1. Noţiuni introductive

1926- la Facultatea de Teologie din Chişinău lua fiinţă catedra de Literatură religioasă modernă. 1932- la Bucureşti se infiinţa o catedra similară. La Sibiu avea denumirea de Teologie mistică şi ascetică. Aici printre cei mai cunoscuţi profesori care au predat, se număra mitropolitul Nicolae Mladin, şi părintele Dumitru Stăniloae; a funcţionat până în anul 1948, când reforma comunistă a alungat-o din învăţământul teologic român. Profesorii care au predat-o au fost înlăturaţi din funcţie şi au suferit ani crunţi de marginalizare, persecuţie şi temniţe. În acest sens s-a spus că mai ales in sec. XX, spiritualitatea ca disciplină teologică a fost o disciplină martirică. În ceea ce priveşte denumirea disciplinei, iniţial ea s-a numit Literatura religioasă creștină. Mai târziu, N. Crainic preda la Bucureşti un curs de Istoria literaturii religioase şi bisericeşti moderne, iar la Sibiu s-a numit Teologie mistică. Alte denumiri: Spiritualitate ortodoxă ascetică şi mistică ( D. Stăniloae),

Teologie spirituală: asceza şi mistica, Teologie ascetic-mistică. Etimologie. Cuv. „asceza” nu e de origine creştină, dar spre deosebire de alte sisteme de gândire filozofice, înţelesul deplin este cel de desăvârşire, sfinţenie. Termenul provine din grecescul „ascheo” care inseamna a se strădui, prin urmare asceza în sensul de exerciţiu sau disciplinare a sufletului şi a trupului, pt crestini are sensul de mântuire. Diferite forme de asceză se identifică şi în religiile păgâne Greco-romane , orientale, în filozofiile antichităţii târzii, la pitagoreici, la stoici, platonici şi neo- platonici.

Xenofon- asceza are o conotaţie pur fizică (suma exercitiilor trupeşti, fizice care îi dau omului starea de sănătate).

Homer- îl întrebuinţează pentru a exprima idea unui lucru făcut artistic, cu migală.

Herodot- cu sensul de ornament, podoabă. Platon și filozofii stoici îl folosesc în sensul de osteneală în vederea

dobândirii virtuților. Socrate și pitagoreicii- lucrurile credinței.

Atât verbul „ascheo” cât şi substatntivul „aschisis” (asceză), și aschites(ascet) au în greaca clasică 3 categorii de sensuri:

1 | P a g e

1. Fizic: exercițiul forțelor trupești: la greci asceții- erau atleții și soldații deprinși cu arta războiului.2. Moral: exercițiul filosofic al virtuții, inteligenței și al voinței; în spirit socratic- strădania calculate și metodică de a elibera sufletul de pasiunile rele3. Religios: Filon de Alexandria- exercițiul metodic care perfecționează sufletul și îl pregătește pentru contemplația cu Dumnezeu. De la Filon acest sens trece în creștinesm unde se generalizează. Cuvintele Mântuitorului: „De voiește cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie” . Mc. 8, 34; subliniază cele două sensuri ale ascezei creștine.a. Negativă: osteneala pentru curățirea de patimib. Pozitivă: urmarea lui Hristos pe calea împlinirii poruncilor sale și al virtuților. Pentru perioada scriitorilor bisericești creștinul este comparat cu un atlet al lui Hristos.

Clement Romanul și Sfântul Ignatie Teoforul îl numesc pe gnostic (creștinul perfect) ca fiind un adevărat atlet.

Clement Alexandrinul și Origen: prin ei termenii de asceză și ascet devin curente în terminologia creștină. Ascetul este considerat omul desăvârșit iar asceza este efortul de renunțare la pacat în vederea desăvârșirii. De altfel sec. III numit secolul ascetismului savant deoarece acum se creează terminologia și învățatura ascetică, este perioada în care se pun bazele psihologice și morale ale ascezei creștine.

În învățăturile Părinților găsim elaborate o adevărată concepție duhovnicească despre viața creștină capabilă să concureze cu sistemele filosofice din care au fost împrumutate adeseori termini și concepte ulterior încreștinate. Începând cu sec. IV, secolul nașterii monahismului creștin denumirea de asceză dobândește un specific monahal. La Sfântul Atanasie, în „Viața Sfântului Antonie”, cuvântul asceză desemnează modul de a duce o viață cumpătată cât și starea de înfrânare însăși. Cu timpul și mai ales în răsărit acești termini capătă un coloritm preponderent monahal: - Aschiterion= mănăstirile- Asceticele= regulile vieții călugărești( Sfântul Vasile)

Denumirea de teologie ascetică nu o întâlnim decât în sec. XVII în Apus. De la această dată tratatele de teologie ascetică devin curente în știința teologică. Ascetica nu mai e o problemă de morală exclusiv ci una de spiritualitate.

2 | P a g e

Așadar teologia ascetică este disciplina care descrie modul în care creștinul se eliberează de păcate și de patimi și ajunge, prin lucrarea virtuților la nepătimire. Prin urmare ascetica ortodoxă se împarte în:1. Ascetica negativă: descrie mijloacele și metodele prin care creștinul se eliberează de patimile trupești și sufletești.2. Ascetica pozitivă: descrie modul în care, în locul patimilor dezrădăcinate și distruse se cultivă și se lucrează până la desăvârșire virtuțile creștine.

Definiția teologiei ascetice și mistice

I.GH. Savin:Teologia mistică este disciplina teologică care se ocupă cu studierea mijloacelor umane și divine prin care este posibilă cunoașterea imediată și intuitivă a lui Dumnezeu. N. Crainic: Teologia mistică este știința îndumnezeirii omului sau știința sfinților. Această exprimare este apropiată celei a Sfântului Atanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul care înțelegeau prin mistică îndumnezeirea oamenilor.

Astfel, teologia era considerată nu o simplă știință sau vorbire despre Dumnezeu ci, cunoașterea lui experimentală, impirică, vederea Lui care conducea spre unirea cu El.

Pr. Dumitru Stăniloae extinde această definiție spunând că spiritualitatea orodoxă prezintă procesul înaintării creștinului pe drumul desăvârșirii în Hristos, prin curățirea de patimi și prin dobândirea virtuților proces ce se săvârșește într-o anumită ordine. Cu alte cuvinte ea descrie modul în care creștinul poate înainta de la curățirea de o patimă la curățirea de alta și de odată cu aceasta la dobândirea diferitelor virtuți culminând în iubire stare care reprezintă curățirea de toate patimile și dobândirea tuturor virtuților.

Înaintând spre această culme omul înaintează totodată în unirea cu Hristos și odată cu aceasta în cunoașterea lui prin experință care este îndumnezeirea sa. (Dumitru Stăniloae)

În ceea ce privește raportul celorlalte discipline teologice, spiritualitate ortodoxă este o disciplină sistematică atât prin obiectul ei cât și prin metodele de cercetare. În timp ce dogmatica se ocupă cu adevărurile de credință, cu dogmele Bisericii, iar morala ne arată formele, căile și metodele de a ajunge la sensul ultim

3 | P a g e

al acestora, mântuirea, ascetica și mistica constituie concretizarea dogmaticii și o experimentare a adunărilor morale. Personalitatea misticului se îmbină credința în adevarurile dogmatice cu desăvârșirea morală.

2. Teologia-discurs sau experienţă, vorbire sau trăire?

În mod curent, azi prin telogie se înţelege, pe de o parte, ansamblul tuturor cunoştinţelor despre Dumnezeu, iar pe de altă parte cadrul institutionalizat în care acestea sunt predate şi însuşite. Se apreciază spre exemplu, că în România există azi 14 Facultăţi de Teologie şi 2 departamente, iar anual peste 2.000 de presoane devin licenţiate în teologie, din 40.000 de teologi. De-a lungul celor 2 milenii creştine, doar trei Sfinţi Părinţi au primit supranumele de „Teologul”:

1. Sf. Ev. Ioan Teologul, a cărui ultimă carte este Apocalipsa, nu a fost nici măcar acum deplin înţeleasă, pentru că este o carte profetică, descoperită de Dumnezeu;

2. Sf. Grigorie Teologul, vestit pentru profunzimea cuvântărilor sale despre Dumnezeu;

3. Sf. Simion Noul Teolog, considerat a fi cel mai mare mistic al Evului Mediu, care din fragedă adolescenţă a dobândit lumina necreată.

În mediul grecesc actual se mai vorbeşte de al IV-lea teolog în persoana Sf. Grigorie Palama (teologul energiilor necreate). În teologia ortodoxă română, avem pe părintele D. Stăniloae, teologul, socotit a fi sfântul cărţilor, patriarhul teologiei academice române, cel mai mare teolog ortodox al veacului XX. Dintre toate definiţiile date teologului şi teologiei, cea mai frumoasă dintre ele o dă Evagrie Ponticul în 499, care spunea că dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat eşti teolog.

Pentru Sfinţii Părinţi şi spiritualitatea ortodoxă, teologia nu este discurs sau vorbire despre Dumnezeu cât de înaltă şi meşteşugită, ci este trăire, experienţă, este simţire a existenţei, prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa lumii, în profunzimile sufletului nostru, iar acesta se realizează deplin în starea de rugăciune curată şi neîncetată.

Prin urmare, teolog adevărat nu este cel ce vorbeşte altora despre Dumnezeu doar acela care conştientizează prezenţa Părintelui ceresc în adâncul de taină, în inima sa, în împărăţia lăuntrică din chiar clipele botezului si face lucrătoare această

4 | P a g e

prezenţă dumnezeiască minunată. Cunoaşterea duhovniceasca spre deosebire de cea raţională sau discursivă are un pronunţat caracter ascetic. Dacă în cadrul cunoaşterii ştiinţifice cheia progresului o constituie insintenţa asupra obiectului cercetat, în cunoaşterea duhovnicească capitală este eliminarea de patimi şi păcate, precum şi dobândirea şi lucrarea virtuţilor creştine.

Pentru spiritualitatea ortodoxă, teologia este mai presus de toate, un dar al lui Dumnezeu şi o harismă dăruită celor ce luptă aspru cu păcatul, pentru că pe măsura purificării în sufletul nevoitorului se petrec două mari paradoxuri ale vieţii creştine: pe de o parte sufletul eliberat de zgura păcatelor şi din întunericul patimilor, pătrunde mai adânc în tainele vieţii spirituale, iar pe de altă parte, Dumnezeu, văzând şi preţuind ostenelile lui, îi descoperă tot mai mult din tainele dumnezeirii Sale.

Cunoaşterea cea mai apropiată de ceea ce este Dumnezeu în fiinţa Sa o dobândesc Sfinţii, ca unii care s-au eliberat de păcate, s-au statornicit în lucrarea faptelor bune, chiar dacă este cazul asa cum s-a intamplat cu Sf. Antonie cel Mare să fie analfabet.

Pe treptele cele mai înalte ale cunoaşterii lui Dumnezeu sau ale apofatismului, la capătul rugăciunii curate şi neîncetate despre ceea ce este în adâncul sufletului, atunci când toate cuvintele tac dau mărtuire lacrimile şi mai ales tăcerea, pentru că, precum spune Sf. Isaac Sirul „cuvintele sunt uneltele imperfecte ale vieţii acesteia, tăcerea este taina veacului viitor” .

3. Monahismul - chip al vieţuirii îngereşti

Teologul ortodox occidental, Paul Evdochimov spunea că: „între monahism şi viaţa de familie nu există o contradicţie, ci ele reprezintă Taborul şi Ermonul, două căi care conduc într-adevăr, cu mijloace specifice, către aceeaşi ţintă a vieţii, care este desăvârşirea sau îndumnezeirea” .

Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a lăsat două sisteme de morală şi spiritualitate, unul exigent pentru monahi şi unul mai lejer pentru mireni, ci ne-a lăsat tuturor una şi aceeaşi poruncă a iubirii desăvârşite care-l face pe om asemănător cu Dumnezeu şi îl uneşte deplin cu El.

În privinţa originii monahismului sunt cunoscute numeroase forme de nevoinţă creştină. Sf. Eustatie al Tesalonicului, iubitor al vieţii monahale, spune „că în vremea sa existau creştini ce se culcau pe pământul gol, alţii se plimbau goi, alţii care nu se spălau, nu-şi tăiau părul niciodată, unii se acopereau cu noroi

5 | P a g e

sau unii dormeau cu trupurile îngropate. Unii nu vorbeau, alţii trăiau în peşteri, alţii umblau toată viaţa în lanţuri, unii trăiau în pomi (Sf. Simeon Stâlpnicul), alţii se osteneau pe stâlpi, unii se hrăneau cu ierburi, alţii dormeau în sicrie, toate acestea pot fi socotite forme ale nebuniei pentru Hristos” .

Originile monahismului creştin trebuie căutat în setea omului de desăvârşire şi în eroismul spiritual, pentru că e socotit un martiriu al conştiinţei, monahismul este mai presus decât toate o problemă a vocaţiei. Există in legatura cu aceasta mai multe teorii, unele mai stranii decât altele. Sunt unii spre exemplu, care zic că originea monahismuluii trebuie căutată în India, China, în budism unde ar fi existat cu mult timp în urmă. Alţii zic că monahismul s-a născut din iudaism, elenism, gnosticism; îşi mai are originea în America precolumbiană, după cum alţii consideră că este o reacţie al celor curaţi, îmbunătăţiţi spiritual.

Organizatorii sau întemeietorii sunt consideraţi a fi Sf. Antonie cel Mare monah. idioritmic, Sf. Pahomie cel Mare monah. chinovial ( în obşte), iar cel care a legiferat legile monahale a fost Sf. Vasile cel Mare.

Din punct de vedere etimologic, denumirea grecească de „calugheron” înseamnă „bătrân bun, frumos” şi arată că monahismul este o cale prin excelenţă de cultivare a frumuseţii spirituale şi a bunătăţii crestine.

Monahismul însemna la început, celibatar pentru ca apoi să desemneze pe cel care trăia singur şi doar mai târziu să se refere la persoana care părăsind lumea şi plăcerile ei, şi-a unificat toate puterile lăuntrice şi le-a închinat lui Dumnezeu.

Centrele monahale creştine au fost iniţial Egiptul, socotit leagănul monahismului, pustia nitrică şi cea schetică, iar apoi Ţara Sfântă şi întreaga lume. Monahii au fost numiţi a fi oameni cereşti sau îngeri pământeşti, oamenii lui Dumnezeu, iar monahismul a fost socotit chipul vieţuirii îngereşti.

Viaţa monahală presupune alături de vocaţia autentică, respectarea celor trei voturi: sărăcia, castitatea şi ascultarea necondiţionată (până la păcatul şi erezia, cele două limite care dă ascultarea condiţionată).

În legătură cu viața monahală și austeritatea acesteia după 30 de ani de cercetări în pustia Egiptului din miile de chilii și așezări monahale, a fost găsit un singur pat, pentru că cea mai mare parte a vieții nevoitorii și-o trăiau în aspre nevoințe și trezvie. Alături de inventarul restrâns al chiliei , alimentația vechilor monahi era una austeră. Cei mai mulți dintre ei se hrăneau cu 2 pâini pe zi: una la ora 3 și una pentru musafiri; băutura consumată cu multă înfrânare. Avva Pamvo spunea: „Rasa călugărului trebuie să fie astfel încât dacă ar uita-o 3 zile afară să nu i-o fure nimeni”. Un bătrân înțelept al Patericului spunea că „acela care mănâncă odată pe zi este om trupesc iar cel ce mănâncă de 2-3 ori pe zi este fiară”.

6 | P a g e

Paladie recomandă mai degrabă consumul cu discernământ al vinului decât al apei cu mândrie. Un capitol interesant îl constituie prietenia anahoreților cu fiarele, ex: avva Agaton cu șarpele, la fel Fericitul Ieronim cu leul, Sf. Serafim de Sarov cu ursul Mișa . Fiind o viață atât de înaltă și bogată, viața monahală s-a bucurat de o bogată literatură, paterice, filocalii, zbornice „mărturisiri ale unor nevoitori sub forma unor sentințe, centurii (100 cuvinte pentru aceeași temă)”. În legătură cu viitorul monahismului se spune că pe patul de moarte, avva Pahomie a avut o vedenie în care Mântuitorul sub chip de înger i-ar fi profețit întru vremurile de apoi o decădere a chipului îngeresc de viețuire, iar părintele D. Stăniloae considera că monahismul își va păstra demnnitatea și prețuirea care și-a câștigat-o de-a lungul veacurilor, prin întoarcerea la vechile rânduieli monahale și respectarea acestora .

Lumea cale spre Rai sau cale spre Iad?

Sfântul Apostol Pavel spune că omul are de luptat în această viață, cu 3 mari dușmani: lumea, trupul și diavolul. Sf. Isac Sirul, Sf. Ioan Scărarul socotesc lumea o ispititoare și o amăgitoare care încearcă să ne cuprindă și sa ne scufunde în plăcerile ei. Atitudinea creștinului față de lume și lucrurile pe care o compun precum si față de timpul lumii prezente este una fundamentală în planul mântuirii și vieții veșnice.

Spiritualitatea ortodoxă folosește atât denumirea de lume cu un sens oarecum negativ ca suma a păcatelor , dar și cel de cosmos = podoabă, armonie in greacă, și arată modul în care Dumnezeu a zidit lumea din iubirea nesfârșită și cu dumnezeiasca înțelepciune. Sf Maxim Mărturisitorul dezvoltă o învățătură referitoare la raționalitatea intrinsecă sau interioară a creației. Sf. Părinte spune că atunci când a zidit lumea ca întreg, dar și fiecare lucru în parte, Dumnezeu a așezat în ele un Logos, adică o rațiune .

În acest Logos erau cuprinse pe de o parte scopul, modul şi calităţile lucrului respectiv, precum vocaţia sa fiinţială, desăvârşirea. Raţiunile inferioare conduceau spre cele spirituale, toate acestea către raţiunea supremă, Logosul divin Întrupat. Iniţial, raţiunile lucrurilor erau toate bune şi duhovniceşti şi-l ajutau pe om în urcuşul său către Părintele ceresc. Prin păcat, omul a subiectivizat raţiunile prime ontologice şi obictive ale lucrurilor, căutând la ele partea de plăcere, ceea ce a dus la îndumnezeirea creaţiei prin care omul în loc să se închine Creatorului se închină pătimaş, creaţiei sale , ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul în ideea sa. Alături de creaţie, în scrierile duhovniceşti răsăritene, sunt făcute bogate referinţe

7 | P a g e

la un alt spaţiu anume: pustiul care este socotit pe de o parte un tărâm al războiului nevăzut, iar pe de altă parte o şcoală a desăvârşirii şi o academiei a sfinţeniei. În scrierile duhovniceşi se face adesea referire la moartea faţă de lume, la ura ei, la fuga şi lepădarea de lume. Însă aceste nu trebuie înţelese dintr-o perspectivă fizică ci dint-una spirituală, ca ură sau lepădare nu de lume ci de pacatele si patimile care se pot lucra prin intermediul ei.

Prin despătimire contemplativul redescoperă rațiunile ontologice ale lucrurilor și le folosește pe toate conform bunelor voiri ale lui Dumnezeu iar lumea, se tranformă pentru el într-o scară spre Împărăția lui Dumnezeu.

Aceasta este taina materiei înduhovnicite de elementul spiritual. Dintre toate definițiile date timpului vieții prezente, în spiritualitatea răsăriteană cea mai importanta este aceea de interval între bătaia lui Dumnezeu la poarta sufletului nostru și dragostea noastră de a-I deschide.

Spiritualitatea ortodoxă ne recomandă să trăim fiecare clipă a vieții ca și cum aceasta ar fi ultima, cu responsabilitate și încercând să dăm fiecărui moment o semnificație spirituală mântuitoare.

4. Antropologia duhovnicească a omului. Omul taină teologică.

Epoca în care trăim este numită epoca P.S.I., este o perioadă din istoria lumii și a vieții în care ființa umană este tot mai insistent cercetată de la stările ei patologice până la culmile sale sau cum spun părinții duhovnicești de altădată „din iadul patimilor spre raiul virtuților”. Omul este așadar tot mai insistent analizat, însă dincolo de toate eforturile științelor exacte de a descoperi unul sau altul dintre aspectele vieții sale, el nu va fi niciodată deplin cunoscut, rămânând un „agnostos” – o ființă necunoscută chiar și pentru el însuși.

Singura cale de a progresa în mod autentic în cunoașterea ființei și a vieții umane o constituie iubirea, pentru că nu putem cunoaște cu adevărat decât ceea ce iubim, după cum la fel nu putem cunoaște în mod real și nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem profund.

Dintre toate definițiile date omului, spiritualitatea ortodoxă a păstrat-o pe aceea de taină teologică; omul este un inel de legătură între cele două lumi care se caută și au nevoie una de alta: lumea materială și cea spirituală și de aceea științele care vorbesc cel mai apropiat de taina vieții sale sunt mentaologia și teologia.

Omul, potrivit credinței creștine, este alcătuire teologică; are o construcție iconică, în sensul că ontologia, rațiunea sa ultimă, nu se află în el însuși, în propria lui viață, ci în arhetipul său, după al cărui chip și asemănare a fost creat în

8 | P a g e

Dumnezeu. El se află într-o permanentă epectaza, adică într-un urcuș neîncetat către Dumnezeu; din acest motiv, orice definiție i-am da, ea nu poate descrie decât o stare fragmentară dintr-un moment dat.

Scriitorul filocalic Teognost spunea că există între Dumnezeu și sufletul omului o taină negrăită, iar progresul în cunoașterea acesteia este măsură a curățirii de păcate și patimi. Fericitul Augustin exclama la rândul său: „Ne-ai făcut pentru Tine Doamne și neliniștit este sufletul meu până când nu se va odihni întru Tine” .

Sf. Grigorie Palama spunea „că omul este însuflețit de patima divinului și nu își află deplin împlinirea decât în bogata lume spirituală” .

Este interesant de constatat cât de actuale sunt cuvintele Parinților asceți din Biserica Primară, începâd cu secolele III – IV, referitoare la bogata viață lăuntrică a omului. Psihologia abisală contemporană, nu doar că nu a reușit să depășească, nici măcar nu a reușit să echivaleze cuvintele acestor părinți despre inimă și minte, despre văzduhul inimii și fenomenologia minții, adică gândurile.

Părinții mistici vorbesc despre inimă nu doar ca un organ anatomic, fie acesta cel mai important, nici doar ca un sediu al afectivității sau a sentimentelor, ci despre un centru spiritual al întregii ființe umane în profunzimile căruia, precum învață părinții filocalici, se sălășluiște în chip minunat prin Taina Botezului Mântuitorului Iisus Hristos, Duhul Sfânt și puterile îngerești.

Marii mistici vorbesc despre o cămară de-a stânga inimii sau subconștientul patimilor și despre o cămară de-a dreapta pentru foișorul inimii sau transconștientul din care izvorăsc toate gândurile, cuvintele și faptele bune.

În legătură cu mintea și lucrările ei, Sfinţii Părinți vorbesc despre teonomie, despre autonomie și eteronomie, adică despre minte ca izvor al gândurilor dumnezeiești, al gândurilor naturale sau firești și al gândurilor rele sau drăcești. Pentru Sf. Părinți, complexul spiritual creat de coborârea minții în inimă prin trezvie și rugăciune, face din sufletul omului fie un tron sau palat al dumnezeirii, fie un locaș al duhurilor rele sau o fabrică de păcate.

Trupul - prieten sau vrăjmaș?

Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre războiul nevăzut, socotește că atletul lui Hristos (creștinul) are de biruit prin asceză 3 dușmani: lumea, trupul și diavolul.

Sf. Părinți se exprimă adeseori la trup în cuvinte sau formule negative socotindu-l prieten nerecunoscător și viclean, căruia nu trebuie să ne încredem până la moarte, un dușman aspru , iar Sf. Maxim Mărturisitorul îl numește

9 | P a g e

antihrist și moarte; însă, dincolo de aceste exprimări negative, sfinții părinți consideră trupul și toate facultățile sale a fi cel puțin neutre din punct de vedere spiritual, nefiind nici bun prin excelență (doar a fost creat așa), dar nici rău în fundamentul lui. El resimte efectele păcatului sau foloasele virtuților în funție de modul cum îl întrebuințăm.

Creștinismului, în mod deosebit Ortodoxiei, i se cuvine cinstea de a fi reabilitat în fața unor teorii gnostice și maniheiste. Sf. Ioan Scărarul vorbește despre două legi: cea a trupului și a sufletului care se află într-o luptă surdă de a-și impune supremația asupra celeilalte asupra omului. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, căile în care se poate afla trupul sunt 3 :

lucrare mai presus de fire, întâlnită la cei care și-au înduhovnicit facultățile trupești.

lucrare potrivită conform firii, prin satisfacerea rațională a trebuințelor materiale.

lucrare contrară firii întâlnită la cei care au trăit o viață întreagă în robia unui trup rebel și a poftelor sale.Din punct de vedere al spiritualității ortodoxe, asceza trupească nu înseamnă

suprimare, distrugere sau anihilare a trupului, ci înseamnă sublimare adica înduhovnicire a tuturor facultăților sale, mutarea lor într-o direcție și către o finalitate duhovnicească prin copleșirea elementului trupesc de către cel spiritual. Alături de facultățile sau energiile trupești, sf. Părinți mai vorbesc despre afecte și simțuri.

Afectele, precum setea, foamea, oboseala, teama, culminând în moarte, au intrat în fire prin căderea în păcat și sunt socotite de către Sfântul Maxim Mărturisitorul firești, neprihănite, nevinovate. Prin îndreptarea lor, într-o direcție duhovnicească, acestea devin bune și slujesc trupului în opera de îmbunătățire după cum satisfacerea necumpătată și păcătoasă transformă trupul însuși dintr-un templu al Duhului Sfânt într-un laborator de patimi și păcate.

Cu referință la simțuri, mistica ortodoxă face referire la o pereche de simțuri trupești și o pereche spirituală sau duhovnicească. În legătură cu acestea din urmă, există în literatura creștină 3 direcții:

Mai raționalistă (socotește că nu există aceste simțuri duhovnicești ci sunt decât o izbutită figură de stil al unor mistici sleiți de prea multă asceză).

O alta directie considera ca simțurile spirituale, sunt de fapt simțurile trupești înduhovnicite sau îndreptate spre o lucrare lăuntrică profundă.

Mistică prin excelență – învață că aceste simțuri duhovnicești sunt o pereche specială și total diferită de lucrări pe care contemplativul o descoperă pe treptele cele mai înalte ale vieții îmbunătățite în mod deosebit în extaz și rugăciune

10 | P a g e

Cunoscutul istoric român Nicolae Iorga spunea că în om există o logică a inimii care încă nu a fost descoperită de rațiune, pt. ca viața omului în ultimă instanță e un ocean negrait de taine si tocmai din acest motiv ascetica ortodoxa recomanda sa traim fata de trup ca si cum am avea de petrecut alaturi de el o mie de ani fara excese si in cumpatare iar fata de viata aceasta prezenta sa ne comportam ca si cum am muri in momentul urmator.

5. Elemente de ponirologie ortodoxă

1. Păcatul, boală a sufletului. Patimile cancerul vieții morale.

Moralistul român Constantin C. Pavel spunea că lumea piere dar nu își dă seama de unde vine pieirea, aruncă vina pe diferite cauze economice, sociale sau politice, dar nu realizează că adevărata și ultima cauză a tuturor relelor din viața lumii și din sufletul omului o constituie păcatul. Societatea în care trăim este una hedonistă și utilitaristă, cultivând până la extrem poftele și plăcerile și eschivându-se de orice nevoință și de la orice formă de asceză.

Sf. Maxim Mărturisitorul a dezvoltat în sec al VII-lea o teorie psihologică și duhovnicească foarte adâncă referitoare la cercul vicios, plăcere - durere. Sfântul părinte spune că „omul se află într-o căutare frenetică a satisfacerii poftelor și împlinirii plăcerilor și într-o fugă cu întreaga sa ființă din calea oricărei forme de durere” . Realitatea vieții însă, face ca plăcerea să producă o cantitate proporțională de durere, iar calea pe care o caută omul de a se elibera de aceasta o constituie aruncarea din nou în brațele unei plăceri mai intense care să compenseze suferința. Și tot așa, din plăcere, în durere și din durere în plăcere până la epuizarea ființei – trup și suflet și până la moartea fizică, spirituală și chiar moartea veșnică.

S-ar părea că Sfinții Părinți au tot mai multă dreptate atunci când spun că prințul lumii acesteia are mai multă putere asupra omului pentru că patimile par a călări neamul omenesc, în timp ce poftele bune și virtuțile sunt aruncate și izolate în sufletul a tot mai puțini creștini care doresc să-și mai conformeze viața cu un ideal duhovnicesc înbunătățit.

Literatura duhovnicească vorbește de un adevărat război nevăzut ce se poartă asupra omului și în văzduhul inimii sale în vederea zădărnicirii mântuirii. În lb greacă, denumirea pentru realitatea tristă a păcatului este aceea de „amatia” care

11 | P a g e

înseamnă greșirea țintei, pentru că într-adevăr, atât prin păcat ca o faptă accidentală, cat mai ale prin patimi ca forme generale ale păcatelor, omul greșește și își ratează ținta vieții sale care este mântuirea.

În legătură cu existența și lucrarea răului, în Spiritualitatea Răsăriteană există 2 teorii generale: a. numită substanțialistă, care consideră că răul are un ipostas propriu, că există și lucrează prin sine;b. negativistă, care socotește răul un accident, un defect antologic ce nu există prin sine, nu are o existență proprie și este o absență a binelui după cum și întunericul este absența luminii.

Cauza ultimă a răului nu este Dumnezeu și nici diavolul, ci libertatea omului prost folosită. Cu toate acestea, învățătura generală a Sf. Părinți este aceea că păcatul constituie o cădere, o stare anormală a sufletului, o boală grea a acestuia, pentru că starea naturală a sufletului, starea de sănătate a sufletului uman proprie, o constituie virtutea.

Sf. Părinți numesc foarte variat păcatul spunând spre exemplu: că el este întrebuințarea proastă a gândurilor căreia îi urmează proasta folosire a lucrurilor; păcatul este numit: întuneric, ceață, zid, haos și se vorbește despre negura, despre norii sau zgura păcatelor prin care omul se rupe și se îndepărtează de Dumnezeu.

Literatura ascetică ortodoxă vorbește despre numeroase cauze ale păcatului; spre exemplu Sf. Marcu Ascetul, scriitor filocalic, consideră că originea păcatului o constituie neîmplinirea faptelor bune după botez sau călcarea poruncilor și tot el vorbește despre trei uriași ai patimilor: neștiința, ignoranța și uitarea.

Sf Ioan Scărarul apreciază că păcatul este o formă de nesimțire duhovnicească, de împietrire a sufletului , iar Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că la originea oricărui păcat se află filaftia (iubirea păcătoasă de sine, iubirea de propria persoană, iubirea propriului trup și a plăcerilor sale).

Sf. Părinți identifică mai multe etape ale păcatului; unii dintre ei șapte, opt, părintele Cleopa 24, însă lista cea mai clară și precisă și mult mai eficientă în lupta duhovnicească este a Sfântul Maxim Mărturisitorul care deosebește patru etape ale pacatului:

I. Prima etapă o constituie ispita, momeala, atacul sau bântuiala. Aceasta este definită a fi arătarea în planul minții sau conștiinței a unei simple idei asupra unui lucru, persoane sau realități. Sf. Părinți vorbesc și de ispite bune, dumnezeiești sau îngerești, însă cele mai multe dintre ispitele omului încearcă să-l atragă spre păcat. Ispita rea poate fi externă (din afara sufletului) sau internă (născocită din propria minte). Ispita externă se lucrează prin lucruri și prin oameni, iar cea internă prin două mecanisme psihologice: cel al fanteziei sau închipuirii și cel al amintirii sau rememorării.

12 | P a g e

II. A doua etapă este însoțirea; este etapa în care, la ispita vicleană și orarecum superficială începem să-i atașăm gândurile și trăirile noastre.

III. Consimțirea- este etapa în care, în urma unei lupte lăuntrice, sufletul înclină și consimte la implinirea ispitei. Ceea ce urmează de aici, etapa a patra:

IV. Păcat cu fapta- este doar o circumstanță de timp și loc.Sf. Părinți, adevărați cunoscători ai dramei căderii în păcat, îl numesc pe

acesta „furnicoleul” și vorbesc despre vinovăția sau culpabilitatea noastră în funcție de etapele păcatului. Astfel, ispita nu e considerată nici păcat, dar nici virtute, ci dovada libertății noastre. Însoțirea poate primi răsplată bună atunci când duce la dezrădăcinarea ispitei, însă atunci când atașează ispitei gânduri sau emoții păcătoase, este osândită. Consimțirea și păcatul cu fapta sunt întotdeauna vrednice de osândă și își primesc pedeapsa.

Dacă păcatul este o faptă accidentală, patimile reprezintă cronicizarea acestei boli, o formă de cancer a vieții morale. Sf. Părinți ne descriu și mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva păcatului și a patimilor. Un prim lucru pe care ni-l recomandă ei este acela de a ne adapta mijloacele de luptă în funcție de etapa păcatului. Astfel, într-un fel trebuie să luptăm în faza de ispită prin tăierea gândurilor rele și paza minții, într-un alt fel în timpul acesteia, prin închiderea simțurilor și rugăciune de ajutor către Dumnezeu și în alt fel după alungarea ispitelor nevoindu-ne să nu cădem din nou în ispită.

În lupta noastră împotriva ispitelor, asceții răsăriteni vorbesc despre trezvie, despre paza gândurilor și a minții, despre o așa zisă metodă antiretică sau de împotrivire față de fiecare păcat și patimă prin cuvintele Scripturii și ale rugăciunii.

O metodă foarte eficientă de replică sau replicare și împotrivire față de ispite o constituie rugăciunile scurte și simple și în mod deosebit rugăciunea lui Iisus (Preasfântă Născătoare..., Sfinte Îngere..., Doamne Iisuse Hristoase...).

O a doua metodă o constituie descoperirea gândurilor sau ispitelor și ea este specifică doar celor sporiți duhovnicește și presupune analizarea cauzelor, a formelor de manifestare și a efectelor nefaste pe care le-ar avea împlinirea ispitei păcătoase. Sf. Părinți însă, nu recomandă această metodă decât celor înaintați duhovnicește, pt că ei, spun ei, chiar și în cazul biruirii ispitei, sufletul simte o stare de epuizare a puterilor sale sau cum spunea Avva Dorotei: „Nu intra în dialectică (dialog) cu diavolul, căci ești pierdut de la început ”.

13 | P a g e

7. Patima desfrânării şi lupta împotriva ei

Lumea şi societatea în care trăim este o lume hedonistă caracterizată prin căutarea frenetică a plăcerii. Se vorbeşte tot mai mult despre erotizarea societăţii, emanciparea femeii, democretizarea şi liberalizarea sexuală, descătuşarea sexului, ba chiar au apărut lucrări de genul “ Noua dezordine amoroasă”.

La nivel mondial se constată o diminuare a numărului căsătoriilor pe fondul divorţului, iar în cuprinsul Uniunii Europene există o rată negative de fertilitate, în sensul că numărul copiilor care se nasc este tot mai mic.

În prezent Europa este socotit un continent îmbătrânit, într-o adevărată iarnă demografică. Un euro-parlamentar britanic, în urmă cu doi ani de zile, pe baza unor calcule sinistre legate de rata de poluare a mediului a fiecărui nou născut, consideră că părinţii care nasc mai puţin de un copil, cel mult doi, sunt iresponsabile şi atentează grav la integritatea mediului. Pe de altă parte, la finele anului 2008, Parlamentul European, constatând acest declin demograpic, recomanda statelor membre înfiinţarea unor aşa-zise “ministere ale familiei” care să încurajeze naşterea şi creşterea de copii.

Nici la nivel national situaţia nu e cu mult mai îmbucurătoare, întrucât România a fost campioană sau vice-campioană la avort. În 2004 a deţinut tristul recor mondial la numărul de avorturi la 1000 de locuitori, iar în prezent se situează pe locul trei în UE după Franţa şi Anglia.

Se apreciază că numărul avorturilor începând cu 1990 şi până în prezent este official de 14 milioane, iar neoficial de 17 milioane. La o statistică elaborate în decembrie 2010:

28% dintre respondent s-au declarat împotriva avortului, 63% împotriva divorţului, 91% împotriva homosexualilor.

În realitate însă se apreciează că fiecare româncă, pe parcursul perioadei fertile din viaţa sa, a săvârşit în medie 2-4 avorturi. Aproape 28% dintre ele au săvârşit un avort, 32% între 1-3 întreruperi de sarcină, puțin sub 30%, 3-5 întreruperi şi aproape 12% peste 6.

Într-un astfel de context este foarte uşor de înţeles faptul că familia se află într-o criză profundă la nivel mondial. Ea este lovită încă înainte de întemeierea ei de răni precum:

debutul timpuriu în viaţa sexuală, convieţuirea sau căsătoria de probă,

14 | P a g e

întârzierea pâna la dispariţia chiar a intenţiei de încheiere sau de întemeiere a unei familii, sau chiar dacă se întemeiază totuşi rănile ei sunt multiple:

violenţa domestică, infidelitatea sau adulterul, divorţul,

iar cea ce constituie cea mai gravă crimă, fără nici un fel de circumstanţe atenuante ci agravante, este avortul.

Denumirea grecească pentru patima desfrânării, din gr.“porneia”, pe care Sfinţii Părinţi îl interpretează variat. Unii dintre scriitorii duhovniceşti consideră că această denumire provine de la vb. “perao” (a vinde), care este echivalentul a, a vinde ceva în vederea obţinerii unui câştig , iar în cazul nostru este vorba despre vinderea de către femeie, a propriului ei trup în vederea unor avantaje.

Sfântul Atanasie cel Mare mai descoperă două valenţe ale acestui cuvânt: de la- pir+ nous= focul minţii → curvia cu gândul

pir+ neos= focul tinereţii Sfântul Ioan Casian spune că această patimă atacă neamul omenesc din

primele momente ale tinereţii (pubertate, adolescenţă) şi doar puţini sunt aceia s-au izbăvit de ea până la moarte. Tot el identifică trei forme ale acestei patimi:

Curvia cu gândul, mintea; Autosatisfacerea, autoerotismul- în absenţa femeii Curvia în cadrul relaţiei dintre sexe, fie prin satisfacerea acestei patimi

înainte de căsătorie, fie în cadrul familiei prin lipsa de cumpătare şi disciplină trupească.

În consens cu aceste forme şi în acord cu morala permisivă şi laxă în materie de sexualitate a vremurilor contemporane, mai putem identifica unele cauze presante sau declanşatoare ale acestei patimi precum:

Necumpătarea la mâncare şi băutură Îmbrăcămintea necuviincioasă şi provocatoare Lectura şi vizionarea unor materiale erotice, pornografice Vorbe sau glume uşuraticeAceastă patimă produce din nefericire mutaţii nu doar la nivelul trupului ci şi al

sufletului, păcătosul trăind într-o lume fantasmagorică şi ireală în care acea persoana nu este un subiect, un suflet cu bucuriile şi necazurile sale, ci este un ceva, adică un obiect care trebuie să-i satisfacă păcătosului poftele şi plăcerile sale.

Spiritualitatea ortodoxă învaţă că omul are o vocaţie, prin care nu se simte niciodată împlinit în singurătate. Paul Evdochimov avea perfectă dreptate să spună în una din lucrările sale că dintre toate suferinţele cea mai mare este de a fi singur. Omul caută o fiinţă confidentă, un suflet căruia să-i împărtăşească bucuriile

15 | P a g e

şi necazurile sale cu speranţa că alături de astfel de persoană bucuriile se vor înmulţi iar suferinţele se vor alina.

În căutarea şi alegerea acestei personae el foloseşte unul din cele două principia ale atracţiei psihologice, similaritatea sau complementaritatea. Marele psiholog Vasile Pavelcu vorbea că în procesul de îndrăgostire de o cristalizare a sentimentelor iar această cristalizare poate fi una-intuiţie, sau una-înşelare asupra imaginii ideale de partener.

6. Patima lăcomiei pântecelui (gastrimarghia)

O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) studiind răspândirea bolilor la fiinţa umană, situează pe primul loc ca incidenţă bolile cardiovasculare, urmate de cancer şi depresie. În cadrul suferinţei oncologice se apreciază ca aproximativ 80% dintre formele de cancer se datorează unui stil greşit de viaţă şi în mod deosebit, unei alimentaţii periculoase. În cadrul bolilor oncologice, cancerul de colon, numit “boala proastei alimentaţii”, se situează ca incidenţă generală pe cel dintâi loc.

Studiile de ultimă oră, au demonstrat că alimentaţia bazată preponderent pe hrana vegetală lungeşte viaţa omului şi în prezent, există mari institute şi clinici de oncologie în lume care recomandă în lupta împotriva cancerului eliminarea cărnii din alimentaţie pe principiul că celula canceroasă este energofagă şi prin diminuarea cantităţii de proteină animală cea mai vulnerabilă este tocmai celula bolnavă.

Sfinţii Părinţi referindu-se la patima lăcomiei pântecelui derivă denumirea ei grecească “gastrimarghia” de la cuvântul “gastros” = stomac şi “marghia” = nebunia stomacului/pântecelui pe care Părinţii filocalici îl mai numesc şi “tiran” sau “împărat al patimilor”. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că denumirea de patimi vine de la o vietate numită “margos” care trăieşte în mâlul apelor, şi se hrăneşte cu acesta, fără oprire, până plezneşte. La fel este şi lacomul despre care Sfântul Ioan Scărarul spune că “mănâncă tot Egiptul şi înghite tot Nilul, dar este nesătul mai departe, sătulul strigă că îi e foame, iar ghiftuitul spune că nu îi este de ajuns”.

Sfântul Ioan Casian identifică trei forme generale ale acestei patimi:16 | P a g e

1. A mânca înainte sau înafara orelor de masă2. Căutarea cantităţii mâncărurilor (bulimia)3. Căutarea mâncărurilor fine, alese şi scumpe care necesită un efort special de preparare

Sfinţii Parintii ne recomandă şi mijloace foarte eficente de luptă împotriva acestei patimi printru-un control şi o înfrânare foarte riguroasă a trupului şi a sufletului. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre trei hotare ale mâncării: înfrânarea, săturarea şi înbuibarea (ghiftuirea). A mânca înfrânându-ne înseamnă a ne ridica de la masă fiind încă nesătui, însă pentru că graniţa dintre săturare şi neînfrânare, dar şi dintre aceasta din urmă şi îmbuibare este foarte greu de precizat, Sfinţii Părinţi ne recomandă tot înfrânarea.

În operele părinţilor ascetici, găsim recomandări foarte precise referitoare la cantitatea mâncărurilor, ele putând fi considerate un adevărat ghid al deprinderilor creştine. Sfântul Calist şi Sfântul Ignatie Xantopol ne recomandă să mâncăm o dată pe zi după ceasul al nouălea, iar alimentele să fie consumate cu mult discernământ şi înfrânare. Ei ne recomandă să consumăm şase felii de pâine, din celelalte alimente cu înfrânare şi până la două pahare de apă.

Totodată, Sfinţii Părinţi ne recomandă ca atunci când suntem la masă, să nu întindem niciodată mâna înaintea celorlalţi, să servească din cele ce sunt pregătite necerând nimic în plus faţă de cele ce sunt puse pe masă. Dacă mâncarea era considerată sfântă şi tămăduitoare, iar funcţia nutritivă era un afect firesc şi nevinovat, băutura era socotită licoarea dracilor, iar omul beat era considerat un îndrăcit cu propria să voie.

Metoda cea mai eficientă de luptă împotriva patimii lăcomiei pântecelui o constituie postul ortodox, considerat o pedagogie a trupului şi a sufletului , o adevărată “primăvară spirituală şi floare a virtuţilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Biserica ortodoxă arată foarte multă înţelegere faţă de copiii, femeile însărcinate, şi mamele care alăptează, bătrâni, bolnăvi şi suferinzi oferindu-le pogorăminte prin uşurarea rânduielii postului. Unui bolnav, Sfinţii Varsanufie şi Ioan îi spuneau:” Coboară , fii îngăduitor cu trupul şi nu ţi se va socoti ţie acest păcat căci nu cere de la tine Dumnezeu mai mult decât poţi tu duce”. La fel, Părintele Paisie Olarul spunea că pentru bolnav, canonul lui este patul suferinţei, adică purtarea bolii cu speranţă şi fără a cârti şi astfel acesta se va mântui.

Persoanelor suferinde, Biserica le recomandă ca la postul trupesc (pe care îl ţine fiecare, cum poate) să adauge şi post spiritual prin înfrânare de la păcate sau, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: “să postim nu numai de bucate, ci şi de păcate”. Postul în sine nu este un scop, cu atât mai puţin ultimul scop, ci este un mijloc sau un instrument care, alături de toate celelalte nevoinţe şi virtuţi conduce spre adevăratul scop al vieţii, care este mântuirea. Nu ne este de niciun

17 | P a g e

folos să postim 2,4,6 sau 7 săptămâni, dacă la sfârşitul postului judecăm şi clevetim, bârfim şi osândim, nu am intensificat rugăciunea şi milostenia. Pentru astfel de situaţii, cuvintele Sfântului Vasile cel Mare sunt extrem de actuale:”Degeaba te lauzi că nu mănânci carne de porc, tu muşti din aproapele tău, judecându-l, clevetindu-l, bârfindu-l sau osândindu-l. Adevăratul post, postul integral este cel trupesc şi spiritual care într-adevăr înmoaie pornirile păcătoase ale noastre, aşternând peste toţi şi peste toate iubire şi iertare, rugăciune şi binecuvântare.

18 | P a g e