SOCIALISMULCurs 19 Curs 20

Avantul industrial al Angliei, Frantei, Germaniei, si altor tari europene in prima jumatate a sec. al XIX-lea a impulsionat dezvoltarea capitalismului, producand importante modificari economice, sociale, politice si culturale

Din perspectiva gandirii economice, sec. al XIX-lea pare o epoca a indeciziei, a ezitarii, a tatonarii, a cautarii unui model economic convenabil tuturor

Expansiunea industriala rezultata din progresele masinismului a generat procese contradictorii: pe de o parte, structura industriei evolua simultan cu declinul industriei artizanale; pe de alta parte, apareau mari concentrari industriale, mari uzine si fabrici, cu sute/mii de angajati

Tendinta dezvoltarii industriale a fost inlesnita de victoria definitiva a politicii economice liberale

In economie, avantul industrial a avut 2 consecinte contradictorii: pe de o parte, bogatia si bunastarea au cunoscut o dezvoltare fara precedent, s-a integistrat o mai buna satisfacere a nevoilor, cresterea nivelului de trai, iar pe de alta parte, apare succesiunea periodica a crizelor de supraproductie

Crizele periodice au agravat consecintele permanente ale industrializarii si au evidentiat schimbari majore si in plan social: capitalistii si salariatii devin constienti de opozitia dintre interesele lor, aparand contradictii, conflicte, revolte, greve, alimentate de conditia precara a salariatilor

Muncitorii nu puteau sa opuna actiunea grupurilor profesionale, dupa suprimarea breslelor, orice asociatie muncitoreasca era interzisa. In consecinta, reactiile impotriva capitalismului au alunecat in plan ideologic

Unii economisti au ajuns la concluzia ca regimul liberal nu era in concordanta cu interesul general, datorita crizelor de supraproductie si exploatarii maselor muncitoare.

Noile curente propuneau modificarea institutiilor in numele justitiei sociale, se opuneau individualismului metodologic, preferau experimentarea economica si sociala in scopul elaborarii unei teorii economice complexe, porneau cercetarile de la actiunile locale, ce serveau ca exemple, pledau pentru interventionism sau chiar etatism integral intr-o societate fara capitalisti.

Socialismul a aparut a reactie la liberalism; termenul acopera un numar important de teorii si autori ce au in comun: ostilitatea fata de capitalism si proprietatea privata, inlocuirea proprietatii private cu cea colectiva, repartitia egalitara;

Cele mai importante teorii: asociationismul francez si englez, anarhismul, socialismul de stat, marxismul

DOCTRINELE SOCIALISMULUI ASOCIAŢIONIST

Primii socialişti ai secolului al XIX-lea credeau în puterea absolută a voinţei umane în schimbarea societăţii.

Pătrunşi de justiţie şi de drept, ei imaginau transformarea progresivă a instituţiilor economice.

Calificaţi naivi şi utopişti de adversarii lor, primii socialişti erau într-adevăr pătrunşi de voluntarism, spiritualism şi reformism.

Educaţi în tradiţia intelectuală a Europei Moderne, „comuniştii utopici ai secolului al XIX-lea au în comun şi gustul pentru vis. Ei imaginează societăţi ideale care atrag oamenii printr-o ofertă ispititoare: «fiecăruia după nevoi»”

Totuşi, autorii în cauză se deosebesc între ei prin atitudinea faţă de forma ideală de organizare, în special faţă de rolul statului în viaţa economică.

Socialismul asociaţionist

Claude Henry de Rouvroy Conte de Saint-Simon

1760-1865

Charles Fourier1772-1837

Robert Owen 1771-1858

Louis Blanc1811-1882

Toţi cei menţionaţi sunt cei mai importanţi la categoria lor, dar „Robert Owen este cu siguranţă cel mai romantic din grupul de protestatari din secolul al XIX-lea împotriva capitalismului sălbatic, dar nu este nicidecum personajul cel mai bizar. Cel mai zănatic a fost, în mod neîndoielnic, contele Henry de Rouvroy Saint-Simon, iar în ce priveşte excentricitatea ideilor, nimeni nu l-a egalat pe Charles Fourier”.

R. Heilbroner

Este unul dintre primii autori care au încercat să aplice metodele ştiinţifice la analiza faptelor sociale, in vederea “realizarii unei republici a lucratorilor industriali si a savantilor”

Socialismul sau nu exprima numai o vaga speranta catre o egalitate primitiva si himerica; din contra, este expresia unui entuziasm tineresc pentru noul regim industrial, nascut din inventii mecanice si descoperiri stiintifice”

Ideile economice, socialiste şi colectiviste, ale lui Saint-Simon îşi au originea în: teoriile medievale, revoluţiile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea liberalismul economic.

Teoria sa despre viitorul societăţii omeneşti este eclectică şi contradictorie, un amestec greu de ordonat al realismului cu utopia.

Claude Henry de Rouvroy Conte de Saint-Simon

1760-1865

Societatea viitoare Saint-Simon se adresa muncitorilor, dar mai ales

claselor culte – filozofi, ingineri, bancheri, artişti, savanţi cărora le propovăduia colectivismul şi suprimarea moştenirii drept mijloc sigur de a fonda o societate bazată pe ştiinţă şi industrie.

Viitorul este industria - singura sursă de bogăţie si unde “cea mai buna organizare sociala este aceea care face starea oamenilor care compun majoritatea societatii cea mai fericita posibila, procurandu-le cele mai multe mijloace si inlesniri pentru a satisface nevoile lor elementare”

După opinia sa, liberalismul nu avea autoritatea necesară pentru a împlini acest ţel, dar nici statul nu putea să aibă această autoritate, pentru că intervenţia sa era mai mult dăunătoare decât utilă.

Autoritatea în societatea viitoare trebuia să fie deţinută de „capacităţi”, adică de producători – industriaşi şi comercianţi - şi intelectuali – savanţi, ingineri, tehnicieni. Aceştia ar guverna şi ar deţine adevărata putere.

Guvernul economic Scopul: reorganizarea socială pe principii echitabile; Oamenii viitorului vor renunta la guvernul politic, de fatada, in opozitie cu tendinta societatii de a fi guvernata cel mai putin posibil, de a fi guvernata de oamenii cei mai capabili si intr-un fel care sa asigure complet linistea publica”

Societatea actuală era măcinată de confruntarea dintre două clase sociale:clasa productiva si clasele neproductive. In noua societate guvernul politic era inutil si in consecinta, trebuia inlocuit cu o asociatie nationala, cu un guvern economic, care sa administreze treburile publice, nu oamenii.

Parabola lui Saint-Simon susţinea guvernul economic în care clasele productive erau chemate să preia puterea politică înlăturând astfel clasele neproductive.

Repartiţia venitului urma să se facă conform următorului principiu: “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”.

Parabola lui Saint-Simon

Ceea ce se numeşte parabola lui Saint-Simon înfăţişează o ierarhie socială după ocupaţiile industriale căreia ar trebui să-i corespundă un guvern compatibil, adică economic:

„Presupunem că Franţa ar pierde dintr-o dată primii ei cincizeci fizicieni (şi primii ei cincizeci chimişti, fiziologi, matematicieni, poeţi, pictori, sculptori, muzicieni, literaţi n.n.). Primii ei cincizeci mecanici (şi primii ei cincizeci ingineri civili şi militari, arhitecţi, medici, chirurgi, farmacişti, marinari, ceasornicari n.n.). Primii ei cincizeci bancheri, primii ei două sute negustori, primii ei şase sute cultivatori, ... , primii ei cincizeci de fabricanţi de pânză (şi primii ei cincizeci fabricanţi de faianţe şi porţelanuri, de cristale şi sticlărie, de articole de lăcătuşerie n.n.), primii ei cincizeci armatori, primele cincizeci de case de transport, primii ei cincizeci tipografi (şi primii ei cincizeci gravori, aurari şi alţi lucrători în metale, n.n.). Primii ei cincizeci de zidari (şi primii ei cincizeci dulgheri, tâmplari, potcovari, lăcătuşi, ..., n.n.) şi alte o sută de persoane din diverse meserii nedenumite, cei mai capabili în ştiinţe, în artele frumoase, în arte şi meserii, făcând cu totul la un loc trei mii de primii savanţi, artişti şi muncitori ai Franţei”

Saint-Simon estima o pierdere ireparabilă, oricum s-ar fi încercat soluţiile reparatorii. Criteriul fundamental al evaluării proporţiilor pierderii care s-ar fi putut produce era unul strict economic:

„Cum aceşti oameni sunt francezii cei mai esenţialmente producători, cei care dau produsele cele mai importante, cei care conduc lucrările cele mai utile naţiunii şi care o fac producătoare în ştiinţe, în artele frumoase şi în arte şi meserii, ei sunt într-adevăr floarea societăţii franceze; ei sunt, dintre toţi francezii, cei mai utili ţării lor, cei care îi procură mai multă glorie, care împing mai mult înainte civilizaţia, precum şi prosperitatea ei: naţiunea ar deveni, în clipa în care i-ar pierde, un trup fără suflet, ar cădea imediat în stare de inferioritate faţă de alte naţiuni cu care astăzi rivalizează şi ar continua să le rămână inferioară câtă vreme nu i-a crescut la loc un cap”.

Vrând-nevrând, Saint-Simon ne lasă să descoperim sensul parabolei unde „guvernul oficial e numai o faţadă”, iar “actiunea lui e cu totul superficiala, societatea ar putea sa se lipseasca de dansul; ar trai tot asa de bine; pe cand, disparitia savantilor, industriasilor, bancherilor si negustorilor ar lasa societatea in nemiscare, ar seca chiar izvoarele vietii si sanatatii, pentru ca activitatea lor e cu adevarat fecunda si necesara; dansii guverneaza in realitate si etin adevarata putere”

Necesitatea guvernului economic era susţinută în şirul ideilor lui Saint-Simon de faptul că, toate acţiunile politice şi toate rezultatele lor, dovedeau „deşi într-un fel indirect, că organizaţia socială este puţin perfecţionată; că oamenii se mai lasă exploataţi de violenţă şi şiretenie; şi că speţa umană mai este, politiceşte vorbind, scufundată în imoralitate”

Dispariţia claselor sociale

Noua societate era imaginată de Saint-Simon ca o comunitate fără clase: nu mai erau necesari nici nobilii, nici burghezii, nici clerul. După părerea sa, în societate nu erau decât două clase:

Clasa lucrătorilor - “cei care executa lucrari de folos pentru societate, cei care conduc aceste lucrari, cei ale caror capitaluri sunt angajate in industrii, cei care contribuie la productie prin lucrari folositoare producatorilor”

Clasa trântorilor – “cei care consuma si nu produc nimic”Cele două clase erau organizate în două partide: partidul

naţional (şi industrial) şi partidul antinaţional. Scopul partidului naţional era să facă să dispară clasa

trântorilor. Între persoanele din prima clasă nu trebuiau să fie decât

diferenţe rezultate din „capacităţi”, adică din „miza” lor.

RepartițiaCorectarea modului în care se distribuia bogăţia

presupunea respectarea egalităţii industriale, generatoare a principiului egalitar.

Potrivit concepţiei lui Saint-Simon, repartiţia era asigurată de egalitatea industrială, fiecare dobândind de la societate beneficii proporţionale cu miza socială.

Saint-Simon identifică în egalitatea industrială generală două criterii de repartiţie: primul, descrie regula producţiei: „De la

fiecare după capacitate”;al doilea, descrie regula remunerării:

„Fiecărei capacităţi după propriile rezultate”.

Sub aceste forme, Saint-Simon a proiectat principiul de repartiţie din care s-au inspirat toate doctrinele egalitare, cu deosebire cele socialiste şi comuniste: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă”.

Cu alte cuvinte, principiul repartiţiei, în afara idealului de justiţie socială pe care se sprijină, conţine un precept utilitarist valabil pentru toţi oamenii: dacă vor să aibă acele beneficii de la societate, ei trebuie să muncească.

Nu este clar însă dacă munca era voluntară sau forţată, iar dacă era obligatorie, cine-i forţa să muncească?

Proprietatea privatăSaint-Simon contesta proprietatea privată arătând că: „Nu

există schimbare în ordinea socială fără schimbare în proprietate”. Societatea viitoare trebuia sa fie echitabila si egalitara, dar se lovea de marea proprietate funciara.

În stilul său caracteristic Saint-Simon avertiza: „rezistenţa proprietarilor nu poate fi învinsă dacă neproprietarii nu se înarmează; şi de aici războiul civil, proscripţiile, masacrele”

Dacă, într-o formă sau alta Saint-Simon contesta proprietatea, totuşi el nu ataca şi capitalul, căruia îi recunoştea dreptul la remunerare.

Ulterior, saint-simoniştii au intervenit salvator în apărarea mentorului lor, formulând argumente în sensul discursului lui Saint-Simon: proprietatea era un drept de a percepe venituri fără

muncă veniturile obţinute din proprietatea privată erau

nelegitime

Ideea cea mai rezistentă la schimbările istoriei, îmbrăţişată peste timp de la socialişti până la instituţionalişti s-a referit la guvernul economic – sub forma guvernului de tehnicieni sau de tehnocraţi sau de manageri.

Charles Rist fixa locul semnificativ al saint-simonismului în evoluţia gândirii economice: „Într-o istorie a doctrinelor important e să

pui în relief ideile. Ori, Saint-Simon ne apare, netăgăduit, ca cea dintâi, cea mai elocventă şi mai pătrunzătoare expresiune a sentimentelor şi ideilor, care constituie socialismul secolului al XIX-lea”

ROBERT OWEN (1771-1858)

UTOPIA Cauza sărăciei, după Owen, o constituia concurenţa pe

care maşinismul o făcea muncii umane. Soluţia propusă de Robert Owen pentru realizarea noii

societăţi sau a Noii Armonii era socializarea, dar fără a ataca proprietatea privată.

Deviza sa era: „Să schimbăm omul şi vom schimba mediul”.

Schimbarea mediului social: creare a unei asociatii, a unei cooperative de muncă, a unui comunism de producţie şi a unui nou mediu social (prin educaţie, prin legislaţie şi prin înţelepciunea omului).

La fabrica sa din New Lanark, a construit locuinţe pentru muncitori, cantine, economate, case de economii, a redus ziua de lucru pentru adulţi la 10 ore, a interzis munca copiilor sub 10 ani, a înfiinţat şcoli, a suprimat amenzile etc.

Analiştii îl plasează pe Robert Owen ca precursor al etologiei umane, al cercetării capacităţii, modalităţilor şi consecinţelor adaptative ale comportamentelor oamenilor.

Cooperativa de munca creata de Owen era un elogiu adus muncii, ca baza a tuturor valorilor

Cooperativa de muncă a eşuat pentru că a fost aşezată pe baze amorale şi antieconomice, iar cheltuielile sociale mari au subminat ciclul de afaceri grăbind falimentul.

În asociaţie dispărea nu numai orice fel de răspundere individuală, dar şi orice formă de stimulente individuale.

Cu alte cuvinte, se ajungea la un egalitarism tipic logicii comuniste.

Desfiinţarea profitului: Raul cu care se confrunta societatea era marea nedreptate si marele pericol numit profit. Owen identifica in profit cauza crizelor economice. In plus, profitul, prin care pretul se majora, il punea pe muncitor in situatia de a nu putea sa-si rascumpere produsul muncii.

Produsele trebuie să se vândă la cât costă. Calea suprimării profitului era desfiinţarea

instrumentului realizării lui şi anume, banul, moneda.

“Sistemul monetar al actualei societati este intr-o masura insemnata cauza acestei nebunii, el orbeste ratiunea neamului omenesc si-l sileste sa presupuna ca banii constituie o bogatie si ca orice acumulare a lor este intotdeauna insuficienta. Insa, dimpotriva, aceasta ratacire in ceea ce priveste banii impiedica, mai mult decat orice alta cauza, crearea bogatiilor si repatrizarea lor intr-un mod echitabil pentru fiecare om in parte.”

Suprimarea monedei si inlocuirea ei cu bonuri de munca – cate bonuri de munca va costa un produs, atatea bonuri de munca va incasa muncitorul – ar fi determinat disparitia profitului.

Înverşunarea lui Owen împotriva profitului intra în contradicţie cu concepţia lui generală despre o nouă societate a abundenţei, care să permită repartiţia după nevoi.

Repartiţia: Se pronunţă pentru remunerarea după nevoi, deci după un criteriu comunist. Societatea imaginata era una a abundentei: “caracterul lesnicios al productiei, lipsa oricaror piedici, care exista intr-un numar atat de mare intr-o societate obisnuita, economia de timp si reducerea pierderilor, datorita diferitelor comoditati casnice vor asigura… o bogatie mult mai mare si o reducere considerabila a cheltuielilor

.Noua societate se ghida dupa “principiul egalitatii si dreptatii,sinceritatii si constiinciozitatii”

Magazinul de schimb al muncii: A pus în practică eliminarea monedei în magazinul de schimb al muncii din Londra, o societate cooperativă unde fiecare societar aducea produsele muncii sale pe care le putea schimba pe alte produse prin intermediul bonurilor de muncă.

Asemenea cooperativei de muncă, magazinul de schimb al muncii a eşuat din diferite cauze, între care: acumularea în depozite a mărfurilor

nevandabile,lipsa mărfurilor cerute, falsificarea preţurilor, stocarea bonurilor de muncă etc.

CHARLES FOURIER

1772-1837 Charles Fourier, spre deosebire de socialismul

autoritarist al lui Saint-Simon, „apărea ca un campion al socialismului liberal sau asociaţionist: al acelui socialism care caută soluţia problemei în asocierea voluntară şi nu într-un socialism impus”. Propunea înfiinţarea unei asociaţii agrar-industrială

numită FALANSTER – in cadrul caruia oamenii sa traiasca si sa munceasca in comun. Considera concurenţa distructivă pentru că în loc să

armonizeze interesele producătorilor, consumatorilor şi muncitorilor îi instiga să se lupte între ei: “Oamenii sunt virtuosi pana la interes”. Concurenţa determina eliminarea celor slabi de către cei mai puternici şi instaurarea monopolului. În consecinţă, numai asocierea voluntară putea să suprime concurenţa, fără a suprima însă libertatea si putea sa asigure bunastarea urmand un plan in 3 puncte:

• Starpirea din radacini a saraciei• Preintampinarea discordiilor• Asigurarea minimului garantat pentru popor

Falanster = o cetate misterioasă unde totul era în comun, bunuri şi femei. Din exterior, falansterul se înfăţişa ca un mare hotel, pentru 1620 de oameni, bărbaţi şi femei, combinând 810 caractere psihologice, dar din interior, falansterul era mai mult decât hotel, era o asociaţie a falangei de consum cu o falangă de producţie.

Falanga de consum = o societate care cumpăra mărfurile în comun, dar le consuma individual. Din punct de vedere economic în falangă trebuia să se asigure maximum de confort, cu minimum de efort din partea consumatorilor(activităţile menajere fiind înlocuite cu servicii colective).

Falanga de producţie = compusă din ferme şi întreprinderi industriale, organizate ca societăţi pe acţiuni cu scopul transformării salariaţilor în coproprietari cointeresaţi, deci nu desfiinţarea proprietăţii, ci a salariului. Efectul ar fi fost o întoarcere la natură, la pământ şi o împrăştiere a oraşelor în falanstere, iar munca în agricultură devenea un sport pasionant. Munca, pentru a fi eficientă, trebuia organizată în serii, după afinităţi, de o asemenea manieră încât să fie atrăgătoare şi să reducă neplăcerile şi alternând ocupaţiile.

Repartiţia după nevoi: propunea desfiinţarea salariului şi înlocuirea lui cu achiziţia proprietăţii asociate, cu dividende.

Cele trei clase de dividende asigurau o grilă a repartiţiei produsului muncii după factorii concurenţi – talent, muncă şi capital – pentru fiecare dividend economic fixat.

Ca o măsură prudenţială la faptul că munca nu mai era coercitivă, ci facultativă, Charles Fourier propunea un minim garantat de subzistenţă.

Produsul muncii se împărţea între muncă (5/12), capital (4/12) şi talent (3/12), realizând, cum spunea Fourier, „legătura strânsă dintre clasa bogată şi cea săracă”

Fourier n-a avut ambiţia de a introduce deodată toţi oamenii în lumea armoniei, de aceea el preconiza şi o perioadă de tranziţie, numită garantisim, care să asigure fiecăruia un minimum de trai, de siguranţă şi de confort, teme care ulterior au făcut obiectul legislaţiei muncitoreşti şi care au dat durabilitate fourierismului.

Charles Fourier, celibatar convins, căruia nu-i plăceau copiii şi care ura familia şi viaţa domestică a criticat ipocrizia oamenilor şi limbajul lor duplicitar, dar el le-a folosit din plin atunci când şi-a expus teoriile despre educaţia copiilor, despre emanciparea femeilor şi despre armată.

Experimentul lui Charles Fourier a eşuat, în sensul că nu s-a găsit nimeni disponibil să finanţeze proiectul, autorul aşteptând în zadar miraculoasa apariţie, dar multe dintre ideile lui Fourier s-au regăsit la discipolii săi şi în politicile economice de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Louis Blanc (1811-1882)

Asociația Louis Blanc s-a afirmat într-o perioadă când gândirea

originală era mai puţin semnificativă decât gândirea pragmatică.

A retinut atentia cu o serie de probleme esentiale pentru o societate noua, aparuta prin reforma sociala, care, inlocuind vechiul regim, trebuia sa asigure: libertate, proprietate, asociatie, stat.

Louis Blanc, ca orice socialist, şi-a îndreptat critica împotriva economiei liberale, care ar fi transformat forţa de muncă într-o marfă, pe care capitaliştii căutau s-o plătească cât mai puţin posibil.

Louis Blanc oferea şi soluţia – libera asociere a muncitorilor, care cu ajutorul statului, ar fi putut forma ateliere de producţie autogestionate.

“Organisation du travail” (1839) expune conceptia sa despre reforma sociala infaptuita prin actiunea statului

Blanc fixa statului rolul de proprietar general asupra creditului, asigurărilor, marii industrii şi asupra căilor ferate.

Iniţiator şi susţinător al atelierelor sociale, Louis Blanc propunea o variantă de comunizare, care avea aparenţă mai realistă, decât cea a socialismului naiv şi utopic.

Astfel, în atelierele sociale, capitalurile, salariile şi repartiţia beneficiilor se fixau în comun, iar personalul era angajat prin alegere.

Beneficiile urmau să fie repartizate după un criteriu aritmetic, în mod egal: 1/3 pentru muncitori, 1/3 pentru investiţii şi 1/3 pentru asigurări sociale.

Noul regim, cel socialist, pe care l-ar fi adus reforma, era oarecum contradictoriu şi lăsa în urmă o mare nedumerire: dacă activităţile esenţiale ale economiei erau naţionalizate, mai exista libertate?

Despre libertateTrei drepturi asigurau libertatea deplină a individului:

dreptul la viaţă, dreptul la muncă şi dreptul de a se bucura de progresul general. Aceste drepturi erau sistematic violate, deoarece libertatea dată de revoluţie nu era decât o iluzie într-o lume a forţelor economice inegale.

După opinia lui Blanc, puterea eficientă în acea vreme n-o aveau decât bogaţii, de la care săracii trebuiau să-şi cumpere dreptul de a trăi.

De aceea, discursul său despre libertate este uneori contradictoriu: pe de-o parte, elogiază revoluţia că a împlinit un scop – libertatea, pe de altă parte, îndeamnă la continuarea revoluţiilor până când scopul era deplin atins – emanciparea economică.

“…libertatea adevarata, libertatea pentru toti, aceasta libertate este cautata in van peste tot unde nu se afla egalitate si fraternitate, surorile sale nemuritoare”

Amestecul enunturilor rationale cu cele emotionale da mai multa credibilitate ideilor lui Blanc

Cauza relelor amintite se afla in proprietate si in concurenta

Proprietatea şi concurenţaDupă logica lui Louis Blanc, proprietatea era un drept

natural, prin urmare acest drept trebuia să aparţină tuturor.

Deşi, recunoaşte însemnătatea proprietăţii în economie şi statutul acesteia de condiţie fundamentală a libertăţii, totuşi, Louis Blanc contestă distribuirea proprietăţii, care n-ar fi respectat, cerinţele dreptului natural. Mai mult, el credea ca dintr-un drept pentru toti, proprietatea devenise doar un drept pentru unii.

«Viciul» proprietăţii era favorizarea concurenţei, principiu considerat de Blanc un rău general, un rău chiar şi pentru capitalişti, după cum îi avertiza: „Concurenţa ucide concurenţa”; concurenta intrupa toate relele economice de care se temeau oamenii

Blanc ideologizează discursul: „pentru popor, concurenţa nu este nimic altceva decât un sistem de exterminare, iar pentru burghezie, concurenţa este o cauză continuă de sărăcire şi ruină”. Insa argumentele sale sunt destul de anemice

În locul concurenţei trebuia să stea asociaţia.

AsociaţiaAsociaţia lui Louis Blanc se fonda pe un criteriu

profesional, îmbrăcând două forme: una, de atelier social şi a doua, de colonie agricolă. Consecinta: se asigura munca in locul saraciei, iar atelierele sociale si asociatia agricola erau cele care asigurau munca

Muncitorul era liber să-şi vândă forţa sa de muncă, într-o ofertă patetică: „am braţe, am inteligenţă, am forţă, am tinereţe; luaţi toate astea, şi, în schimb, daţi-mi pâine”.

Forta de munca era asimilabila oricarei marfi, numai ca este o marfa care se vinde capitalistului

Ce se intampla atunci cand nu exista locuri de munca libere? Cine intervine? Bogatii? Exclus! “bogatii se razboiesc intre ei prin intermediul saracilor”

Numai statul trebuia să finanţeze dezvoltarea atelierelor sociale, să le dea impuls, după care asociaţiile se autogestionau.

Invenţia numită atelier social demonstra forţa principiului după care – «puterea este forţa organizată». Asociaţia apărea astfel ca o mare cucerire a ştiinţei, care nu era perfectă, dar care avea resurse suficiente să experimenteze şi să perfecţioneze reguli, principii, legi.

Atelierele sociale ar fi fost create în toate domeniile de activitate, prin intervenţia statului ca iniţiator şi coordonator, tot statul avea sarcina să aprovizioneze atelierele cu instrumente de producţie, însă lăsându-le libere în recrutarea asociaţilor.

Organizate şi echipate atelierele intrau în concurenţă cu întreprinderile private, pentru a-şi arăta superioritatea, deci pentru a ucide concurenţa.

Muncitorii ar fi fost cointeresaţi să producă printr-o dublă repartiţie: salariul şi ¼ din beneficiu (din beneficiu ¼ mergea la opere de caritate, ¼ pentru procurarea de instrumente noilor asociaţi şi ultima parte servea la prevenirea crizelor).

Forţa atelierelor sociale consta în economiile realizate la consum ca urmare a vieţii în comun.

Coloniile agricole erau concepute după modelul cooperativelor de producţie, desi, din punct de vedere teoretic, nu reprezentau decât o repunere în circulaţie a ideilor saint-simoniştilor.

Statul. Spre deosebire de ceilalti asociationisti, Blanc acorda statului o serie de functii cu scopul cresterii credibilitatii reformei propuse. În faza iniţială statul era creditorul şi garantul asociaţiei, în următoarea statul trebuia să vegheze asupra celor aflaţi în dificultate; statul trebuia doar să impulsioneze acţiunile oamenilor, iar operaţiunea odată declanşată ar fi mers de la sine.

Socialismul autoritarist pe care l-a promovat Louis Blanc nu numai în scris, ci şi ca activist devotat, îl plasează „printre precursorii socialismului de stat, adică printre socialiştii autoritarişti”.

ANARHISMUL1. SUBMINAREA CAPITALISMULUI

PIERRE-JOSEPH PROUDHON (1809-1865)– personalitate complexa, plina de contradictii, parintele anarhismului

„Sistemul contradicţiilor economice”, subintitulată „Filosofia mizeriei”, precum şi al faimoasei „Ce este proprietatea?”.

Obsedat de dreptate si libertate, a cautat un sistem economic acre sa asigure reciprocitatea serviciilor schimbate si un sistem politic care sa garanteze drepturile individului

Autodidact, el recunoaşte trei mari surse care i-au influenţat concepţia economică:

Biblia, Adam Smith şiHegel.

PIERRE JOSEPH PROUDHON 1809-1865

Respinge formulele socialiste anterioare considerându-le contrare libertăţii muncitorului

Respinge democraţia socotind-o „imorală” şi „himerică”,

Respinge şi statul centralizat, pe care îl denunţă drept „instrument de exploatare şi de asuprire a poporului”, neputincios în faţa problemelor sociale.

Respinge capitalismul, marxismul, social-democraţia, dar şi pe Dumnezeu.

Se pronunţă pentru revoluţie socială non-violentă.Concepţia sa economică cuprinde fundamentele

anarhiste îndeosebi în abordarea unor subiecte economice, sociale şi politice – proprietatea, forţa productivă a muncii, mutualismul, reforma socială, creditul, federalismul– îndreptate spre un scop: anarhia, „ordinea fără putere”

Societatea viitoare: Proudhon porneste de la rastalmacirea conceptiei clasicilor, declarand sententios: “Toate formele de guvernamant sunt la fel de rele”

“Sistemul contradictiilor economice”: ofera o explicatie a societatii fondate pe realitati contradictorii. Proprietatea infatisa inegalitatea, dar, in acelasi timp, era chiar obiectul libertatii; masinismul crestea productivitatea, dar distrugea mestesugurile si subjuga salariatul; libertatea era indispensabila, dar totodata reprezenta cauza inegalitatii.

Societatea viitoare e caracterizată prin reciprocitate sau schimb în natură, care să realizeze sinteza celor două idei: a proprietăţii şi a comunităţii in care nu există proprietate privată. Societatea viitoare se autoorganiza prin reciprocitate şi se autogestiona, excluzând intermediarii, consideraţi inutili de Proudhon

Reciprocitatea sau mutualismul: modalitate de echilibrare a forţelor libere şi de creştere a forţei colective a muncii. Mijlocul de realizare: tipic colectivist - asocierea mai multor oameni, care să pună în comun multiplele lor mijloace într-o asemenea combinare încât dividendele lor să crească sensibil.

Proudhon credea în puterea instituţiilor cooperatiste, care deşi se dezvoltau în capitalism, aveau rolul de a-l îmbunătăţi si de a-l îmblânzi înainte de a-l înlocui.

Mutualismul – schimbul in natura – asigura dreptatea şi egalitatea, iar în plan economic realiza echivalenţa serviciilor.

Proprietatea privată: Proudhon a formulat o critica violenta impotriva proprietatii private si a sustinatorilor acesteia. Proprietatea privata „este un furt”.

Proprietatea privată: sursă a tuturor inegalităţilor şi nedreptăţilor, dar şi sursă a disfuncţionalităţilor izbitoare ale relaţiilor sociale.

De fapt, Proudhon critica numai unul din atributele proprietatii: insusirea de catre proprietar a unui venit nemuncit, nelegitim, o dijma

A criticat de asemenea, argumentele uzuale in favoarea proprietatii – in speta, dreptul natural – dar elogiaza munca – singura productiva, fara de care, pamantul si capitalul ar fi fost morti

Denunţă aproprierea capitalistă a forţei productive a muncii şi arată că proprietatea privată permite să se dispună de munca altuia şi să se perceapă un venit fără muncă.

Astfel, salariatul este plătit la salariul său de subzistenţă, prin urmare el nu poate cumpăra ca proprietarul, care avea privilegiul de a-şi însuşi valoarea colectivă, furând suplimentul de valoare care reprezintă forţa individuală în raport cu cea colectivă.

Proprietatea privată realizează în acest mod adevărata exploatare a omului de către om.

Proprietarul era hotul, proprietatea era sursa inegalitatilor, tocmai pentru ca era ea insasi inegalitatea

• În direcţia eliminării veniturilor fără muncă şi facilitării accesului muncitorilor la capital, Pièrre-Joseph Proudhon propunea suprimarea dobânzii şi introducerea creditului gratuit.

• Reforma schimbului insemna reintoarcerea la schimbul in natura, gratie bancii de schimb si imprumutului gratuit

• O bancă de schimb eliberează titluri reprezentative pe mărfurile producătorilor grupaţi în companii muncitoreşti.

• Băncile vor acorda capitaluri fără dobândă tuturor celor care trebuie să cumpere instrumente de producţie

• Titularul dreptului de proprietate utilizează el însuşi bunurile sale, fără să le concesioneze, eroare care ar determina reapariţia exploatării (prin reintroducerea dijmei / rentei / chiriei).

• Trebuia favorizată proliferarea micii proprietăţi, mai ales sub forma micii proprietăţi ţărăneşti.

Credit gratuit

Reforma socială fără violenţă: Proudhon se opune concepţiei lui Marx asupra

căii de trecere la noua societate. El nu credea în revoluţia violentă, el dorea dezvoltarea în interiorul capitalismului a unei anti-societăţi, care să aplice principiile asocierii şi reciprocităţii.

Ciocnire intre idealismul lui Proudhon si materialismul lui Marx: reforma sau revolutie violenta ca modalitate de inlocuire a capitalismului.

Sloganul său era: „Nici Dumnezeu, nici stăpân”.

FederalismFederalismul desăvârşea noua societate şi apropia ziua

când capitalurile ar fi fost puse gratuit la dispoziţia oricui, când fuziunea claselor ar fi devenit realitate, căci nu vor fi decât muncitori care vor schimba produsele la costul lor de producţie. Dreptatea in schimburi era garantata, pentru ca nu existau decat egali

Guvernul necesar pentru a menţine ordinea prin opresiune generală atunci când existau exploatatori şi exploataţi, devenea inutil.

Noua societate se putea organiza pe baza acordului liber consimţit între grupurile naturale (grupuri familiale, profesionale şi geografice) în care erau incluşi oamenii.

Construcţia rezultată urma să garanteze dreptul la muncă, suveranitatea efectivă a poporului, dreptatea şi pacea socială.

Pièrre-Joseph Proudhon a mers şi mai departe, el gândea o federaţie a ţărilor vecine, iar în final chiar federaţia statelor europene, asigurând pacea între popoare şi ordinea în libertate.

Proiectele lui Pièrre-Joseph Proudhon pentru «noua societate», «creditul gratuit», «asociaţia muncitorească» nu au ajuns să fie puse în practică. Totuşi, Proudhon a încercat să aplice «creditul gratuit» înfiinţând în acest scop o bancă, Banca Poporului

Banca nu a fost funcţională, iar câteva luni mai târziu şi-a încetat existenţa publică.

Eşecul suferit în promovarea uneia dintre ideile cele mai vechi şi îndrăzneţe ale gândirii economice l-a determinat pe Pièrre-Joseph Proudhon să-şi schimbe priorităţile în favoarea abordărilor sociale şi politice.

Deşi, astăzi toate acestea par desprinse dintr-o imaginaţie distructivă, totuşi nu putem să trecem cu vederea ceea ce se întâmplă în lume cu sistemul bancar. Blamarea împrumutului fără dobândă, dar şi atracţia pentru noi aranjamente bancare de tip islamic banking, a atins şi sistemul bancar tradiţional.

Pièrre-Joseph Proudhon adversar al revoluţiei violente a cultivat, ca şi alţi anarho-socialişti, propaganda activă şi protestele de stradă, care, în paranteză fie-zis, numai paşnice nu se pot numi.

2.FEDERALISMUL

MIHAIL BAKUNIN (1814-1876) Teoretician anarhist, Mihail Bakunin a conceput un

proiect al societăţii viitoare inspirat în mare măsură de ideile şi teoriile lui Proudhon.

Spre deosebire de predecesorul său, Mihail Bakunin a cultivat excesele anarhiste şi fanatismul conspirativ, făcând loc, poate neintenţionat, atentatelor.

În nota generală anarhistă, Mihail Bakunin respinge orice fel de autoritate politică şi morală, dar şi capitalismul şi socialismul, ca sisteme de organizare economică şi socială.

Statul, ca autoritate politică supremă, cu tot ce implică organizarea politică, este pus în cauză, mai ales pentru presupusa lipsă de alternativă. Statul este stat numai pentru privilegiaţi, ei sunt cei care sprijină şi pe care se sprijină statul.

Critica statului este vehementa, statul pare inchisoarea popoarelor

La fel ca şi statul, biserica, a cărei forţă morală de necontestat a echilibrat societăţile, este violent contestată şi repudiată.

Bakunin subliniaza printr-un slogan puternic si simplu viciul de fond al societatilor moderne: “Saracia inseamna sclavie”.

Pretentia capitalistilor de asigurare a bunastarii generale, de fapt aduce oamenii intr-o situatie fara iesire: “Da, saracia inseamna sclavie, adica necesitatea de a-si vinde capitalistului munca si, impreuna cu ea, propria persoana, in schimbul carora primeste atat cat sa nu moara de foame; de aici rezulta ca “poporul nu munceste pentru sine, ci pentru a-i imbogati pe detinatorii proprietatii si ai capitalului”

Critica lui Bakunin se îndreaptă nu numai spre capitalism, dar şi împotriva individualismului, care, “considerand intreaga societate ca o masa de indivizi – insensibili, rivali, concurenti, dusmani naturali (…) determina individul sa-si castige si sa-si rostuiasca bunastarea, prosperitatea, fericirea in pofida intregii lumi, in detrimentul si pe spinarea tuturor.”

MIHAIL BAKUNIN (1814-1876)

Individualismul era rau, dar si mai rele erau consecintele sale, de pilda concurenta, aceasta lupta a celui mai mic pret, ale carei nenorociri lovesc cel mai tare in proletariat: exploatarea, salariile mici, defavorizarea, exploatarea muncii femeilor si copiilor etc

Bakunin acuza concurenta de distrugerea micilor capitaluri de catre marile capitaluri, de favorizarea marii industrii si de acapararea tuturor avantajelor pe care le-ar fi putut avea mica industrie

Critică, de asemenea, monopolurile beneficiare ale protecţiei de la stat, privilegiile, dar şi birocraţia.

Principalele probleme abordate de Mihail Bakunin şi care au provocat disputele cu Karl Marx, dar şi cu alţi adepţi ai socialismului colectivist au vizat organizarea economică bazată pe comună, egalitarismul şi anarhismul, pericolul birocraţiei comuniste, dictatura comunistă.

Bakunin propunea, ca unitate a organizării politice, dar şi a economiei, comuna, absolut autonomă şi reprezentată de majoritatea voturilor locuitorilor majori (femei şi bărbaţi).

Comuna urma să aibă constituţie şi legi proprii, deci nici o putere nu se putea amesteca în viaţa internă şi în administrarea sa, ea numea şi destituia prin alegeri funcţionarii, însă intrarea într-o federaţie provincială trebuia să-şi însuşească normele provinciei a cărei parte era. În consecinţă, provincia nu era decât o federaţie a comunelor libere şi autonome.

Egalitarism şi anarhism: condiţii egale pentru ca toţi oamenii să poată munci şi să se poată bucura numai de roadele muncii lor. Într-un astfel de sistem, proprietatea ar fi dispărut, singura autoritate fiind cea a libertăţii: “Este singura conditie de care au nevoie inteligenta, omenia si fericirea pentru a se dezvolta si a se extinde. Prin libertate, totusi, nu inteleg, desigur, o simpla forma, presata, masurata si controlata de stat, acea minciuna eterna in care realitatea nu este altceva decat privilegiul celor putini bazat pe sclavia tuturor”

Dictatura comunistă. Pericolul birocraţiei comuniste. Bakunin respinge deopotrivă marxismul şi socialismul de stat folosind un singur argument: pericolul birocraţiei de partid.

Critică în termenii anarhismului apariţia noii aristocraţii, nu pentru încălcarea principiului societăţii fără clase şi fără exploatare, ci pentru modalitatea lipsită de scrupule a apariţiei nomenclaturii, şi anume, pe cheltuială publică.

Bakunin: Puterea absolută corupe absolut, prin urmare comunismul etatist tinde spre dictatură.

Dacă meritele ştiinţifice sunt destul de şterse, adevăratul program al anarhiei aşa cum a gândit-o şi a propagat-o Mihail Bakunin, se regăseşte într-un text cu adevărat memorabil:

„Noi vrem revoluţia universală socială, filosofică, economică şi politică, pentru ca din ordinea actuală a lucrurilor, bazată pe proprietate, pe exploatare, pe dominaţie şi pe principiul autorităţii, fie religioasă, fie metafizică şi burghez-doctrinară, fie chiar iacobinic-revoluţionară, să nu rămână în toată Europa, iar mai târziu nici în restul lumii, nici piatră de piatră. În strigătul de pace al lucrătorilor, libertate tuturor obidiţilor şi moarte stăpânitorilor, exploatatorilor şi tutoririlor de tot felul, noi vrem să distrugem toate statele şi toate bisericile, cu toate instituţiile şi legile lor religioase, politice, juridice, financiare, poliţieneşti, universitare, economice şi sociale, pentru ca toate aceste milioane de biete fiinţe umane, înşelate, aservite, chinuite, exploatate, scăpând de toţi directorii şi binefăcătorii oficiali şi ofticoşi, asociaţii şi indivizii să respire în sfârşit cu o completă libertate”.