cursuri la gimnastica de baza
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Georgeta Niculescu
GIMNASTICĂ RITMICĂ
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
2
CUPRINS Capitolul 1 Capitolul 2 Capitolul 3 Capitolul 4 Capitolul 5 Capitolul 6 Bibliografie
3
Capitolul 1 1.1.
� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
Acumulând experienţă, omul a inventat, în toate treptele evoluţiei sale, diferite exerciţii, jocuri, dansuri şi toate sporturile existente. Dar, până la acest pas evolutiv, exerciţiile de gimnastică simple, naturale, aplicative au fost cele pe care le-a utilizat, la început ca mişcare spontană, apoi cu un scop bine determinat, sub formă de exerciţii fizice. Putem astfel afirma că gimnastica de bază, cu elementele ei cele mai simple, a fost forma de organizare cea mai veche a educaţiei fizice. � � � � � � � � � � � � � � � � � � ! � � � " # � $ � % � � � % % � � & ' & � � � � � % � � ( � � � ) ! � $ % � � * �� � + � ! ( � % � � % ( � ! � � � � & , � � ! $ � � � * � � -
Exerciţiul fizic sub formă de gimnastică este semnalat în documentele istorice din cele mai vechi timpuri.
Egiptul antic. Egiptenii au creat o cultură şi o civilizaţie impunătoare încă din mileniul IV î.e.n. Picturile murale şi bazoreliefurile de la Ptah-Hotep atestă preocupările egiptenilor pentru educaţia fizică. Celebrele fresce de la Beni Hassan reprezintă o multitudine de mişcări cu caracter sportiv din gimnastică, atletism, sporturi de luptă.
India antică. Poemul . � � � ( � reprezintă / % � � � % ) 0 � � &
a hinduşilor, în care se găsesc instrucţiuni pentru viaţa de toate zilele şi preocupări pentru educaţia fizică.
Exerciţiile fizice s-au constituit într-un sistem naţional de educaţie fizică denumit 1 � % � % 2 % $ %
. Mai târziu, apare sistemul 3 ! # %, bazat pe poziţii prelungite,
suspendarea respiraţiei, meditaţie. Yoga este unirea cu sine, reprezentând drumul spre autoeducaţie.
China antică. Filozoful chinez Confucius (551-479 î.e.n.) a subliniat pentru prima dată importanţa exerciţiilor fizice, pe care le-a inclus în cele şase
% � � � ( � ' � � % ( �
care stau la baza educaţiei: muzica, ceremonialul, caligrafia, scrima, aritmetica şi arta de a conduce carul.
Medicul Kong-Fu a creat un sistem de educaţie fizică medicală ce a fost introdus în ritualul religios şi se baza pe exerciţii de respiraţie, întindere şi relaxare.
Grecia antică. Grecii au acordat cea mai mare importanţă exerciţiilor fizice ca parte integrantă a educaţiei, sistemul educativ creat de ei având ca obiectiv dezvoltarea trupului şi a minţii.
Grecii au creat cuvântul gimnastica, pentru a desemna cu un nume generic � ! � % ( � � % � � % � 4 � � � � , � � ( ! � ) � + � � � � � % � � � � % � � � � � ! � � ( � � % � ! � � � � ' � � ( % 5 � � � � , � � � � � % & � & � & , � � " ( % 5 � � & � � � � % � ! � � � ( � � * � ( % 5 � ) � � $ � � , % � � % � � � , � � � � � � � � % ( �” (Kiriţescu,
C.,1964). Concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice a evoluat în trei direcţii:
igienică, militară, armonioasă. Concepţia igienică. Reprezentanţii acestei concepţii au fost medicii, care au
scos în evidenţă importanţa exerciţiilor fizice, în general, şi a gimnasticii, în special, pentru îngrijirea sănătăţii. Reprezentanţii au fost: Herodikos din Selimbria, Hipocrate, Galen, Filostrat din Lemnos, Antilus, Theon din Alexandria.
Concepţia militară. Reprezentanţii acestei concepţii au fost spartanii, care practicau exerciţiile fizice în vederea pregătirii pentru război.
4
Concepţia idealului armonic. Aparţine educaţiei fizice din Atena, cetate a Greciei antice. Pentru atenieni, fiinţa umană perfectă reprezenta idealul de viaţă, ideal concretizat în formula � % ( ! � % � % # % � !
(om frumos şi bun). Atingerea perfecţiunii era idealul de viaţă al atenienilor, idealul armonic la care se putea ajunge printr-o dezvoltare armonioasă, sănătate trupească, bărbăţie, putere, dibăcie.
Unul dintre exponenţii de seamă ai acestei concepţii a fost Platon (437-347 î.e.n.). Concepţia idealului armonic este susţinută şi de Aristotel (384-322 î.e.n.), cel mai mare gânditor al antichităţii, savant, filozof, pedagog. El includea, în educaţia tineretului, gimnastica, gramatica, muzica şi desenul.
Grecii şi-au format o concepţie asupra exerciţiilor fizice, creând o terminologie proprie, precum şi termenul de gimnastică.
Gimnastica în Evul Mediu. Evul Mediu este caracterizat prin doctrine reli-gioase, care consideră
� & � % � orice preocupare pentru sănătatea şi frumuseţea trupească.
Renaşterea. Apare ca un fenomen determinat de condiţiile economice obiective ale epocii, fiind un fenomen istoric complex. Conţinutul epocii poartă numele de umanism, deoarece pune în valoare omul, personalitatea umană. Pedagogii umanişti fixează un ţel nou educaţiei, cel al formării omului complet.
1.2. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
Secolul al XVII-lea este considerat secolul realismului, iar secolul al XVIII-lea cel al raţionalismului.
Jan Amos Komenski (1592-1670) cel mai mare gânditor al secolului al XVII-lea (de origine cehă), a adoptat ideea � � � � � � � & � & � ! � � � ! % � � � 4 � � % � � � 0 �5 � � �
-� � � ! � � & � & � !
, considerând valoarea fizică a omului nu ca un scop final, ci ca o condiţie a valorii lui sociale, ce permite ca omul să fie util societăţii.
J. J. Rousseau (1712-1778) este omul cel mai reprezentativ al secolului al XVIII-lea în materie de educaţie. Principiul educaţiei sale era „întoarcerea la natură”, susţinând că natura l-a creat pe om bun, dar societatea l-a stricat.
Întemeietorii de şcoli cei mai reprezentativi au fost: Johann Cristoph Guts-Muths (1759-1839), profesor de gimnastică – a
experimentat 8 ani efectele exerciţiilor fizice în şcoala în care profesa. După Guts-Muths, gimnastica este un sistem de exerciţii ale corpului, care are ca scop perfecţionarea acestuia.
Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1826), pedagog elveţian, a căutat prin concepţiile sale să ajute masele populare sărace, creând, pentru ele, un învăţământ popular, la baza căruia să stea o educaţie morală caracterizată printr-o iubire activă faţă de om.
Creatorii de sisteme pedagogice în educaţia fizică au apărut în acelaşi timp în mai multe ţări: în Franţa – Amoros; în Germania – Jahn; în Suedia – Ling; în Anglia – Arnold.
Sistemul francez. Amoros (pedagog teoretic) a creat o serie de instituţii în care se preda gimnastica după principiile sale, tipărind numeroase cărţi în care şi-a fixat sistemul şi metoda sa pedagogică. El şi-a constituit întreg sistemul bazându-se pe legi biologice, dar şi ţinând cont de condiţiile în care trăiau cei pentru care le-a elaborat. În concepţia lui Amoros, gimnastica avea un ţel multilateral: fizic, psihic, social.
Sistemul german. Întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost Friedrich Ludwin Jahn (1778-1852), considerat părintele gimnasticii. Jahn
a adoptat o metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii săi afară din oraş, la câmp,
5
la pădure, ca să facă exerciţii în aer liber, organizând primul teren de exerciţii gimnastice lângă Berlin, numit Turnaplatz.
Cartea de bază a sistemului său, � � � % # � $ � % � � � � � # � � $ % � �, a apărut în 1816.
Sistemul suedez. Creatorul gimnasticii suedeze a fost Per Henrik Ling (1776-1839). Alegerea exerciţiilor de gimnastică avea la bază câteva principii: a) principiul dezvoltării armonioase; b) principiul selecţiei exerciţiilor; c) principiul gradării exerciţiilor; d) principiul preciziei mişcărilor.
Gimnastica lui Ling conţine mişcări care se bazează pe criteriul utilităţii, mişcarea fiind eminamente analitică, iar coloana vertebrală o consideră organul cel mai de seamă al mişcărilor omului, axa de sprijin a tuturor pârghiilor corpului.
Sistemul englez. Inventatorul spiritului sportiv în educaţia engleză a fost Thomas Arnold (1795-1842), care a realizat o educaţie prin sport prin practicarea jocurilor sportive, care au dus la dezvoltarea spiritului de echipă, prin introducerea acelei trăsături de caracter moral numită de englezi fair-play, adică jocul loial în raporturile nu numai cu membrii aceleaşi echipe, ci mai ales faţă de adversar.
1.3. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
Reprezentanţii de seamă ai gimnasticii secolului XX au delimitat importanţa şi valoarea sistemelor vechi, formulând o concepţie nouă asupra gimnasticii.
De asemenea, specialiştii au explicat şi aşezat termenii de gimnastică şi educaţie fizică la locul cuvenit. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � -1 � � � � � � � � $ % � % � & " � � � $ � � � ( � � � � � � % , � � ) � + � � & 5 ( 5 � ( ! � � � � * � � � � � � ( � � # � $ � % � � � & " � % ' � ( � � � � � � " � ! � ! � % � & " * � � ! � , � � � � � ( ) � � � & � � � � � � $ � � -
În anul 1881, ia naştere Federaţia Internaţională de Gimnastică, în Belgia. Întrebări pentru verificare: � Enumeraţi izvoarele antichităţii (Răspuns: 1, p.27); � Prezentaţi concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice (Răspuns: 1, p.27); � Care au fost întemeietorii de şcoli (Răspuns: 1, p.28); � Care sunt creatorii de sisteme (Răspuns: 1, p.28).
Capitolul 2 2.1. Evoluţia gimnasticii în România
Începuturile gimnasticii în şcolile româneşti datează din timpul domniei lui Alexandru Ipsilante Vodă, în anul 1776, când aceasta se preda în şcoala domnească de la Sf. Sava. � � � � � � ( � � ! � � � ( � � � � ! � # % � � + % � � % 5 � � & , & $ 0 � � � ( � � " % � % � & � � � � � � ! � � � & � �� � � � � � � � � � ! � � � � � � % 5 � * � ! ( � % � � � � % , � � � ) � + � � � - � � � % ! � & � 0 � ! � ( � % � � � � � + � � � % �� Legea instrucţiei din 1864 � art.113 � � � � � � � � $ � % ( � � � � � � � � � " � % � � % � � � � ! � � � � � � � � � � * � � � � � � � � � � � � % 5 � � & , & � � � � ! ' ( � # % � ! � � � 5 � ( � � � � " � % � " � � � ( � � & � �� � � ! � % ( " � � � � % � � % # � $ � % � � � � � � � % 5 � � 0 $ � ( & � ! % � � - � ) ! �
perioada eroică%� � � � % , � � � ) � + � � � � � � � ! $ 0 � � % -
Ardeleanul Gh. Moceanu (1831-1909) începe o nouă etapă a organizării învăţământului gimnasticii în şcoală şi armată, a pregătirii de profesori, a creării de societăţi, fiind considerat pe drept cuvânt „părintele educaţiei fizice româneşti”.
6
Adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost � � � � � � % � � �, care prin
reforma învăţământului primar a introdus gimnastica în şcolile primare, s-au alcătuit programe, regulamente, instrucţiuni metodice, manuale, stabilind obligativitatea de fapt a gimnasticii în şcoală, despărţind-o de instrucţia militară şi atribuindu-i o oră pe săptămână pentru fiecare clasă.
În anul 1922, s-a înfiinţat � � � � � � � � ( � � � � � � ! � � � � � � � % , � � � � + � � & � � �� � � � � � * � �, pentru pregătirea cadrelor didactice de specialitate.
La noi în ţară, prin Legea învăţământului din anul 1928, se schimbă termenul de gimnastică cu cel de educaţie fizică.
În planul performanţei, rezultatele şcolii româneşti au fost remarcabile. Fede-raţia Română de Gimnastică s-a înfiinţat în anul 1906, iar în 1907 s-a afiliat la F.I.G.
Şcoala românească de gimnastică s-a făcut remarcată, încă de la primele apariţii în competiţiile internaţionale de mare anvergură (J.O. de la Melbourne (1956) şi Roma (1960) – locul III pe echipe la fete.
Gimnasta Nadia Comăneci a deschis o eră nouă în gimnastica mondială, devenind o figură legendară a secolului, prin performanţele sale fără precedent, fiind prima gimnastă care a obţinut nota 10 în concurs.
La 14 ani, a fost campioană olimpică absolută la Olimpiada de la Montreal. De trei ori consecutiv, a fost campioana absolută a Europei (1975,1977,1979), câştigând şi alte numeroase medalii de aur şi argint la CM, CE, JO.
Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demonstrează existenţa unui sistem şi a unei şcoli de gimnastică românească, care a creat o tradiţie şi care se bucură de recunoaşterea unanimă pe plan mondial.
2.2.
� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � �
„Gimnastica constituie un sistem de exerciţii aplicat analitic sau global, care influenţează selectiv şi cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecţionării mişcărilor corpului omenesc, a formării ţinutei corecte” (Podlaha R. şi Stroescu A.,1974).
Gimnastica este disciplina de bază a educaţiei fizice, având o teorie şi o metodică proprie de predare, mijloace şi forme proprii de organizare. Ea se bazea-ză, totodată, pe datele ştiinţelor conexe (anatomia, fiziologia, biochimia, biome-canica, psihologia, pedagogia).
În cadrul sistemului de educaţie fizică din ţara noastră, gimnastica se regăseşte în:
a) Învăţământul de toate gradele: preşcolar; primar; preuniversitar; profesional; special; superior şi este cuprinsă în toate planurile de învăţământ.
b) Activităţi de masă – neincluse în planul de învăţământ: gimnastica zilnică; gimnastica compensatorie în ateliere; gimnastica de înviorare; minutul de educaţie fizică.
c) Activităţi în timpul liber al elevilor – Sportul pentru toţi: necompetiţionale (serbări şcolare, tabere, activităţi turistice); competiţionale (campionatul şcolii, cupe tradiţionale).
d) Activitatea sportivă de performanţă: în şcoli şi licee cu clase speciale; în cluburi şi asociaţii sportive.
2.3. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
7
• dezvoltarea fizică armonioasă, a corpului întreţinerea şi dezvoltarea marilor funcţii ale organismului, care constituie baza sănătăţii organismului;
• dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă), coordinative (capacitatea de orientare spaţio-temporală, capacitatea de echilibru, capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor), psihice, supleţii articulare şi elasticităţii musculare;
• formarea priceperilor şi deprinderilor specifice; • formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor fizice; • formarea unei baze motrice şi a suportului fizic necesar practicării
ramurilor sportive; • educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii; • formarea obişnuinţei de a practica independent şi sistematic exerciţiile de
gimnastică în scop sanogen, recuperator, compensator, recreativ la orice vârstă. 2.4.
� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
• conţinut bogat, variat, specific de mijloace, ce permite diferenţierea precisă a gradului de dificultate şi efortului solicitat;
• posibilitatea selectării exerciţiilor în funcţie de vârstă, grad de pregătire, sex, stare de sănătate, solicitări;
• caracter analitic cu influenţare precisă asupra diferitelor grupe musculare şi articulaţii;
• executarea mişcărilor cu maximum de corectitudine, amplitudine şi stabilirea riguroasă a formei de execuţie;
• stăpânirea elementară şi multilaterală a aparatului locomotor, în condiţii obişnuite şi neobişnuite, prin folosirea mişcărilor naturale şi artificiale special create de om, dezvoltând coordonarea şi simţul de orientare în spaţiu;
• gimnastica dezvoltă calităţi psihice volitive ca: dârzenia, perseverenţa, voinţa, stăpânirea de sine, curajul;
• dezvoltă capacitatea de colaborare, de întrajutorare, de autoapreciere, precum şi simţul răspunderii colective;
• foloseşte, pe scară largă, acompaniamentul muzical, dezvoltând simţul ritmului şi expresivitatea mişcării.
2.5.
� � � � � � � � � � � � � � � � � � �
Mijloacele gimnasticii au evoluat permanent, fiind sistematizate în mai multe grupe de exerciţii: • Exerciţii de organizare şi ordine; • Exerciţii de dezvoltare fizică generală; • Exerciţii aplicative; • Exerciţii acrobatice; • Exerciţii de gimnastica artistică; • Exerciţii de gimnastica ritmică; • Exerciţii de sport aerobic; • Exerciţii la plasa elastică (trampoline).
2.6.
� � � � � � � � � � � � � � � �
Îmbogăţirea permanentă a conţinutului gimnasticii prin apariţia unor noi exerciţii a dus la diversificarea unor ramuri independente în cadrul acestei disci-pline. Aceste ramuri au un conţinut propriu, mijloace comune şi proprii, păstrând, însă, orientarea generală a gimnasticii ca disciplină sportivă.
Gimnastica se împarte în: I. gimnastica de bază II. gimnastica de performanţă
8
III. gimnastica aplicată.
I. Gimnastica de bază: organizatorică; pentru dezvoltare fizică; aplicativă.
II. Gimnastica de performanţă: gimnastica artistică (individual, echipe masculin şi feminin); gimnastică ritmică (individual, echipe, ansamblu, feminin); gimnastica acrobatică (individual, echipe masculin şi feminin); sport aerobic (individual, cuplu, trio, grup masculin şi feminin); trampoline (individual, echipe masculin şi feminin).
III. Gimnastica aplicată 1. Gimnastica profilactică – are ca obiectiv păstrarea şi îmbunătăţirea stării
de sănătate, asigurând creşterea normală şi dezvoltarea fizică armonioasă a corpului şi cuprinde:
a) Gimnastica de întreţinere: gimnastica de dimineaţă; minutul de gim-nastică; gimnastica vârstelor şi sexelor; loisir-ul.
b) Gimnastica compensatorie: pentru activităţi profesionale şi activităţi sportive cu solicitare unilaterală.
2. Gimnastica recuperatorie (medicală) are ca obiectiv ameliorarea capa-cităţii generale de mişcare a corpului şi a marilor funcţiuni, ameliorarea funcţiei segmentului sau segmentelor afectate şi cuprinde: a) Gimnastica posttraumatică; b) Gimnastica postoperatorie; c) Gimnastica persoanelor cu nevoi speciale.
3. Gimnastica aplicată în alte sporturi – asigură o dezvoltare fizică armonioasă şi o pregătire specială, necesară practicării ramurilor sportive şi se realizează prin: programe de încălzire; programe de pregătire fizică; gimnastica sport comple-mentar.
2.7. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
Terminologie = totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o disciplină sau într-o ramură de activitate (
� � � , � ! � % � � ( � 4 � ( � � % � � � % ( � � $ ' � � � ! $ 0 � �,1996)
Descrierea terminologică a exerciţiilor are o mare importanţă în formarea imaginii corecte şi clare despre mişcare, în înţelegerea conţinutului, precum şi în procesul formării deprinderilor motrice.
O contribuţie majoră la evoluţia terminologiei gimnasticii au avut Gheorghe Moceanu, reputat profesor de gimnastică, Ion Bucovineanu, adept al sistemului de gimnastică suedez, profesorul Dumitru Ionescu, care a elaborat prima terminologie de specialitate în limba română, intitulată „Terminologia exerciţiilor de ordine, libere, cu instrumente şi la aparate”, şi profesorul Virgil Roşală, care i-a adus îmbunătăţiri în concordanţă cu procesul de înnoire şi perfecţionare a limbii române.
În anul 1974, apare lucrarea de referinţă � � � $ � � ! ( ! # � % # � $ � % � � � � �, elaborată
de A. Stroescu şi R. Podlaha, care devine oficială, impunându-se ca un titlu de referinţă în rândul lucrărilor de specialitate. Este bine sistematizată, a eliminat gerunziul din descrierea poziţiilor fundamentale, a adus precizări privind regulile de descriere a exerciţiilor de gimnastică, sistematizând exerciţiile în grupe structurale.
2.7.1. Cerinţele terminologiei a)
& � � � � � � � � % � � � � � ( % � � � & , � ( � � � ( � $ ' & privind termenii utilizaţi folosind
cuvintele din fondul lexicului principal şi să respecte particularităţile gramaticale ale limbii;
9
b) & ) � � * � � � � , � ) � � &
, dar % � � � � ' � ( & -
Clasificarea exerciţiilor pe criterii morfologic, funcţional, biomecanic nu trebuie să constituie o greutate în înţelegerea corectă a efectului produs de un exerciţiu;
c) & ) � � � � � � % � &
. O noţiune dacă exprimă acelaşi conţinut, să aibă acelaşi înţeles, indiferent dacă este vorba de gimnastica de bază sau gimnastica de performanţă;
d) & ) � � � � � � � & "
pentru a elimina interpretările; e)
& ) � � � ( % � &, să creeze imaginea reală a elementului respectiv;
f) & ) � � � ! � � � &
, să nu conţină elemente suplimentare. Între precizie, claritate şi concizie trebuie să existe un echilibru. Pentru a
evita lipsa de claritate sau precizie şi pentru a respecta cerinţa conciziei, se pot folosi şi termeni convenţionali: podul, sfoara, sărituri ca mingea, roata, dar numai atunci când aceste denumiri sugerează structura mişcării;
g) & � � � � % � & � � � � � $ � � ( ! � � � � ! $ � � � � % � � � � � � � � % , � ! � % ( &
. Această cerinţă se referă la gimnastica de performanţă. Limba oficială a FIG este franceza, iar toate elementele se regăsesc în codul de punctaj.
Întrebări pentru verificare: � Care au fost iniţiatorii gimnasticii în România (Răspuns: 3, p.24); � Prezentaţi locul gimnasticii în sistemul de educaţie fizică în România
(Răspuns: 3, p.27); � Enumeraţi obiectivele gimnasticii (Răspuns: 1, p.28); � Prezentaţi caracteristicile gimnasticii (Răspuns: 1, p.33); � Care sunt cerinţele terminologiei (Răspuns: 1, p.39).
Capitolul 3 3.1. � � � � � � � � � � � � �
Gimnastica de bază, prin însăşi denumirea ei, constituie prima ramură a gimnasticii, cea fundamentală, cu caracter formativ, care foloseşte exerciţii naturale şi nou create, ce stau la baza celorlalte ramuri ale gimnasticii, având o largă aplicabilitate în învăţământul de toate gradele, în celelalte ramuri sportive, la persoanele de vârsta a II-a şi a III-a, dar şi la persoanele cu nevoi speciale.
3.1.1. Obiectivele gimnasticii de bază • dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea funcţiilor vitale ale organis-
mului şi menţinerea lor la indici superiori; • formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor fizice; • dezvoltarea aptitudinilor condiţionale, coordinative şi psihice; • formarea bazelor generale ale mişcărilor; • formarea deprinderilor de organizare prin folosirea mijloacelor simple şi a
exerciţiilor de organizare şi ordine; • asigurarea bazei de deprinderi motrice necesare practicării unor ramuri sportive; • asigurarea suportului motric pentru recuperarea şi refacerea după accidente; • formarea obişnuinţei de a practica independent programe de gimnastică în
scop sanogen şi de plăcere.
3.1.2. Caracteristicile gimnasticii de bază
10
• puternic caracter formativ ce se adresează tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire fizică, deoarece dispune de mişcări naturale, dar şi special concepute.
• se poate practica oriunde, respectând regulile de igienă individuală şi colectivă;
• asigură o bună pregătire a practicanţilor pentru activităţile viitoare; • permite localizarea precisă şi prelucrarea analitică a articulaţiilor
segmentelor, grupelor musculare; • este accesibilă şi atractivă; • creează suportul fizic necesar practicării ramurilor sportive; • poate fi practicată individual sau colectiv, cu muzică sau fără; • are caracter necompetitiv.
3.1.3. Mijloacele gimnasticii de bază • Exerciţii de organizare şi ordine • Exerciţii de dezvoltare fizică generală • Exerciţii aplicative
3.1.4. Termeni de bază Termenii de bază cu care operăm în gimnastică sunt: Comanda – reprezintă exprimarea verbală a acţiunilor ce urmează a fi
executate. Este folosită de profesor pentru a organiza şi conduce colectivul. Trebuie să fie precisă, energică, mobilizatoare, adaptată condiţiilor în care se desfăşoară activitatea. Intensitatea sau tonalitatea comenzii trebuie să imprime ritmul corespunzător de execuţie în concordanţă cu caracterul mişcării.
Comanda are două părţi distincte: prevestitoare şi executivă. Formaţia – reprezintă dispunerea colectivului în vederea realizării diferitelor
acţiuni şi activităţi în colectiv şi este de mai multe feluri: a. de adunare – forma de organizare a colectivului pentru începutul
activităţilor (raport), pentru demonstrarea sau explicarea exerciţiilor în anumite momente ale lecţiei şi poate fi:
• linie pe un rând • linie pe două rânduri • linie pe mai multe rânduri • careu • unghi • semicerc • cerc
11
• grup b. de deplasare – forma de organizare a colectivului pentru diferite acţiuni în
deplasare (încălzire, schimbarea aparatelor sau a atelierelor de lucru). Formaţia cea mai utilizată este:
• coloană câte unul • coloană câte 2,3 sau mai multe şiruri
c. de lucru – forma de organizare a colectivului pentru executarea exerciţiilor de dezvoltare fizică din veriga „influenţarea selectivă a aparatului locomotor”. Executanţii sunt aşezaţi în ordine rărită, cu un interval şi o distanţă adecvate executării diferitelor mişcări. Formaţia de lucru se alege în funcţie de numărul executanţilor şi de spaţiu, şi poate fi: în linie, în trepte, în şah, în cocor, în cerc, în grup.
Particularităţile formaţiei: • în ordine strânsă – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului, unul lângă altul; • în ordine rărită – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului, la un interval
de o lungime de braţ, două lungimi de braţ (un pas sau mai mulţi paşi) sau distanţa şi intervalul se iau în funcţie de spaţiul existent de lucru;
• adâncimea formaţiei – depărtarea dintre primul şi ultimul rând al unei formaţii;
• lăţimea formaţiei – depărtarea dintre flancul drept şi cel stâng; • schimbarea formaţiei – acţiunea de trecere dintr-o formaţie în alta,
precizată prin comandă. Frontul – direcţia spre care sunt orientaţi executanţii din formaţie. Flancul – reprezintă extremitatea dreaptă sau stânga. Rândul (linie) – dispunerea executanţilor umăr la umăr pe linia frontului. Coloana (şir) – dispunerea executanţilor unul înapoia celuilalt. Intervalul – spaţiul (depărtarea) dintre executanţii dispuşi pe linia frontului. Distanţa – spaţiul (depărtarea) dintre executanţii dispuşi în coloană. Capul (baza) coloanei – este reprezentat de primul executant din şir. Coada coloanei este reprezentată de ultimul executant din şir. Întrebări pentru verificare: � Prezentaţi obiectivele gimnasticii de bază (Răspuns: 1, p.27); � Care sunt termenii de bază (Răspuns: 1, p.83); � De câte feluri sunt formaţiile (Răspuns: 1, p.82).
Capitolul 4
12
4.1. Exerciţii de organizare şi ordine
Exerciţiile de organizare şi ordine (front şi formaţii) cuprind o diversitate de acţiuni şi exerciţii executate cu întreg colectivul, în mod unitar, sub comanda directă a profesorului şi vizează următoarele obiective:
• Organizarea colectivului în vederea desfăşurării activităţii; • Captarea atenţiei şi crearea unei emulaţii optime; • Disciplinarea colectivului; • Formarea simţului de orientare în spaţiu şi aprecierea distanţei şi utilizarea
eficientă a spaţiului de lucru; • Formarea capacităţii de autoconducere; • Realizarea unei uşoare încălziri generale a organismului. � 4 � � � � , � � ( � � � ! � # % � � + % � � * � ! � � � � � � � � � � � � �• Acţiuni pe şi de pe loc; • Acţiuni din deplasare; • Alcătuiri şi schimbări de formaţii: a) de pe loc, din linie, şir; b) din deplasare.
4.1.1. Acţiuni pe şi de pe loc Aceste acţiuni sunt: Stând controlat; Repausul; Adunarea; Alinierea;
Numărătoarea; Raportul; Întoarcerile pe loc; Acţiuni complexe; Ruperi de rânduri. 4.1.2. Acţiuni din deplasare Deplasarea reprezintă mişcarea executanţilor într-un anumit spaţiu şi se poate
realiza înainte, lateral, înapoi, prin: mers, alergare, săltări, prin sărituri, simple sau variante acestora.
În ceea ce priveşte acţiunile din deplasare, le-am sistematizat şi prezentat într-o succesiune logică. Astfel avem: • Pornire; • Pornire cu schimbarea frontului; • Oprirea; • Oprire cu schimbarea frontului; • Trecerea de la mers la alergare; • Trecerea de la alergare la mers; • Ocolire; • Întoarceri din deplasare.
4.1.3. Deplasări în figuri Deplasările în figuri sunt acţiuni în deplasare, folosite cu scopul captării atenţiei
executanţilor şi eliminării monotoniei din lecţie. Ele se realizează din coloană, câte unu, din mers, din alergare sau din diferite variante de mers, alergare şi sărituri.
Aceste deplasări în figuri sunt: Bucla deschisă Bucla închisă Zig-zag
13
Şerpuirea Cercul Arcul de cerc Arcul dublu Contraarcul Optul Spirala 4.1.4. Alcătuiri şi schimbări de formaţii Pentru buna organizare şi desfăşurare a lecţiilor de educaţie fizică, se folosesc
schimbări şi alcătuiri de formaţii, ce pot fi realizate: de pe loc: din linie, din şir; din deplasare. � ! � $ % , � � � � � ( � � � �
Din linie pe un rând, în linie pe două rânduri
1 2 1 2 1 2
2 2 2
1 2 1 2 3 3
1 1
3 3
14
Din linie pe un rând, în linie pe 3 rânduri Din linie pe un rând, în formaţie câte 3,4,5 în trepte Din linie pe un rând, în coloană câte 3,4,5, prin arc de cerc
Din linie pe un rând, în cocor închis Din linie pe un rând, în cocor deschis Din linie pe un rând, în cerc
Din linie pe două rânduri, în linie pe 4 rânduri Din linie pe două rânduri, în linie pe şase rânduri
1 2 4 3
1
4
2 3
5 6 1 2 4 3
6
4
2
3
7 8
7
8
1
5 4 1 2 4 3
1
4
2 3
3 2
2 3
1
4 5
5
1 2 5 4 2 3
5
2
4 3
3 4
4 3
5
2 1
2 2
1 2 2 1 1 2
1 2 2 1 1 2
2
2 2 2
1
1
3
1 2 1 2 3 3
1 2 1 2 3 3
1
1
1 2 1 2 3 3
1 2 1 2 3 3
3 3
3
15
� ! � $ % , � � � � � * � � Dintr-un şir, în coloană câte doi
Dintr-un şir, în formaţie câte trei, în trepte
Dintr-un şir, în formaţie câte patru, în trepte Dintr-un şir, în formaţie câte cinci, în trepte
1
1
2
1
1
2
2
1
2 1
2
2
2
1
1
2
2
1
1
4
2
1
4
3
3
2
2
1
3
2
4
1
3
4
4
2
1
4
5
2
5
3
2
4
2
1
3
4
5
1
3
2
3
2
1
1
1
3
3
16
Din două şiruri, în formaţie câte patru, în şah Din două şiruri, în formaţie câte şase, în şah � ! � $ % , � � � � � � � � ( % % � � Trecerea din coloană câte unu în coloană câte doi Desfacere Apropiere
2
1
1
2
2
1
2
1
1
2
2
1 1
1 1
1
2
2
2
2
2
2
1 1
1
3
2
3
2
1
1
1
3
3
1
3
2
3
2
1
1
1
3
3
2
1
1
2
2
1
2
2
2
1 1
1
2
1
2
2
1
1 2
1 2
1
2 1
2
2
2
1 2
1 2
2
2 1
1
1
17
Contopire Încrucişare Întrepătrundere Trecere Trecerea din coloană câte unu în coloană câte „n” pe centru
4.1.5. Indicaţii metodice privind utilizarea exerciţiilor de organizare şi ordine în lecţie În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, în predarea exerciţiilor de organizare şi
ordine, profesorul trebuie să ţină seama de: • utilizarea denumirilor corecte, precise şi unitare a tuturor acţiunilor; • principiul gradării efortului; • comenzile să fie adaptate particularităţilor de vârstă ale elevilor; • poziţiile statice să nu fie folosite abuziv; • schimbarea permanentă a capilor de coloană, pentru a stimula participarea
activă şi conştientă a elevilor; • folosirea acompaniamentului muzical. Întrebări pentru verificare: � Care sunt acţiunile pe şi de pe loc (Răspuns: 1, p.86);
1 2 3 4
3
1
4
2
8
6
5
7
18
� Enumeraţi acţiunile din deplasare (Răspuns: 1, p.97); � Enumeraţi deplasările în figuri (Răspuns: 1, p.105); � Prezentaţi formaţiile din linie (Răspuns: 1, p.88); � Prezentaţi formaţiile din şir (Răspuns: 1, p.93).
Capitolul V 5.1.
� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 4 � � � � , � � ( � � � � � + � ! ( � % � � ) � + � � & ) ! � $ � % + & � % � � # ! � � % � � % $ % � � � $ � � ! % & � � � � � �$ � � ( ! % � � ( � # � $ � % � � � � � � % � � % � , � ! � � % + & � � � � � � % � � � % � � + � ! ( � & � � � ) � + � � � % � $ ! � � ! % �% ! � # % � � $ � ( � � -
„Prin aceste exerciţii înţelegem acele complexe de mişcări gândite şi alcătuite de om, cu ajutorul cărora prelucrăm majoritatea articulaţiilor, a grupelor musculare, a diferitelor segmente corporale, în vederea asigurării unei dezvoltări fizice armonioase a organismului, pregătindu-l mai bine pentru efort” (N. Băiaşu,1984).
5.1.1. Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală � 4 � � � � , � � ( � � � � � + � ! ( � % � � ) � + � � & � � � � � � $ % � � + % � � 5 � ) � � � , � � � � $ % � $ � ( � �� � � � � � � � �1. Din punct de vedere al formelor de practicare: a) exerciţii libere (fără
obiecte); b) exerciţii cu partener; c) exerciţii cu şi la aparate speciale (bănci de gimnastică, scară fixă, helcometru, bancă cu cărucior rulant, banca curbată); d) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de cauciuc, cercuri, corzi, eşarfe, măciuci, gantere, sandouri, extensoare).
2. Din punct de vedere segmentar şi articular: a) exerciţii pentru cap şi gât; b) exerciţii pentru braţe; c) exerciţii pentru trunchi; d) exerciţii pentru picioare; e) exerciţii pentru articulaţia scapulo-humerală; f) exerciţii pentru coloana verte-brală; g) exerciţii pentru articulaţia coxo-femurală; h) exerciţii pentru articulaţia mâinii şi gleznei.
3. Din punct de vedere al caracterului activităţii musculare: a) exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculare; b) exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi mobilităţii articulare; c) exerciţii cu caracter de relaxare.
4. După poziţiile de plecare: a) exerciţii din stând; b) exerciţii din pe genunchi; c) exerciţii din aşezat; d) exerciţii din culcat; e) exerciţii din atârnat.
5. După felul cum se execută, pot fi: a) individuale; b) pe perechi; c) în grup; d) pe loc; e) din deplasare. � 4 � � � � , � � ( � � � � � + � ! ( � % � � ) � + � � & # � � � � % ( & � � + � % + & � � � � � � � � � � � � � � � � � � % ( �� � � � % , � � � ) � + � � � * � " � $ � ( � � � � " % ( � # � $ � % � � � � � � � ' % + & �
• � � + � ! ( � % � � ) � + � � & % � $ ! � � ! % & � % � $ ! � � � 5 � � � � � � � � � � � ! $ % � � � � * � ) � � � , � ! � % ( � � �
• ) ! � $ % � � % , � � � � � � � ! � � � � � * � � � � � � � � � � % � � � % ( & � � � � � ) � � � � � , � ( ! � ) � + � � � �
• � � + � ! ( � % � � % % � � � � � � � � � ( ! � � ! � � � , � ! � % ( � � . - � - � � * � � ! ! � � � � % � � � � �
• � � % ( � + % � � % 5 � � & ( + � � � � �
• � � + � ! ( � % � � % * � 5 � � & � � � � % % � % � % � � ( � � � % � � � ! � % � � ( % � * � � � � � � % � ! � �
• 5 $ ' � � & � & , � � � % � ! � � � � � & , � � * � � � ! ) � � � � & , � � $ � � � ( % � � �
• ) ! � $ % � � % ' % + � ( ! � # � � � � % ( � % ( � $ � * � & � � � -
Folosirea sistematică a exerciţiilor de dezvoltare fizică generală are următoarelor influenţe:
• asupra musculaturii şi a articulaţiilor, realizând încălzirea generală a organismului;
19
• formarea priceperii de a dirija mişcările segmentelor corpului; • formarea ţinutei corecte; • dezvoltarea calităţilor motrice; • asigurarea suportului fizic şi psihic pentru desfăşurarea diferitelor activităţi. Reglarea efortului în executarea exerciţiilor de dezvoltare fizică se
realizează prin: • alegerea adecvată a exerciţiilor; • numărul de repetări şi pauzele între exerciţii; • modificarea tempoului de execuţie; • schimbarea poziţiilor iniţiale.
5.1.2. Bazele generale ale mişcărilor Bazele generale sunt însuşiri ale mişcărilor care asigură realizarea acestora la
nivel optim, în conformitate cu cerinţele specifice de execuţie. Ne referim la: • direcţie precisă – este reprezentată de direcţiile principale şi intermediare pe
care se deplasează corpul sau segmentele lui (înainte, lateral jos, sus, lateral sus); • amplitudine maximă – se realizează prin folosirea la maximum şi în mod
treptat a gradului optim de mobilitate articulară şi elasticitate musculară a segmentului care participă la efectuarea exerciţiului asigurând o execuţie corectă şi estetică (mişcările executate cu braţele întinse măresc gradul de amplitudine);
• repere temporale (ritm şi tempou) – ritmul de execuţie reprezintă succesiunea temporală repetată a părţilor componente, iar tempoul reprezintă frecvenţa acţiunilor motrice pe unitatea de timp, fiind legat de intensitate, viteză (mişcări lente, moderate, rapide);
• grad de încordare şi relaxare necesare execuţiei – este definit de intensitatea contracţiei musculare care realizează mişcarea, adică de numărul de unităţi neuro-musculare care participă la contracţie, şi este asigurat de corelarea raţională a forţelor interne şi externe, a celor active şi de inerţie şi reprezintă nivelul tonusului muscular în timpul poziţiilor, mişcărilor corpului determinând consumul de energie;
• capacitatea de coordonare a sistemului neuromuscular – constă în colaborarea dintre sistemul nervos şi cel muscular care duce la executarea cu uşurinţă a mişcărilor. Ea presupune transmiterea influxului nervos fără întreruperi la grupele musculare solicitate în acţiunea respectivă;
• ţinută corectă – specifică gimnasticii, oferind, în acelaşi timp, mişcării, cursivitate, expresivitate, eficienţă (Dragnea A., Bota, A.,1999).
Planuri: sagital, frontal şi orizontal. Axe: longitudinală, transversală şi sagitală.
5.1.3. Noţiuni legate de „poziţie” Poziţia reprezintă situaţia statică a corpului sau a segmentelor acestuia în
desfăşurarea mişcării şi este o stare de moment. Poziţia corpului faţă de sol poate fi: • verticală (ortostatică); • orizontală (clinostatică); • înclinată. În gimnastică, precizarea poziţiilor are o importanţă tehnico-metodică
deosebită, deoarece pot determina chiar gradul de dificultate al unui element tehnic.
Poziţiile se împart în: 1) poziţie iniţială – poziţia din care începe orice mişcare;
20
2) poziţie finală – poziţia corpului la terminarea mişcării. Amândouă necesită un grad mare de stabilitate. Ca structură, ele pot fi: simple; compuse; complexe. 3) poziţie fundamentală – este o poziţie a corpului stabilită în mod
convenţional, după natura reazemului faţă de sol sau aparate: stând, pe genunchi, aşezat, culcat, sprijinit, atârnat.
Aceste poziţii se pot diversifica prin combinarea între ele, şi avem: • poziţie derivată – rezultă dintr-o poziţie fundamentală, prin modificarea
poziţiei segmentelor unele faţă de altele; • poziţie compusă – însumează mai multe poziţii ale segmentelor corpului,
situate în planuri şi direcţii diferite; • poziţie specifică – poziţie cu structură complexă, cu caracter de forţă,
echilibru sau mobilitate cu un anumit grad de dificultate în execuţie, fiind considerată element tehnic (stând pe mâini, cumpănă, pod, sfoară).
5.1.4. Prescurtări terminologice Pentru a descrie rapid exerciţiile la aparate, cât şi exerciţiile de dezvoltare
fizică, se utilizează prescurtările de termeni, care se fac după anumite reguli. Poziţiile fundamentale, părţile corpului, denumirea mişcării şi aparatele din
gimnastică se scriu cu litere mari; direcţia mişcării şi alţi termeni se scriu prescurtat, cu literă mică. După fiecare prescurtare, se pune punct. Exemple:
Poziţiile fundamentale Stând= St. Pe genunchi = Pe G. Aşezat = Aşez. Părţile corpului Abdomen= Abd. Antebraţ= Ab. Braţ= B. Denumirea mişcării Alergare= Alerg. Arcuire= Arc. Aplecare= Aplec. Aparate de gimnastică Bancă= Bnc. Bară= Br. Bârnă= Brn. Direcţia mişcării Înainte = înai. Înapoi = înap. Diagonal= diag. Alţi termeni Alternativ= alt. Aplecat= apl. Apropiat= apr.
5.1.5. Reguli privind descrierea exerciţiilor în gimnastică Pentru descrierea exerciţiilor în gimnastică, trebuie respectată următoarea
ordine:
21
1. Poziţia iniţială (plecare) este poziţia din care începe mişcarea şi poate fi fundamentală sau derivată, iar la aparate se specifică şi poziţia faţă de aparat. � 4 � $ � ( �
: stând depărtat, cu mâinile pe şolduri: St. Dep. cu M. pe Ş. 2. Denumirea mişcării ce urmează a fi executată. Exemplu
�îndoire (Îndoi.), ridicare (Ridic.), aplecare (Aplec.), ducere (Duc.).
3. Segmentul care execută mişcarea. � 4 � $ � ( �: braţ (B), trunchi (T), picior (P).
4. Direcţia pe care segmentul execută mişcarea. � 4 � $ � ( �: înainte (înai.), lateral (lat.), înainte sus (înai. sus).
5. Poziţia finală poate fi una din poziţiile fundamentale sau derivate. Un rol important în folosirea eficientă a exerciţiilor de dezvoltare fizică
generală îl are poziţia de plecare (iniţială), aleasă în funcţie de scopul, structura şi conţinutul exerciţiului.
Poziţiile de plecare urmăresc: • asigurarea condiţiilor optime de execuţie; • uşurarea execuţiei; • îngreunarea execuţiei; izolarea anumitor articulaţii sau seg-mente în timpul execuţiei; • angrenează în efort simultan mai multe segmente.
În legări, poziţia iniţială se descrie doar la început, deoarece poziţia finală a mişcării anterioare poate fi identică cu poziţia iniţială a mişcării următoare.
După poziţia iniţială, se pun două puncte „:”, iar în cazul mişcărilor compuse, între elementele componente, se foloseşte „cu”, „şi” sau „ ,” (virgulă). � 4 � $ � ( �
: îndoirea braţelor la ceafă, cu aplecarea trunchiului înainte şi răsucirea capului spre dreapta (Îndoi.B.la Cf.cu Aplec.T.înai.şi Răsuc.C.drp.).
În descrierea exerciţiilor, timpii sunt puşi înaintea mişcărilor, iar când o mişcare durează mai mulţi timpi, sunt legaţi cu linioară (–). � 4 � $ � ( �
: 1-2. � ! % � � � 4 � � � � , � � ( � � � � 5 $ � & � , � � � � ! � � � % � � % 5 � � � $ � � � % � � � � " � " � " � � � � $ � � � � � - � "� � ! % � � � � " � 0 � � � ( � � � � % + & � � $ � + � � & " � � $ & � & � ! % � � % � � � ' � � � & � ! � � � � � � & ) � % + � �$ � + � � % ( � -Exemple: Prescurtat: P. I. � � 0 � � � � � & � � % � � � $ 0 � � � ( � � � * ! ( � � � �
: � � - � � � - � - � � � -1. Aplecarea trunchiului înainte Aplec.T.înai. 2. Revenire Rev. 3. Îndoirea trunchiului spre dreapta Îndoi.T.spre drp. 4. Revenire Rev. 5. Îndoirea trunchiului spre stânga Îndoi.T.spre stg. 6. Revenire Rev. 7. Extensia trunchiului Exten.T. 8. Revenire în poziţia iniţială. Rev. P. I. � � 0 � � � � � & � � % � � � $ 0 � � � ( � � � * ! ( � � � �
St.dep.cu M.pe Ş. 1-2. Îndoirea trunchiului spre dreapta, 1-2 Îndoi.T.spre drp.cu arc. cu arcuire 3-4. Îndoirea trunchiului spre stânga, 3-4 Îndoi.T.spre stg. cu arc. cu arcuire
5.1.6. Reprezentarea grafică a exerciţiilor de gimnastică Un rol important în gimnastică îl are crearea imaginii mişcării, obţinută cu
ajutorul desenului liniar. Pentru realizarea desenului liniar, vor fi respectate anumite reguli: • reprezentarea solului se face printr-o linie orizontală continuă
22
• reprezentarea aparatelor se realizează din lateral scară fixă Corpul se desenează din lateral, din faţă sau din spate; lungimea picioarelor
trebuie să fie jumătate din înălţime.
lateral faţă spate Capul este reprezentat de un cerc gol, văzut din faţă , cu un cerc plin ,
văzut din spate şi cu o linie în dreptul nasului, din profil , şi de sus , şi reprezintă a 7-a parte din înălţime.
Segmentul aflat în plan apropiat se desenează cu o linie continuă, iar cel aflat în plan îndepărtat, cu o linie întreruptă.
Pentru înţelegerea desenului (citirea), se folosesc semne ajutătoare: • direcţia de deplasare a segmentului se realizează cu ajutorul săgeţilor;
• întoarcerile se realizează printr-o săgeată arcuită şi numărul de grade corespunzător întoarcerilor; � � � � " � � � �
• arcuirea se realizează printr-o linie frântă, iar numărul de arcuiri este reprezentat de o cifră care se scrie deasupra liniei; 2x
23
• mişcare cu revenire se realizează printr-o săgeată cu două capete; • mişcarea executată simetric se marchează cu semnul plus (+) • cifra scrisă înaintea mişcării reprezintă numărul de repetări ( 3 X). Putem spune, în concluzie, că desenele reprezintă succesiunea mişcărilor într-
un exerciţiu. 5.2. Poziţiile fundamentale şi derivate ale corpului
A. Stând Poziţie ortostatică bipedă şi plantigradă, cu călcâiele apropiate, vârfurile uşor
depărtate, genunchii întinşi, pieptul uşor ridicat, braţele întinse pe lângă corp, cu degetele apropiate şi întinse, palmele orientate spre coapse, capul drept, privirea înainte.
Poziţii derivate: 1. pe ambele picioare: • depărtat – frontal
– anteroposterior cu piciorul stâng înainte (sagital) – anteroposterior cu piciorul drept înainte
• încrucişat – cu piciorul stâng peste – cu piciorul drept peste
• cu genunchii semiîndoiţi • cu genunchii îndoiţi (ghemuit) • fandat – înainte
– lateral – înapoi
2. pe vârfuri: • depărtat – frontal
– anteroposterior cu piciorul stâng înainte (sagital) – anteroposterior cu piciorul drept înainte
• încrucişat: cu piciorul stâng peste, cu piciorul drept peste • cu genunchii semiîndoiţi • cu genunchii îndoiţi (ghemuit) 3. pe un picior: • cu celălalt picior întins şi ridicat: înainte, lateral, înapoi • cu celălalt picior îndoit şi ridicat: înainte, lateral, înapoi • cu celălalt picior întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi • cumpănă: facială, dorsală, laterală, asimetrică 4. pe un picior îndoit: • cu celălalt picior întins ridicat: înainte, lateral, înapoi • cu celălat picipor întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi
B. Pe genunchi
24
Baza de susţinere este pe gambe, cu vârfurile întinse, călcâiele apropiate, braţele întinse pe lângă corp.
Poziţii derivate: 1. pe genunchi: • cu genunchii apropiaţi: cu călcâiele depărtate • cu genunchii depărtaţi: cu călcâiele apropiate, cu călcâiele depărtate • pe călcâie aşezat: cu călcâiele depărtate, cu genunchii depărtaţi 2. pe un genunchi • celălalt picior întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi • celălalt picior îndoit sprijinit: înainte, lateral • celălalt picior întins ridicat: înainte, lateral, înapoi (cumpăna pe genunchi) • celălalt picior îndoit ridicat: înainte, lateral, înapoi
C. Aşezat Corpul se sprijină pe şezută, cu picioarele întinse pe sol, braţele pe lângă corp. Fără sprijin 1. apropiat: cu picioarele îndoite 2. depărtat: cu picioarele întinse, cu picioarele îndoite 3. echer: cu picioarele apropiate, picioarele depărtate4. încrucişat: cu piciorul
drept peste stângul, cu piciorul stâng peste dreptul 5. pe o coapsă: stânga-dreapta, celălalt picior îndoit lateral
D. Culcat Corpul se găseşte în totalitate cu partea dorsală în contact cu suprafaţa de
reazem, axa lui longitudinală fiind paralelă cu această suprafaţă. 1. dorsal – picioarele: îndoite şi ridicate – cu picioarele depărtate: întinse, îndoite, ridicate 2. facial – depărtat 3. costal – dreapta, stânga E. Atârnat Corpul este întins şi se menţine suspendat de un aparat, apucat cu mâinile,
axa umerilor fiind sub punctele de sprijin. 1. simplu (de mâini) a) pe verticală – cu braţele întinse
– cu braţele îndoite – echer – dorsal – cu genunchii îndoiţi
b) pe orizontală – planşa – înainte (facială) – înapoi (dorsală) c) răsturnat – cu picioarele întinse
– îndoit – călare
2. agăţat de o altă parte a corpului – de genunchi – de un genunchi – de vârfuri 3. mixt – la un genunchi
25
– la genunchi – de vârfuri – cuib 4. combinat – atârnările combinate sunt specifice paralelelor inegale, corpul
venind în contact cu ambele bare.
F. Sprijinit Corpul este întins pe verticală şi se sprijină pe mâini, iar axa umerilor se află
deasupra punctelor de reazem. 1. simplu a) cu corpul pe verticală – cu braţele întinse
– pe antebraţe (paralele) – pe braţe (paralele) – echer (închis, depărtat) – lateral (cruce) – spre stânga, spre dreapta – dorsal – călare
b) cu corpul pe orizontală – cumpănă, pe un cot, pe coate, liberă c) cu corpul răsturnat – stând pe braţe (paralele)
– stând pe cap – stând pe omoplaţi – stând pe mâini – stând pe o mână – stând pe antrebraţe – sprijin lateral răsturnat (inele)
2. mixt a) sprijin stând – apropiat
– depărtat b) sprijin pe genunchi c) sprijin aşezat – apropiat
– depărtat – pe o coapsă
d) sprijin culcat – facial – dorsal – costal
5.2.1. Poziţiile şi mişcările segmentelor corpului Capul 1 ! + � , � �
� � * � & � �
1. aplecat – înainte
– lateral (drp.-stg.) – înapoi (extesie)
1. aplecare – înainte – lateral (drp.-stg.) – înapoi (extensie)
2. răsucit – dreapta – stânga
2. răsucire – dreapta – stânga 3. rotare – spre dreapta – spre stânga
Braţele Poziţiile braţelor întinse: • pe direcţii principale: înainte, sus, lateral, jos; • pe
direcţii intermediare: înainte jos, înainte sus, înapoi jos, lateral jos, lateral sus; • pe
26
direcţii oblice: oblic înainte jos, oblic înainte sus, oblic înapoi jos, diagonal (sagital, frontal).
Poziţiile braţelor îndoite: • cu mâinile pe şolduri; • cu mâinile la piept; • cu mâinile pe umeri; • cu mâinile la ceafă; • cu mâinile pe creştet.
Poziţiile braţelor îndoite la 90º: cu antebraţele sus; cu antebraţele înainte; cu antebraţele în jos.
Mişcările braţelor: • ridicare; • coborâre; • îndoire; • întindere; • rotare; • balan-sare; • răsucire; • forfecare; • ducere (se efectuează numai în plan paralel cu solul).
Trunchiul 1 ! + � , � � 5 � � ( � � % � 5 � % � � � �a. aplecat: înainte (la orizontală). b. îndoit: înainte; lateral (dreapta-stânga); înapoi (extensie). c. răsucit: dreapta; stânga. d. îndoit răsucit � � * � & � � � 0 � # % " � � � % � � %a. înclinare înainte b. aplecare înainte c. îndoire: înainte; laterală (dreapta-stânga); înapoi (extensie). d. întindere: mişcarea opusă îndoirii, se execută la revenirea trunchiului după
îndoire e. răsucire: dreapta; stânga. f. îndoire răsucită: spre dreapta; spre stânga. g. rotare: spre dreapta; spre stânga. Picioarele 1 ! + � , � � ( �
picioarelor decurg din poziţiile fundamentale ale corpului (stând, pe genunchi). � � * � & � �
: ridicare; coborâre; îndoire; întindere; rotare; balansare; răsucire; forfecare; ducere.
Cerinţe metodice privind structura şi predarea complexelor de dezvoltare fizică: • structurile să fie grupate în complexe de 8-12 exerciţii; • exerciţiile se execută în 4 sau 8 timpi, în funcţie de complexitate, cu
numărătoare sau cu acompaniament muzical; • structurarea corespunzătoare a exerciţiilor în cadrul complexelor, prin
angrenarea segmentelor corpului, într-o succesiune logică (de sus în jos), începând cu prelucrarea grupelor musculare ale gâtului şi braţelor, apoi ale trunchiului şi, în final, cu cele ale picioarelor, simultan cu prelucrarea articulaţiilor scapulo-hu-merală, coloana vertebrală, articulaţia coxofemurală;
• creşterea gradată a efortului prin folosirea la început a exerciţiilor simple, accesibile, cu amplitudine moderată şi viteză redusă; apoi se urmăreşte creşterea treptată a amplitudinii mişcărilor, intensitatea execuţiei ajungând la maximum spre finalul complexelor, când se execută structuri de sărituri;
• exerciţiile se aleg în funcţie de nivelul de pregătire, sex şi vârstă ale executanţilor;
• obligativitatea lucrului simetric; • continuitate în aplicarea complexelor de exerciţii prin exersarea lor pe
parcursul a 6-8 lecţii. Vom prezenta, în continuare, complexe de exerciţii de dezvoltare fizică
generală sistematizate după criteriul formelor de practicare.
Complex de exerciţii libere
27
I. P.I. Stând 1. pas lateral cu piciorul drept, mâini pe umeri; 2. ridicare pe vârfuri, simultan cu întinderea braţelor lateral şi extensia capului; 3. coborâre pe toată talpa, mâini pe umeri; 4. revenire; 5-8. idem, partea stângă.
II. P.I. Stând depărtat, mâinile pe şold 1. aplecarea trunchiului înainte, cu întinderea braţelor sus 2. revenire 3. extensia trunchiului cu mâinile la ceafă 4. revenire
III. P.I. Stând depărtat, mâinile la ceafă 1-2 răsucirea trunchiului spre dreapta, arcuire 3-4 răsucirea trunchiului spre stânga, arcuire
IV.P.I. Stând depărtat 1-2. ridicarea braţelor prin înainte sus, arcuire 3-4. îndoirea trunchiului înainte la piciorul stâng, arcuire 5-6. ridicarea trunchiului cu braţele sus, arcuire 7-8. îndoirea trunchiului înainte la piciorul drept, arcuire
V. P.I. Stând cu mâinile pe şold 1. fandare înainte, cu piciorul drept, întinderea braţelor lateral 2. revenire 3. fandare înainte, cu piciorul stâng, întinderea braţelor lateral 4. revenire 5. fandare laterală cu piciorul drept, cu întinderea braţelor înainte 6. revenire 7. fandare laterală cu piciorul stâng, cu întinderea braţelor înainte 8. revenire
VI. P.I. Stând 1. sprijin ghemuit 2. ridicare în extensie, cu braţele sus şi balansarea piciorului drept, înapoi 3. sprijin ghemuit 4. ridicare în extensie, cu braţele sus şi balansarea piciorului stâng, înapoi VII.P.I. Stând, braţele lateral 1. balansare pe piciorul drept înainte, cu bătaia palmelor sub picior 2. revenire 3. balansarea pe piciorul stâng înainte, cu bătaia palmelor sub picior 4. revenire VIII.P.I. Stând, mâinile pe şold 1. săritură în stând depărtat, cu întinderea braţelor sus şi bătaie din palme 2. săritură în stând, cu bătaia palmelor la spate 3. idem, 1 4. idem, 2 5-8. 4 sărituri ca mingea Complex de exerciţii cu partener
28
I. P.I. Stând faţă-n faţă, braţele înainte, sprijin pe palme 1. îndoirea braţului drept, cu opunere de rezistenţă 2. revenire 3. îndoirea braţului stâng, cu opunere de rezistenţă 4. revenire II. P.I. Stând spate la spate, de mâini jos apucat 1. fandare înainte cu piciorul drept 2. revenire 3. fandare înainte cu piciorul stâng 4. revenire III.P.I. Stând umăr la umăr, cu faţa în aceeaşi direcţie, braţele dinspre interior
jos, cel exterior sus de mâini apucat 1. fandare laterală (spre exterior, cu îndoirea trunchiului spre interior) 2. revenire 3. idem, 1 4. revenire 5-8. idem, cu întoarcere în partea opusă IV. P.I. Stând depărtat, trunchiul aplecat, braţele sus, mâinile pe umerii partenerului 1-2. arcuire cu apăsare pe umeri 3-4. răsucirea trunchiului spre reperul A 5-6. arcuire cu apăsare pe umeri 7-8. răsucirea trunchiului spre reperul B V.P.I. Stând depărtat, spate la spate, de mâini sus apucat 1. partenerul A îndoaie uşor trunchiul înainte, ridicând partenerul B în spate,
care are trunchiul în extensie 2-3. arcuire 4. revenire 5-8. idem, cu partenerul B VI. P.I. Culcat dorsal, cap la cap, braţele lateral, de mâini apucat 1. ridicare simultană în stând pe omoplaţi 2. menţinere 3-4. revenire lentă VII.P.I. Culcat facial, faţă-n faţă, braţele sus, de mâini apucat 1. ridicarea picioarelor şi a trunchiului în extensie 2. întoarcere 180º, prin rulare laterală (A) spre dreapta (B) spre stânga în
culcat dorsal 3. întoarcere 180º, în sens opus, prin rulare laterală în culcat facial cu corpul
în extensie 4. revenire 5-8 idem, spre partea opusă VIII. P.I. Stând faţă-n faţă, piciorul drept ridicat întins înainte, apucat la
nivelul gleznelor, cu mâna stângă a partenerului, mâna liberă pe şold 1-4. sărituri ca mingea pe loc, pe piciorul stâng 5-8. sărituri cu întoarcere 180º, spre dreapta 1-8. idem pe piciorul opus Complex de exerciţii cu bastoane
29
I. P.I. Stând cu bastonul jos, de ambele capete apucat 1. pas lateral cu piciorul drept, cu ridicarea braţelor înainte 2. apropierea piciorului stâng, cu ridicarea braţelor sus 3. pas lateral cu piciorul stâng, cu coborârea braţelor înainte 4. apropierea piciorului drept, cu coborârea braţelor jos 5-8 idem, spre stânga II.P.I. Stând depărtat, bastonul jos, de ambele capete apucat 1. ridicare pe vârfuri, simultan cu ridicarea braţelor sus 2. coborârea bastonului la ceafă, revenire pe toată talpa 3. întinderea braţelor sus, cu ridicare pe vârfuri 4. revenire III. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat 1. aplecarea trunchiului înainte 2. răsucirea trunchiului spre dreapta 3. aplecarea trunchiului înainte 4. revenire 5-8. idem, spre stânga IV. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat 1. îndoirea trunchiului spre dreapta cu bastonul la omoplaţi 2. revenire 3. îndoirea trunchiului spre stânga cu bastonul la omoplaţi 4. revenire 5. aplecarea trunchiului înainte 6. îndoirea trunchiului înainte 7. aplecarea trunchiului înainte 8. revenire V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, cu bastonul jos, de capete apucat 1-3. ridicare pe genunchi, cu extensie mare de trunchi 4. revenire VI. P.I. Culcat dorsal, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat 1. ridicarea trunchiului simultan cu piciorul drept 2. revenire 3. ridicarea trunchiului simultan cu piciorul stâng 4. revenire 5. ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor 6. revenire 7. idem, pct.5 8. revenire VII.P.I. Culcat facial, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat 1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie 2-3. menţinere 4. revenire VIII. P.I. Stând, mâini pe şolduri, bastonul aşezat vertical pe sol 1-8. sărituri ca mingea de-o parte şi de alta a bastonului, cu avansare şi
revenire. Complex de exerciţii cu mingea medicinală
30
I. P.I. Stând cu mingea ţinută jos, cu ambele mâini 1. îndoirea uşoară a picioarelor, cu ridicarea braţelor înainte 2. întinderea picioarelor cu ridicarea braţelor sus 3. îndoirea uşoară a picioarelor cu coborârea braţelor înainte 4. revenire II. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută jos cu ambele mâini 1-2. rotarea braţelor spre dreapta, în plan frontal 3-4. idem, 1-2 5-6. rotarea braţelor spre stânga, în plan frontal 7-8. idem, 5-6 III. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută la ceafă, cu ambele mâini 1. aplecarea trunchiului înainte 2. întinderea braţelor sus 3. îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă 4. revenire IV. P.I. Stând depărtat, cu braţele sus, mingea ţinută cu ambele mâini 1. îndoirea trunchiului spre stânga 2. revenire 3. îndoirea trunchiului spre dreapta 4. revenire V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mingea ţinută cu ambele mâini 1-3. ridicare pe genunchi şi extensia mare a trunchiului, cu braţele sus 4. revenire VI. P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus, mingea ţinută între glezne 1. ridicarea picioarelor peste cap şi aşezarea mingii în mâini 2. revenire în culcat dorsal 3. ridicarea trunchiului şi îndoirea lui înainte, cu aşezarea mingii între glezne 4. revenire în culcat dorsal VII. P.I. Sprijin culcat înainte pe minge 1. îndoirea braţelor 2. revenire VIII. P.I. Stând cu mingea ţinută între glezne 1-8. sărituri pe loc Complex de exerciţii la scară fixă I. P.I. Stând pe prima şipcă a scării fixe, braţele îndoite cu mâinile apucat la
nivelul pieptului 1. întinderea braţelor 2. revenire 3. întinderea braţelor cu îndoirea trunchiului înainte 4. revenire II. P.I. Stând cu spatele la scara fixă, apucat de şipcă la nivelul bazinului 1. fandare înainte cu piciorul drept 2. revenire 3. fandare înainte cu piciorul stâng 4. revenire
31
III. P.I. Stând lateral cu umărul drept lipit de scara fixă, cu mâna dreaptă apucat de şipcă la nivelul coapsei, cu mâna stângă apucat de şipcă la nivelul bărbiei
1-2. fandare laterală cu piciorul drept, cu îndoirea trunchiului spre stânga 3-4. revenire Acelaşi exerciţiu se repetă şi cu umărul stâng, la scară fixă. IV. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, piciorul drept întins sprijinit pe scară, la
înălţimea bazinului, braţele sus 1-2. extensia braţelor, cu arcuire 3-4. îndoirea trunchiului înainte, cu arcuire 5-6. ridicarea trunchiului cu extensia braţelor şi arcuire 7-8. îndoirea trunchiului la piciorul de bază, cu arcuire
Acelaşi exerciţiu se execută şi cu piciorul stâng întins sprijinit pe scara fixă. V. P.I. Stând cu piciorul drept sprijinit întins pe scara fixă, mâini pe şolduri 1-3. îndoirea piciorului stâng cu arcuire 4. revenire 5-8. idem, cu celălalt picior. VI. P.I. Aşezat cu spatele la scara fixă, genunchii îndoiţi şi depărtaţi, braţele
sus, cu mâinile de şipcă apucat 1-3. ridicare în stând cu trunchiul în extensie 4. revenire VII. P.I. Atârnat dorsal 1. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept 2. întinderea picioarelor înainte 3. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept 4. revenire VIII. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, mâinile apucat la nivelul pieptului 1. săritură pe prima şipcă 2. revenire 3. săritură pe şipca a doua 4. revenire Se pot executa sărituri din şipcă în şipcă şi apoi coborâre prin sărituri din
şipcă-n şipcă. Complex de exerciţii pe şi la banca de gimnastică I. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă 1. pas cu piciorul stâng pe bancă, mâini pe umeri 2. ridicare în stând pe bancă, prin întinderea piciorului stâng şi apropierea
piciorului drept, braţele întinse sus 3. păşire înapoi cu piciorul stâng, mâini pe umeri 4. revenire 5-8. idem, cu piciorul drept II. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă, piciorul stâng întins sprijinit pe bancă,
mâini pe şolduri 1-2. îndoirea trunchiului spre bancă, cu arcuire 3-4. aceeaşi mişcare, spre exterior Se repetă şi cu piciorul drept pe bancă.
32
III.P.I. Aşezat transversal pe bancă, picioarele îndoite, braţele înainte, pe umerii partenerului.
1-2. rotarea braţului drept pe jos în plan sagital 3-4. rotarea braţului stâng pe jos în plan sagital 5. răsucirea trunchiului spre dreapta, cu ducerea braţului drept lateral 6. revenire 7. idem, spre partea stângă 8. revenire IV. P.I. Aşezat sprijinit longitudinal pe marginea depărtată a băncii 1. îndoirea picioarelor în aşezat ghemuit sprijinit 2. întinderea picioarelor în aşezat echer 3. idem, 1 4. revenire în P.I. V. P.I. Sprijin culcat facial, longitudinal, cu mâinile pe bancă 1. îndoirea braţelor cu ridicarea piciorului drept înapoi 2. întinderea braţelor în sprijin culcat facial şi apropierea piciorului 3. idem, cu piciorul stâng 4. revenire în P.I. VI. P.I. Aşezat longitudinal, cu spatele la bancă, braţele îndoite, cu mâinile
sprijinite de marginea apropiată a băncii 1. întinderea braţelor cu extensia trunchiului în sprijin culcat dorsal 2. revenire VII. P.I. Culcat facial longitudinal pe bancă, vârfurile picioarelor sprijinite pe
sol, braţele întinse sus, sprijinite pe sol 1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie 2-3. menţinere 4. revenire VIII. P.I. Stând depărtat transversal, mâini pe şolduri 1. sărituri în stând pe bancă 2. revenire în stând depărtat Întrebări pentru verificare: � Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică (Răspuns: 3, p. 86); � Care sunt obiectivele de dezvoltare fizică (Răspuns: 1, p. 110); � Prezentaţi bazele generale ale mişcărilor (Răspuns: 4, p. 12); � Enumeraţi regulile privind descrierea exerciţiilor în gimnastică (Răspuns:
3, p. 47); � Enumeraţi 6 poziţii din stând (Răspuns: 1, p. 58); � Enumeraţi mişcările trunchiului (Răspuns: 1, p. 74); � Care sunt cerinţele metodice privind structura şi predarea complexelor de
dezvoltare fizică (Răspuns: 3, p. 84).
Capitolul 6 6.1.
� � � � � � � � � � � � � � � �
33
Exerciţiile aplicative sunt mişcări naturale şi utilitare care ajută la rezolvarea situaţiilor concrete apărute în practicarea unor ramuri de sport sau în viaţă şi angrenează în efort toate grupele musculare, având ca obiective:
• dezvoltarea fizică generală a organismului şi formarea ţinutei corecte; • corectarea deficienţelor fizice; • dezvoltarea aptitudinilor condiţionale şi coordinative; • însuşirea unor deprinderi specifice ramurilor de sport; • dezvoltarea aptitudinilor psihice, morale şi intelectuale (dezvoltă curajul,
perseverenţa, voinţa, spiritul de întrecere, capacitatea de decizie şi acţiune independentă).
6.1.1. Caracteristicile exerciţiilor aplicative • sunt mişcări naturale, atractive; • le întâlnim în viaţa cotidiană; • oferă posibilităţi de gradare a efortului; • se execută în sală şi în aer liber.
6.1.2. Sistematizarea exerciţiilor aplicative Aceste exerciţii se împart în: a) exerciţii aplicative specifice gimnasticii: târâre; căţărare; excaladare;
ridicare şi transport de obiecte şi persoane. b) exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii: mers; alergare; aruncare-
prindere; sărituri. c) parcursuri aplicative Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor aplicative: • condiţii optime de lucru (spaţiu, verificarea aparatelor); • organizarea colectivului adecvat; • angrenarea treptată în efort; • exerciţiile alese în funcţie de nivelul de pregătire al executanţilor; • realizarea unei încălziri a organismului; • structurarea exerciţiilor să fie logică, variată, să alterneze momentele de
încordare cu cele de relaxare; • după executarea unui număr de repetări să se introducă pauze.
6.1.3. Exerciţii aplicative specifice gimnasticii � � � � � � Este un mijloc de deplasare cu ajutorul braţelor şi picioarelor, în care centrul
de greutate se află cât mai aproape de sol. Exerciţiile de târâre angrenează în mişcare grupele musculare ale membrelor superioare, inferioare şi ale trunchiului, favorizând o acţiune complexă asupra sistemelor circulator şi respirator.
Exerciţiile de târâre sunt folosite în scop corectiv, contribuind la formarea şi menţinerea atitudinii posturale a corpului. Ele pot fi combinate cu exerciţii de trans-port de obiecte şi partener, aruncare, prindere, cu trecere pe sub sau peste obstacole.
Procedee de târâre a) târâre pe braţe şi picioare: târâre pe genunchi şi mâini; târâre pe genunchi,
cu sprijin pe antebraţe. b) târâre din culcat: târâre din culcat facial, cu sprijin pe antebraţe; târâre din
culcat facial fără ajutorul braţelor şi picioarelor (şarpelui); târâre din culcat dorsal, cu ajutorul picioarelor; târâre din culcat dorsal, cu ajutorul braţelor şi picioarelor.
c) târâre laterală:
34
d) târâre cu transport de obiecte şi partener; e) târâre cu treceri peste, pe sub şi cu ocolirea obstacolelor; f) târâre pe bancă, cu tracţiune simultană sau alternativă. Târârile se pot executa pe direcţiile: înainte; înapoi; lateral. � � � � � � � Este modalitatea de deplasare a corpului în diferite direcţii, executată în
poziţia de atârnat simplu sau combinat, cu sprijin (cu ajutorul braţelor şi al picioarelor sau numai al braţelor).
Exerciţiile de căţărare ajută la dezvoltarea forţei braţelor şi centurii scapulo-hu-merale, precum şi a coordonării.
Căţărările pot fi executate la: • scară fixă; • scară marinărească/de gimnastică; • prăjină (verticală, oblică, orizontală); • scara orizontală; • la frânghie: în doi timpi; în trei timpi. 2 timpi – din atârnat cu un braţ întins, celălalt îndoit: • ridicarea genunchilor, cu fixarea frânghiei între labele picioarelor: • întinderea picioarelor, îndoirea braţului, întins şi mutarea braţului de jos pe
deasupra; 3 timpi – din atârnat cu braţe întinse: • ridicarea genunchilor şi fixarea frânghiei între labele picioarelor; • împingerea cu întinderea picioarelor, braţele se îndoaie, prin tracţiune; • mutarea braţelor alternativă până în atârnat cu braţele întinse: trunchi de
copac; gard; perete artificial pentru pregătirea alpiniştilor. Sistematizare: • căţărări în atârnat mixt; • căţărări în atârnat simplu (numai cu braţe); • căţărări cu opriri; • căţărări cu trecere de pe un aparat pe altul; • căţărări în grup. � � � � � � � Este modalitatea de trecere peste aparate (ladă, capră, bârnă) şi obstacole naturale
şi au rol important în dezvoltarea cu prioritate a forţei braţelor şi a picioarelor. Escaladarea se realizează cu ajutorul: • braţelor şi picioarelor; • braţelor şi un picior; • un braţ şi ambele picioare; • un braţ şi un picior. În predarea exerciţiilor de escaladare, trebuie ca profesorul să adapteze
înălţimea obstacolelor în funcţie de nivelul de pregătire, vârsta şi sexul execu-tanţilor.
Complexitatea exerciţiilor poate creşte prin combinarea lor cu exerciţii de transport de obiecte. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
Exerciţiile de ridicare şi transport au o influenţă deosebită asupra sistemelor respirator şi circulator, contribuind la dezvoltarea capacităţii generale de efort, mărind rezistenţa organismului. Ele permit o dozare judicioasă a efortului, solici-
35
tând toate grupele musculare. Ridicările se execută de pe loc, iar transportul în deplasare.
Sistematizare: Exerciţiile de ridicare şi transport se împart în două grupe: � - � � � � � % � � % * � � � % � � ! � � � ( ! ' � � � � � ( ! � * � % � % � % � � ( ! � � � # � $ � % � � � &Aceste exerciţii constituie mijloace importante de organizare în cadrul lecţiei
de educaţie fizică. Încă din ciclul primar, elevii trebuie să posede deprinderi de transport al obiectelor şi aparatelor, care pot fi efectuate de o singură persoană, de două, trei sau în grup. � - � � � � � % � � % * � � � % � � ! � � � ( � % � � � � � � � ( � �
Sunt cele mai des utilizate în lecţiile de educaţie fizică, formele cele mai simple intrând în conţinutul exerciţiilor de dezvoltare fizică generală în perechi, cu caracter de forţă şi sunt sistematizate. Astfel:
• transportul unei persoane de către alta; • transportul unei persoane de către doi; • transportul unei persoane de către trei; • transportul în grup; • tracţiuni şi împingeri – se păstrează permanent contactul picioarelor cu
suprafaţa de sprijin, au caracter de întrecere; •
� 4 � � � � , � � � � ( � � � & 5 � � � � � � � * � 5 � # � � � -6.1.4. Exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii Din această grupă, fac parte mersul, alergarea, aruncarea şi prinderea, săriturile. � � � � � �
. Este un mijloc simplu de deplasare naturală, o mişcare ciclică executată fără o solicitare fizică deosebită, angrenând în efort musculatura trenului inferior şi activitatea sistemului cardio-vascular şi respirator.
În timpul mersului, greutatea corpului se află când pe un picior, când pe celălalt, contactul piciorului cu solul păstrându-se permanent, iar braţele se mişcă liber pe lângă corp, evitând oscilaţiile laterale şi verticale ale trunchiului.
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, profesorul va acorda o atenţie deosebită însuşirii corecte a mersului, atât sub aspectul ţinutei, cât şi a esteticii corpului, uşurinţei în mişcare şi a economiei de efort.
Variantele de mers se folosesc în partea de pregătire a organismului pentru efort în combinaţie cu mişcările de braţe şi trunchi, având ca scop realizarea unei încălziri generale. . % � � % � � � � � $ � �
: • mers obişnuit; • mers pe vârfuri; • mers pe călcâie; • mers pe partea externă şi internă a labei piciorului; • mers cu genunchii uşor îndoiţi; • mers ghemuit; • mers fandat; • mers cu balansarea unui picior întins (înainte, lateral); • mers cu paşi încrucişaţi; • mers cu paşi adăugaţi (înainte, lateral); • mers cu genunchii sus; • mers cu trunchiul aplecat, mâinile pe genunchi; • mers cu mâinile sprijinite de glezne, pe sol; • mers în echilibru cu mărirea înălţimii şi micşorarea suprafeţei de sprijin; • mersul păianjenului (culcat dorsal, cu sprijin pe mâini şi tălpi); • mers înapoi (cu spatele pe direcţia de înaintare); • mers în ritm lent; • mers în ritm rapid; • mers cu transport de obiecte (greutăţi, mingi, partener); • mers cu ocoliri şi treceri peste obstacole; • combinaţii de mers pentru dezvoltarea ritmului. � � � � � � �
. Constituie un mijloc simplu de deplasare naturală, mai rapid decât mersul bazat pe mişcări ciclice, cu efecte deosebite asupra aparatului locomotor şi sistemului cardio-vascular şi respirator. Alergarea constituie mijlocul cel mai
36
important pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei, fiind folosită pentru angrenarea treptată a organismului în efort, în combinaţie cu exerciţiile de mers. . % � � % � � � � � % ( � � # % � � �
• alergare obişnuită; • alergare cu genunchii sus; • alergare cu pendularea gambelor înapoi, înainte; • alergare cu picioarele întinse înainte-înapoi; • alergare laterală cu paşi adăugaţi; • alergare laterală cu paşi încrucişaţi; • alergare cu spatele pe direcţie; • alergare cu schimbări de direcţie; • alergare cu joc de glezne; • alergare peste obstacole; • alergare ritmată; alergare cu schimbarea tempoului. � � � � � � � � � � � � � � �
. Exerciţiile de aruncare şi prindere constituie mijloace adecvate pentru dezvoltarea coordonării generale a mişcărilor, a musculaturii centurii scapulare şi a braţelor, a vitezei de execuţie şi reacţie, aprecierea distanţei şi a preciziei în execuţie.
Prinderea este mai dificilă decât aruncarea din punct de vedere al coordonării, deoarece trebuie apreciată viteza de deplasare, volumul, forma şi greutatea obiectului aruncat.
Exerciţiile de aruncare şi prindere se pot executa de pe loc, din deplasare şi săritură, atât cu mâna stângă, cât şi cu mâna dreaptă, pentru dezvoltarea ambi-lateralităţii.
De asemenea, trebuie avut în vedere spaţiul unde se desfăşoară activitatea, greutatea obiectelor, nivelul de pregătire, vârsta şi sexul executanţilor.
Materiale folosite: mingi de oină, de cauciuc, de tenis, medicinale, bastoane, cercuri, măciuci.
Sistematizare • aruncări la distanţă • aruncări la ţintă: fixă; mobilă; • aruncări şi prinderi: individuale; în perechi; în grup. Procedee folosite la aruncare: • cu o mână; • cu două mâini (de deasupra capului, de la şold, de la umăr, de la piept). Poziţiile de aruncare vor fi variate (din stând, din pe genunchi, din aşezat). În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, exerciţiile de aruncare a mingiilor mici
(de oină sau a mingiilor medicinale) se va face sub comanda şi sub supravegherea directă a profesorului. � � � � � � � � � �
. Sunt desprinderi singulare sau succesive efectuate rapid, pe un picior sau pe ambele picioare.
Săriturile reprezintă un mijloc aplicativ natural cu efecte în dezvoltarea fizică generală a celor care le practică, angrenând în activitate un număr mare de grupe musculare şi de articulaţii, cu influenţă asupra aparatului circulator şi respirator. Ele sunt atractive, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor condiţionale, a capa-cităţii de orientare spaţio-temporală, a echilibrului, a curajului, a încrederii în forţele proprii.
Săriturile se împart în două grupe: sărituri fără sprijin – libere; sărituri cu sprijin.
Săriturile fără sprijin – libere – se împart în: a. sărituri simple: dreapta; cu îndoirea genunchilor; cu depărtarea picioarelor;
în echer; ca mingea; b. sărituri aplicative: în lungime: de pe loc; cu elan; în înălţime: de pe loc; cu
elan; în adâncime: de pe diferite aparate; peste obstacole.
37
c. sărituri artistice – folosite în exerciţiile de la bârnă şi sol şi în toate probele din gimnastica ritmică.
Variante de sărituri: • sărituri ca mingea, pe loc şi deplasare (înainte, înapoi, lateral, cu întoarcere
180º,360º); • sărituri pe un picior, cu deplasare înainte, înapoi, lateral, cu întoarcere 360º; • sărituri de pe un picior pe celălalt (pas sărit); • pe acelaşi picior (pas săltat); • sărituri cu genunchii sus; • sărituri din ghemuit în ghemuit; • sărituri cu obiecte; • sărituri pe aparate (bancă, capacul de ladă); • sărituri pentru dezvoltarea simţului ritmului; • sărituri în adâncime de pe bancă, de pe ladă (simple, cu întoarcere 180º, 360º); • sărituri peste obstacole (partener, bancă). � � � � � � � � � � � � � � � �
Sunt combinări de exerciţii aplicative specifice, nespecifice şi acrobatice, aranjate într-o ordine logică. În alcătuirea parcursurilor aplicative, sunt respectate particularităţile de vârstă şi nivelul de pregătire al executanţilor, iar elementele care-l alcătuiesc trebuie să fie cunoscute, permiţând alegerea celui mai potrivit procedeu de rezolvare a sarcinii concrete impusă de parcurs.
Parcursurile aplicative din punct de vedere al desfăşurării se împart în: • treceri peste obstacole, într-o anumită ordine (elevii parcurgând traseul
unul după celălalt sau sub formă de torent), contra cronometru; • parcursuri sub formă de ştafetă (colectivul de elevi fiind împărţit în grupe). Pentru realizarea optimă a parcursurilor aplicative, trebuie respectate
următoarele cerinţe metodice: • parcurgerea traseului să se facă cursiv; • asigurarea aparatelor şi a spaţiului de desfăşurare, pentru a evita
accidentele; • condiţiile de concurs să fie identice pentru toate grupele de participanţi; • câştigătorii să fie stabiliţi cu obiectivitate. Exemplu: Stând în spatele liniei de start: alergare, săritură depărtat peste capra joasă,
alergare, târâre pe sub un obstacol, alergare, căţărare pe scara fixă, deplasare laterală cu ajutorul braţelor şi picioarelor pe 2 scări fixe, coborâre, alergare, rostogolire înainte, alergare până la linia de sosire.
Întrebări pentru verificare: � Prezentaţi obiectivele exerciţiilor aplicative (Răspuns: 3, p. 110); � Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor aplicative (Răspuns: 3, p. 110); � Care sunt procedeele de târâre (Răspuns: 1, p. 97).
BIBLIOGRAFIE 1. Culda, C., Dungariu P., � � � � � � � � � � � � � � , Editura Fundaţiei � � � � � � �� � � � , Bucureşti, 1998. 2. Kiriţescu, C., � � � � � � � � � Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964 3. Niculescu, G., � � � � � � � � � � � � , Editura Printech, Bucureşti, 2001.
38
4. Tudusciuc, I., � � � � � � � � � � � � , Editura Fundaţiei � � � � � � � � � � � , Bucureşti, 2000.