Curs 1 şi 2

Introducere în studiul legislaţiei şi al eticii. Etică, morală, deontologie

„Sarcina profesorului de etică, spunea cineva, este aceea de a face ca procesul de

luare a deciziei să pară atât de dificil, încât studentul să nu aibă încotro şi să fie nevoit să

gândească”. De asemenea, că „nu le spune studenţilor ce să gândească, ci să gândească”.

Scopul studiului eticii nu este simplu. Nu înseamnă că absolvirea unui curs sau

parcurgerea unei cărţi ne va ajuta să rezolvăm dilemele etice. Ne va ajuta, în cel mai fericit

caz, să le descoperim, să le luăm în seamă. Vom putea, poate, să oferim soluţiile pe care

suntem în măsură să ni le asumăm. Cursul de faţă este diferit tocmai pentru că lansează

provocări. Vă veţi afla în situaţia de a descoperi şi a analiza problemele cu implicaţii etice

pentru ca apoi că luaţi o decizie logică, justificabilă şi coerentă.

Este importantă „înţelepciunea veacurilor” – sub forma „sfaturilor” filozofilor

clasici - mai ales pentru că a trecut testul timpului. Ne vom aminti să căutăm soluţii

alternative pentru orice problemă. Între principii filozofice şi consecinţe pragmatice, vom

căuta să ilustrăm totul prin exemple din mass-media zilelor noastre.

Mai mult decât orice curs învăţat pe dinafară, este important să înţelegem cu toţii

importanţa procesului de luare a deciziei. Decizia de moment despre ceea ce pare a fi un

lucru corect nu mai este acceptabilă. Decizia instinctuală, bazată pe argumente de tipul

„aşa pare corect” nu este numai insuficientă, ci şi periculoasă. Vom învăţa să lăsăm de-o

parte emoţiile, prejudecăţile şi presupoziţiile cu pretenţii de argumente. Vom utiliza

concepte. Vom cântări avantaje şi dezavantaje ale unui anumit curs al acţiunii (“what

if...”), cântărind impactul unei decizii asupra unui grup de oameni.

Etica nu este un simplu exerciţiu didactic. Reprezintă un tip de studiu care oferă o

opţiune prin care interacţionăm cu situaţii şi persoane. Pentru ca acest lucru să fie posibil,

trebuie să acceptăm că nimeni nu deţine monopolul răspunsurilor corecte. În mod obişnuit,

o decizie etică nu presupune chiar a alege între Bine şi Rău. Uneori, alegem „cel mai bine”

dintre două tipuri de Bine. Cel mai frustrant este faptul că, alteori, suntem puşi în situaţia

de a alege între „două rele”. Putem justifica etic o decizie în funcţie de loialităţi şi de

valori. Este, deci, mai puţin important ce decidem. Este însă fundamental cum decidem.

Unii profesori sau analişti media spun că ar trebui să fim ghidaţi de o autodisciplină.

Alţii, că etica ar trebui să impună atitudinea corectă şi buna purtare. Discutabil şi

riscant…

Ce este, de fapt, etica? Greu de definit dincolo de orice comentarii, etica este

considerată ştiinţa care studiază un sistem general de principii şi norme. Pe de altă parte,

morala ar avea în vedere punerea lor în practică, iar deontologia ar reprezenta morala

din interiorul unei profesii. Acest „triunghi” conceptual este fundamental pentru cursul de

faţă. Distincţia pare clară. Este însă o diferenţă majoră între a-i învăţa pe studenţi cum să

ajungă agenţi morali motivaţi din interior şi a le impune sistemul de valori al profesorului

sau al comunicatorului. Este diferenţa dintre filozofia morală şi moralizare, cea din urmă

atât de puţin analizată în mediul universitar.

Filozofia morală ne învaţă ce înseamnă etica. Moralizarea „dă sfaturi”, obligându-ne

să aderăm orbeşte la tradiţii ori procese standard într-o profesie. Numai în primul caz

suntem în situaţia de a lua o decizie conştientă, instrument şi simbol al unei societăţi

participative.

Filozofia morală Moralizarea

Oferă „sfaturi” generale, bazate pe principii

uşor de susţinut

Oferă „sfaturi” specifice, pornind de la

judecăţi emoţionale, tradiţii şi prejudecăţi

Valorizează consecvenţa Se caracterizează prin inconsecvenţă (sfaturi

„ad-hoc”, fără urmări sau implicaţii)

Aplică aceeaşi modalitate de tratare a

situaţiilor de la o persoană la alta;

echidistanţă, indiferent de rasă, confesiune,

sex, statut economic

Tratează inconsecvent indivizii şi situaţiile,

în funcţie de beneficiile pe care le pot aduce

Consecvenţă în timp Inconsecvenţă în timp

Consecvenţă între ceea ce se spune şi ceea

ce se face

Presupune acţiuni şi discursuri făţarnice; nu

există consecvenţă între ceea ce se afirmă şi

modul în care se acţionează

Consecvenţă de la o Regulă la alta sau de la Este inconsecventă de la o regulă enunţată la

un Principiu la altul (de observat eventualele

conflicte – poate fi nevoie de ierarhizarea

regulilor după care luăm deciziile)

alta sau presupune evitarea urmăririi unei

reguli

Este dialectică (deschisă, provocatoare).

Cere motivarea opiniilor; evaluează în

funcţie de calitatea argumentelor aduse în

sprijinul unei idei

Este dogmatică; se remarcă prin lipsa

dorinţei de a discuta motivaţii raţionale;

moralistul se supune orbeşte autorităţii;

uneori, poate manifesta intoleranţă faţă de

discuţiile libere

Este analitică, de perspectivă, logică; face

uz de argumente şi dovezi

Este pragmatică; accentuează consecinţele

practice ale gândirii, ca determinante ale

adevărului, valorii şi înţelesului

Etica nu dă reţete de comportament. Se întreabă numai cum ar trebui să fie

comportamentul nostru în relaţiile cu ceilalţi. O cunoaştere bună a eticii le dă jurnaliştilor

şi relaţioniştilor posibilitatea de a recunoaşte o dilemă morală. Astfel, îşi pot dezvolta un

sistem propriu de convingeri înainte de a le accepta sau a le contrazice pe ale altora.

S-a spus, pe drept cuvânt, că interiorizăm reguli. Avem iluzia că suntem conduşi din

interior, că gândim singuri. Uneori, ajungem la un tip de autonomie foarte necesară în

calitatea noastră de agenţi morali. Este diferită însă autonomia comunicatorului „cu

studii”, care ştie să o valorifice din punct de vedere uman şi profesional. Acum, informaţia

vitală este generată, controlată şi distribuită conştient, spre binele public.

În general, produsele media reflectă judecata colectivă a „agenţilor morali”. Ele sunt

de preferat unui conţinut determinat de aderarea necondiţionată la tradiţii şi la mituri. Nici

„codurile etice” elaborate de management nu sunt inofensive.

Institutul de Studii despre Societate, Etică şi Viaţă (“Institute of Society, Ethics and

Life Sciences”) din Hastings a sugerat că există cinci obiective ale unui curs de etică:

1. recunoaşterea problemelor de etică

2. dezvoltarea unor aptitudini analitice

3. tolerarea divergenţelor , dar şi opunerea unei rezistenţe faţă de acestea

4. stimularea imaginaţiei morale

5. formarea unui simţ al obligaţiei morale şi al responsabilităţii personale

1) Recunoaşterea problemelor de etică

Uneori, deşi este vorba despre ceva legal, acesta poate să nu fie şi etic, acest aspect

fiind precizat mai uşor dacă utilizăm influenţa comunicatorilor asupra societăţii de astăzi,

De aceea, ne propunem să „ascuţim” abilitatea de a descoperi dimensiunea şi implicaţiile

etice ale diferitelor practici şi politici.

2) Dezvoltarea unor aptitudini analitice

Tensiunea dinamică în urma unui schimb de idei trebuie considerată stimulativă. De

la relativism, egoism, utilitarism şi deontologie la textul articolelor de presă, distanţa nu ar

trebui să fie insurmontabilă. Colectarea informaţiei, tehnicile de redactare, dezvoltarea unei

campanii de relaţii publice sau publicitate, toate reprezintă abilităţi practice importante,

despre care se consideră că trebuie să se afle în bagajul de cunoştinţe al oricărui

comunicator „specializat”. Numai astfel se pune problema analizării unor probleme etice,

ale căror rezolvări trec dincolo de simplele abilităţi „tehnice”.

3) Tolerarea divergenţelor , dar şi opunerea unei rezistenţe faţă de acestea

În situaţiile cu implicaţii etice – la curs sau în activitatea profesională – este

fundamental dialogul. Din acest dialog, pot rezulta divergenţe şi ambiguităţi. Vom învăţa

acum că nu toate întrebările pot avea răspunsuri clare. Dar vom înţelege că, în viaţă şi în

profesie, este important să punem întrebările potrivite şi să ne susţinem ideile prin

argumente potrivite - pertinente, logice şi coerente. Cele mai importante întrebări sunt

acum de ce? şi cum?.

4) Stimularea imaginaţiei morale

Spre deosebire de alţii, profesioniştii din comunicare au de-a face cu membri

nedefiniţi ai publicului. Din această cauză, nu simt empatie pentru cei despre care scriu, pe

care încearcă să-i persuadeze sau cărora le dau socoteală – surse şi public.

Astfel, cursul de etică va încerca să reitereze faptul că publicul are dreptul la

informare, în concordanţă cu normele şi principiile care ar trebui să acţioneze ca veritabili

factori de „limitare”.

Pentru a sluji publicului, practicienii trebuie să-i ajute pe membrii acestuia să

înţeleagă mesajele variate din mass-media. De aceea, comunicatorii studiază lumea. Îi

analizează forţele care o fac să funcţioneze, iar concluziile sunt puse la dispoziţia

publicului. Astfel, soluţiile de genul „descurcă-te cu ce ai la îndemână”, „dacă e bun pentru

concurenţă, e bun şi pentru noi” sau „dacă e legal, e şi etic”, nu se mai acceptă.

Ni se pare uneori că este responsabilitatea publicului, nu a comunicatorului să

găsească un sens în activitatea de informare, persuasiune sau divertisment. Uneori,

jurnaliştii se concentrează pe dead-line şi nu mai analizează impactul cuvântului scris.

Alteori, relaţioniştii realizează comunicate de presă strict din punctul de vedere al

organizaţiei sau dezvoltă o campanie fiind prinşi între informare şi persuadare. Uită să

controleze efectele mesajului, pentru a verifica eficienţa demersului.

5) Formarea unui simţ al obligaţiei morale şi al responsabilităţii personale

Întrebări ca „de ce ar trebui să fim morali?”, „care sunt îndatoririle /

responsabilităţile unui comunicator?” (în raport cu libertăţile) devin acum legitime.

Libertatea de a lua decizii este limitată de mass-media. Profesioniştii acţionează în

interiorul unor instituţii orientate către profit. Dar comportamentul lor ar trebui bazat pe

principii. „Să spunem adevărul”, „să minimizăm efectele negative”, „să le optimizăm pe

cele pozitive”…Totuşi, rămâne de văzut dacă acest lucru se întâmplă în practică…

Practicienii au fost învăţaţi să se detaşeze de evenimente, să renunţe la judecata

proprie, să nu se implice. Este important să conştientizăm însă conflictele care pot apărea

între angajamentele luate în mod individual şi cele ale organizaţiei. În orice caz,

responsabilitatea faţă de public este aceeaşi.

În final, vă propunem o poveste: Mitul lui Gyges (Platon)

Gyges este un păstor aflat în slujba regelui. Îşi păzeşte turma şi, în acest timp, se produce un

cutremur în urma căruia se despică pământul. În prăpastie, vede un cal sculptat, cu ferestre scobite pe

laterale. Pe ferestre, vede un trup gol, care nu are altceva decât un inel de aur. Ia inelul. Se întâlneşte

cu alţi păstori şi observă întâmplător că, dacă întoarce montura inelului spre interior, devine invizibil.

Se simte tentat. Reuşind să devină mesagerul curţii regale, o seduce pe regină, îl omoară pe rege şi

preia puterea.

Aplicaţii:

Să presupunem că inelul ar ajunge la o persoană onestă. Ar putea

fi ea tentată să facă lucruri imorale sau ilegale? Fac oamenii bine

numai când sunt obligaţi? De ce suntem buni?

Exemplul plătitorilor de taxe. Aţi mai plăti impozitul dacă aţi fi

siguri că nu veţi fi prinşi şi pedepsiţi?

Ce aţi face dacă inelul ar exista şi l-aţi avea pe deget? Ce implicaţii

poate avea în mass-media? Ce consecinţe credeţi că ar avea

asupra naturii umane?

Cel mai mare bine şi cel mai mare rău în domeniul comunicării

astăzi

Ce nu aţi accepta niciodată? De ce?

Curs 3

Luarea deciziei – implicaţii etice, morale deontologice şi legale

Etica presupune, după cum am remarcat, luarea unor decizii. Dacă unele dintre acestea sunt minore şi au consecinţe mărunte, altele sunt importante şi pot avea consecinţe deosebite.

Cum luăm deciziile? În lipsa unei analize temeinice a fenomenului, cei mai mulţi dintre noi iau deciziile în mod instinctiv şi chiar neglijent. Din punct de vedere etic, există orientări şi principii filozofice pe care specialistul în comunicare le poate utiliza în activitatea sa, fără a se crampona în teorii şi concepte dificile şi greu de aplicat.

Pentru a putea exprima mai exact standardele procesului de luare a deciziei, am folosit un model de luare a deciziei. Profesorul Frank Deaver îl consideră reprezentativ mai ales pentru cele patru abordări în procesul de luare a deciziei. Deşi decizia are la bază unul dintre “argumentele” care vor fi precizate, cel mai des deciziile noastre se vor baza pe combinarea a două sau chiar mai multe dintre aceste abordări. De fapt, remarcă faptul că deciziile regretate anterior sunt cele luate prematur, în baza exclusivă a unuia dintre factori.

Câteva dintre deciziile elementare dovedesc acest lucru: autoritatea (ne oprim la culoarea roşu a semaforului pentru că recunoaştem autoritatea legii); afectele (acceptăm o invitaţie socială datorită sentimentelor faţă de cel care şi-a manifestat ospitalitatea); precedentul (purtăm o haină groasă într-o zi de iarnă datorită experienţei anterioare cu privire la anotimpuri); logica (nu cumpărăm ceea ce dorim, pentru că ştim că bugetul nu ne permite acea cheltuială). Specialistul în comunicare este însă forţat să ia decizii de o importanţă mult mai mare, iar consecinţele unei decizii greşite sunt serioase

I. Autoritatea – factor în luarea deciziilor

O sursă de autorităţii este legea, care ne influenţează în luarea multor decizii. De cele mai multe ori, considerăm că legea este dreaptă. Avem tendinţa să o acceptăm ca pe acel “ceva” decis de societate ca fiind corect şi drept. Câteodată, decidem să ne abatem (nu oprim într-o intersecţie, ci numai încetinim, mai ales dacă nu este niciun poliţist în zonă). Vom plăti amenda în ciuda voinţei noastre, dacă vom fi prinşi…

Alteori, considerăm o lege nedreaptă. Decidem să nu o respectăm, în numele altora, mai înalte, ale eticii sau moralităţii. Exemplul vine din istoria SUA şi se referă la segregarea rasială. Nerespectarea legii echivala cu punerea sub semnul întrebării a corectitudinii ei din punct de vedere etic. Încălcarea legii era pedepsită, chiar dacă, uneori, chiar comunitatea recunoştea faptul că ceea era legal nu era şi etic.

Mulţi privesc religia ca pe o lege înaltă, pe Dumnezeu asimilându-l cu Autoritatea. Pentru credincioşi, legea divină este, astfel, puternic motivatoare, chiar dacă nu toţi au aceeaşi religie sau acelaşi mod de interpretare a legii divine.

Şi părinţii reprezintă un important factor de influenţă asupra copiilor. Aceasta se micşorează odată cu creşterea în vârstă. Respectul este diferit la indivizi diferiţi, iar autoritatea părintească are, ca şi religia, influenţă variată. Ştim totuşi că o relaţie de familie bună, devenită exemplu, poate influenţa individul pe toată perioada vieţii, părinţii devenind adevărate personaje învestite cu autoritate.

Relaţia angajat-angajator presupune şi ea un grad de autoritate. Acceptând o slujbă, ne supunem autorităţii unui “şef” (care este, întotdeauna, privit în acest fel…). Ne supunem însă doar autorităţii din punct de vedere profesional, refuzând o supunere completă. Mai ales dacă ordinele primite încalcă flagrant codurile etice, morala sau judecata noastră.

II. Afectele reprezintă, consideră profesorul Deaver, cea mai intangibilă parte dintre influenţele asupra deciziei, fiind plasată în opoziţie cu autoritatea. Autoritatea este definită, iar sentimentul este resimţit. Autoritatea implică factori externi, sentimentele sunt interiorizate. Emoţiile – greu de descris, de definit, de cuantificat, reprezintă un factor important în luarea deciziei chiar şi pentru cei mai profesionişti dintre noi. Spunem “aşa am simţit că e bine”…

O asemenea decizie poate ignora autoritatea şi precedentul, sfidând logica. De aceea, se consideră că sentimentul este determinantul cel mai puţin stabil şi mai periculos în luarea unei decizii.

III. Precedentul – factorul care priveşte în trecut este important. Folosim experienţa noastră sau pe a altora. Alteori, mergem chiar în istorie pentru precedente, bazându-ne pe argumentul că trecutul reprezintă un sprijin solid pentru decizia din prezent. Trebuie să ţinem seama însă, că, lucrând cu omul, schimbarea şi evoluţia trebuie să reprezinte factori de luat în seamă.

Dacă decidem să utilizăm precedentul, vom alege, prin comparaţie, între o experienţă similară şi una contrară şi vom decide, de fapt, dacă vom repeta experienţa sau o vom modifica. Trebuie să avem grijă să nu “confecţionăm” asemănări între o situaţie şi alta.

IV. Logica este un factor care implică alegerea conştientă. Ne întrebăm “Ce-ar fi dacă…?”, anticipând decizii şi privind spre viitor. Ne orientăm către rezultate. Nu uităm că una dintre funcţiile logicii este rezolvarea problemelor. Pentru a avea succes, ne trebuie calm şi detaşare. Uneori, lăsăm autoritatea să gândească pentru noi. Alteori, ne ghidăm după un precedent nefericit sau, şi mai rău, ne lăsăm pradă afectelor.

Un prim pas îl reprezintă identificarea corectă a problemei. Decidem în cumpărarea unei maşini întrebându-ne asupra mărcii, uitând că nevoia este aceea a unui mijloc de transport. Nu ne întrebăm înainte dacă nu ar fi posibilă o altă variantă. Dacă nu ne putem muta mai aproape, dacă nu putem merge cu bicicleta, dacă nu ne place autobuzul şi nu ne putem repara maşina veche, abia atunci ne justifică decizia. Şi aşa ar trebui să punem în balanţă factori diferiţi, în măsură să justifice o decizie sau alta. În funcţie de venituri, economii, credite posibile sau alte obligaţii, ne putem permite o maşină nouă sau o maşină ultimul model la mâna a doua sau una veche şi ieftină.

Este adevărat că, de obicei, concluziile logice pot fi frustrante, diferite de dorinţa emoţională.

În concluzie, autoritatea poate fi utilă dacă nu degenerează într-o atitudine escapistă, pentru a evita responsabilitatea luării deciziei; afectele sunt utile dacă nu le permitem să cântărească mai mult decât alţi factori tangibili; precedentul nu trebuie evaluat exclusiv

din perspectiva similitudinilor cu dilema curentă; logica trebuie temperată şi dublată de onestitate intelectuală.

De obicei, ne place să amânăm decizia. Nu ne permitem acest lucru la nesfârşit, mai ales că nu putem fi siguri că va exista un singur curs de acţiune posibil. Uneori, deciziile etice ne sunt impuse – între două tipuri de bine sau un rău şi un rău mai mic.

Înţelepciunea vremurilor

Consecvenţa etică presupune aderare la principii. În general noi toţi ne considerăm persoane cu principii. Nu ne pricepem să explică termenul, dar “vrem să facem ceea ce e mai bine”.

Uneori, au fost studiate de deontologie, alteori de teleologie. Astfel, de la “deon” (îndatorire) până la “teleos” (cauză şi efect), teoriile au în vedere fie îndatoririle privite în mod absolut, fie scopurile dorite (rezultatele acţiunilor). De obicei, chiar şi fără să ştim sensul ştiinţific al termenilor, avem tendinţa de a lua decizii etice din perspectivă deontologică mai degrabă decât teleologică.

“Cred în a face bine tuturor şi a nu face rău nimănui”, spunem uneori. Afirmaţia este o practică a ceea ce societăţile occidentale numesc filozofia iudeo-creştină, rezumată ca respectul pentru ceilalţi (dragostea frăţească). Deşi lăudabil, este mai degrabă idealist decât practic. De obicei “a face bine” unei persoane atrage “a face rău” alteia (contractul benefic doar pentru una dintre părţi, nu toate articolele sunt de primă pagină, şi nici un post excepţional nu poate fi al tuturor). Astfel, se fac alegeri care favorizează o persoană în detrimentul alteia.

“Cred că Binele este bine şi Răul este rău. Voi face mereu ceea ce e bine”, afirmăm. Este o afirmare a absolutismului. Ne susţinem credinţa în loialitatea supremă faţă de îndatoriri, de consecvenţa deciziilor şi universalism. De aceea, ajungem să avem adevărate liste de bune şi de rele. Unii susţin chiar că acţiunile “bune” ar trebui clasificate în funcţie de priorităţi. Spre exemplu, este bine să ne ţinem o promisiune dar o prioritate de ordin etic ne-ar putea face să o încălcăm. Nu e bine să ucizi, dar cine nu ar ucide pentru a-i apăra pe cei dragi?

“Cred în a face ceea ce e mai bine pentru cei mai mulţi oameni”, pretind alţii. Este o rezumare a principiului utilitarismului, numit şi convenţionalism. Se pune accentul pe rezultatele finale, pe caracterul practic. Este un principiu cu un caracter aproape democratic (este nevoie numai de înşirarea rezultatelor dezirabil vs. indezirabil sau a celor care sunt ajutaţi vs. răniţi). Uneori, acest principiu poate intra în conflict cu altele (Ex. Robin Hood fura de la bogaţi şi le dădea săracilor – rezultat lăudabil prin încălcarea altor norme; alţii au justificat sclavia…)

“Cred în evitarea extremelor şi în găsirea căii de mijloc acceptabile”. O afirmaţie în sprijinul ideii de compromis, de alternativă. Astfel, orice regulă are excepţiile sale, iar o persoană etică ar trebui să nu fie una dogmatică, ci deschisă. Un filozof a propus chiar analizarea gradului de acceptabilitate a unei decizii din partea celor afectaţi de ea (“adevărul este la mijloc”). Slăbiciunea ideii de supremaţie a compromisului este evidentă: poate duce la evitarea deciziei.

Concluzia este clară: fiecare principiu are aspecte pozitive şi negative, mai ales dacă se loveşte de practică. De aceea, profesorul Frank Deaver propune un exerciţiu interesant. Presupunând că suntem angajaţi într-o anumită meserie, trebuie să încercăm să ne ducem la bun sfârşit îndatoririle zilnice într-un mod etic. Ca “sprijin” şi factor de influenţă, vom avea sfatul unuia sau al altuia dintre filozofi, care ne-ar fi colegi de birou.

a) Dacă am lucra în acelaşi birou cu John Stuart Mill (autorul principiului utilitarismului conform căruia deciziile etice s-ar concretiza în cea mai mare cantitate de fericire adusă unui număr cât mai mare de oameni sau a beneficiului adus acestora). Astfel, beneficiile ar trebui să fie mai bune decât altele, iar prejudiciile, mai puţin dureroase decât altele.

În calitatea noastră de comunicator profesionist utilitarist, ne-am testa deciziile prin:

O listă completă a acţiunilor posibile Identificarea persoanelor cel mai probabil afectate pozitiv sau negativ de acţiuni Stabilirea consecinţelor pentru fiecare opţiune, în funcţie de numărul de persoane

care vor beneficia de ea sau vor avea de suferit Alegerea consecinţei care să asigure cel mai mare beneficiu unui număr cât mai

mare de persoane sau provoacă prejudicii unui număr cât mai mic de persoane

b) În birou cu Immanuel Kant, am asculta de îndatoririle profesionale, în numele aşa numitului “imperativ categoric”. Astfel, nu vom face niciodată o regulă pe care să nu o putem universaliza (nu există excepţii de la regulă!) şi vom respecta umanitatea în orice individ, tratând omul ca pe un scop în sine, nu ca pe un simplu mijloc de îndeplinire a unui scop.

Comunicatorul subordonat al lui Kant, va trebui: Să decidă ce vrea să facă Să stabilească regula profesională aplicabilă în caz că se va continua acţiunea

conform acelei decizii Să încerce universalizarea normei, aplicând-o tuturor oamenilor Să se întrebe dacă norma respectă demnitatea şi binele comun al celor implicaţi În cazul unui răspuns pozitiv, să aplice norma; în cazul unui răspuns negativ, să o

modifice

c) În birou cu Aristotel ar trebui să fie un comunicator “plin de virtute” sau “un om bun care comunică bine”. Subordonatul lui ar trebui să caute o “cale de aur”, o postură de compromis bazată pe virtutea morală, departe de opiniile care presupun exces sau deficienţă. Spre exemplu, dacă, într-o situaţie neplăcută, o persoană a ales să dea înapoi (tot o decizie!), a ales calea deficienţei. La extrema cealaltă, este persoana care face ceva nesăbuit, alegând excesul.

d) John Rawls ar insista să ne tragem pe ochi un “val al ignoranţei”, să ne lăsăm deoparte propria identitate pentru a analiza punctele de vedere şi interesele

celor implicaţi. Pentru ca un comunicator specializat să-şi testeze decizia, ar trebui

să elaboreze o listă a celor afectaţi de decizie (audienţă, surse, clienţi, superiori, colegi, acţionari)

în spatele unui “val al ignoranţei”, renunţă la identitatea proprie şi iau în calcul identităţile celor afectaţi de decizie

îşi imaginează o discuţie între “jucătorii” aflaţi la adăpostul “măştilor”; decizia asupra căreia ei vor fi căzut de acord ar fi cea mai bună

Astfel, principiul s-ar reuma ca “a te pune în locul celorlalţi”!!

e) Un teolog iudeo-creştin ar susţine că toţi oamenii – deci şi comunicatorii – trebuie să adere la un comportament moral sau la virtute morală, să iubească şi să respecte umanitatea. Supunându-se obligaţiei de “dragoste frăţească” (agape), o grijă fără egoism, orientată spre ceilalţi din iubire pentru ei, ar adopta un comportament distinct de prietenie, caritate, bunăvoinţă sau alte noţiuni mai atenuate. Agape înseamnă că fiecare persoană merită să fie iubită, fie că este slabă sau puternică, minoritate sau majoritate, inamic sau prieten ideologic. Norma iudeo-creştină dă şi iartă cu o spontaneitate necalculată, din abnegaţie pentru binele aproapelui.

f) Sir David Ross ar insista asupra unor decizii prima facie. Sunt îndatoriri urmărite consecvent, dacă nu intervin alte considerente. Toate persoanele au în mod intuitiv aceste îndatoriri morale, dar unele sunt mai importante decât altele:

Lipsa intenţiei răuvoitoare (nu face rău cuiva intenţionat!) Fidelitatea (ţine-ţi promisiunile implicite şi explicite!) Reparaţia (revanşează-te pentru greşelile anterioare!) Dreptatea (gândeşte-te la meritele sau nevoile cuiva) Auto-perfecţionarea (îmbunătăţeşte-şi propria virtute şi inteligenţă!) Recunoştinţa (fii bun cu cel care a fost bun cu tine!) Caracterul benefic (încearcă să faci lumea un loc mai bun!)

În caz de dilemă etică, Ross ne-ar sfătui: - Să adunăm fapte şi motive relevante pentru a ajunge la deciziile alternative de acţiune- Să ne întrebăm care ar fi consideraţiile care ar cântări mai mult ca prima facie- Să înţelegem că încălcarea unei obligaţii prima facie pe parcursul unei acţiuni trebuie să

justificăm încălcarea prin altele mai importante Astfel, cu cât datoria morală încălcată cântăreşte mai greu, cu atât mai multe îndatoriri respectate trebuie să o echilibreze.

Zece întrebări pentru o Decizie Societatea Jurnaliştilor Profesionişti oferă o listă cu zece întrebări de verificare pentru că, pentru a lua decizii etice, jurnalistul trebuie să formuleze corect întrebările. Deşi iniţial

erau doar pentru jurnaliştii de presă scrisă, acum se pot aplica pentru audiovizual, dar şi pentru specialişti din relaţii publice şi publicitate:a) Ce ştiu? Ce trebuie să ştiu; b) care este scopul meu ca profesionist? (în ceea ce priveşte comunicarea); c) care sunt preocupările mele legate de etică?; d) care sunt politicile organizaţionale şi îndrumările profesionale de care trebuie să ţin cont?; e) cum îi pot include pe ceilalţi – cu perspectivele şi ideile lor – în procesul de luare a deciziei? f) cine sunt cei afectaţi de decizia mea? Care sunt motivaţiile lor? Care dintre ele sunt legitime?; g) ce-ar fi dacă rolurile s-ar inversa? Cum m-aş simţi eu în situaţia celor implicaţi? h) care sunt consecinţele acţiunilor mele (pe termen scurt şi lung); i) care sunt alternativele mele pentru maximizarea responsabilităţii mele în comunicarea adevărului şi minimizarea prejudiciilor?; j) pot eu, clar şi deplin, să-mi justific gândirea şi deciziile (faţă de colegi, public, persoanele implicate)?

Studiu de caz : Fotojurnalismul şi tragediile

Copiii din cartier se joacă într-un parc unde exista un mic lac aflat pe domeniul public. S-a primit un apel la Poliţie şi Ambulanţă prin care se anunţa dispariţia unui băieţel despre care se crede că a căzut în lac. Un fotoreporter de la un ziar ajunge la faţa locului înainte ca trupul copilului să fie găsit şi scos la mal. O scenă tragică: o mamă îndurerată prăbuşită peste trupul copilului său.La ziar, se pune problema dacă respectivele fotografii trebuie publicate lângă articolul despre cazul de înec. Unii redactori susţin că nu trebuie publicată din respect pentru mama îndurerată. Fiind vorba despre domeniul public, nu există, legal, interdicţie cu privire la difuzarea imaginilor. Alţii spun că, din contră, fotografia i-ar face pe părinţi mai atenţi la copiii lor, justificând un mijloc de evitare a unor cazuri similare.

Ce aţi decide, dacă:- Aţi fi redactor şef?- Aţi fi reprezentantul Primăriei care trebuie să pregătească un comunicat de presă?- Aţi fi un membru al familiei îndoliate?- Aţi fi şi jurnalist / PR-ist şi părinte?

Curs4 “Aplicarea” eticii: Conştiinţă. Moralitate. Judecată

În spital public dintr-un mic oraş, unicul, un angajat a fost muşcat de un păianjen. Muşcătura nu era gravă. Personalul ştia însă că, dacă ar fi fost muşcat un pacient, viaţa acestuia ar fi putut fi în pericol. O parte dintre cei care ştiau considerau că, dacă a apărut o insectă, era cu siguranţă vorba despre mai multe. Pentru protecţia pacienţilor şi a angajaţilor, era necesară chemarea celor de la dezinsecţie. Numai că, această problemă făcută publică, ar fi putut provoca neîncredere, teamă, panică. (Un singur spital echivala cu imposibilitatea transferului).

Are loc o şedinţă cu uşile închise. Se ia decizia de a se evacua câte un etaj “pentru curăţenie şi salubrizare” (varianta oficială). Debbie Moreland, responsabila de relaţii publice a spitalului, a fost instruită să nu dea nicio declaraţie publică legată de subiect, iar, dacă ar fi fost “obligată”, să susţină varianta oficială.

Secretele nu rezistă însă. Un angajat împărtăşeşte informaţia familiei. Foarte curând, Richard Clayton, un reporter, află şi se hotărăşte să investigheze. O cunoscuse pe Debbie anterior şi merge direct la ea. Nu se lasă convins, exercită presiuni pentru a revela ceea ce consideră “o realitate ascunsă”.

În acest punct, apare dilema etică proprie jurnalismului şi relaţiilor publice. Prin definiţie, jurnalistul cere o relatare completă a unor informaţii corecte pentru a le transmite publicului. Pe de altă parte, tot prin definiţie, un relaţionist prezintă o informaţie care nu numai că promovează, dar şi protejează organizaţia. Debbie şi Richard, considerate persoane etice, se află acum pe poziţii conflictuale. Îşi pot îndeplini ei îndatoririle de o manieră etică? Ar fi “profesional” din parte lui Debbie să aibă încredere în Richard şi să-i ceară să nu publice nimic despre subiect, până nu este gata curăţenia? Poate fi onestă faţă de el fără a fi neloială faţă de spital / îndatoriri? // Ar fi deontologic din partea lui Richard ca, aflând informaţia, să nu o publice? Ar trebui să scrie despre subiect, subliniind eforturile spitalului pentru bunăstarea pacienţilor? Este loial să scrie un material cu informaţia pe care o ştie deja (dar publicând şi ceea ce Debbie îi ceruse să ascundă). Putem spune că unul acţionează Bine şi altul Rău? Răspunsul nu este simplu. Decizia trebuie justificată din punct de vedere etic.

I. De ce există o etică a comunicării?

Pentru că există mulţi profesionişti sau amatori preocupaţi de acest subiect. Ne întrebăm ce înseamnă să fii “etic”, dar dincolo de teorii, patru persoane plasate în aceeaşi încăpere vor avea păreri diferite despre limitele etice, despre propriul comportament profesional şi al celor din jur.

Alteori, profesioniştii din comunicare sunt în dezacord cu liderii comunităţii sau cu publicul referitor la ceea ce e etic. De ce nu pot cădea de acord? Nu se pot auto-reglementa? De ce nu pot defini comportamentele acceptabile? Situaţia este paradoxală: profesioniştii au impact asupra publicului (care le acordă încredere), sunt controlaţi de lege (ex.: medicul, avocatul, pilotul sau instalatorul au licenţă de liberă practică şi li se certifică o competenţă de a-şi face meseria).

Când este vorba despre incompetenţă, asociaţiile de stat sau profesionale au puterea se a-i împiedica să practice meseria. Pentru a nu le dăuna altor oameni prin lipsa de etică sau prin incompetenţă, se intervine prin proceduri oficiale. Există, deci etici obligatorii a căror încălcare generează aşa-numita cenzură oficială.

Mai ales din cauza libertăţii de expresie, practicienii mass-media nu pot fi supuşi reglementărilor la fel ca cei menţionaţi anterior. Avocaţii pot fi excluşi din Barou, dar jurnaliştii sau specialiştii în RP şi publicitate (realizatorii de film sau fotografii) nu li se poate interzice de către o agenţie guvernamentală să comunice informaţia.

În absenţa unei conştiinţe individuale a comunicatorilor ca persoane, nu sunt decât foarte puţine mijloace de reglementare. Foarte greu pot fi garantate practici etice şi respectul faţă de valorile democratice. Este vorba despre un “sistem deschis”, care garantează dreptul oricărei persoane de a lua decizii într-o societate liberă.

Etica este importantă. Libertatea pare a implica o toleranţă mare faţă de comunicarea de orice tip. De aceea, dacă anticipează libertatea celui corupt şi a celui virtuos deopotrivă, dacă pune pe acelaşi plan informaţiile necesare cu cele pasibile de sancţiuni juridice, este bine să stabilim rolul eticii în mass-media. Ştim că există abuzuri de libertate în măsură să ameninţe ordinea societăţii. Libertatea discursului / presei, dreptul de a ne alege religia pot fi înlocuite cu sisteme de comunicare mult mai restrictive, pierzându-se bunul esenţial al societăţii, pentru a se preîntâmpina nişte excepţii nefericite şi tragice.

Trebuie să acceptăm că o parte dintre profesioniştii mass-media sunt adevăraţi agenţi morali, necesari într-o societate democratică. Liberi să-şi aleagă propria cale, tind să menţină un pluralism social stimul al dinamismului, dar şi ideile noi, coerente, pertinente şi aplicabile. Ne putem întoarce spre normele conservatoare ale instituţiilor profesionale pentru a căuta “norme” de comportament. Riscăm, ca specialişti în comunicare, să ne pierdem spiritul critic. Practica are capacitatea de a neutraliza libertăţile garantate şi atuurile dezvoltării tehnologiei informaţiei.

II. Nevoia de conştiinţă

Întrebarea referitoare la etica mass-media vizează tipul de conştiinţă ce pune în mişcare componentele de comunicare profesională. Societatea are flexibilitatea de a recepţiona, absorbi, utiliza mesaje diverse. Determinantul principal al acestora este puterea de decizie a comunicatorilor profesionişti.

Nu este vorba despre o “conştiinţă mandatată”, ci de acumularea mai multor decizii individuale sănătoase care să menţină pluralismul social. Comunicarea deschisă se pretează şi la definirea de alternative.

Există, pentru indivizi şi organizaţii, modele proprii de justificare pentru a ghida un comportament. Un exemplu este testul celor patru căi referitor la cele spuse, gândite sau înfăptuite: “este ADEVĂR?”, “este CORECT faţă de cei implicaţi?”, “va duce la PRIETENIE / BUNĂVOINŢĂ?”, “va fi BENEFIC pentru cei implicaţi”. Pentru a fi eficiente, metodele justificative trebuie să fie simple şi clare (pentru a fi înţelese), dar şi flexibile (aplicabile cât mai larg), ghidând luarea deciziei.

Deci, studierea eticii reprezintă un angajament luat în faţa conştiinţei - studierea autonomiei morale individuale şi colective – a utilizării responsabile a libertăţii.

III. Definirea eticii şi moralităţii

Etica provine din gr. ethos (caracter) – ceea ce face un individ pentru a avea un caracter bun. De fapt, se referă la luarea deciziilor. Avem de-a face cu noţiunile de bine şi rău. După Diogene, etica se ocupă de bazele comportamentului uman.

Moralitate provine din lat. mos, mores. Nu trebuie utilizat ca sinonim al eticii. Etica este un fundament al comportamentului uman, iar morala, practica efectivă. Moralitatea este “comportamentul obişnuit al oamenilor”. Încet, a ajuns să desemneze comportamentele conforme cu normele / obiceiurile. Altfel spus, etica ar fi comportamentul determinat de creier, iar morala, cel dictat de inimă, moralitatea ţinând mai mult de sentimente, iar etica – mai mult de intelect.

IV. Zidul legal / vs. / etic

Majoritatea oamenilor se consideră fiinţe etice. Atunci când definesc termenul, pun semnul egal între “a fi etic”, “a fi onest” şi “a face bine”.

Există o distincţie între lege şi etică. Multe dintre legile de astăzi au reprezentat cândva principii etice. Pentru a primi “mandat legal” din partea societăţii, au trebuit să fie larg acceptate şi universal dezirabile. Astfel, legea este etica devenită executorie, iar etica – o lege potenţială.

Profesorul Deaver propune un “zid”: de o parte sunt deciziile dezirabile, de alta – cele indezirabile (deciziile legale sunt considerate dezirabile, iar cele ilegale - indezirabile)

Decizii dezirabile //////// Decizii idezirabile

Legale / etice ////////

Legale //////// Lipsite de etică

Etice ///////// Ilegale Ilegale / lipsite de etică

În primul caz, multe decizii sunt uşor de luat în sens pozitiv (şi legale, şi etice). La fel, în cazul IV, despre cele în sens negativ. În al doilea caz, deşi lipsită de etică, poate fi apărată ca fiind legală, însă conştiinţa noastră o consideră imorală. Modalitatea de a ne ascunde după lege echivalează cu evitarea deciziei de a face ceea ce e corect, deoarece serveşte conştiinţa şi intelectul autorităţii (care dă legile). Cazul III este mai complicat: “nesupunere civilă” în faţa unei legi nedrepte din punct de vedere etic. Presupune înfruntarea convenţiilor, aidoma “eroilor morali” (Budda, Iisus Hristos, Maica Tereza, Ioana D’Arc). Aceştia trebuie să aibă puterea de a se oferi pe sine drept teste pentru sfidarea legii (ex. legea sinuciderii asistate). Uneori, trebuie sacrificată slujba; alteori prieteniile sau viaţa.

Astfel, legea ne spune cât de rău ne-am putea comporta. Etica spune cum trebuie să ne comportăm ca să fie bine. Diferenţa etică-lege este cea dintre “a putea” şi “a trebui”. Gândirea juridică se ocupă cu ceea ce putem (sau nu putem) face, iar cea etică de ceea ce trebuie (nu trebuie) să facem. Gândirea juridică este lineară (cu progresie logică spre concluzii), fiind orientată spre reguli. Nu caută virtutea, ci dovada. Sistemul juridic poate duce la împărţirea dreptăţii, dar nu mereu la corectitudine şi adevăr.

Pe de altă parte, un model de raţionament moral este Cutia lui Potter, creat de prof. Ralph Potter, de la Centrul de Studiere a Populaţiei de la Harvard. Reprezintă, de fapt, o serie de etape care trebuie urmate de o persoană pentru a ieşi dintr-o dilemă. Astfel, o asemnenea persoană este îndrumată să definească cu obiectivitate şi în detaliu situaţia etică sau dilema; să identifice valorile asociate cu situaţia respectivă; să injecteze o orientare a filozofiei morale ca justificare a deciziei; să decidă cui îi este loială în final. Pentru a ne asigura că o decizie este corectă, fiecare etapă trebuie nuanţată şi adaptată:

a) definirea situaţiei trebuie să se facă din mai multe puncte de vedere decât cel personal;

b) valorile sunt utile pentru explicarea raţională a comportamentelor şi pentru găsirea înţelesurilor acestora. În valori, căutăm consecvenţa. Unele pot fi instrumentale şi dezirabile (a fi săritor, onest, responsabil), iar altele – valori sau rezultate finale în sine (fericirea, siguranţa personală, sentimentul propriei realizări, egalitatea)

c) nu vorbim despre moralizare sau sfaturi ad-hoc. Sfaturile sunt generale, consecvente, conform “înţelepciunii veacurilor” (Calea de aur a lui Aristotel, imperativul categoric al lui Kant, utilitarismul lui Stuart Mill, valul ignoranţei al lui Rowls, îndatoririle “prima facie” ale lui Ross)…

d) ne întrebăm cui îi suntem loiali? Cine beneficiază?, Cine suferă?În situaţia unei loialităţi conflictuale (familie vs. angajator), trebuie să existe o altă loialitate dominantă

V. Etica şi legile

Multe dintre decizii par a fi fost luate deja în locul nostru. Totuşi, în toate societăţile se ajunge la decizii prin consens. Evoluând, acestea le transformă în legi.

Deci, legea ar fi consensul etic, definit şi prelucrat astfel încât să fie aplicabil. Este un mijloc de apărare împotriva comportamentelor potenţial ale celorlalţi. Oricum, majoritatea legilor se ocupă cu definirea comportamentelor individuale în domenii considerate de natură etică. Respectăm drepturile celorlalţi, proprietatea privată. Nu avem voie să ucidem, să furăm. Acestea sunt numai câteva dintre “legile” date de societate, definind, de fapt, etica noastră colectivă.

În cazul comunicării în masă, în societatea liberă există libertăţi: libertatea de expresie, libertatea presei care lasă informaţia să circule. Dar nu avem voie să prejudiciem bunul renume sau reputaţia unei persoane. Există chiar şi limite ale utilizării drepturilor de proprietate intelectuală. Vom oferi în acest caz acces egal unor puncte de vedere opuse sau unor contracandidaţi la un anumit post (dreptul la rectificare sau la replică…).

VI. Etica şi judecăţile individuale

Nu există un corpus de legi sau un cod oricât de detaliat care să anticipeze şi să definească deciziile etice care trebuie să fie luate de către un comunicator profesionist. Fie că este ştiri, de RP, publicitate, divertisment sau persuasiune, trebuie să ia decizii cu implicaţii etice.

Ne întoarcem deci la definirea eticii ca fiind “proces individual de luare a deciziei despre bine şi rău”. Comunicatorii nu se pot sustrage luării deciziilor. O pot amâna, dar nu evita. Dacă ar face asta, tot decizie ar fi. Pot înfrunta legea în numele eticii, dacă sunt pregătiţi să răspundă.

Oamenii sunt, în mod simultan, atât fiinţe individuale, cât şi sociale. Sunt persoane libere trăind laolaltă. Acţiunile lor îi afectează pe cei din jur. Sunt dependenţi unii de alţii. Numai pentru că au puterea de a-i afecta (în bine sau în rău) îi face să fie responsabili de actul comunicării. Cu cât mai mare este influenţa poziţiei lor în ierarhie, cu atât gradul de responsabilitate este mai mare.

Concluzia: nu avem toate răspunsurile. S-ar putea să nu ne putem justifica mereu deciziile. Important este ca un comunicator profesionist să ia decizii raţionale. Corecte, uşor de apărat prin argumente, consecvente. Un asemenea profesionist trebuie să fie responsabil şi etic, alegând între două variante în modul cel mai onest cu putinţă.

Studiu de caz: Filmarea care a dus la identificarea unui hoţ

Un cuplu de tineri urmează să se căsătorească. Un prieten al miresei se oferă să realizeze filmarea video ca dar de nuntă. Înainte de eveniment, mirele şi toţi invitaţii de sex bărbătesc îşi atârnă pardesiul în vestiar. Prietenul respectiv aşează pe raft camera de luat vederi, fără să îşi dea seama că înregistrează. După nuntă, tatăl miresei descoperă o problemă: erau 10 milioane de lei - pentru muzicanţi - într-un plic aflat în pardesiul său, iar acum plicul dispăruse. Nimeni nu văzuse nimic. A doua zi, la montajul imaginilor, banda video oferă proba: mirele luase plicul, îi inspectase conţinutul, zâmbise şi îl pusese în buzunar. Acum, cuplul este deja plecat în luna de miere. Tatăl miresei se confruntă cu o lipsă, iar cameramanul cu o dilemă etică. Ce să decidă? Propuneţi soluţii, conform Cutiei lui Potter

Fig. 1 - Cutia lui Potter

[Luarea deciziei (sau reluarea ciclului)]

Definirea situaţiei

Alegerea loialităţilor

Identificarea valorilor

Identificarea principiilor

Curs5 Libertate şi comunicare

Libertatea ne apare ca un bun care ni se cuvine. O considerăm de la sine înţeleasă. Uneori chiar abuzăm de ea, fără să apreciem ceea ce avem. Libertăţile de care ne bucurăm nu sunt aceleaşi pe care le au alţi oameni şi nici aceleaşi pe care noi înşine le-am avut cândva.

Adesea, spunând libertate, spunem şi responsabilitate. De aceea, ar trebui să avem în vedere întrebări ca: „Dacă sunt liber, sunt cu adevărat liber să fiu iresponsabil?” sau, dimpotrivă, „Dacă am o responsabilitate bine definită, sunt oare cu adevărat liber?”.

Termeni în aparenţă contradictorii, aceştia dau esenţa eticii. Exercitarea iresponsabilă a libertăţii ar submina credibilitatea, un sub-produs logic al comunicării etice. Profesional, libertatea înseamnă a lua deciziile cele mai responsabile din punct de vedere etic, dar nu sub impunerea socială sau legală, ci din proprie convingere.

Totuşi, responsabilitatea nu înseamnă supunerea în faţa capriciilor autorităţii şi, deci, o pierdere a libertăţii. Utilizată etic, aceasta slujeşte celui mai înalt bine sau sprijină cel mai înalt principiu.

În materie de etică mass-media, vom trece în vedere câteva opinii filozofice referitoare la libertăţile fundamentale. Libertatea de a comunica deschis, de la om la om, prin tipărituri sau pe calea audiovizualului, apare rareori exprimată ca atare. Este o extensie a libertăţilor umane fundamentale, ele însele instrumente ale societăţii democratice şi incompatibile cu societatea „controlată” de putere.

I. Libertarismul

John Stuart Mill este autorul englez cu unele dintre cele mai elocvente afirmaţii despre libertate. Vorbind „Despre libertatea de gândire şi discuţie”, a fost considerat „părintele libertarismului modern”. Este, de fapt, modalitatea de a înţelege conceptul de comunicare într-o societate liberă.

Este cel care susţine dreptul oricărei persoane de a se face auzită. „Dacă toţi oamenii, mai puţin unul singur, ar fi de o părere şi numai o persoană ar avea o opinie contrară, omenirea nu ar fi mai îndreptăţită să reducă acea persoană la tăcere decât ar avea acea persoană dreptul de a reduce la tăcere omenirea”. (v. Frank Deaver,Etica în mass-media, p. 60). Autorul argumentează în favoarea dreptului de exprimare a opiniei dar subliniază şi înţelepciunea oamenilor care ştiu să asculte o opinie contrară. Numai astfel, acesta va putea respinge prin contraargumente eroarea, confirmându-şi, în cel mai fericit caz, propria variantă.

Mill ne îndeamnă să nu ezităm să ascultăm şi să examinăm gândurile celor cu care suntem în dezacord. Oferă patru motive pentru acest lucru: 1) dacă refuzăm să ascultăm o opinie, putem respinge însuşi Adevărul, fără să ne dăm seama; 2) uneori, eroarea poate conţine o parte din adevăr – numai prin gânduri puse laolaltă putem avea acces la „părţile lor de adevăr”; 3) chiar dacă varianta noastră ar fi întregul Adevăr, dacă ea nu rezistă în faţa unei contestări riguroase, va deveni un fel de prejudecată, acceptată şi receptată fără a fi trecută prin raţiune; 4) nu în ultimul rând, Mill spune că o mare parte a ceea ce noi considerăm adevăruri, ne parvine pe cale emoţională, nu prin logică, iar noi le credem datorită convingerilor şi presupunerilor, nu a intelectului.

Pentru Mill, libertatea reprezintă dreptul individului matur de a gândi, a vorbi, a acţiona după bunul plac, atâta vreme cât nu le dăunează altora prin aceste lucruri. Susţine că libertatea este mai mult decât un drept – atrage după sine o responsabilitate care, neexercitată, devine dăunătoare şi pentru individ, şi pentru societate.

II. „Piaţa liberă” a ideilor

Am observat că libertarismul nu vine cu presupoziţii în ceea ce priveşte gradul de echidistanţă, corectitudine sau responsabilitate a comunicării. Afirmă doar că ea este liberă. Se presupune că, într-o societate liberă, adevărul va ieşi deasupra erorii.

John Milton (poet englez, autor al poemului epic Paradise Lost) este unul dintre adepţii conceptului de „piaţă liberă” a ideilor. În sine, piaţa este un loc public, al cererii şi ofertei. Tot astfel, ideile pot fi etalate şi oferite spre examinare. Se impune acceptarea concurenţei, a varietăţii. Ideile pot fi acceptate sau respinse, aspect care nu trebuie să ofenseze pe nimeni.

Important pentru „piaţa liberă a ideilor” este faptul că nimeni nu poate suprima ideea altcuiva şi nici ideea proprie nu îi poate fi suprimată. Ideile concurente sunt supuse publicului, fiecare persoană putându-şi exprima părerile proprii.

În teorie, această filozofie pare validă şi acceptabilă. În practică însă, mulţi dintre cei care se pretind adepţi ai ideii ar interzice, dacă ar putea, accesul altor păreri la expunerea publică. Pentru că ei toţi consideră că ştiu exact ceea ce este bine (sau rău) pentru societate. Ar fi interesat de avut în vedere următoarele situaţii:

Ar trebui societatea să permită unei firme care îşi face publicitate să pretindă lucruri exagerate despre un produs, chiar dacă se poate demonstra că aceste afirmaţii sunt neadevărate?

Ar trebui societatea să permită unui ziar să permită unui post de radio sau de televiziune să publice neadevăruri despre un candidat al opoziţiei?

Ar trebui societatea să permită unui grup confesional majoritar într-o zonă geografică sau să împiedice difuzarea unor publicaţii ale altor confesiuni / culte? Dar dacă am presupune că una dintre aceste confesiuni religioase ar promova consumul de droguri ca ritual religios?

Ar trebui societatea să permită unui comitet local să interzică difuzarea unor filme? Contează dacă motivul este vulgaritatea, violenţa sau „erezia” producţiei, din punct de vedere religios?

Ar trebui societatea să permită publicarea sau difuzarea de „mesaje ale urii” de către grupurile radicale?

Sunt numai câteva exemple de întrebări. Nu răspunsurile sunt importante, ci faptul că, apărând comunicare liberă, ne-am putea trezi asemenea acelor cu care ne pretindem în dezacord. Voltaire a spus: „S-ar putea să nu fiu de acord cu ceea ce ai tu de spus, însă voi apăra până la moarte dreptul tău de a spune ce ai spus”.

III. Teoria guvernării contractualiste (Teoria Contractului Social)

Pe măsură ce şi-au câştigat o serie de libertăţi, oamenii au dobândit protecţie legislativă, începând să vorbească despre „drepturi civile” sau „drepturi inalienabile”. Aceste sintagme se încadrează în „teoria guvernării contractualiste” a lui John Locke, care a constituit baza răsturnării teoriei dictatoriale a „dreptului divin” ca fundament al regalităţii.

Înţelegem că revoluţia nu este (numai) o răsturnare militară a unui regim. Revoluţiile încep ca o filozofie, o respingere a status quo-ului de către o persoană, un grup de gânditori

sau de persoane influente. Urmează exemplul relaţiilor publice – activitatea de persuadare a populaţiei că acea filozofie este corectă, opusă situaţiei curente. Numai după ce demersurile de relaţii publice au succes şi mai mulţi oameni devin adepţi al filozofiei, se pot formula cereri la adresa guvernării respective. Apoi poate urma răsturnarea guvernării opresive paşnic, dacă se poate, sau prin violenţă, în caz contrar.

IV. Garantarea libertăţii din perspectivă juridică

Societăţile libere şi-au creat în constituţii sau în legile cu caracter statutar, anumite definiţii ale drepturilor sau libertăţilor cetăţenilor. Acestea includ, explicit sau explicit, definiţii ale „libertăţii presei”. Diferite de la o ţară la alta, ele reprezintă un demers care este, în mod fundamental, similar.

Angajaţii din mass-media nord-americană citează, în mod constant, „libertăţile garantate de Primul Amendament”, ca şi cum acesta le-ar acorda privilegii speciale faţă de alţi cetăţeni. Lucrurile nu stau aşa, deoarece noţiunea de „libertăţi garantate de Constituţia SUA” se referă la cele patru aspecte ale libertăţii – de exprimare, a presei, de întrunire şi asociere şi de alegere a confesiunii religioase – însă nu privilegiază un anumit grup. De fapt, Primul Amendament urmăreşte ca nici un cetăţean să nu fie privat de aceste libertăţi, inclusiv aceea de a publica.

De fapt, este vorba despre „libertatea de a fi eu însumi”. Astfel, orice persoană are dreptul de a gândi pentru sine însuşi. Ca agent moral liber, are dreptul de a-şi exprima cu voce tare gândurile, de a publica şi a distribui ceea ce a rostit, de a participa la întruniri de orice tip, în limitele stabilite de lege. Important este că jurnaliştii şi relaţioniştii au aceste drepturi pentru că sunt cetăţeni ai unei ţări.

Luarea deciziilor morale nu este un proces automat, ci ţine de aplicarea unui set de principii fundamentale, care pot călăuzi individul în viaţă. Dacă agenţiile cu rol de reglementare pot oferi licenţe de funcţionare celorlalte firme şi profesii (cu drept de control asupra practicienilor acestor profesii), nu există autorizarea fluxului ideilor într-o societate liberă. O societate liberă trebuie să fie flexibilă pentru a-i tolera chiar şi pe cei ale căror acte de comunicare derivă din motive egoiste, fără a ţine seama de binele social.

Pentru a păstra libertăţile care constituie unicitatea unui sistem de comunicare în masă, cei care furnizează conţinutul mass-media trebuie să cunoască şi să urmeze standardele de performanţă ale propriei profesii. Fiecare cetăţean va trebui, la un moment dat, să ia decizii situate dincolo de alegerea dintre bine şi rău. Pentru aceasta, alegerea trebuie să se bazeze pe un sistem de principii clare care, în raport cu mesajul transmis de media, să îi permită să îşi formeze opinii sau să emită judecăţi în cunoştinţă de cauză.

V. Pe scurt despre libertate

Cu toţii credem în libertate. Dar am învăţat să o concepem cu limite. O apreciem mai ales atunci când o pierdem sau atunci când, dintr-un motiv sau altul, ne simţim lezate drepturile sau libertăţile fundamentale.

Se pune întrebarea dacă putem considera libertatea ca fiind absolută. Dacă, în numele libertăţii, ne putem permite să spunem, să publicăm, sau să difuzăm orice, fără nici un fel de limite. Este libertatea cel mai mare inamic potenţial al ei înseşi? Poate fi distrusă Libertatea, în numele respectării libertăţilor? Poate o societate să justifice reducerea la

tăcere a celor care sunt în dezacord cu ea, în numele protejării beneficiilor considerate demne de a fi menţinute?

Nu este uşor de răspuns. Este mai important că, în condiţiile unei societăţi de consum media, ne putem opri asupra acestor probleme, în condiţiile în care libertatea devine, de cele mai multe ori, instrument sau element de avertizare într-o dilemă etică în care se cere luarea unei decizii.

Studiu de caz: Când nimeni nu mişcă un deget…

Un asistent social şi-a dedicat mulţi ani din viaţă pentru a-i ajuta pe tinerii unui cartier sărac dintr-un mare oraş. I-a implicat în activităţi sportive, i-a încurajat să-şi continue educaţia, i-a ajutat să-şi găsească slujbe. Principala lui problemă a rămas traficul de droguri care se desfăşura în zonă. Era vorba despre o casă nelocuită, gata să se prăbuşească, unde se făcea noaptea trafic de droguri. Plângerile făcute la poliţie timp de mai multe luni nu au atras nicio reacţie.

Exasperat, asistentul social a stropit casa cu benzină şi i-a dat foc; a stat apoi şi a privit-o cum arde până la capăt. Martorii l-au identificat ca fiind persoana care pusese focul, dar ele nu a încercat nici să scape, nici să nege. Dimpotrivă, a încercat să-şi justifice acţiunea ca reprezentând rezolvarea pe termen scurt a unei probleme nerezolvate de autorităţi. A comparat situaţia cu acţiunile lui Martin Luther King şi ale altora angajaţi în acte de „nesupunere civilă” în faţa unor „legi injuste”, mod de rezolvare a unor probleme altminteri neglijate.

Analizaţi acest caz aplicând metoda lui Rawls de cântărire a modului în care sunt afectate toate persoanele implicate: tinerii, traficanţii de droguri, proprietarul clădirii, compania la care era asigurată clădirea….