul că elementul definitoriu al dreptului de proprietate constă în aceea că titularul său are dreptul să beneficieze de toate serviciile unui bun, mai puţin de cele exceptate prin lege sau prin convenţie, spre deosebire de celelalte drepturi reale, care acordă dreptul de a beneficia numai de un grup de servicii sau de anumite servicii determinate.

Pagina 28 din 37

Este de necontestat că terenul pe care se află situată calea ferată de tranzit este proprietatea recurentei S.C. E S.A. Timişoara. Tocmai de aceea, respectiva persoană juridică are, potrivit art. 480 din vechiul Cod civil (noul Cod civil nefiind incident în speţă, raportat la dispoziţiile art. 6), dreptul de a se bucura şi dispune de bun în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Conţinutul dreptului de proprietate este dat, în principal, de atributele acestuia: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Or, jus utendi presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic şi/sau economic, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui de către o altă persoană.

Ceea ce se impune a fi luat în considerare, sub aspectul pretenţiilor financiare ale proprietarului terenului afectat de linia de cale ferată, este faptul că, deşi acesta este ţinut să nu dezafecteze linia de tranzit (art. 14 alin. 2 din ordonanţă prevăzând că, în cazul în care una sau mai multe linii ferate industriale sunt racordate la infrastructura feroviară publică, prin intermediul uneia sau mai multor linii ferate industriale, proprietarii de linii ferate industriale de tranzit sunt obligaţi să asigure, în limita capacităţii de transport existente, accesul nediscriminatoriu al vehiculelor feroviare ale operatorilor care au contracte de transport cu proprietarii de linii ferate industriale aflaţi în amonte), el are dreptul să primească o despăgubire corespunzătoare din partea beneficiarului, fiind lipsit, în virtutea unei dispoziţii legale, de una dintre atributele dreptului său de proprietate: folosinţa terenului afectat, prin aceasta dreptul său real fiind ştirbit şi, ca atare, legea dă drept la reparaţiune, situaţia fiind similară cu cea reglementată de art. 616 din Codul civil din 1864.

Faţă de cele arătate, este mai mult decât evident că soluţia tribunalului se impune a fi schimbată în parte, în sensul obligării intimatei S.C. A S.A. Timişoara şi la acoperirea pagubei cauzată proprietarului imobilului afectat de linia de cale ferată, despăgubirea fiind echivalentul lipsei de folosinţă a terenului în cauză.

În ceea ce priveşte cuantumul acestei despăgubiri, Curtea va avea în vedere concluziile expertizei tehnice întocmită în primul ciclu procesual de dl. expert I.G., care a stabilit această sumă la 19.575 lei/lună, echivalentul a 4.500 euro/lună, exclusiv T.V.A., iar referitor la perioada pentru care lipsa de folosinţă este datorată, pretenţiile recurentei S.C. E S.A. Timişoara sunt justificate doar în parte, respectiv începând cu data de 13 iulie 2011, şi nu pentru 3 ani anteriori formulării cererii, pentru simplul motiv că, numai prin notificarea din 12 iulie 2011, comunicată intimatei în 13 iulie 2011, pârâta reclamantă reconvenţional a încunoştinţat partea adversă de faptul că nu mai are interes în utilizarea liniei şi, în consecinţă, nici în menţinerea acesteia, având în vedere şi starea avansată de degradare, în contextul în care linia de cale ferată nu a mai fost utilizată de o lungă perioadă de timp de societate în activitatea desfăşurată. Aşadar, numai începând cu data de 13 iulie 2011, intimata S.C. A S.A. Timişoara este ţinută, raportat la dispoziţiile art. 17, coroborat cu art. 16 lit. a) din O.G. nr. 60/2004, să o despăgubească pe recurentă pentru lipsa de folosinţă a terenul afectat de această linie ferată industrială de tranzit. Criticile referitoare la greşita admitere a cererii principale sunt neîntemeiate, pentru că la dosar nu există probe care să ateste cu certitudine deblocarea căii ferate.

Recursul S.C. A S.A. Timişoara este nefondat, întrucât, pe de o parte, reclamanta, după depunerea răspunsului expertului la obiecţiuni, nu a solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare, în conformitate cu art. 212 din Codul de procedură civilă, omologarea unei expertize extrajudiciare (depusă la dosar la termenul din 24 octombrie 2012) neputând avea loc, partea trebuind să-şi valorifice criticile formulate în legătură că modul de calcul folosit de specialist în condiţiile textului menţionat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, la termenul de judecată din 13

Pagina 29 din 37

aprilie 2012, reprezentantul recurentei reclamante, prezent la dezbateri, a declarat în mod expres în faţa tribunalului că nu are obiecţiuni la raportul de expertiză, aspect consemnat în procesul-verbal de şedinţă. Pe de altă parte, nici critica ce vizează defalcarea tarifului de acces la linia de cale ferată de tranzit proporţional cu gradul de utilizare a liniei de către fiecare dintre societăţile aflate în amonte, în funcţie de numărul de vagoane care trec pe linia ferată pentru fiecare beneficiar, nu este întemeiată, de vreme ce niciuna dintre aceste companii nu a fost atrasă în prezentul litigiu, ceea ce, bineînţeles, nu exclude dreptul reclamantei recurente de a solicita, de la respectivele societăţi, printr-o acţiune în regres, acest lucru. Nu în ultimul rând, deşi este real că expertul nu a arătat dacă tariful de 19.402 lei/an are sau nu inclusă taxa pe valoare adăugată, câtă vreme tribunalul, atunci când a obligat recurenta să plătească intimatei această sumă, nu a menţionat că T.V.A.-ul ar fi datorat, la rândul său, nemulţumirea părţii căzută în pretenţii nu este justificată.

9. Societate comercială listată. Adunarea generală extraordinară a acţionarilor. Nerespectarea procedurii de convocare. Consecinţe

- Legea nr. 31/1990, republicată – art. 117 şi 132- Regulamentul CNVM nr. 1/2006 – art. 113- Legea nr. 297/2004 – art. 224

Procedura organizării adunării generale, obiectul dezbaterilor şi exercitarea dreptului de vot trebuie să se fundamenteze pe îndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la obiectul adunării, lipsa convocării sau chiar convocarea nelegală, nemenţionarea în convocator a ordinii de zi ori a textului integral al propunerii de modificare a actului constitutiv sau expunerea lacunară a problemelor ce fac obiectul deliberării fiind neregularităţi ce au aptitudinea de a genera nulitatea hotărârii.

Procedura de convocare în cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată trebuie să respecte prevederile art. 113 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, care impune ca raportul privind convocarea să fie publicat şi în Buletinul electronic al C.N.V.M.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 446 din 13 martie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 103/CC din 13 noiembrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 5131/115/2012 Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea de Investiţii Financiare B din Arad şi a constatat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 2 adoptată în cadrul adunării generale extraordinare a acţionarilor pârâtei S.C. C. S.A. Caransebeş din data de 3 august 2012, dispunând menţionarea sentinţei în registrul comerţului, precum şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea IV-a, la rămânerea ei irevocabilă.

Împotriva sentinţei civile de mai sus a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A. Caransebeş, considerând soluţia tribunalului netemeinică şi nelegală, urmare a faptului că nulitatea invocată de reclamantă ca fiind datorată nelegalei convocării a adunării generale este infirmată prin aceea că societatea a convocat adunarea generală extraordinară a acţionarilor prin anunţurile de convocare publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, nr. 2476/03.07.2012, pag. 31, şi Jurnalul de Caraş-Severin nr. 6501/02.07.2012, ziar de răspândire zonală, conform art. 117 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia civilă nr. 446 din 13 martie 2013 Curtea de Apel Timişoara a

Pagina 30 din 37

respins ca neîntemeiat recursul societăţii pârâte.Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că instanţa de

fond a reţinut o stare de fapt corectă şi a interpretat în acelaşi fel actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărârea temeinică şi legală ca urmare a aplicării judicioase a dispoziţiilor legale în materie, criticile recurentei fiind nefondate.

Astfel, potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare, hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie. Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat, hotărârea irevocabilă de anulare urmând să fie menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de la data publicării ea fiind opozabilă tuturor acţionarilor.

Procedura organizării adunării generale, obiectul dezbaterilor şi exercitarea dreptului de vot trebuie să se fundamenteze pe îndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la obiectul adunării, lipsa convocării sau chiar convocarea nelegală, nemenţionarea în convocator a ordinii de zi ori a textului integral al propunerii de modificare a actului constitutiv sau expunerea lacunară a problemelor ce fac obiectul deliberării fiind neregularităţi ce au aptitudinea de a genera nulitatea deciziei sociale.

Obligaţia de informare a asociaţilor din partea societăţii cu privire la data şi ordinea de zi a adunării generale, precum şi modul şi durata minimă a timpului scurs între momentul convocării şi cel al ţinerii şedinţei au fost instituite de legiuitor în vederea protejării consimţământului asociaţilor şi acordării posibilităţii acestora de a-şi exercita votul în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de informare a fost statuată tocmai în scopul de a asigura adoptarea unei decizii sociale care să se fundamenteze pe o cauză licită şi să permită identificarea obiectivului urmărit. Voinţa socială se formează în organul de deliberare care este adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor, ca organ colectiv alcătuit din totalitatea asociaţilor/acţionarilor societăţii. Pentru a asigura realizarea rolului pe care organele societăţii îl au în viaţa acesteia, Legea nr. 31/1990 a stabilit anumite formalităţi privitoare la procedura convocării, formarea corectă a voinţei sociale fiind indiscutabil legată de respectarea principiilor care guvernează procedura informării.

Informarea corespunzătoare a asociaţilor/acţionarilor asupra datei adunării şi asupra ordinii de zi propuse permite reperarea scopului convocării organului deliberativ, a motivului determinant al acestei convocări. Ca organ de deliberare, adunarea generală decide atât asupra problemelor obişnuite din viaţa societăţii, cât şi asupra problemelor ce vizează elemente fundamentale ale existenţei acesteia, decizia socială trebuind să respecte cerinţele valabilităţii cauzei din perspectiva prevederilor art. 1179 pct. 4 din Codul civil. Or, informarea necorespunzătoare asupra chestiunilor supuse deliberării şi convocarea defectuoasă a asociaţilor/acţionarilor nu permite identificarea motivului determinant şi a obiectivului urmărit la adoptarea deciziei sociale. Nevalabilitatea cauzei, atunci când aceasta

Pagina 31 din 37

lipseşte datorită absenţei scopului imediat, ori atunci când ea este ilicită sau imorală, atrage sancţiunea nulităţii, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Nerespectarea obligaţiei de informare este în măsură să afecteze acea componentă a cauzei care vizează concordanţa acestui element cu legea şi ordinea publică societară. Formalităţile instituite pentru convocare şi care urmăresc asigurarea formării corecte a voinţei sociale, vizează nu numai ocrotirea directă a interesului privat al asociaţilor/acţionarilor, ci şi ocrotirea intereselor terţilor care au intrat sau pot intra în raporturi juridice cu entitatea în cadrul căreia funcţionează organul deliberativ, şi care astfel sunt protejaţi de actele acestui organ, contrare legii, ce ar putea pune în pericol securitatea, siguranţa şi stabilitatea raporturilor juridice şi mediul de afaceri.

De aceea, Curtea apreciază că recursul pârâtei nu este întemeiat în condiţiile în care reclamanta intimată nu a fost convocată în mod legal de consiliul de administraţie al S.C. C S.A. Caransebeş la şedinţa adunării generale extraordinare a acţionarilor din 3 august 2012.

În conformitate cu art. 113 pct. A lit. a) şi b) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 1/2006 privind emitenţii şi operaţiunile cu valori mobiliare, „societăţile comerciale ale căror acţiuni sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată întocmesc, transmit şi aduc la cunoştinţa publicului următoarele rapoarte: A. Rapoarte privind informaţiile privilegiate, prevăzute la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 297/2004. Aceste rapoarte se întocmesc după modelul prezentat la anexa nr. 29, se transmit C.N.V.M. şi operatorului pieţei reglementate pe care se tranzacţionează acţiunile emise de respectiva societate comercială, fără întârziere, dar fără a se depăşi 24 de ore de la producerea respectivului eveniment sau de la data la care respectiva informaţie este adusă la cunoştinţa emitentului şi se publică în Buletinul electronic al C.N.V.M. Din categoria acestor informaţii fac parte, fără a se limita la, următoarele: a) hotărârea consiliului de administraţie/altor organe abilitate, referitoare la convocarea adunării generale sau la ţinerea unei şedinţe a consiliului de administraţie care urmează să delibereze în vederea exercitării atribuţiilor delegate de A.G.E.A., în conformitate cu art. 114 din Legea nr. 31/1990R; b) convocarea adunării generale a acţionarilor; (…)”.

Societatea pârâtă a publicat convocatorul adunării generale extraordinare a acţionarilor pentru data de 3 august 2012 în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, nr. 2476/03.07.2012 şi într-un ziar de răspândire zonală – Jurnalul de Caraş-Severin nr. 6501/02.07.2012, aşa cum impune art. 117 din Legea societăţilor comerciale, susţinând, totodată, că a procedat la raportarea către RASDAQ – Compartimentul Redactare - Editate, cu nr. 3007, în aceeaşi zi cu hotărârea consiliului de administraţie privind convocarea A.G.E.A., respectiv 28.06.2012, a Raportului curent, conform Regulamentului C.N.V.M. nr. 1/2006, dar şi către C.N.V.M. Bucureşti – Compartimentul Redactare - Editate, cu nr. 3006/28.06.2012, raportul fiind primit de aceste instituţii, nepublicarea lui neconstituind motiv de nulitate absolută a hotărârii contestate.

Contrar susţinerilor recurentei, nerespectarea dispoziţiilor legale imperative mai sus citate atrage neregularitatea convocatorului şi constituie o cauză de nulitate a hotărârii adunării generale, în accepţiunea art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, în condiţiile în care reclamanta intimată a lipsit de la şedinţa adunării generale a acţionarilor tocmai pentru că procedura de convocare prezintă un viciu prin încălcarea prevederilor art. 113 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, care impune ca raportul privind convocarea să fie nu numai transmis Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi operatorului pieţei reglementate, dar şi publicat în Buletinul electronic al C.N.V.M. Or, tocmai această publicare nu a fost îndeplinită de către pârâta S.C. C S.A. Caransebeş, iar omisiunea este imputabilă exclusiv conducerii

Pagina 32 din 37

societăţii de vreme ce, prin adresa nr. 10852/09.07.2012 a C.N.V.M., acesteia i s-a comunicat că pentru ca raportul curent întocmit în data de 28.06.2012, transmis pe e-mail la adresa editare.it@cnvmr.ro şi înregistrat la C.N.V.M. sub nr. 19183/05.07.2012, să poată fi publicat în buletinul pieţei de capital, obligaţie prevăzută de art. 113 lit. A din Regulamentul nr. 1/2006, trebuie respectată o anumită procedură, în care se regăseşte şi obligaţia părţii de a achita taxa de publicare, menţionându-se expres faptul că „nu se pot publica rapoartele care nu sunt plătite”.

Obligaţia prevăzută de regulamentul pieţei de capital este una de „publicare”, nu doar de „transmitere spre publicare”, iar în speţă tocmai această publicare nu a fost realizată de către societatea pârâtă, invocarea adreselor nr. 3006 şi 3007 din 28.06.2012 neputând înlătura lipsa publicării, deoarece ele atestă numai transmiterea raportului, nu şi publicarea acestuia în Buletinul C.N.V.M. De asemenea, nerespectarea cerinţei de publicare a convocatorului în buletinul electronic al pieţei de capital încalcă şi dispoziţiile legislaţiei primare, art. 224 din Legea nr. 297/2004, potrivit cărora „societăţile admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sunt obligate să se înregistreze la C.N.V.M. şi să respecte cerinţele de raportare stabilite prin reglementările C.N.V.M. şi ale pieţelor reglementate pe care se tranzacţionează valorile mobiliare emise de acestea. Societatea comercială trebuie să asigure un tratament egal pentru toţi acţionarii care deţin acţiuni de aceeaşi clasă. Societatea comercială trebuie să asigure toate facilităţile şi informaţiile necesare pentru a permite acţionarilor să-şi exercite drepturile, în special: a) să informeze acţionarii cu privire la organizarea adunărilor generale şi să permită acestora să-şi exercite drepturile de vot; (…)”.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la inexistenţa abuzului de majoritate, Curtea va omite să le mai analizeze deoarece acţiunea în anulare a fost admisă de tribunal exclusiv prin prisma constatării nerespectării procedurii de convocare a şedinţei adunării generale extraordinare a acţionarilor, o menţiune în acest sens fiind făcută şi de judecătorul fondului în ultimul parag. al paginii 5 din sentinţă.

Nu în ultimul rând, excepţia de nulitate a recursului nu este întemeiată, motiv pentru care va fi respinsă, întrucât din cuprinsul cererii pârâtei rezultă care sunt nemulţumirile acesteia privitoare la soluţia pronunţată de tribunal, precum şi criticile pe care ea le-a formulat. Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit a fi nemotivat, decât atunci când motivele sale nu se află în legătură cu hotărârea atacată, neconstituindu-se într-o critică totală sau parţială a acesteia şi netinzând la a afirma nelegalitatea ei, condiţia legală a „dezvoltării motivelor” implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, indicarea probelor pe care se bazează, cerinţe care, în speţă, sunt îndeplinite.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, deşi este adevărat că alin. (1) al art. 306 din Codul de procedură civilă statuează că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, alin. (3) al aceluiaşi text prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Esenţial este, aşadar, ca din expunerea făcută de recurent să rezulte care sunt temeiurile de modificare/casare ale hotărârii atacate. Or, din lecturarea cererii societăţii pârâte se poate deduce cu uşurinţă că toate criticile aduse sentinţei tribunalului se încadrează în cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 Cod procedură civilă – hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. De altfel, şi instanţa de control judiciar trebuie să aibă un rol activ în determinarea exactă a motivelor de recurs cu condiţia, însă, ca faptele şi motivele de modificare/casare să fie determinate de recurent de o atare manieră încât să permită judecătorului să le încadreze într-unul din temeiurile prevăzute de art. 304 din cod.

Pagina 33 din 37

10. Societate comercială. Cerere de radiere menţiune din registrul comerţului. Condiţii

- Legea nr. 26/1990, rep. – art. 7 şi 25

Dacă instanţele de judecată nu s-au conformat prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, partea prejudiciată printr-o înmatriculare sau menţiune în registrul comerţului are posibilitatea să formuleze acţiune separată, în radiere, în condiţiile reglementate prin art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului.

Atâta timp cât hotărârile A.G.A. adoptate după data de 1 ianuarie 2005 nu au fost atacate în justiţie, acestea sunt hotărâri valabile, care îşi produc toate efectele juridice avute în vedere la adoptarea lor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 148 din 30 ianuarie 2013, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 1003 din 20 decembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 1334/115/2011 Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanţii I.N. şi O.R.C. Caraş-Severin în contradictoriu cu pârâţii S.C. M S.R.L. Caransebeş (fostă S.C. A S.A.), A.V.A.S. Bucureşti şi C.S., dispunând radierea tuturor menţiunilor înscrise în registrul comerţului după data de 1 ianuarie 2005 la societatea pârâtă, respingând, totodată, cererea de intervenţie în interes propriu depusă de intervenienta I.E.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat recurs pârâta S.C. M S.R.L. Caransebeş şi intervenienta I.E., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării cauzei, să se respingă acţiunea reclamanţilor, concomitent cu admiterea cererii de intervenţie depusă de recurenta I.E.

Prin decizia civilă nr. 148 din 30 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile declarate de pârâta S.C. M S.R.L. Caransebeş şi intervenienta I.E. împotriva sentinţei civile nr. 1003 din 20 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1334/115/2011, pe care a modificat-o în tot, în sensul că a respins cererea de radiere menţiuni formulată de reclamantul I.N., admiţând, totodată, şi cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâtei S.C. M S.R.L. Caransebeş de intervenienta I.E.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin cererea înregistrată iniţial la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, petentul I.N. a solicitat „radierea tuturor menţiunilor înscrise la RC după data de 01.01.2005 la S.C. M S.R.L. Caransebeş (fostă S.C. A S.A.), având nr. de ordine J11/395/1991”, cu motivarea că prin decizia nr. 340/05.02.2009 pronunţată în dosarul nr. 6360/115/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat nulitatea absolută a Hotărârilor A.G.A. ale S.C. A S.A. din datele de 22-23 octombrie 2004, respectiv 30-31 decembrie 2004.

Potrivit prevederilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările

Pagina 34 din 37

ulterioare, orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului.

Rezultă, deci, că pentru a putea fi exercitată acţiunea în radiere reglementată prin acest text de lege este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele trei condiţii: să existe o hotărârea judecătorească anterioară irevocabilă, prin care să fi fost desfiinţate sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, să nu se fi dispus prin acea hotărâre efectuarea menţiunii în registrul comerţului privind desfiinţarea ori modificarea actului care a stat la baza înregistrării, iar persoana interesată să facă dovada că i s-a cauzat un prejudiciu prin înregistrarea a cărei radiere o solicită.

O atare soluţie este impusă şi de reglementarea de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, care statuează că instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită registrului comerţului, în termen de 15 zile de la data când au rămas irevocabile, copii legalizate de pe hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte şi menţiuni a căror înregistrare în registrul comerţului o dispun, conform legii, precum şi de prevederea explicită din alin. (2) al aceluiaşi articol potrivit căreia în aceste încheieri şi hotărâri instanţele judecătoreşti vor dispune efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului.

Ca urmare, în ipoteza în care instanţele de judecată nu s-au conformat prevederilor legale menţionate, partea prejudiciată printr-o înmatriculare sau menţiune în registrul comerţului are posibilitatea să formuleze acţiune separată, în radiere, în condiţiile reglementate prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, modificată.

În acest fel radierea înmatriculării sau a unei menţiuni în registrul comerţului, ca operaţiune derivată, complementară şi subsecventă altei operaţiuni principale, efectuată anterior, se poate dispune numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată la cererea persoanei interesate. De aceea, procedura instituită prin art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, are caracter necontencios, iar instanţei judecătoreşti învestită cu o acţiune în radiere îi revine doar obligaţia de a verifica, sub aspect formal, dacă sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii prevăzute în acest text de lege, pe o atare cale neputându-se dispune şi cu privire la existenţa şi valabilitatea titlului sau a raporturilor juridice dintre părţi, în raport cu prevederile legale aplicabile, radierea unei menţiuni în condiţiile în care actele juridice care au stat la baza înregistrării nu au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă fiind posibilă numai pe calea acţiunii în anulare, în cadrul unei proceduri cu caracter contencios, iar nu şi pe calea unei cereri necontencioase.

Prima instanţă în mod greşit a reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pretinse de legiuitor pentru a putea fi dispusă radierea din registrul comerţului a tuturor menţiunilor înscrise în registrul comerţului după data de 1 ianuarie 2005 la societatea pârâtă, reclamantul I.N. nefăcând dovada deţinerii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să fi fost desfiinţate hotărârile adunărilor generale ale asociaţilor S.C. M S.R.L. Caransebeş adoptate ulterior datei amintite, în baza cărora s-a procedat la înscrierea acestor menţiuni, Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, reglementând, în art. 132 şi în art. 196, acţiunea în anularea/constatarea nulităţii hotărârilor adunării generale a acţionarilor, respectiv a asociaţilor unei societăţi comerciale.

Pagina 35 din 37

Sub acest aspect, sunt întemeiate criticile recurentelor privitoare la faptul că, atâta timp cât hotărârile A.G.A. adoptate după data de 1 ianuarie 2005 nu au fost atacate în justiţie, acestea sunt hotărâri valabile [nefiind invalidate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă], care îşi produc toate efectele juridice avute în vedere la adoptarea lor, neputându-se accepta teza afirmată de reclamant, însuşită şi de prima instanţă, în sensul că, urmare a declarării nulităţii celor două hotărâri ale adunărilor generale ale asociaţilor S.C. M S.R.L. Caransebeş (fostă S.C. A S.A.), Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin ar fi fost obligat să radieze toate menţiunile/hotărârile înregistrate în baza acestor hotărâri A.G.A., respectiv toate menţiunile/hotărârile înscrise în perioada octombrie 2004 – iulie 2009, fără excepţie. Ca să se poată ajunge la această finalitate, este imperios necesară obţinerea, în prealabil, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care să desfiinţeze actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea şi, eventual, să nu se fi dispus prin acea hotărâre efectuarea menţiunii în registrul comerţului privind desfiinţarea respectivului act juridic, pentru a se putea urma calea reglementată de art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată.

În acelaşi sens, prin decizia civilă nr. 797 din 3 aprilie 2012 pronunţată în dosarul nr. 21503/3/2010, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a adunării generale extraordinare a asociaţilor pârâtei S.C. M S.R.L. Caransebeş din anul 2010, Curtea de Apel Timişoara a arătat că susţinerile reclamantei, potrivit cărora ar fi fost încălcate dispoziţiile deciziei nr. 340/05.02.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia comercială, în dosarul nr. 6360/115/2006, prin care au fost sancţionate nelegalităţile săvârşite prin hotărârile A.G.A. din datele de 22-23 octombrie 2004, respectiv din 30-31 decembrie 2004, nu sunt justificate, pentru simplul motiv că efectele acestei decizii se extind doar asupra hotărârilor menţionate, precum şi asupra actelor adiţionale adoptate în temeiul acestora, celelalte hotărâri ale adunărilor generale ale acţionarilor, adoptate ulterior datei de 31 decembrie 2004, necontestate şi neanulate de instanţa judecătorească, producându-şi efectele în continuare, cum, de altfel, s-a statuat de către aceeaşi Curte şi prin decizia civilă nr. 1734/R din 3 octombrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 4972/115/2010, respectivele acte putând fi analizate doar într-un alt proces.

În ceea ce priveşte cererea din 25 octombrie 2012, prin care societatea pârâtă şi-a completat motivele de recurs, Curtea, văzând că hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată la data de 28 iunie 2012, iar recursul a fost depus la tribunal la 31 ianuarie 2012, fiind ulterior motivat, raportat la dispoziţiile art. 303 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, termenul pentru depunerea motivelor socotindu-se de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte, şi la cele ale art. 301 din acelaşi cod, coroborat cu art. 25 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, republicată, constată că S.C. M S.R.L. Caransebeş nu mai putea să-şi completeze motivele de recurs ulterior expirării termenului de 15 zile de la comunicarea sentinţei tribunalului, cererea sa fiind tardivă, completarea recursului cu alte motive decât cele formulate în termenul legal, dacă ele nu sunt de ordine publică, neobligând instanţa de control judiciar la examinarea lor.

Contrar afirmaţiilor intimatei A.V.A.S. Bucureşti privitoare la necomunicarea hotărârii atacate, cu consecinţa încălcării dreptului său la apărare şi a nesocotirii principiului contradictorialităţii, Curtea constată că în dosarul de fond se găseşte dovada de comunicare cu această parte, întocmită de agentul procedural în data de 3 iulie 2012, proces-verbal care, raportat la alin. (4) al art. 100 din Codul de procedură civilă, face dovadă deplină până la înscrierea în fals.

Nici susţinerile recurentelor referitoare la calitatea procesuală a intimaţilor O.R.C. Caraş-Severin, A.V.A.S. Bucureşti şi C.S. nu sunt reale, pentru că prima

Pagina 36 din 37

instituţie nu este reclamant, ci intimat, iar intervenient este doar d-na. I.E., A.V.A.S. Bucureşti şi dl. C.S. fiind introduşi în proces, de către reclamantul l.N., în calitate de pârâţi, prin precizarea formulată la termenul din 31 mai 2011.

Faţă de soluţia la care a ajuns, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 49 alin. 3 din Codul de procedură civilă, constatând că, în realitate, recurenta I.E. a formulat, în faţa primei instanţe, o cerere de intervenţie în interesul pârâtei S.C. M S.R.L. Caransebeş, pentru simplul motiv că prin poziţia exprimată nu a urmărit valorificarea unei pretenţii proprii, ci a urmărit, prin apărările făcute, ca tribunalul să pronunţe o soluţie favorabilă părţii pentru care a intervenit (de altfel, însăşi cererea acesteia a fost intitulată „cerere de intervenţie în interes propriu şi al pârâtei S.C. M S.R.L. Caransebeş”), iar raportat la art. 84 din acelaşi cod, în exercitarea rolului activ, judecătorul trebuie să califice cererea în funcţie de scopul urmărit de cel care a apelat la unul din elementele acţiunii, nefiind ţinut de denumirea pe care partea a dat-o petiţiei sale, va admite şi cererea de intervenţie accesorie.

Pagina 37 din 37