ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE COLEGIUL DE COMANDĂ ŞI STAT MAJOR Catedra de Artă Operativă

Col.prof.univ.dr. Costică ŢENU

Col. (r) prof.univ.dr. Lucian STĂNCILĂ

CURS DE ARTĂ OPERATIVĂ

TEMA: „BAZELE NOMOLOGICE ALE ACŢIUNILOR MILITARE ÎN RĂZBOIUL MODERN“

EDITURA ACADEMIEI DE ÎNALTE STUDII MILITARE - Bucureşti, 2003 -

56

Cursul a fost discutat şi aprobat în şedinţa comisiei didactice a Catedrei de Artă Operativă.

57

C U P R I N S pag.

ARGUMENT ............................................................................. 1. DETERMINAREA NOMOLOGICĂ A ACŢIUNILOR MILITARE ÎN RĂZBOIUL MODERN

1.1. Locul, rolul şi caracteristicile confruntărilor armate în războiul modern 1.2. Probleme generale privind sistemul determinărilor acţiunilor militare 1.3. Dimensiunile obiective şi subiective ale determinărilor nomologice ale luptei armate

2. SISTEMUL LEGILOR ŞI PRINCIPIILOR CARE GUVERNEAZĂ LUPTA ARMATĂ ÎN RĂZBOIUL MODERN ....................................................... 2.1. Legile generale ale războiului ........................................ 2.2. Legile luptei armate ....................................................... 2.3. Principiile generale ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare 2.4. Principiile specifice de întrebuinţare a categoriilor de forţe ale armatei 2.5. Reglementările organismelor internaţionale cu privire la legile şi obiceiurile războiului 2.6. Corelaţia dintre diferitele categorii de determinări nomologice ale acţiunilor militare

3. MANIFESTAREA SPECIFICĂ A DETERMINĂRILOR NOMOLOGICE ALE ACŢIUNILOR MILITARE DUSE ÎN APĂRAREA ARMATĂ A ŢĂRII .. 3.1. Specificul confruntărilor armate în apărarea armată a ţării 3.2. Probleme şi soluţii specifice pentru îndeplinirea cerinţelor legilor generale ale războiului şi ale

legilor luptei armate ....................................................... 3.3. Soluţii pentru adoptarea principiilor generale ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare şi a

principiilor specifice de întrebuinţare a categoriilor de forţe 3.4. Modalităţi de punere în aplicare în apărarea armată a ţării a cerinţelor dreptului conflictelor

armate şi ale deciziilor organismelor internaţionale ...... ÎNCHEIERE .............................................................................. BIBLIOGRAFIE ........................................................................ ANEXE ......................................................................................

ARGUMENT

Determinarea legilor şi principiilor care influenţează organizarea, planificarea şi desfăşurarea

58

acţiunilor militare la toate nivelurile, a fost sesizată din cele mai vechi timpuri, istoria oferind numeroase

exemple de gânditori militari şi comandanţi care le-au scos în evidenţă şi le-au aplicat cu succes în

practică. Mareşalul F. Foch sublinia în acest sens că „arta războiului, ca toate celelalte arte, are teoria sa şi

principiile sale; altfel nu este o artă“1.

Din rândurile teoreticienilor militari români care au studiat şi dezbătut tematica vastă a legilor şi

principiilor luptei armate şi au susţinut necesitatea aplicării lor în practică, pot fi amintiţi generalul I.

Sichitiu şi colonelul Al. Ioaniţiu care afirmau că în toate timpurile pregătirea, conducerea şi execuţia

războiului au fost guvernate de anumite principii generale, care vor rămâne şi în viitor la baza artei şi ştiinţei

militare, oricare va fi caracerul pe care-l va îmbrăca războiul. Cine s-a abătut de la acest adevăr a clădit

doctrine artificiale, care s-au prăbuşit de la primele ciocniri cu realităţile războiului.

Dacă majoritatea teoreticienilor au apreciat caracterul stabil al legilor generale ale războiului şi

implicit ale luptei armate, cât şi al celor particulare, făcând precizarea că ele pot înregistra unele

modificări atunci când parametri la care se raportează acţiunile îşi modifică fizionomia, se apreciază că, în

urma unei abordări atente se poate reuşi desprinderea unor noi modalităţi de acţiune a legilor şi

principiilor luptei armate.

1 F.Foch, Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p. 35

59

Capitolul 1

DETERMINAREA NOMOLOGICĂ A ACŢIUNILOR MILITARE ÎN RĂZBOIUL MODERN

La începutul secolului XXI, în faţa omenirii se întinde un nou veac în care un mare număr de

semeni poate fi salvat de la inaniţie, în care ravagiile poluării pot fi anihilate prin crearea de tehnologii mai

curate, în care o mai bogată diversitate de culturi şi popoare poate participa la noua configuraţie a viitorului

şi în care molima războiului poate fi oprită. Cu toate acestea, se pare că „ne repezim spre un nou ev

întunecat de ură tribală, pustiire planetară şi războaie, întrucât multe din armele noastre intelectuale de

făurire a păcii sunt depăşite fără speranţă“2.

De aceea, atâta timp cât războiul există, el continuă să fie studiat în toată complexitatea lui, atât

luat ca întreg, cât şi secvenţial. Într-un asemenea context poate fi indus şi studiul asupra dimensiunilor

determinărilor nomologice ale acţiunilor militare moderne.

1.1. Locul, rolul şi caracteristicile confruntărilor armate în războiul modern

În trecut, datorită rolului determinant al confruntării armate dintre beligeranţi în desfăşurarea

războaielor, esenţa acestora era definită aproape exclusiv de componenta lor violentă (lupta), războiul

fiind câştigat sau pierdut pe câmpul de bătălie, în timp ce alte domenii de confruntare jucau un rol

secundar. De aceea, cei care au studiat în timp fenomenul război l-au definit relativ simplist, doar din

punct de vedere al confruntării violente a forţelor armate ale beligeranţilor.

Clausewitz definea, pentru prima dată, esenţa războiului ca o continuare a politicii cu alte mijloace

şi anume mijloace violente, ceea ce aducea în teoria strategiei militare subordonarea punctului de vedere

militar faţă de cel politic şi penetraţia elementului politic în domeniul militar nu atinge „amănuntele

războiului“, ci vizează planul întregului război, al campaniei şi, adesea, al bătăliei. Evoluţia actuală a teoriei şi artei militare, constând într-un intens proces de dezvoltare şi

diversificare, reflectă conţinutul, fizionomia şi trăsăturile fenomenului militar contemporan, şi, de asemenea, tendinţele şi perspectivele sale de dezvoltare. În acest context, devine tot mai evident faptul că declanşarea, desfăşurarea şi deznodământul confruntărilor armate în epoca actuală, au mai mult decât oricând, o determinare complexă, în care componenta militară nu mai are în mod inevitabil rolul hotărâtor. Implicarea atâtor domenii permite tot mai mult ca „în prezent, asigurarea stării de securitate să fie un rezultat al convergenţei strategiilor nonviolente sau al aplicării unor constrângeri de natură 2 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 15

60

politică, economică etc.“3.

În acest sens, domeniul decizional şi determinant, în orice conflict armat rămâne pe mai departe

domeniul politic, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valenţe militare, iar strategia

militară să devină tot mai politică.

Noua corelaţie între domeniile de confruntare îşi găseşte exprimarea în răspunsul la întrebarea:

„Mai poate reprezenta confruntarea armată un instrument prin care pot fi îndeplinite scopuri politice?“.

Astfel, din acest punct de vedere, se poate evidenţia că deşi scopurile politice şi militare ale confruntărilor

armate au fost atinse, parţial sau în totalitate, rezultatele obţinute nu sunt întotdeauna proporţionale cu

costurile acestora. De asemenea, se poate aprecia că recurgerea la acţiunea militară nu este, întotdeauna,

cea mai bună soluţie de rezolvare a situaţiilor conflictuale de către politică. În acelaşi timp, se constată

că raporturile dintre domeniile de confruntare se modifică într-un ritm accelerat, iar lupta armată tinde să-şi

diminueze însemnătatea, concomitent cu apariţia unor domenii de confruntare noi.

Urmare a redefinirii rolului confruntării armate în declanşarea, desfăşurarea şi

deznodământul războiului (conflic-tului), acesta se aşează pe alte coordonate, fiind caracterizat prin faptul că

„pacea va coexista cu războiul; ponderea mijloacelor şi acţiunilor nonviolente va creşte considerabil;

forţele şi mijloacele vor fi mai paşnice şi ecologice, iar confruntările majore se vor angaja mai mult în sfera

informaţiilor şi decriptării intenţiilor adversarului; nu se va desfăşura în spaţiul marilor puteri ci în cel

al zonelor de interes controlate de acestea; concepţia şi decizia vor fi în sfera gândirii şi acţiunii umane,

având o componentă informaţională puternică, iar execuţia va aparţine mijloacelor ultra perfecţionate,

viabile, inteligente, selective şi de mare randament“4.

Confruntarea armată modernă, caracteristică începutului de mileniu, capătă valenţe noi în

sensul că va poseda disponibilităţile necesare adaptării permanente la cerinţele războiului viitor şi,

de asemenea, va fi în strânsă concordanţă cu realizările din domeniile gândirii şi practicii umane.

Caracteristicile confruntărilor armate scot în evidenţă, în primul rând, trăsăturile „distinctive care le

diferenţiază în sfera confruntărilor impuse de război“5.

Din totalitatea caracteristicilor acestora, care scot în evidenţă în primul rând tendinţa de evoluţie şi

adaptarea la cerinţele războiului modern, sunt de amintit: confruntările armate se desfăşoară pe toată

adâncimea dispozitivelor; lupta se desfăşoară pe structuri cu posibilităţi de acţiune integrată; lupta se

bazează pe confruntarea unor forţe şi mijloace perfecţionate; acţiunile se bazează tot mai mult pe

combinarea eficientă a focului, loviturii şi manevrei; amploarea acţiunilor (timp, spaţiu, intensitate, forţe 3 Cf. Liviu Habian, Mircea Chelaru, Corelaţia politică-strategie (Eseu), Editura Academiei de Înalte Studii Militare,

Bucureşti, 1997, p. 27 4 Constantin Onişor, Teoria Strategiei Militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p. 166 –

167 5 Ibidem, p. 385

61

şi mijloace), sporeşte complexitatea aeroterestră a confruntării.

În timp de pace, în special în perioada de tensiune pentru atingerea scopurilor politice sau

economice se folosesc o serie de acţiuni militare care au caracteristici bine definite, astfel: angajarea

adversarului potenţial într-o cursă a înarmării căreia nu-i poate face faţă; încheierea unor alianţe militare

care modifică echilibrele existente la un moment dat; utilizarea „diplomaţiei violenţei“; recurgerea la

spectrul forţei militare în politică şi în unele dispute politice, chiar, dacă un război sau altul include într-

un grad mai înalt sau mai redus confruntarea armată, aceasta îşi are propriile legităţi şi coordonate ale

evoluţiei, determinate de influenţa dimensiunilor obiective şi subiective ale luptei armate.

1.2. Aspecte privind sistemul determinărilor acţiunilor militare

Considerând războiul ca stare sau formă de manifestare a conflictului social se poate aprecia că

relaţiile conflictuale între grupările mari de oameni se pot manifesta în stare de pace, criză sau război.

Deci şi acţiunea militară în ansamblul său va putea fi studiată în cele două ipostaze principale – pace sau

război.

În acest sens, elementele componente ale acţiunii militare se pot structura în modalităţi diferite în

funcţie de criteriile analizate. Relaţia logică dintre „agent, scop, obiect, mijloc, operaţie, metodă,

situaţie, rezultat – de care depinde eficienţa acţiunii – nu este o relaţie statică“6. Aceasta poate căpăta

valori, soluţii şi aspecte diferite, dar luate în totalitatea lor, ele se pot dovedi utile în cercetarea,

structurarea şi aprofundarea acţiunii militare.

Sistemul determinărilor acţiunii îşi păstrează valabilitatea şi în domeniul militar. Se poate lua în

considerare în primul rând sistemul determinărilor nomologice, teleologice, axiologice, psihologice,

instrumental-operaţionale, alte determinări specifice care se pot manifesta în calitate de motivaţii ale

acţiunii sociale. În acest sens, având în vedere conţinutul concret al determinărilor, apare relevantă

imaginea legilor şi relaţiilor proprii luptei armate, însă faptul că în forma lor generală ele sunt

comune, are semnificaţie pentru înţelegerea acţiunii militare ca parte a acţiunii sociale.

Determinarea nomologică

Termenul nomologic desemnează legitatea, cauzalitatea şi cunoaşterea lui de către oameni. El

are semnificaţia că fenomenele, obiectele sau procesele sunt determinate legic, necesar şi cauzal, iar

oamenii, în activitatea lor practică trebuie să ţină seama de aceasta pentru a asigura eficienţa acţiunilor

întreprinse. În acelaşi context, nomologicul cuprinde şi momentul cunoaşterii legilor şi cauzelor care se 6 Cf. Colectiv de autori, Probleme filozofice ale ştiinţei militare, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 54

62

manifestă în acţiunile sociale. Aceasta reprezintă o cerinţă logică în ideea reprezentării eficiente a acţiunii

în general. Însă legile şi cauzele obiective sunt prezente în orice activitate umană, dar manifestarea lor

spontană nu poate asigura eficienţa acţiunilor.

Întemeierea nomologică a acţiunilor umane, deci şi cele militare necesită o analiză unitară, care să

pună în evidenţă atât caracterul legic, cauzal şi necesar al mişcării şi dezvoltării, cât mai ales posibilitatea

ca subiectul uman să se opună anumitor legi, tendinţe sau consecinţe ale acestora. Această opoziţie poate fi

eficientă numai dacă pe baza cunoaşterii conţinutului acestor legi, el poate schimba condiţiile care

determină acţiunea lor şi creează condiţii pentru apariţia unor legi noi, în concordanţă cu care să-şi

desfăşoare activitatea.

Particularizând la specificul acţiunii militare, se poate constata că trebuie avut în vedere în

primul rând aspectul că lupta armată (acţiunea) este o manifestare acţională cu adversari, care urmăresc să

se distrugă reciproc7. De aici decurg o serie de particularităţi în conţinutul şi exprimarea legilor obiective,

a cauzalităţii, dar şi în modalităţile de elaborare şi aplicare a scopurilor propuse. Determinarea nomologică se referă la legitatea, cauzalitatea, dar şi la cunoaşterea acţiunii. Deci orice

acţiune poate fi generată de anumite cauze şi guvernată de anumite legi obiective. În acest sens, legile şi cauzele sociale se află la originea războiului, a evoluţiei sale istorice, dar şi a fiecărei acţiuni militare. Însă aşa cum fenomenul militar nu se poate identifica cu cel politic, tot aşa legile şi cauzele care se manifestă în acţiunea militară nu se pot identifica cu cele sociale şi politice. În acest sens, subliniem faptul că legile obiective ale luptei armate nu pot fi încălcate fără a periclita acţiunea. Victoria sau înfrângerea în luptă reprezintă întotdeauna efectul unor cauze, de aceea relaţiile cauzale au o însemnătate deosebită în organizarea şi conducerea acţiunilor militare.

Totodată, se poate aprecia că această relaţie legi-acţiune (relaţii cauzale) trebuie nu numai bine

înţeleasă, cunoscută, dar şi aplicată corespunzător. Astfel, dacă ambele părţi angajate în acţiune pot

cunoaşte în bună măsură legi, principii, nu se poate determina cu siguranţă cine va obţine victoria

decât după derularea acţiunii propriu-zise.

Deci, se poate aprecia că „cerinţele sistemului determinărilor nomologice se transpun în practică prin

intermediul oamenilor, iar acţiunea umană conferă luptei armate o puternică încărcătură subiectivă, lupta

armată modernă nefiind totuşi, încă, o confruntare între roboţi“8.

În esenţă, se poate aprecia că cel care va atribui determinării nomologice o însemnătate

sporită, chiar dacă o va face fără a avea în faţă aspectul filozofic al acesteia, va putea înclina balanţa de

partea sa. Un comandant valoros nu se va putea lăsa în voia hazardului în organizarea, planificarea şi 7 Ibidem, p. 93 8 Gheorghe Toma, Costică Ţenu, Lucian Stăncilă, Arta operativă între contrarii – actualitate şi perspectivă, Editura

Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001, p. 157

63

derularea acţiunilor militare ale forţei pe care o conduce. Efortul său de concepţie, execuţie, de asigurarea

materială şi morală a luptei, de conducere a trupelor şi de contracarare a acţiunilor sau intenţiilor

adversarului urmăreşte să asigure realizarea măsurilor de care depinde obţinerea succesului.

Determinarea teleologică

Ţinând cont de faptul că orice acţiune socială reprezintă o relaţie între subiect şi obiect,

determinarea acesteia implică într-o măsură importantă prezenţa activă a subiectivităţii umane, manifestată

prin interese, idealuri, trebuinţe.

Se poate afirma deci că determinarea teleologică exprimă condiţionarea prin scop a acţiunii,

finalitatea acesteia păstrând rolul reglator între agent – mijloace – acţiune – rezultat. Scopurile propuse

determină în mod necesar valoarea forţelor şi mijloacelor necesare pentru îndeplinirea acestora, cât şi formele

şi procedeele de luptă care vor fi folosite, activitatea desfăşurată pentru planificarea, conducerea şi

executarea acţiunii.

Privit la modul general, un „scop este o stare viitoare a unui sistem natural, tehnic şi social al

acţiunii, marcată valoric sau aptă de a satisface anumite trebuinţe sau aspiraţii, stare care nu se realizează

de la sine, spontan, dar este accesibilă agentului dacă urmează un program sau o strategie determinată.

Orice scop presupune intenţia sau dorinţa, dar nu este reductibil la simple dorinţe“9.

Astfel, scopurile pot fi: logice, consistent fundamentale; fizic posibile; acţional şi tehnologic

realizabile cu mijloacele avute la dispoziţie. În această idee se mai poate afirma faptul că în acţiunea

armată, ca în oricare acţiune umană, este necesară, de regulă, parcurgerea unor etape intermediare, în

cadrul cărora trebuie realizate anumite scopuri parţiale.

În dialectica raporturilor dintre aceste scopuri se poate observa rolul principal al scopului general

în raport cu scopurile fiecărui element component al acestuia. De asemenea, în aceste condiţii este

inevitabilă apariţia unor contradirecţii între diferitele categorii de scopuri specifice acţiunii militare

(strategice sau operative). Diminuarea acestora şi implicit armonizarea şi corelarea lor se poate realiza

aproape de optim prin eforturile de conducere a acţiunii respective. Obiectivarea scopurilor apare în

primul rând ca o plasare a acestora într-un raport optim faţă de factorii obiectivi. Aceasta devine posibilă

dacă în afara determinării teleologice (condiţionării prin scop) acţiunea este analizată şi din

perspectiva determinării nemologice (condiţionarea legalităţii şi cauzalităţii), a determinării psihologice

dar şi prin prisma judecăţilor de valoare cu privire la relaţia acţiune – mijloace – rezultate.

Determinarea axiologică 9 Cf., Colectiv de autori, Probleme filozofice ale ştiinţei militare, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 15

64

În viaţa socială oamenii acţionează pentru realizarea şi dobândirea unor valori, acţiunea însăşi şi

toate momentele ei fiind raportate la sistemul de valori existent, condiţionate de semnificaţia atribuită

acestuia.

În acest sens, determinarea axiologică se concretizează în emiterea de către agent (subiect) a

judecăţilor de valoare cu privire la necesitatea acţiunii preconizate, scopurile ei, mijloacele alese, rezultatele

scontate şi motivarea acţiunii, asimilată conştient în pregătirea şi desfăşurarea acesteia. În aceeaşi idee,

motivaţia axiologică a acţiunii militare implică valori politice, morale, educaţionale, sociale etc. Alături de

acestea, un rol important în asigurarea succesului revine „valorilor militare, al căror statut axiologic nu

poate fi pus la îndoială“10.

Determinarea axiologică a acţiunii militare include şi o serie de valori specifice, cum ar fi valoarea

umană, arta militară, doctrina militară, concepţia de comandă (conducere), armamentul şi tehnica de luptă,

disciplina militară, calitatea instruirii, tradiţiile militare. Acestea sunt induse nu numai în sensul că

orice acţiune armată este motivată de formarea şi menţinerea judicioasă a valorilor, dar şi în aceea că ele

condiţionează însuşi gradul de eficienţă al acţiunii militare.

Determinarea psihologică

În acţiunea militară determinarea psihologică prezintă o însemnătate deosebită, având în vedere

faptul că în lupta armată agenţii sunt confruntaţi permanent cu pericole, cu solicitări fizice intense.

Obţinerea succesului în luptă este condiţionată în bună măsură de superioritatea psihologică. Aceasta

poate amplifica motivaţia şi forţa agenţilor participanţi şi de aici creşte capacitatea combativă a

forţei respective.

Motivaţia psihomorală a acţiunii militare nu este dată atât de însuşiri native, de un presupus

„spirit războinic“ cu care poate fi înzestrat luptătorul, cât mai ales de cultivarea unor trăsături specifice de

caracter, al unor convingeri politice ferme şi, nu în ultimul rând, de conştiinţa datoriei faţă de patrie,

cauză, structură etc.

Însă, în afara acestor modalităţi, aşa-zise clasice, de a influenţa acţiunea militară, se manifestă tot

mai pregnant un alt gen de acţiune sau, mai bine zis de preacţiune din timp de pace, practicată de marile

puteri militare, şi anume descurajarea zonală sau regională sub diferite forme, în scopul atingerii

obiectivelor politice, fără ca între părţi să existe o stare de război. Strategia folosită este mai degrabă

industrială, tehnică şi financiară, fiind o formă de „uzură indirectă care, în loc să distrugă mijloacele

adversarului, se mulţumeşte să le declaseze, antrenând prin aceasta cheltuieli enorme“11. Astfel se poate 10 Ibidem, p.55 11 A.Beaufre, Introducere în Strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p.51

65

ajunge la concluzia că acţiunea poate fi aproape în întregime psihologică, ea se desfăşoară în tiparele

„psiho”, deşi conţine în principal date de referinţă din alte domenii.

În concluzie, se poate afirma faptul că determinarea psihologică exprimă o condiţionare

subiectivă, specific umană, a derulării acţiunilor armate, iar pentru ca acestea să reuşească se cere

formarea şi menţinerea unor însuşiri nu numai la nivel individual, ci la nivelul forţei care pregăteşte şi

desfăşoară acţiuni militare de anvergură.

Determinări de altă natură

Lupta armată este şi o acţiune umană, chiar dacă de un tip diferit şi specific, iar reprezentarea

aspectelor sale esenţiale şi a determinărilor de orice natură este condiţionată şi de alte tipuri de

determinări. Dintre acestea pot fi considerate mai reprezentative: cele normative, cele ontologice, cele

gnoseologice, cele structural-organizaţionale, cele instrumental-operaţionale, cele psihic-motivaţionale şi

cele ergonomice.

Chiar dacă, la prima vedere, aceste tipuri de determinări reprezintă o completare firească a

„tabloului“ determinărilor amintite anterior (nomologice, teleologice, axiologice ş.a.), a căror pondere în

înţelegerea şi exploatarea fenomenului militar nu poate fi neglijată, nu trebuie să cădem în capcana de a le

considera în mod obligatoriu complementare.

În acest sens, ele pot fi considerate deopotrivă ca o sumă de discipline filozofico-reflexive

despre ansamblul cunoaşterii umane, despre structura, conţinutul, dinamica, organizarea şi

eficienţa travaliului uman în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Din această perspectivă

filozofică le putem privi şi ca un mod de determinare şi condiţionare obiectivă a activităţii umane în

general, agenţi participativi, forme de organizare, unelte şi mijloace de orice natură ale acţiunilor, cât şi

locul şi rolul componentelor cognitiv-informaţionale, a altor norme şi valori cu aplicabilitate în

domeniul militar.

Aşadar, se poate afirma şi faptul că modul lor de aplicare trebuie privit pe părţi, laturi

componente, dar şi ca un întreg de factori. Cercetarea şi explicarea ştiinţifică a luptei armate moderne

presupun „analiza din perspectivă deterministă a factorilor de care depinde cauzalitatea, pregătirea,

desfăşurarea şi deznodământul confruntărilor militare“12.

12 Lucian Stăncilă, Legile şi principiile luptei armate moderne, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,

Bucureşti, 2000, p. 26

66

1.3. Dimensiunile obiective şi subiective ale determinărilor

nomologice ale luptei armate

Întemeierea nomologică a luptei armate constă, în primul rând, în fundamentarea deciziei şi acţiunii

specifice acţiunii militare pe baza cerinţelor obiective ale legilor şi principiilor războiului în general şi ale

luptei armate în particular, dar şi în conformitate cu principiile de întrebuinţare a diferitelor categorii de

forţe.

Lupta armată modernă, ca acţiune care pune în mişcare mari mase de oameni, care folosesc mari

cantităţi de mijloace tehnice diverse şi angajează resurse economice, tehnologice, financiare importante,

impune în primul rând ideea că rezultatul acţiunii nu poate fi decis decât în parte de factori întâmplători

sau subiectivi, chiar dacă rolul acestora nu poate fi ignorat13.

În abordarea sistemică a dimensiunilor obiective şi subiective ale determinărilor nomologice

este necesară abordarea unei probleme pe care teoreticienii militari au considerat-o controversată, şi

anume, aceea legată de factorii care determină deznodământul luptei, obţinerea victoriei, deci în esenţă

eficienţa acţiunii militare. Dacă există legi obiective ale luptei armate, atunci „cunoaşterea şi respectarea

lor asigură victoria?“14

În faţa acestei dileme, o serie de teoreticieni militari au respins concepţia deterministă şi au

atribuit în primul rând geniului sau şansei ponderea absolută sau prioritară în obţinerea succesului.

Libertatea absolută în conducerea acţiunilor militare părea să fie la un moment dat o soluţie acceptabilă,

deşi marii gânditori militari au studiat experienţa războaielor tocmai pentru faptul că acestea au oferit

învăţăminte ce puteau fi luate în considerare. Clausewitz spunea că şi geniul are nevoie de reguli, dar dacă

regulile nu sunt serioase, atunci geniul va râde de ele.

În acest sens, cadrul general de manifestare al determinărilor nomologice reprezintă un

fenomen, prin care se exprimă în primul rând esenţa (război – confruntare armată – acţiuni specifice)

desfăşurată după un plan stabilit şi cu ajutorul unei organizări specifice, iar numai într-o mică măsură

nevoia de a improviza îşi va găsi locul în tipologia acţiunilor, şi aceasta probabil la o scară redusă a

confruntării: perioade scurte de timp, spaţii restrânse de desfăşurare a acţiunilor, anvergura restrânsă

probabil la modulul tactic.

În prezent, respingerea determinismului nu poate fi o atitudine ştiinţifică în studierea şi aplicarea 13 Ibidem, p. 28 14 Cf. Colectiv de autori, Probleme filozofice ale ştiinţei militare, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.93

67

regulilor ce stau la baza acţiunilor militare. Acţiunii unei părţi pentru realizarea cerinţelor obiective

ale legilor şi principiilor luptei armate i se opune acţiunea celeilalte părţi care urmăreşte firesc acelaşi

lucru, chiar dacă intervin pe parcurs o serie de factori subiectivi care joacă un rol important în derularea

acţiunii. Aceasta implică din partea conducătorilor o gândire neîncadrată în norme sau şabloane, dar

cuprinzătoare, capabilă să analizeze, să integreze, să sintetizeze şi să aplice ansamblul de factori care să

poată influenţa în mod pozitiv deznodământul confruntării armate.

68

Capitolul 2

SISTEMUL LEGILOR ŞI PRINCIPIILOR CARE GUVERNEAZĂ LUPTA ARMATĂ ÎN

RĂZBOIUL MODERN

În etapa actuală starea de pace se poate complica destul de repede, coexistenţa între popoare

(grupuri de popoare) devenind fragilă, în mod deosebit, pe baze etnice, iar trecerea la violenţă devine

rapidă şi dură, antrenând mase mari de oameni pe spaţii relativ restrânse.

În literatura de specialitate războiul se defineşte ca „fenomen social-istoric care reprezintă

manifestarea cea mai ascuţită a relaţiilor politice conflictuale existente la un moment dat între grupări mari

de oameni, organizate din punct de vedere militar şi care folosesc pentru atingerea anumitor scopuri

economice şi politice mijloace violente, ceea ce conferă acestui fenomen un puternic caracter

distructiv“15.

În contextul fizionomiei generale a războiului, un interes deosebit îl reprezintă confruntarea

dintre forţele angajate, caracterizată prin violenţă maximă, iar „… fiecare acţiune militară, mare sau

mică, are scopul ei distinct, subordonat întregului. Dacă este aşa, atunci nimicirea şi înfrângerea

adversarului trebuie considerate doar mijloace pentru atingerea acestui scop“ 16.

2.1. Legile generale ale războiului

Aspect complex al ansamblului social, considerat pe drept cuvânt ca fiind forma cea mai acută a

manifestării relaţiilor umane antagoniste, în etapa actuală, războiul capătă forme tot mai diversificate,

devine tot mai costisitor din punct de vedere uman şi material, fiind în acelaşi timp o sursă de prosperitate

pentru cei care îl gestionează. Însă pentru militari acesta rămâne o motivaţie a statutului lor social,

aspect care-i obligă să-şi perfecţioneze continuu cunoştinţele de artă militară, procedeele de pregătire şi

ducere a operaţiilor, cât şi modalităţile de perfecţionare în domeniile de vârf ale acestui început de

secol şi mileniu.

În aceeaşi măsură, referitor la analiza complexă a fenomenului în sine, prezentul ne impune

două necesităţi legate de război: „prima se referă la concentrarea efortului mondial spre eradicarea

fenomenului, iar cea de-a doua, raportată la faptul că fenomenul încă persistă, vizează cercetarea lui în 15 Lexicon Militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p. 271 16 Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 213

69

intimitate şi găsirea soluţiilor care să genereze diminuarea efectului distructiv al acestuia“17.

Legile generale ale războiului sunt raporturi esenţiale, generale, necesare, repetabile, relativ stabile

între laturile interne ale fenomenului război, precum şi între acestea şi alte domenii ale vieţii sociale,

care determină pregătirea şi desfăşurarea confruntării armate. În acest sens, sunt evidente două

elemente importante care reprezintă esenţa legilor generale ale războiului: puterea militară şi lupta armată.

Majoritatea specialiştilor militari consideră ca reprezentative următoarele legi: legea

dependenţei puterii militare şi a desfăşurării luptei armate de condiţiile economico-sociale; legea rolului

determinant al naţiunii în război; legea dependenţei structurilor organizatorice, formelor şi procedeelor

acţiunii militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă.

Aceste legi exprimă cel mai clar dependenţa şi rezultatul războiului faţă de: posibilităţile economice

ale statului; atitudinea naţiunii şi moralul acesteia; numărul şi calitatea trupelor; nivelul înzestrării

tehnice şi calitatea armamentului forţelor armate; gradul de pregătire al cadrelor militare şi de instruire

a trupelor; caracterul şi conţinutul politicii statului.

Ele includ toate forţele şi mijloacele de luptă armată mobilizate şi folosite pe parcursul ducerii

războiului. În structura sa internă, factorul militar al unui stat, în principal cuprinde: efectivele armatei şi

ale celorlalte forţe care desfăşoară în mod nemijlocit lupta armată; armamentul şi tehnica militară (de luptă

şi auxiliară) din înzestrarea armatei şi a celorlalte forţe; valoarea calitativă şi numerică a cadrelor de

comandă; nivelul de organizare şi gradul de coeziune şi de disciplină al tuturor forţelor; nivelul

pregătirii populaţiei, economiei şi teritoriului pentru apărare.

Fără a atribui o mai mare importanţă uneia sau alteia dintre legile generale ale războiului, ele

împreună constituind un tot unitar care are un rol determinant în problematica războiului, este necesar

de scos în evidenţă un aspect determinant care a marcat accentuarea rolului naţiunii în susţinerea efortului

militar şi anume „demasificarea armatelor este o tendinţă certă a fenomenului militar modern, dar efortul

făcut în plan militar, economic, financiar, moral etc. în caz de război, contribuţia la susţinerea războiului

aparţine nu numai forţelor armate, ci întregii naţiuni“18.

Această determinare obiectivă este de fapt caracteristică tuturor tipurilor de războaie, însă se

manifestă cu mai multă pregnanţă în războaiele (conflictele) care adoptă apărarea armată generalizată, aşa

cum este cazul statului român în situaţia actuală.

17 Ilie Marin, Reflectarea legilor şi principiilor luptei armate în conducerea strategică a forţelor, Editura Militară,

Bucureşti, 1997, p. 23 18 Lucian Stăncilă, Op.cit., p. 33

70

2.2. Legile luptei armate

Lupta armată în toată diversitatea şi complexitatea ei este gestionată de legi proprii, ale căror

influenţe nu pot fi trecute cu vederea. Formularea şi conţinutul acestora are în vedere o serie de

elemente indispensabile, din care sunt de amintit: cantitatea forţelor, mijloacelor militare, a rezervelor

umane şi materiale; calitatea forţelor şi nivelul de performanţă a mijloacelor folosite; condiţiile de

teren, starea şi evoluţia vremii; cunoaşterea adversarului şi aprecierea posibilităţilor lui în timp şi

spaţiu; ingeniozitatea conceptuală, consecvenţa, coerenţa şi fermitatea conducerii; disciplina şi precizia

execuţiei; atitudinea faţă de risc şi neprevăzut; rezistenţa psihomorală a trupelor şi a populaţiei.

Ca formă de confruntare în război, lupta armată poate fi definită ca ansamblul acţiunilor violente

„desfăşurate în mod organizat între două grupări de forţe care urmăresc scopuri opuse, conţinutul,

amploarea şi intensitatea acţiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esenţa sa social-

politică, de caracterul şi trăsăturile sale, precum şi de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor,

armamentului şi tehnicii militare“19.

Literatura de specialitate oferă cu generozitate rodul strădaniei înaintaşilor de a formula şi

chiar experimenta legi generale şi particulare ce guvernează lupta armată, însă dificultatea constă

în a le selecta, clasifica şi aplica pe cele mai concise şi expresive ca formă şi conţinut. Alţi specialişti sunt

de părere că „… legile nu sunt creaţii ale unor teoreticieni militari, întrucât determină lupta armată

independent de voinţa oamenilor. Cunoaşterea şi folosirea lor corectă înseamnă respingerea oricărei

forme de subiectivism şi voluntarism, constituind baza teoretico-metodologică a conducerii ştiinţifice

a forţelor în acţiunile militare proiectate“20. Legile luptei armate sunt următoarele: legea unităţii

acţiunilor; legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace; legea raportului de forţe; legea

amplorii crescânde a luptei armate.

Legea unităţii acţiunilor exprimă conexiunea (îmbinarea, integrarea) luptei armate pe uscat, în aer şi

pe mare şi poate reprezenta un întreg realizat prin coordonarea acţiunilor tuturor forţelor participante în

operaţie şi luptă. Din această lege rezultă un important principiu al ştiinţei militare, şi anume că succesul în

desfăşurarea acţiunilor poate fi obţinut numai cu eforturile întrunite ale forţelor participante la realizarea

obiectivului comun.

Legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace arată că „obiectivele şi misiunile să fie corelate

cu calitatea şi cantitatea forţelor şi mijloacelor destinate îndeplinirii acestora“21. În acest sens, se impune ca 19 Lucian Stăncilă, Operaţia ofensivă a unei grupări operaţionale de nivel operativ, Editura Academiei de Înalte Studii

Militare, Bucureşti, 2001, p. 35 20 Valentin Arsenie, Principiile luptei armate, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 11 21 Lucian Stăncilă, Op.cit., p.38

71

planificarea acţiunilor militare să se realizeze pe baza analizei temeinice a situaţiei în funcţie de calitatea şi

cantitatea forţelor, a factorilor de mediu, cât şi de existenţa mijloacelor. Această lege acţionează la

toate nivelurile artei militare şi poate influenţa constituirea grupărilor de forţe pentru ca acestea să poată

îndeplini misiunile încredinţate. În acelaşi timp, în aplicarea acesteia trebuie să se ţină seama şi de

corelaţia şi interacţiunea cu legea raportului de forţe.

Legea raportului de forţe. În sine, raportul de forţe este legat nu numai de relaţia numerică în care

se iau în considerare cantitatea şi calitatea forţelor celor două părţi angajate în conflict, dar şi de riscul

asumat la începutul acestuia. Deşi se referă la superioritate, egalitate sau inferioritate, formularea simplă

a legii nu abordează toate modalităţile de realizare a poziţiei unei părţi faţă de cealaltă. În acest sens, se

apreciază de unii teoreticieni militari că „… tocmai aducerea forţelor şi mijloacelor de care dispunem într-

o stare de superioritate multilaterală faţă de inamic este problema esenţială“22.

Legea raportului de forţe exprimă dependenţa victoriei în război de poziţia părţilor în cadrul

general de desfăşurare a acestuia, de cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor angajate, de oportunitatea

şi eficienţa conducerii şi manevrei acestora, în scopul aducerii lor într-o situaţie avantajoasă, de

superioritate faţă de adversar, în vederea obţinerii victoriei. Legea acţionează diversificat, la parametri

diferiţi pe întreaga paletă a acţiunilor, la toate nivelurile artei militare, fiind, după părerea unor

teoreticieni militari „o lege de desfăşurare a războiului, nu numai a luptei armate“23.

Legea amplorii crescânde a luptei armate vizează, în primul rând, scara evolutivă a confruntării

armate violente, iar esenţa ei derivă din nevoia de putere sporită, atunci când adversarul este mai slab,

în scopul demascării lui şi foloseşte forţe neimplicate (necunoscute de adversar), în stare de

disponibilitate, premeditat ascunse şi protejate.

Legile luptei armate au caracter obiectiv, ele acţionează în afara conştiinţei oamenilor şi

independent de voinţa acestora. Cunoaşterea şi aplicarea lor în organizarea, planificarea şi

desfăşurarea acţiunilor militare reprezintă nu numai o condiţie esenţială în obţinerea succesului în

operaţie şi luptă, dar şi aplicarea lor în strânsă corelaţie cu principiile luptei armate. Ele sunt valabile

pentru ambele părţi angajate în conflict prin însăşi existenţa lor, existenţă care implică cunoaştere şi

aplicare în funcţie de o sumă de factori de natură obiectivă şi subiectivă cum ar fi: scopul şi caracterul

acţiunilor; contextul strategic, operativ şi tactic în care se desfăşoară acestea; caracteristicile tuturor

factorilor ce pot influenţa aplicarea lor.

22 Ilie Marin, Op.cit., p.40 23 Ibidem, p.42

72

2.3. Principiile generale ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare

Necesitatea existenţei principiilor în arta militară, ca un element de determinare nomologică a

luptei armate este un aspect dovedit cu mult timp în urmă. În lipsă de „principii sigure şi stabile se ajunge

la schimbări continue, fie că este vorba de organizare, de formaţii, de manevre“24.

Principiile luptei armate sunt considerate uneori ca norme fundamentale ce trebuie respectate

în acţiunile militare şi ca adevăruri care nu mai trebuie demonstrate. Opinia lui Napoleon că

principiile războiului sunt cele care i-au condus pe marii căpitani, ale căror strălucite fapte ne-au fost

transmise de istorie, răspunde în bună măsură aspectelor multiple ale cadrului conceptual reprezentat de

acestea.

Părerea aproape unanimă a multor specialişti în domeniu este aceea că acceptând principiile ca

„norme“ fundamentale ce trebuie respectate în acţiunile militare, o facem tocmai pentru a scoate în

evidenţă, printre altele aspectul imperativ-normativ al principiilor. Acesta se accentuează la niveluri

de referinţă inferioare, strâns legate de acţiunea practică nemijlocită, fiind specifice diverselor eşaloane,

dar şi formelor de acţiune adoptate.

În regulamentele militare şi în literatura de specialitate din ţara noastră se consideră că principiile

luptei armatei sunt următoarele: libertatea de acţiune; definirea clară a obiectivului (misiunii); unitatea

comenzii; economia de forţă (forţe şi mijloace); concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul

potrivit; surprinderea inamicului; manevra; securitatea acţiunilor şi trupelor; simplitatea planurilor şi

ordinelor25.

Principiul libertăţii de acţiune a fost enunţat încă din antichitate. Xenofon spunea că arta

războiului este „arta de a păstra libertatea de acţiune, adică să fii stăpân pe acţiunile tale fără a fi stânjenit

de adversar“. Libertatea de acţiune este un principiu de bază al luptei armate cu o semnificaţie largă.

Realizarea acesteia constă în asigurarea condiţiilor pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor

proprii, conform unor scopuri stabilite prin manifestarea iniţiativei.

Adâncirea studiului asupra conţinutului acestui principiu presupune relevarea a ceea ce ar trebui

făcut pentru a menţine libertatea de acţiune, a căilor pentru amplificarea acesteia, cât şi a măsurilor

necesare pentru a o folosi şi a o pune în valoare la indici ridicaţi. Acest principiu se poate dobândi şi

păstra prin acţiuni ofensive, dar şi prin folosirea apărării şi a altor forme şi procedee de luptă,

caracterizate prin dinamism şi impetuozitate.

Cel care deţine iniţiativa „dă tonul“ pe câmpul de luptă şi are deci libertatea de acţiune. Cel 24 F.Foch, Op.cit., p. 34 25 Cf. Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 74

73

care deţine iniţiativa „acţionează“, în timp ce adversarul doar „dă răspunsuri“, fiind obligat să facă jocul

primului.

Principiul unităţii comenzii este cunoscut şi sub denumirea principiul unităţii acţiunilor. El

vizează, pe de o parte forţele, mijloacele şi acţiunile, iar pe de altă parte conducerea unitară şi permanentă

a acestora, astfel încât eforturile să fie dirijate spre îndeplinirea oportună a scopurilor propuse.

În aceeaşi idee, se poate spune că acest principiu indică luarea în considerare a ansamblului

acţiunilor, adoptarea unor concepţii şi elaborarea unor planuri prin care să se asigure îmbinarea

judicioasă şi eficientă a tuturor formelor şi procedeelor de luptă specifice, atât pentru armată, cât şi pentru

formaţiunile de ordine publică şi apărare, pentru ca acestea să formeze un ansamblu coerent în scopul

concentrărilor eforturilor principale în vederea obţinerii succesului.

Acest principiu se poate realiza, în principal, prin asigurarea continuităţii conducerii trupelor,

concentrarea puterii de luptă spre o misiune comună, unitatea comenzii, caracterul centralizat al

conducerii, coordonarea şi cooperarea, folosirea unor structuri organizatorice şi dispozitive suple.

Principiul definirii clare a obiectivului (misiunii) are ca cerinţă esenţială stabilirea acelei

responsabilităţi care poate fi îndeplinită, este necesară, decisivă şi corespunde puterii de luptă a forţelor

angajate în acţiune. Adoptat ca principiu la Şcoala Strategică a SUA în anul 1921, vehiculat de curând şi

în teoria şi practica românească, este în prezent menţionat în rândul celor nouă principii considerate

optime pentru ducerea acţiunilor militare de trupele de uscat, dar şi la nivelul strategic. Conform teoriei

militare, conceptul de obiectiv „reprezintă ceva care există material, în afara conştiinţei şi independent de

ea … adică ceea ce urmează să fie realizat“26. Principiul operează în principal cu cele două concepte:

misiunea strategică şi misiunea tactică. Esenţa acestui principiu, considerat de tot mai mulţi specialişti

în domeniu ca fiind „primul dintre egali“ şi anume: întrucât misiunea constituie elementul primordial pentru

realizarea planului, formele şi procedeele de acţiune folosite pentru îndeplinirea acesteia comportă o

definire fără echivoc.

Principiul economiei de forţă (forţelor şi mijloacelor) este, de asemenea, încă din antichitate.

Conţinutul şi cerinţele acestuia au evoluat, de-a lungul istoriei artei militare în funcţie de tipurile de război

purtate şi de concepţia privind folosirea forţelor şi mijloacelor.

Decurgând din cerinţele acţiunii eficiente, acesta se impune în mod deosebit „pentru partea

care duce lupta cu un adversar superior în forţe armate şi ca înzestrare tehnică, fiind una din expresiile

realizării unei calităţi ridicate, de natură să compenseze decalajul de putere“27. De asemenea, un alt aspect

al semnificaţiei sale complexe derivă din realizarea cerinţei, ca în acţiunile secundare să se folosească 26 Cf. Dicţionarului explicativ al limbii române, Bucureşti 1998, p. 391 27 V.Arsenie, T.Cearapiu, G.Velicu, Actualitatea strategiei – Studii de Artă Militară, Editura Stiech, Craiova, 1998,

p. 129

74

minimum necesar de forţe pentru a se asigura concentrarea majorităţii acestora la acţiunile sau pe

direcţiile principale.

Ca cerinţă esenţială principiul mai presupune „… să întrebuinţăm maximum de forţe pentru

scopul principal al războiului şi minimum strict necesar de forţe pentru scopuri secundare, iar atunci

când dăm bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit şi în punctul unde voim să producem

deciziunea, pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau cel puţin o simplă siguranţă“28.

Principiul concentrării efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit presupune constituirea

unor grupări de forţe şi mijloace, executarea loviturilor de foc, întrebuinţarea barajelor şi obstacolelor,

realizarea acţiunilor pe direcţiile stabilite în planul acţiunii, în momentele cele mai potrivite, în vederea

obţinerii superiorităţii necesare desfăşurării cu succes a acţiunilor.

Esenţa acestui principiu constă în găsirea unor căi şi mijloace care să garanteze realizarea puterii

de luptă necesare pentru obţinerea victoriei. Dintre acestea, mai importante sunt: concentrarea eforturilor

prin masarea forţelor şi mijloacelor pe direcţii sau sectoare (raioane) limitate; utilizarea judicioasă a

focului, mişcării şi loviturii în scopul producerii unor pierderi mari inamicului; alegerea judicioasă a

direcţiilor şi raioanelor favorabile concentrării eforturilor.

Principiul surprinderii inamicului a fost prezent în desfăşurarea acţiunilor armate din cele

mai vechi timpuri. Experienţa istorică demonstrează din plin eficienţa rezultatului acţiunilor părţii care a

reuşit să realizeze surprinderea. Efectele acesteia sunt nu numai de ordin material, dar mai ales moral.

Aşa cum afirmă mulţi specialişti în domeniu, ea reprezintă „abilitatea de a induce în eroare adversarul,

exploatarea situaţiilor favorabile apărute în mod neaşteptat, stimularea iniţiativei“29.

Principiul surprinderii constă în planificarea, organizarea, executarea acţiunilor militare în

siguranţă, inamicul să fie lovit în locul, la momentul şi cu mijloacele neaşteptate, găsindu-l nepregătit

sau punându-l în situaţia de a lua cu greu măsuri de contracarare.

Evoluând de la „calul troian“ la întrebuinţarea armelor sofisticate de la începutul mileniului trei,

deşi a îmbrăcat forme şi procedee diverse de realizare, surprinderea a rămas o condiţie principală pentru

obţinerea succesului.

Principiul manevrei trebuie privit, aşa cum a fost întrebuinţat de-a lungul timpului ca un

instrument principal în realizarea scopurilor acţiunilor militare. Acest principiu constă dintr-un ansamblu

complex de acţiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forţe şi mijloace în locul şi

la timpul potrivit şi punerea ei într-o situaţie favorabilă faţă de inamic, în scopul executării unei lovituri

hotărâtoare asupra adversarului, nimicirii forţelor sale sau respingerii acţiunilor acestuia, cât şi 28 V. Arsenie, Op.cit., p. 123 29 Valentin Arsenie, Corneliu Sîrbu, Surprinderea în lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1993, p. 65

75

sustragerii forţelor noastre de sub loviturile lui.

În teoria şi practica militară, în funcţie de scopul urmărit, de amploarea şi natura forţelor

participante, de mediul de desfăşurare, de forma de acţiune, se operează cu diferite tipuri de manevră.

Astfel după mediul de desfăşurare distingem: manevra terestră, aeriană, navală şi combinată; după

criteriul amplorii acţiunii şi scopului urmărit: manevra strategică, operativă sau tactică.

Într-un eventual război de apărare a ţării, manevra trebuie să aibă un caracter de continuitate, să

evite şablonismul, să-l inducă în eroare pe inamic şi să-l surprindă asigurând condiţii pentru

atingerea obiectivelor fixate. Numai în acest mod ea va deveni, aşa cum pe drept poate fi

caracterizată „esenţa luptei“.

Principiul securităţii acţiunilor şi trupelor, considerat a înlocui principiul siguranţei, semnifică

„faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranţă, de linişte, izvorât din absenţa oricărui

pericol“30. Căile sale de materializare sunt: siguranţa informaţională, siguranţa acţională, siguranţa

morală, evitarea surprinderii, reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii.

Principiu adoptat în prezent de multe armate din NATO, acesta sporeşte libertatea de acţiune,

lărgeşte măsurile luate de comandanţi pentru protejarea forţelor proprii şi înlătură efectele negative ale

acţiunilor prin surprindere.

Principiul simplităţii planurilor şi ordinelor are în vedere două din atributele conducerii:

comanda şi planificarea. Necesitatea ca planurile să fie cât mai simple şi clare a fost sesizată de mulţi

gânditori militari. Încă din antichitate Sun Tzî spunea că „un bun general trebuie să dea ordine clare,

precise, fără echivocuri sau confuziuni, în puţine cuvinte şi la momentul potrivit“31.

Planurile simple, funcţionale, cu măsuri, activităţi şi acţiuni exprimate clar şi judicios,

fundamentate din punct de vedere a situaţiei, deciziei, misiunii şi planului de acţiune, reduc

considerabil pericolul confuziilor, uşurând materializarea lor de către executanţi. Putem considera că

o planificare judicioasă, care poate fi aplicată în timp scurt este de preferat uneia în detaliu, dar realizată

cu întârziere. În acest sens se apreciază că metodele folosite pentru darea misiunilor de luptă la

subordonaţi, în special în cadrul eşaloanelor tactice, rămân bune pentru armata română, în special

ordinul verbal al comandantului nemijlocit.

Simplitatea ordinelor constă în redactarea şi transmiterea informaţiilor strict necesare la eşaloanele

subordonate, creând astfel condiţii cât mai bune pentru ca fiecare comandant să-şi organizeze cu 30 Cf. Dicţionarului explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998, p. 54 31 Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p. 22

76

personalitate propriul eşalon, fără ca superiorul să-l substituie. În acelaşi timp, ordinele noi trebuie să

îndeplinească şi o cerinţă psihopedagogică. Ele trebuie să fie scurte, exprimate simplu şi clar. La orice

comandant, precizia unui ordin reprezintă „expresia asumării răspunderii pentru o anumită acţiune. Lipsa

precizei naşte şovăieli şi nesiguranţă“32.

Principiile luptei armate se învaţă în şcoală şi se aplică pe timpul rezolvării modelelor tactice,

operative şi strategice în timp de pace. Chiar dacă ele nu pot fi indicate în mod expres (aplicarea lor ţine

mai mult de cultura militară a celor puşi să le aplica), aplicarea lor şi a corelaţiilor dintre ele se face

simţită tot mai mult pe măsură ce studiul nostru se adânceşte în multitudinea abordării subiectelor

complexe ale fenomenului militar.

2.4. Principiile specifice de întrebuinţare a categoriilor de forţe ale armatei

Legile şi principiile luptei armate, ca elemente componente ale determinismului acţiunilor

militare se constituie într-un sistem condiţionat de obiective proprii luptei armate. Ele alcătuiesc un

ansamblu bine definit şi verificat de-a lungul timpului. În acest context, principiile specifice primesc nu

un rol secundar, însă unul derivat din existenţa primelor – acela de aplicabilitate în spaţiul categoriilor de

forţe, luate individual sau ca ansamblu. Ele sunt reguli, norme care scot în evidenţă „specificitatea

operaţională a fiecărei categorii de forţe a armatei şi a marilor unităţi şi unităţilor care o compun“33.

Însă, această influenţă de întrebuinţare în operaţie şi luptă se manifestă în mod particular, prin

intermediul modului de structurare a grupările de acţiune. În acest sens, este necesară elaborarea unor

principii comune pentru toate categoriile de forţe34. Acestea ar putea fi următoarele: întrebuinţarea

fiecărei categorii de forţe în concordanţă cu cerinţele legilor şi principiilor generale ale artei militare

moderne; respectarea conţinutului strategiei militare naţionale; folosirea fiecărei categorii de forţe în

concordanţă cu posibilităţile acţionale reale; întrebuinţarea lor în concordanţă cu caracteristicile situaţiei şi

în urma anticipării evoluţiei factorilor acesteia; folosirea fiecărei categorii de forţe prin luarea în

considerare a raţionalităţii raportului costuri/rezultate anticipate; realizarea cerinţelor de acţiune militară

integrată pentru fiecare misiune şi în primul rând în cadrul confruntărilor decisive.

Având în vedere faptul că aceste principii comune sunt rezultatul unei sinteze, cât şi posibilitatea ca

în cadrul unor acţiuni o anumită categorie de forţe poate avea un rol predominant, este necesar de 32 Ion Şuţa, Conducerea trupelor în războiul de apărare a ţării, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 206 33 Lucian Stăncilă, Op.cit., p. 66 34 Ibidem, p. 67 – 68

77

subliniat rolul fiecăreia din ele prin câteva din principiile specifice.

Componenta terestră: angajarea la posibilităţile maxime a unei diversităţi de arme şi

specialităţi; dependenţa posibilităţilor acţionale de capacităţile de luptă a structurilor subordonate;

evitarea confruntării decisive în condiţiile superiorităţii adversarului; combinarea judicioasă a

structurilor de bază în vederea constituirii unor grupări operaţionale eterogene cu funcţionalitate

temporară; valorificarea posibilităţilor şi oportunităţilor de acţiune militară folosind pe scară largă

blindatele; impunerea în faţa adversarului a intensităţii şi densităţii operaţionale dorite.

Componenta aeriană35: flexibilitatea; prioritatea (repartiţia optimă a forţelor pe obiective); acţiunea

conjugată (sprijinul reciproc); echilibrul (planificarea raţională a acţiunilor); continuitatea loviturilor.

Aceste principii şi-au dovedit eficacitatea în derularea conflictelor armate din ultimul deceniu, îndeosebi

prin faptul că obligă factorii de decizie la o elaborare atentă a concpeţiei şi a misiunilor de luptă, iar prin

rezultatul acţiunilor lor crează „culoarul“ pentru intrarea în siguranţă în acţiune a componentei terestre.

Componenta navală influenţează acţiunile integrate prin intermediul principiilor sale specifice de

întrebuinţare36, astfel: valorificarea optimă a oportunităţilor oferite de spaţiul maritim şi fluvial;

valorificarea propriilor posibilităţi de a acţiona în mediile terestru şi aerian; realizarea continuităţii

acţionale pe mare, uscat, fluviu; asigurarea concordanţei dintre puterea navală a statului român, potenţialul

acţional şi concepţiile operaţionale ale Flotei Navale; dependenţa forţelor maritime şi fluviale de

logistica dispusă pe uscat; valorificarea la maximum a caracteristicilor geomorfologice ale

litoralului în acţiunile integrate de apărare a ţării.

Cele trei categorii de principii mai sus menţionate nu anulează şi nu contravin cerinţelor legilor şi

principiilor luptei armate, ci creează şi stimulează cadrul de armonizare şi corelare a acţiunilor celor trei

părţi componente.

Schimbând contextul în domeniul structural de întrebuinţare a principiilor, tot mai mulţi

specialişti au emis părerea că analiza acestora poate coborî până la nivelul entităţilor care „dispun de o

organizare distinctă, loc, rol şi misiuni în ansamblul structurilor clar individualizate (luptă, asigurare,

protecţie, logistică) în raport cu ale altor structuri“37.

Astfel, dacă ar fi să analizăm o structură modernă, definită prin îmbinarea mai multor forţe

integrate de arme şi specialităţi diverse, structură în care îşi găsesc locul majoritatea principiilor

menţionate anterior, Forţa de Reacţie Rapidă ar îmbina o bună parte din elementele definitorii ale 35 Cf. Florian Râpan, Tendinţe de întrebuinţare a aviaţiei militare în cadrul strategic actual, Editura Academiei de

Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998, p. 165 36 Cf. Constantin Onişor, Op.cit., p. 7 37 Lucian Stăncilă, Op.cit., p. 70

78

principiilor, cum ar fi: întrebuinţarea pentru îndeplinirea unor misiuni de importanţă operativă;

asigurarea oportunităţii intervenţiilor; integrarea în dispozitive de acţiune combinate şi flexibile;

păstrarea independenţei relative pe timpul intervenţiilor.

Acestor principii li se adaugă cele ale artileriei, geniului, apărării NBC, logisticii, acestea

întregind „tabloul“ creat în scopul asigurării funcţionalităţii integrate şi precise a Forţei.

2.5. Reglementările organismelor internaţionale privind legile şi obiceiurile războiului

Riscurile şi ameninţările la adresa României au un spectru larg de manifestare, atât pe plan

intern cât şi extern, iar combaterea acestora presupune un ansamblu de măsuri şi acţiuni care

vizează două aspecte principale ale siguranţei naţionale: apărarea ordinii constituţionale şi apărarea

armată a ţării.

Dreptul conflictelor armate38, bazat pe cutume internaţionale, cuprinde reglementări

privind drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în derularea operaţiilor militare, inclusiv cele prin

care se stabilesc limitele în care se pot utiliza mijloacele şi metodele de purtare a războiului, denumite

şi „dreptul de la Haga“, precum şi Reglementări privind protecţia anumitor persoane şi bunuri faţă de

efectele distructive ale ducerii acţiunilor de luptă, denumite şi „dreptul de la Geneva“.

Legile şi obiceiurile războiului conţin reglementări39 în următoarele domenii: statutul juridic al

combatanţilor; mijloace de război interzise; arme interzise prin convenţii speciale; spioni şi mercenari;

prizonieri de război; răniţi, bolnavi sau naufragiaţi; protecţia populaţiei şi a bunurilor cu caracter civil;

protecţia bunurilor culturale.

Întrucât detaliera acestor principii a constituit şi constituie apanajul multor specialişti în

domeniul militar, cât şi a organismelor internaţionale diferite, ne vom rezuma, doar, la menţionarea

reglementărilor celor mai importante cu aplicabilitate, în special, în domeniul determinărilor nomologice

ale luptei armate moderne.

Reglementări privind statutul juridic al combatanţilor

Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 prevede, în regulamentul anexă, că statutul de

beligerant este recunoscut următoarelor persoane: membrii armatei, combatanţi cât şi persoane

ataşate acesteia, care fac parte din armată fără a fi combatanţi; membrii miliţiilor şi corpurilor de

voluntari; populaţia unui teritoriu neocupat. Ulterior, în Protocolul de la Geneva din 1977 s-a lărgit sfera 38 Cf. Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei ”României de mâine”, Bucureşti, 1999, p. 203 39 Cf. Gh.Toma, C.Ţenu, L.Stăncilă, Op.cit., p. 193

79

conceptului de combatant, recunoscându-se calitatea de combatant membrilor forţelor armate ale

popoarelor care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine.

Reglementări privind mijloacele şi metodele de război interzise

Chiar dacă legile şi principiile luptei armate impun folosirea pe timpul desfăşurării

confruntărilor armate a anumitor forme şi procedee de luptă, convenţia de la Haga din 1907, preluată de

Protocolul I de la Geneva din 1977 prevede, în dreptul acestui principiu că în orice conflict armat dreptul

părţilor de a alege metodele şi mijloacele de război nu este nelimitat. El conţine câteva direcţii principale

de interzicere sau limitare a folosirii unor mijloace şi metode de luptă40: sunt interzise mijloacele şi

metodele de luptă care au caracter nediscriminatoriu, neputând face o distincţie între obiectivele

militare şi civile; este interzis a se folosi arme, proiectile, materii, metode de natură a cauza suferinţe

inutile sau a produce moartea; este interzisă folosirea metodelor sau mijloacelor de război care sunt

concepute pentru a cauza daune grave mediului înconjurător.

Reglementări privind folosirea unor arme interzise prin convenţii speciale

Principalele arme şi mijloace de luptă pentru care s-au formulat interdicţii sau limitări41 sunt:

Proiectilele de mic calibru – „Protocolul de la Sanckt Petersburg din 1868; gloanţele dum-dum –

„Declaraţia de la Haga din 1899; gazele asfixiante, toxice sau similare – Geneva 1925, Paris 1993; armele

biologice, 1972; otrăvurile şi armele otrăvite – „Convenţia a IV-a de la Haga, 1907; minele şi torpilele

submarine – Geneva, 1980; armele incendiare – Protocolul III adiţional la Convenţia de la Geneva,

1980; tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare, 1976.

Reglementări privind spionii şi mercenarii

Militarii care pătrund în zona de operaţii a inamicului cu intenţia de a culege informaţii nu sunt

consideraţi spioni, dacă acţionează pe faţă ca militari. Spre deosebire de aceştia, mercenarii nu au

dreptul la statutul de combatant şi prizonier de război. Conform Protocolului I de la Geneva din 1977,

persoana care fără a fi cetăţean al vreunei părţi în conflict, este în mod special recrutat pentru a lupta într-

un conflict şi ia parte la ostilităţi pentru o remuneraţie materială este considerat mercenar42.

Reglementări privind prizonierii de război

Combatanţii capturaţi de inamic dobândesc statutul de prizonier de război şi sunt trataţi ca atare, 40 Vasile Creţu, Op.cit., p. 215 41 Gh. Toma, C.Ţenu, L.Stăncilă, Op.cit., p. 196 – 197 42 Cf. Vasile Creţu, Op.cit., p. 206

80

potrivit următoarelor reglementări: Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, 1907;

Convenţia a III-a de la Geneva, 1949; Protocolul I, Geneva 1977. Aspectele principale la care se

referă sunt: interzicerea supunerii prizonierilor la torturi şi mutilări; asigurarea asistenţei medicale;

protejarea prizonierilor contra actelor de violenţă sau de intimidare; interzicerea măsurilor de represalii

contra prizonierilor; interzicerea trimiterii sau reţinerii prizonierilor în zone de luptă în care sunt expuşi

focului; ofiţerii nu pot fi constrânşi la muncă, iar subofiţerii vor fi folosiţi numai la activităţi de

supraveghere; evadarea se va pedepsi numai disciplinar; după terminarea ostilităţilor prizonierii vor fi

eliberaţi şi repartizaţi fără întârziere, cu excepţia celor urmăriţi sau condamnaţi penal.

Reglementări privind răniţii, bolnavii şi emigranţii

Aceste norme impun o serie de obligaţii şi restricţii care trebuie avute în vedere în planificarea şi

desfăşurarea acţiunilor militare. Acestea au la bază principiul potrivit căruia persoanele scoase din luptă şi

cele care nu participă direct la ostilităţi vor fi tratate cu omenie şi se referă la faptul că sunt interzise:

atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale; luările de ostateci; atingerile aduse demnităţii persoanei;

condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără judecată prealabilă de către un tribunal constituit legal

sau fără garanţiile judiciare corespunzătoare.

Reglementări referitoare la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil pe timpul desfăşurării conflictulul

Acestea au fost întărite prin Protocolul I de la Geneva din 1977, care face delimitarea clară

între persoanele care participă direct la ostilităţi şi persoanele civile, prevăzând că persoana civilă este

aceea care nu face parte din nici una dintre categoriile de persoane care au statut legal de combatant43.

Reglementări privind protecţia bunurilor culturale

Acestea sunt stipulate în „Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat“

semnată la Haga în 1954 şi în Protocolul I din 1977 şi prevăd obligativitatea ca pe timpul desfăşurării

acţiunilor militare toate bunurile culturale (monumente istorice, opere de artă, lăcaşe de cult) să fie

protejate şi conservate. Ocrotirea acestora se realizează din timp de pace, prin luarea unor măsuri speciale

şi prin respectarea regulilor de protecţie de către părţile aflate în conflict44.

Legile şi obiceiurile războiului, chiar dacă sunt reglementări ce intervin în derularea conflictelor pe

baza unor tratate, convenţii etc., rămân determinate subiectiv atâta timp cât cel puţin istoria recentă a 43 Cf., Gh. Toma, C.Ţenu, L.Stăncilă, Op.cit., p. 201 44 Ibidem, p. 202

81

demonstrat dese încălcări ale prevederilor acestora, iar afirmaţia potrivit căreia în „nebunia“ războiului

oamenii nu ţin cont de nimic îşi găseşte locul în pofida multitudinilor de restricţii menite să menţină în

limite raţionale confruntările de toate felurile.

2.6. Corelaţia dintre diferitele categorii de determinări nomologice ale acţiunilor militare

Enunţurile nomologice, legile şi principiile luptei armate îşi dobândesc expresia în mod concret sub

forma normelor. Triada lege-principiu-normă nu numai că reprezintă un ghid al desfăşurării acţiunilor

militare în timp de pace şi război dar se constituie într-un „sistem de determinări a cărei manifestare reală

o reprezintă evenimente, fapte şi situaţii obiective proprii luptei armate“45.

Încă de la început trebuie pornit de la ideea potrivit căreia între legile şi principiile luptei armate

există, fără echivoc o relaţie de determinare, care generează fenomene complexe. Această relaţie se

manifestă pe mai multe planuri. Cel dintâi ar fi relaţia obiectiv-subiectiv, adică pe de o parte legile şi

principiile luptei, privite în toată gama lor de reprezentare, iar de cealaltă, legile dreptului conflictelor

armate.

Formele de manifestare ale acestui prim plan trebuie detaliate, atât pentru înţelegerea

fenomenului în sine, cât mai ales pentru a vedea cum din el derivă celelalte aspecte corelaţionale. În

acest sens, se poate constata faptul că lupta armată, reprezentând „o încleştare dură, fără menajamente

între grupări de forţe opuse care au fiecare dintre ele acelaşi scop“46, intră în combinaţie, dar şi în

contradicţie cu prevederi şi reglementări fireşti ale legilor dreptului conflictelor armate. Dacă legile şi

principiile arată „ce trebuie făcut“ sau „ce trebuie evitat“ pentru ca nici una dintre părţi să nu suporte

consecinţele excesive sau care nu se justifică47.

În planul următor corelaţia trebuie privită prin însuşi sistemul de legături de concepţie şi în final

de execuţie pe care sistemul determinărilor îl emană. În acest sens, capătă importanţă careul legi generale

ale luptei armate – principii generale – principiile întrebuinţării categoriilor de forţe ale armatei –

principiile de întrebuinţare a armelor. Această „aşezare“ este determinată în primul rând de relaţia de tip

„general-particular“, relaţie ce stă la baza determinării, pe de o parte a principiilor de către legi, cât şi a

fundamentării mai departe a principiilor până la cele mai mici eşaloane. Finalitatea acestor

determinări îl constituie realizarea „sistemului de norme şi reguli privind planificarea, desfăşurarea şi

ducerea acţiunilor de luptă de tip întrunit sau independent“48. 45 Liviu-Aron Deac, Corelaţia lege-principiu-normă în acţiunea militară, Buletinul Academiei de Inalte Satudii

Militare, nr.3/1997, p. 344 46 Gh.Toma, C.Ţenu, L.Stăncilă, Op.cit., p. 202 47 Ibidem, p. 203 48 Ibidem, p. 204

82

Continuând demersul început, acela de a analiza şi a găsi în cadrul sistemului de corelaţii legi-

principii şi alte elemente care prezintă interes şi a căror influenţă determină în mod clar pregătirea şi

ducerea acţiunilor militare, prezintă importanţă şi relaţia lege-lege.

Strâns legate de evenimentele ce se derulează în câmpul de luptă, legile luptei armate au un

caracter social, cerinţele lor se realizează prin acţiuni şi activităţi care presupun existenţa unor mecanisme

complexe, dar ele sunt numai cadre obiective de desfăşurare a acţiunilor militare.

Legile războiului reprezintă în afară de aceasta şi repere generale de orientare a fenomenului

militar în ansamblul său. Din acest punct de vedere, legile luptei armate se deosebesc de legile războiului.

Specificitatea lor este dată de faptul că lupta armată nu se confundă cu războiul. Ea reprezintă mijlocul

violent şi exclusiv militar al războiului, iar faptul că ea acţionează din interiorul acestuia, relevă faptul că va

fi dominată de legi proprii, specifice confruntării nemijlocite în ansamblul ei sau domeniilor sale

(strategie, artă operativă, tactică), precum şi în formele de acţiune militară (apărare, ofensivă)49.

Aşadar legile şi principiile luptei armate reprezintă câte un subsistem de reguli generale şi

particulare al căror rol este în principal acela de a fundamenta ştiinţific pregătirea şi desfăşurarea războiului

în general, şi al luptei armate în particular.

Se poate aprecia întemeierea nomologică a acţiunilor militare îşi are rădăcinile în negarea istoriei,

când marii conducători de oşti respectau legi, principii, fără să le definească neapărat, fără să emite

concepte, teze, idei. Lupta era maisimplă, dar respecta în mod automat nişte reguli. Dovadă faptul că

există norme, principii de acţiune, al căror rol şi-a dovedit viabilitatea pe măsura trecerii timpului.

Trebuie spus că spre deosebire de trecut, în ansamblul creat de triada lege-principiu-normă, s-a

manifestat mai pregnant intrarea în „rol“ a legilor dreptului conflictelor armate, cu impunerea de

rigoare a unui tip de comportament pe parcursul desfăşurării confruntărilor. Însă acţiunile militare

recente demonstrează faptul că tratatele şi convenţiile nu sunt de ajuns, că prevederile şi reglementările

acestora au fost şi încă sunt încălcate, adică faptul că până la idealizarea relaţiei principiu-principiu

rămâne de parcurs un drum lung.

Cadrul de manifestare lege-principiu a crescut şi se poate aprecia că s-a diversificat şi prin

intermediul principiilor întrebuinţării categoriilor de forţe ale armatei. Conflictele din ultimul deceniu, cel

puţin, au demonstrat necesitatea existenţei şi aplicării principiilor specifice, aproape în exclusivitate

pentru o singură categorie de forţe (Războiul din Golf şi Iugoslavia).

49 A.Deac, Op.cit., p. 345.

83

Capitolul 3

MANIFESTAREA SPECIFICĂ A DETERMINĂRILOR

NOMOLOGICE ALE ACŢIUNILOR MILITARE DUSE

ÎN APĂRAREA ARMATĂ A ŢĂRII

Tendinţele de evoluţie a luptei armate în apărarea armată a ţării se vor oglindi cu siguranţă în

toate domeniile artei militare, însă adaptate condiţiilor specifice ale acestui tip de război. În acest

sens, se poate aprecia că elementele definitorii ale acestui tip de conflict, adică „amploarea şi

fizionomia acţiunilor, structura acestora, durata şi intensitatea lor vor fi influenţate de structura,

organizarea şi înzestrarea sistemului de forţe care se contrapun acţiunilor inamicului, de nivelul tehnic al

mijloacelor de luptă proprii şi ale inamicului“50.

Acţiunile militare specifice apărării armate a ţării se caracterizează prin fizionomie şi

conţinut, delimitare spaţio-temporală, cât şi condiţionări specifice succesive, evolutive şi irepetabile;

acestea impun necesitatea nu numai a existenţei, dar şi a manifestărilor specifice a condiţiilor nomologice

în scopul delimitării legilor şi principiilor cu pondere importantă şi cu aplicabilitate în pregătirea şi

desfăşurarea acţiunilor.

3.1. Specificul confruntărilor armate în războiul de apărare a ţării

Specificul confruntărilor armate adaptate la tipologia acţiunilor duse în toate domeniile artei

militare pentru apărarea armată a ţării este atât de diversă şi bogată, încât tratarea sistemică numai a unor

segmente ce o caracterizează reprezintă probabil o cale firească de urmat. Pentru tratarea şi îndeosebi

înţelegerea fenomenului în sine, ca apoi acesta, în toată complexitatea lui să fie aplicat la

specificul naţional, trebuie acţionat cu preponderenţă pentru cunoaşterea şi aprofundarea domeniului

confruntărilor luptei armate, a caracteristicilor acestora în războiul modern.

Înţelegerea fenomenului în ansamblul său, dar mai ales dobândirea capacităţii de aplicare a acestuia

la specificul naţional, specific la care „indiferent de traiectoria urmată de evoluţia noastră militară, nu

trebuie şi nu se poate renunţa“51.

Din multitudinea de caracteristici care individualizează specificul naţional al războiului, sunt de

amintit: caracterul dur al ciocnirii (confruntării); diversitatea forţelor participante, cât şi a mijloacelor de 50 Cf. L.Stăncilă, Curs de artă operativă, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 11 51 Ilie Marin, Op.cit., p. 13

84

luptă folosite; multitudinea de forme şi procedee de luptă adoptate; folosirea pe scară largă a acţiunilor de

mică amploare; mobilizarea tuturor forţelor umane şi materiale existente la nivel naţional. Ţinând cont de

aceste condiţionări exprimate, se poate afirma că „… acţiunile militare beneficiază de condiţii de

desfăşurare proprii, iar acest fapt face ca ele să aibă caracteristici care le individualizează în raport cu

acelaşi gen de acţiuni desfăşurate într-un alt tip de război şi să implice un anumit mod de abordare a

întemeierii lor nomologice“52.

Ca urmare a stabilirii şi exemplificării caracteristicilor specificului naţional, se poate continua cu

rezultanta acestora, în domeniul strategic şi parţial operativ, cum ar fi: acţiuni convergente terestre,

aeriene şi navale; acţiuni integrate; realizarea scopului strategic prin acţiuni operative şi chiar tactice; la

nevoie, adoptarea apărării armate generalizate în scopul salvării fiinţei naţionale a poporului român.

Din această perspectivă, riposta dată agresorului va fi graduală şi flexibilă şi va cuprinde:

avertizarea timpurie (oportună); reacţia rapidă; apărarea armată generalizată; apărarea colectivă53. În

funcţie de aceste tipuri de răspuns la acţiunile agresorului, apărarea armată a ţării impune adoptarea

formelor particulare de luptă, cât şi a procedeelor specifice, caracteristice condiţiilor geomorfologice ale

terenului.

De asemenea, ţinând cont şi de tendinţa de diseminare de front şi în adâncime a acţiunilor

îndeosebi la nivel operativ, se întâlnesc mai nou concepte şi sintagme ca: „lupta de manevră“, „acţiuni pe

front larg“, „acţiuni pe direcţii“, „supraveghere zonală“. Aceste sintagme conduc la ideea că adoptarea

şi a altor forme specifice de ducere a războiului (operaţiei, luptei), conferă, impune angajarea simultană a

inamicului pe întreaga adâncime a dispozitivelor, executarea de lovituri puternice, pe spaţii restrânse,

în adâncime, supravegherea raioanelor libere în care inamicul nu a pătruns, amplificarea acţiunilor

mişcării de rezistenţă. Se poate spune că trăsăturile proprii luptei armate ce derivă din sistemul legilor

şi principiilor se manifestă cu prioritate la nivelul tactic. La acest nivel poate fi pus în valoare cel mai

bine sistemul de avantaje conferit de aria largă a procedeelor şi mijloacelor angajate în luptă,

cunoaşterea parlticularităţilor geoclimatice ale zonei (raionului) de acţiune, cât şi posibilitatea combinării

judicioase a formelor şi procedeelor de luptă specific militare cu cele ale rezistenţei armate, adoptarea mai

rapidă a realizării suportului logistic.

Subliniind, încă o dată, relaţia bază nomologică-mişcare-luptă, se poate aprecia faptul că, la

nivel tactic îşi vor regăsi utilitatea toate modalităţile de aplicare a principiilor luptei armate în

întreaga gamă de forme şi procedee de acţiune, atât a celor cu caracter ofensiv, defensiv, în condiţii

speciale, în spaţii fără fronturi în zone izolate, în acţiuni de rezistenţă armată, cât şi în acţiuni originale

pregătite şi desfăşurate ad-hoc. 52 Gh.Toma, C.Ţenu, L.Stăncilă, Op.cit., p. 209 53 Cf. Strategia Militară a României, Editura Militară, Bucureşti, 2002, p. 6

85

3.2. Probleme şi soluţii specifice pentru îndeplinirea cerinţelor legilor generale ale războiului

şi ale legilor luptei armate

Crearea condiţiilor pentru obţinerea succesului în acţiunile militare reprezintă un deziderat căruia i

se subsumează toate eforturile intelectuale, conceptuale, de conducere, planificare, organizare şi, în final,

de execuţie.

Acţiunea legilor luptei armate în relaţiile violente caracteristice confruntării militare se produce

în mod permanent, unitar şi simultan, din momentul declanşării acţiunilor militare. Aprecierea că acţiunea

legilor specifice luptei armate nu se poate produce decât în contextul declanşării şi evoluţiei confruntării

militare, întăreşte încă o dată ideea că războiul în desfăşurarea lui este însoţit de legile sale generale cu

aplicabilitate în esenţa şi derularea legilor particulare – cele ale luptei armate.

Lupta armată, prin delimitările spaţio-temporale caracteristice, pune forţele implicate în

situaţia unor confruntări considerate critice, deci cu un grad sporit de risc pentru asigurarea succesului. De

aici rezultă faptul că atât operativitatea conducerii, cât şi eficientizarea modalităţilor de aplicare a cerinţelor

legilor luptei armate vor trebui să se raporteze la factorul timp, condiţia de eficacitate fiind ca timpul

consumat pentru activităţile de aplicare a cerinţelor luptei (şi în esenţă a legilor) şi pentru activitatea

de conducere (culegere şi prelucrare de informaţii, analiză, decizie, compararea variantelor, organizare

ş.a.), să fie mai mic decât acela destinat aplicării practice a celor planificate. În acest sens, se poate

aprecia aici valoarea de referinţă a sintagmei „timp critic“, care, aşa cum sublinia generalul Florea

Ţenescu, reducerea la „minimum de timp şi spaţiu a activităţilor de transpunere în practică a legilor de

ducere a acţiunilor denotă valoarea superioară a comandamentului respectiv, căci un comandament

valoros, care mânuieşte o armată superioară, va avea întotdeauna interesul şi va şti să scurteze războiul

…“54.

Atât la nivelul strategic cât şi operativ, conducerea forţelor trebuie deci să-şi încadreze toate

iniţiativele şi acţiunile în timpul critic. Devansarea acestuia ar impune ca în întreaga gamă a acţiunilor şi

măsurilor să se urmărească înţelegerea cu anticipaţie a cerinţelor legilor specifice luptei, în scopul

exploatării favorabile a manifestării acestora, ca o condiţie primordială pentru realizarea succesului în

operaţiile de amploare.

De asemenea, ar putea fi avansată o idee care să completeze tabloul implicaţiilor şi soluţiilor

specifice create de existenţa şi punerea în practică a legilor generale şi particulare. În acest sens,

experienţa şi exerciţiul, două componente acumulate în utilizarea fondului teoretic impus conducerii 54 N.Uscoi, Aplicarea legii luptei armate, în Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare, nr.3/1997, p. 191

86

de cerinţele legilor luptei armate, dar şi a legilor generale ale războiului, constituie o metodă practică,

menită să sporească profesionalismul organelor de conducere strategice şi operative, cât mai ales

acţionând ca instrumente operante în coordonarea acţiunilor pentru realizarea scopului general al

războiului.

Cunoaşterea conţinutului, cerinţelor, acţiunii şi influenţelor legilor luptei armate, considerată ca

necesitate pentru conducerea forţelor participante, asigură celor abilitaţi posibilităţi sporite în gestionarea

conflictelor militare, a căror amploare se regăseşte, de regulă, în domeniul strategiei.

În replică, acţiunea şi consecinţele legilor luptei armate poartă o serie de trăsături caracteristice

referitoare la continuitate, simultaneitate, caracter unitar, trăsături generate tocmai de interdependenţa

cerinţelor acestor legităţi în contextul general al războiului55. Astfel, considerând legea raportului de forţe

ca punct de referinţă în asigurarea condiţiilor de succes, se impune prezentarea corelaţiilor şi conexiunilor

acesteia cu cerinţele celorlalte legi. În această idee, preluând cerinţa concordanţei forţelor şi mijloacelor

cu scopurile propuse, se poate considera că atunci când forţele şi mijloacele disponibile de pe o direcţie

sau zonă de luptă nu posedă tăria necesară, acestea vor fi puse în situaţia unei inferiorităţi faţă de

potenţialul adversarului în locul şi la momentul respectiv, cu implicaţii majore asupra deznodământului

acţiunilor.

În acelaşi context, urmărind relaţia dintre cerinţele unităţii de acţiune şi cele ale raportului de

forţe se poate sesiza faptul că cele două se completează în favoarea succesului acţiunii. Aceasta nu

exclude însă posibilitatea producerii unor acţiuni cu caracter independent, dar temporare, care pot avea

succes, însă ele trebuie înţelese ca parte a întregului, deci, tot în ideea convergenţei spre efortul unitar al

acţiunilor de amploare.

Dependenţa formelor şi procedeelor acţiunilor militare de performanţele armamentului şi tehnicii

militare îşi condiţionează identitatea prin faptul că nivelul performant al tehnicii imprimă executarea şi

altor forme şi procedee de luptă. Aceasta derivă tot din nevoia de putere, cerinţă regăsită în legea

raportului de forţe, constituind o latură concretă a acesteia.

Amploarea crescândă a luptei armate, impusă de nevoia de asigurare oportună a rapoartelor de

forţe favorabile faţă de adversar, cu caracter permanent în evoluţia confruntării, poate fi la rândul ei

considerată o completare firească a conţinutului interior al acesteia, însă, având statuate relaţii de

interdependenţă cu concordanţa dintre scopurile propuse, forţele şi mijloacele participante la acţiune.

Se poate considera, în concluzie, că de soluţiile, optimizările, metodele şi căile de aplicare a

cerinţelor legilor războiului şi luptei armate depind multiple aspecte legate de organizarea şi conducerea

acţiunilor militare, cu finalizare directă privind coordonarea şi sincronizarea forţelor pentru îndeplinirea 55 Cf. I.Marin, Op.cit., p. 38

87

scopurilor propuse.

3.3. Soluţii pentru adoptarea principiilor generale ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare şi a

principiilor specificede întrebuinţare a categoriilor de forţe

Experienţa acumulată de-a lungul bogatei noastre istorii naţionale, transmisă din generaţie în

generaţie, cât şi necesitatea aplicării învăţămintelor înaintaşilor în desele conflicte armate purtate cu

inamici puternici, ne duc cu gândul la permanenta îmbogăţire a zestrei teoretice şi practice de idei,

concepte, metode şi acţiuni care au stat la baza completării permanente a arsenalului teoriei militare

contemporane.

În demersul analizei aplicabilităţii principiilor luptei armate în acţiunile militare trebuie plecat

de la reflecţiile lui Napoleon care considera că „strategia este o artă care se sprijină pe principii şi

nimănui nu-i este permis să le uite. Toţi acei mari generali ai antichităţii şi toţi cei care mai târziu au

urmat în mod demn liniile lor, au făcut lucruri mari numai pentru că au asimilat regulile şi principiile naturale

ale războiului … Graţie acestei asimilări ei au reuşit, oricât de mare a fost îndrăzneala operaţiilor duse

şi amploarea succeselor. Ei nu au încetat niciodată să facă din război o veritabilă ştiinţă. Numai datorită

acestui motiv ei sunt marii noştri maeştri şi numai prin eforturile de a-i urma putem să ne apropiem de

ei“56.

Ca urmare a progresului tehnologic din domeniul militar, o parte din eşaloanele tactice şi operative

vor fi înzestrate cu tehnică de vârf. Aceasta va schimba fizionomia confruntărilor şi, implicit, modul de

ducere a acţiunilor, prin prelucrarea automatizată a unei imense cantităţi de informaţii.

Analizând principalele direcţii ale perfecţionării tehnologiilor militare, cât şi

posibilităţile de finalizare a rezultatelor cercetărilor din domeniul militar se prefigurează două

perioade ale revoluţiei fenomenului militar: prima perioadă, în care se vor realiza tehnologii stealth,

computere performante, dominare informatică, comunicaţii perfecţionate, sisteme de arme inteligente,

sisteme globale de poziţionare; a doua perioadă va cunoaşte un salt calitativ şi va beneficia de

întrebuinţarea armelor neletale, a tehnologiilor psihologice şi parapsihologice, apărare cibernetizată,

roboţi militari, sisteme de arme ultrainte-ligente şi structuri hiperflexibile57.

Principiul libertăţii de acţiune îşi deplasează centrul de greutate de la menţinerea capacităţii

trupelor de a acţiona nestingherit pentru realizarea scopului operaţiei, la impunerea cu necesitate a

modului de acţiune propriu şi obligarea inamicului să răspundă mereu la acţiuni, măsuri şi contra- 56 F.Foch, Op.cit, p. 175 57 Cf. M.Mureşan, V.Grad, G.Ilie, A.Mihalcea, Tehnologiile de vârf şi domeniul militar, Editura Militară,

Bucureşti, 1995, p. 31

88

contra măsuri.

Odată cu mărirea posibilităţilor de cercetare şi a apariţiei mijloacelor sofisticate de observare,

conducerea forţelor la nivel operativ şi tactic se va îmbunătăţi ştiinţific, raţional, pe baza scenariilor

pregătite, cu viteză mare de reacţie şi flexibilitate sporită. Acestea se datorează informatizării câmpului de

luptă şi cibernetizării tehnicii militare, ele inducând o sporire substanţială a inteligenţei organizatorice şi

crează posibilitatea conducerii operaţionale a marilor unităţi, cât şi a acţiunilor din domeniul categoriilor

de forţe, creşterii vitezei de reacţie, a preciziei, deci în final a unităţii acţiunilor şi a amplitudinii

manevrei.

Modificarea cooperării neîntrerupte va avea loc ca urmare a dispersării forţelor, a dinamismului

acţiunilor şi a diferenţelor de timp operaţional şi va consta în impunerea unei circulaţii a informaţiilor

marcate de unicitatea timpului în sistemul informatic al trupelor. Această unicitate a timpului operaţional,

va fi impusă de necesitatea corelării acţiunilor, a contramăsurilor în toate mediile şi pe toată adâncimea

dispozitivului operativ. Pentru aceasta va apare o nouă metodă de control şi de apreciere a încadrării în timp

a acţiunilor, iar probabil cel care nu va respecta şi nu va aplica riguros această metodă va fi implacabil

depăşit în zona de confruntare.

În perioada următoare, pe baza binomului acţiune-răspuns şi ca urmare a îmbunătăţirii substanţiale a

structurii principiilor luptei, se conturează desprinderea a două noi principii ale luptei armate: descoperirea

automatizată a ţintelor şi acţiunilor inamicului şi contracararea instantanee a acestora; integrarea tuturor forţelor

şi mijloacelor în câmpul de luptă cibernetizat şi conducerii luptei armate în timp real.

Unicitatea timpului în sistem va fi o cerinţă tehnică obligatorie şi se va realiza pe baza timpului

astronomic (real) al locului de dispunere a sistemului informatic, prin intermediul ceasului unic, care

indică ora după un anumit etalon, asigură transmiterea (editarea) informaţiilor şi aplicarea corecţiilor de

timp. Acest ultim reper va putea regla într-un mod unitar acţiunile de cooperare dintre categoriile de

forţe ale armatei.

În timp, revoluţia declanşată în domeniul militar va influenţa în mod pozitiv conducerea

ştiinţifică a acţiunilor militare şi va determina schimbarea unor principii ale luptei armate şi, implicit,

modalităţile de influenţare a principiilor specifice de întrebuinţarea a categoriilor de forţe.

3.4. Modalităţi de punere în aplicare în apărarea armată a ţării a cerinţelor dreptului conflictelor

armate şi ale deciziilor organismelor internaţionale

Afirmarea ţării noastre ca un candidat serios şi credibil la aderarea la tratatele în temeiul cărora s-

au organizat şi funcţionează structurile de securitate europene şi euro-atlantice presupune, printre altele,

89

adaptarea la exigenţele ce decurg din respectarea instrumentelor juridice internaţionale, pe care se

fondează raporturile dintre state, inclusiv în situaţii de conflict armat. Acest lucru este posibil având în

vedere că, în sistemul nostru constituţional, normele de drept internaţional care au incidenţă asupra

acţiunii forţelor armate au caracter obligatoriu, în măsura în care sunt conţinute în tratate ratificate de

Parlament58.

Consecventă deschiderii către valorile unanim acceptate, de esenţă democratică, consacrate în

cadrul comunităţii internaţionale, România a ratificat, după 1989, un număr de instrumente juridice de

mare semnificaţie. Aici se au în vedere în primul rând, cele două Protocoale adiţionale la convenţiile de la

Geneva din 12 august 1949, privind interzicerea perfecţionării, producerii, stocării şi utilizării armelor

chimice şi distrugerea acestora; Convenţia pentru interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de

arme clasice. La nivelul armatei, cu ajutorul unor organizaţii non guvernamentale (Asociaţia Română de

Drept Umanitar), s-a întreprins o activitate susţinută de difuzare a acestor instrumente. Dincolo de

semnificaţia generală pe care o au normele de drept al conflictelor armate, aplicarea acestora comportă

câteva elemente de specificitate pentru fiecare nivel al conflictelor armate. În acest sens, ar fi de

evidenţiat câteva aspecte ce ţin de aplicarea la specificul naţional al regulilor de drept al conflictelor

armate în operaţiile de nivel strategic şi operativ, dar şi în acţiunile de nivel tactic.

O primă problemă – respectarea limitelor impuse conflictului armat în ceea ce priveşte

mijloacele angajate, convenţionale sau nu, Geneva, august 1949 „în orice conflict armat, dreptul părţilor

la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este nelimitat“59. Acest principiu are importanţă

pentru fizionomia operaţiilor, fiind cunoscute implicaţiile utilizării armei nucleare, chimice, armelor

biologice şi a unor arme convenţionale asupra misiunilor, manevrei şi a procedeelor de acţiune ale

categoriilor de forţe. Aspectul interdicţiei utilizării armei bacteriologice (biologice) nu este încă rezolvat, iar

acordul asupra interzicerii acestor arme este facilitat de faptul că există o cutumă în acest sens, nici un stat

nerecunoscând că a folosit agenţi biologici în vreun război.

O altă problemă decurge din principiul conform căruia „populaţia civilă şi persoanele civile se

bucură de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din operaţiile militare“60. Punerea în aplicare a

acestui principiu şi a regulilor ce-i sunt subsecvente au un impact direct asupra concepţiei operaţiei, cât şi

misiunilor principalelor elemente de dispozitiv. Astfel, atât în apărare, cât şi în ofensivă, principalele

elemente ale dispozitivului, în mod deosebit cele care prezintă un interes deosebit pentru agresor, trebuie 58 Cf. Constituţia României, art.11, alin.2, Regia autonomă Monitorul Oficial, 1992 59 Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Editura Şansa,

Bucureşti, 1993, p. 27 60 Protocolul adiţional I …, art. 51, alin. 1

90

dispus astfel încât să se evite vecinătatea cu populaţia şi bunurile civile, iar în situaţia în care acest

deziderat nu este posibil a fi îndeplinit integral, trebuie luate măsuri organizatorice pentru

îndepărtarea persoanelor şi bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor menţionate. De asemenea, în

situaţia în care nu este posibilă evacuarea persoanelor civile, se vor organiza adăposturi adecvate, această

măsură fiind una din cele mai bune metode de protecţia împotriva atacurilor.

Conceperea şi executarea manevrei se va realiza în condiţii în care să nu fie favorizată de

mişcările sau prezenţa populaţiei civile. Intenţia de a ascunde deplasările trupelor proprii prin dirijarea

fluxurilor de populaţie civilă va determina reacţii în urma cărora pierderile în persoane civile ar putea fi

foarte mari. Aceasta reprezintă o încălcare a articolului 51 din Protocolul adiţional I.

Măsurile de protecţie a bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei şi de protecţie a

mediului natural61 vor fi transmise pe scară ierarhică, pentru a fi puse în aplicare de către eşaloanele

operative şi tactice. La nivelul eşaloanelor strategice se stabilesc, de asemenea, localităţile şi zonele

sub protecţie specială, urmărindu-se ca statutul acestora să fie confirmat printr-un acord între trupele

proprii şi adversar. În consecinţă, operaţiunile militare nu vor fi extinse asupra acestor zone62.

Se poate constata astfel că, problematica cuprinsă în ansamblul activităţilor şi acţiunilor complexe

ce ţin de pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor la nivel strategic şi operativ, necesită şi face dese trimiteri la

prevederile normelor de drept al conflictelor armate. Acestea impun adoptarea, şi la nivel naţional a

unor atitudini şi mentalităţi pozitive în ceea ce priveşte respectarea şi protejarea teritoriului, a

populaţiei şi bunurilor de orice fel în cazul nefericit al derulării unui conflict armat pe teritoriul naţional.

ÎNCHEIERE

Aplicarea în practica desfăşurării acţiunilor militare a legilor şi principiilor luptei, luate în

ansamblul lor, necesită în primul rând cunoaşterea, prin studiul teoretic, nu numai a conţinutului

acestora, dar mai ales, al implicaţiilor de tot felul pe care acestea îl au asupra laturii practice a

fenomenului militar. Aici se poate rezuma cu aximoma: “Cunoşti – aplici – obţii succesul”.

Conflictele cu caracter modern desfăşurate în ultimele două decenii au demonstrat din plin că la

baza succesului au stat: pregătirea temeinică a acţiunilor, dar şi aplicarea unor „reţete“ care au infirmat în

dese rânduri abordările tradiţionale, caracteristice celui „de-al doilea val“ – lupta clasică. În acest sens,

două exemple par edificatoare – Războiul din Malvine – 1981 şi Războiul din Golf – 1991, în care girul

acordat forţelor navale şi aeriene s-a văzut încununat de succes, adică exact aplicarea aproape în 61 Ibidem, art.54, alin.1 62 Ibidem, art.59-60

91

exclusivitate a principiilor specifice unor categorii de forţe.

Caracterul larg al aplicabilităţii întregii game de determinări trebuie înţeles din perspectiva

unui dublu sens. Pe de o parte, sensul normal de trecere şi aplicare – eşalon strategic-operativ-tactic,

iar de cealaltă, încadrarea în cadrul general al acţiunilor beneficiind de posibilităţi nonconformiste:

originalitate, manifestarea iniţiativei, a libertăţii de acţiune, îndeplinirea obiectivelor prin acţiuni

surpriză etc. Deci, respectarea şi aplicarea legilor şi principiilor nu îngrădeşte acţiunea, ci dimpotrivă,

cunoaşterea acestora oferă posibilitatea de diversificare a variantelor.

Tendinţele tot mai evidente şi concrete de implementare a tehnicilor de vârf în domeniul

automatizării trupelor vor avea implicaţii în sens pozitiv asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor moderne,

deci, a aplicării determinărilor de orice natură în scopul realizării obiectivelor propuse, însă tot factorul

uman va avea ultimul cuvânt de spus. În acest sens, comandanţii mileniului trei vor trebui să recurgă,

cu alte mijloace desigur, tot la „bagajul“ de acumulări teoretice, în scopul transpunerii în practică a celor

mai bune variante.

Legile şi principiile războiului, ale luptei armate, completate judicios cu cele ale dreptului

conflictelor armate, rămân pe mai departe norme şi reguli, constituind un sistem coerent şi realist al cărui

scop îl constituie în esenţă succesul în desfăşurarea acţiunilor militare moderne.

92

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. LEGI ŞI REGULAMENTE * * * – Constituţia României, Monitorul Oficial

al României, nr.233/1991, Bucureşti, 1991* * * – Legea nr.51, privind siguranţa naţională

a României, Monitorul Oficial al Româ-niei, nr.163/1990, Bucureşti, 1990

* * * – Legea nr.46, privind pregătirea populaţiei pentru apărare, Monitorul Oficial al Ro-mâniei, nr.120/1996, Bucureşti, 1996

* * * – Strategia militară a României (proiect), Bucureşti, 2002

* * * – Regulamentul general al acţiunilor mili-tare, Bucureşti, 1996

* * * – Regulamentul pentru conducerea acţi-unilor militare, Bucureşti, 1998

* * * – Regulamentul acţiunilor trupelor de uscatîn campanie, Bucureşti, 1995

* * * – Regulamentul general al acţiunilor mili-tare ale forţelor terestre (proiect), Bucu-reşti, 2000

* * * – Regulamentul general al acţiunilor mili-tare pentru conducerea acţiunilor forţelor terestre (proiect)

* * * – Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998

* * * – Lexicon Militar, Editura Saka, Chişinău, 1994

B. LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI Arsenie V, – Principiile luptei armate în războiul între-

gului popor, Editura Militară, Bucureşti, 1987

Arsenie V, Sîrbu C.,

– Surprinderea în lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1993

Arsenie V., Cearapin T., Velicu G.

– Actualitatea strategiei – Studii de Artă Militară, Editura Sitech, Craiova, 1998

Codrescu C., – Prognoza în strategia militară – Studii de

93

strategie militară, Editura Militară, Bucu-reşti, 1987

Creţu V., – Drept internaţional public, Editura „Fun-daţia României de mâine”, Bucureşti, 1999

Dragoman I., – Drept internaţional – aplicabil în opera-ţiunile de menţinere a păcii, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1996

Habian L., Chelaru M.,

– Corelaţia politică-strategie (Eseu), Editu-ra A.Î.S.M., Bucureşti, 1997

Hoţu A., – Norma şi valoarea în acţiunea militară, Editura Militară, Bucureşti, 1990

Ilie M., – Reflectarea legilor şi principiilor luptei armate în conducerea strategică a forţelor, Editura Militară, Bucureşti, 1997

Onişor C., – Teoria Strategiei Militare, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1999.

Râpan F., – Tendinţe de întrebuinţare a aviaţiei mili-tare în cadrul strategic actual, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1998

Soare C., – Războiul şi politica în epoca contempora-nă, Editura Militară, Bucureşti, 1986

Stăncilă L., – Legile şi principiile luptei armate moder-ne, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 2000

Stăncilă L., – Operaţia ofensivă a unei grupări opera-ţionale de nivel operativ, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 2001

Stăncilă L., – Tendinţe actuale de evoluţie a luptei armate. Influenţa acestora asupra artei militare în războiul de apărare a ţării, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1997

Stăncilă L., – Operaţiile ofensive în apărarea armată a ţării – eseu de artă militară, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002

Şuţa I., – Conducerea trupelor în războiul de apăra-re a ţării, Editura Militară, Bucureşti, 1978

Toma Gh., Ţenu C., Stăncilă L.,

– Arta Operativă între contrarii – actualitate şi perspectivă, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 2001

Ţenu C., – Principiile acţionale ale Forţelor Terestre în acţiunile militare de nivel operativ, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 2000

Colectiv, – Probleme filozofice ale ştiinţei militare, Editura Militară, Bucureşti, 1984, vol.III, V

94

Colectiv, – Lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1978

Colectiv, – Strategia apărării totale, prezent şi viitor, Editura Artprint, Bucureşti, 1999

Colectiv, – Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, Editura Şansa, Bucureşti, 1993

C. LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI Beaufre A. – Introducere în Strategie. Strategia

acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974Clausewitz C. von

– Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982

Foch F. – Principiile războiului. Conducerea răz-boiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975

Hart L. – Strategia. Acţiounile indirecte, Editura Militară, Bucureşti, 1973

Toffler A. – Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1995 Sun Tzu – Arta războiului, Editura Militară,

Bucureşti, 1976

D. PUBLICAŢII * * * – Buletinul Academiei de Înalte Studii

Militare din anii 1998 – 2003 * * * – Gândirea militară românească din anii

1990 – 2003 * * * – Revista trupelor de uscat (forţelor terestre)

din anii 1990 – 2003 * * * – Buletinul trupelor de uscat (forţelor

terestre) din anii 1990 – 2000 * * * – Strategii XXI – Supliment al Buletinului

A.Î.S.M. din anii 1996-1998

95

96

97

ANEXA NR.1

STRUCTURA ARMATEI ROMÂNIEI DIN PUNCT DE VEDERE ACŢIONAL63

Un Un

ele Str

sis Un

mo

Forţele de supraveghere şi

avertizare timpurie

Forţele de acţiune în

situaţii de criză

Forţele dreacţie rapidă

Mari unitîn pro

parteneri

Forţele principale

Mari unipace, înc

Forţele de rezervă

Mac

63 Potrivit Strategiei militare a României, 2000.

ităţi şi subunităţi de cercetare ităţi şi subunităţi de război ctronic ucturi destinate realizării temelor C 41. ităţi luptătoare mai compacte, dulare şi mobile

Forţele de angajare zonală

imediată

e M

.U. ş

i U. Terestre

Aeriene Navale

ăţi şi unităţi nominalizate gramul individual de

ARMATA ROMÂNIE

at ROMÂNIA – N.A.T.O.

tăţi şi unităţi existente la adrate, în majoritate, cu efective reduse

ri unităţi şi unităţi are se înfiinţează

la mobilizare

56

ANEXA NR.2

COMPUNEREA CORPULUI DE REACŢIE RAPIDĂ

(o variantă)

Bg.2 Aer.Mob.

B. 500 Pşt.

Bg.2, 81, 282 Mc.

Bg.6 Tc.

Bg.2 V.M.

Bg.6.A.A.

Bg.8 Art. Mxt.

R.47 Trs.

B.49 Pr. NBC

Bg.2 Log.

Bg.1 Log.

B.386 Cc.

COMANDAMENT OPERAŢIONAL

CORPUL DE REACŢIE RAPIDĂ

57

ANEXA NR.3

SISTEMUL

DETERMINĂRILOR NOMOLOGICE ALE ACŢIUNILOR F.R.R. LEGILE LUPTEI ARMATE

Libe

rtate

a de

acţiu

ne

Def

inire

a cl

ară

a ob

iect

ivul

ui

Eco

nom

ia

de fo

rţă (f

orţe

şi

mijlo

ace)

Con

cent

rare

a

efor

tulu

i în

locu

l de

cisi

v şi

la

mom

entu

l pot

rivit

Uni

tate

a

com

enzi

i

Sur

prin

dere

a in

amic

ului

Man

evra

Sec

urita

tea

acţiu

nilo

r şi

trupe

lor

Prin

cipi

ile în

trebu

inţă

rii

cate

gorii

lor d

e fo

rţe a

rmat

e Obligaţii şi restricţii im

puse de:

Forţele terestre

Forţele Aeriene

Documentele O.N.U. şi O.S.C.E.

Tratatele şi acordurile interna-ţionale la care

România este parte

PRINCIPIILE ÎNTREBUIN-

ŢĂRII F.R.R.

Normele juridice ale dreptului conflictelor

armate

Forţele Navale

Sim

plita

tea

pl

anur

ilor ş

i a

ordi

nelo

r

PRINCIPIILE GENERALE CARE STAU LA BAZA PREGĂTIRII ŞI DUCERII ACŢIUNILOR DE LUPTĂ

58

Întrebuinţarea F.R.R. pentru îndeplinirea

unor misiuni de importanţă cel puţin operativă

Polivalenţe acţională şi omnidirec-ţionalitatea intervenţiilor

Intervenţia selectivă

Optimul acţional

Polivalenţe acţională şi omnidirec-ţionalitatea intervenţiilor

56

57

Anexa nr.1

SISTEMUL DOMENIILOR DE CONFRUNTARE ÎN RĂZBOIUL MODERN

Confruntarea Politică

Confruntarea Imagologică

Confruntarea ARMATĂ

Confruntarea Economică

Confruntarea Informaţională

Confruntarea Ideologică

Confruntarea Diplomatică

Confruntarea Tehnico-Ştiinţifică

RĂZBOIUL

Anexa nr.2

1

PARTICULARIZAREA DETERMINĂRII NOMOLOGICE (variantă)

oo

LEGITATE CAUZALITATE CUNOAŞTERE

ACŢIUNE

RELAŢIE LEGE-ACŢIUNE

DETERMINARE NOMOLOGICĂ

ORGANIZARE

CONDUCERE

ACŢIUNE MILITARĂ

CAUZE

LEGI OBIECTIVE

Anexa nr.3 2

SISTEMUL DOMENIILOR ACŢIUNILOR ÎN LUPTA ARMATĂ MODERNĂ

TIPURI

DETERMINĂRI

SISTEMUL GENERAL

Sumă de discipline referitoare la ansamblul cunoaşterii uma-ne despre structura, conţinutul efortului uman în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor

Exp

rimă

cond

iţion

area

prin

sc

op a

acţ

iuni

lor d

e lu

ptă

TELEOLOLOGICE

DE ALTA NATURĂ

Con

diţio

nează

obţin

erea

s

tă

de căt

re fa

ctor

ii uc

cesu

lui î

n lu

p

pso

ihol

gici

PSIHOLOGIG

NOMOLOGICE

AXIOLOGICE

INS

TRU

ME

NTA

LE

Iau în considerare mijloacele de luptă utilizate pentru atingerea scopurilor propuse

Se bazează pe emiterea judecăţilor de valoare cu

privire la necesitatea acţiunii preconizate,

scopurile şi mijloacele rezultatele şi motivarea

acţiuniiÎntemeierea acţiunilor militare pe baza cerinţelor legilor şi

principiilor luptei armate

DE

E

Anexa nr.4

3

FACTORUL MILITAR - CONŢINUT, OBIECTIVE, DEZVOLTARE -

Armament şi tehnică militară Pregătirea economiei şi populaţiei

pentru apărare Nivelul dezvoltării ştiinţei militare Organizarea, coeziunea şi disciplina

militară Efectivele Conştiinţa şi moralul luptătorilor

*Dezvoltarea resurselor umane *Capacitatea de luptă *Înzestrarea *Modernizarea învăţământului militar *Asigurarea resurselor pentru apărare *Restructurarea industriei de apărare *Dezvoltarea relaţiei cu societatea civilă

FACTOR MILITAR

CONŢINUT VECTORI DE DEZVOLTARE

Prevenirea, descurajarea şi zădărnicirea agresiunii

OBIECTIVUL FUNDAMENTAL

Sporirea contribuţiei la stabilitatea regională

OBIECTIVE

Integrarea în structurile militare N.A.T.O.

Anexa nr.5 4

CONŢINUTUL ŞI ELEMENTELE PRINCIPALE ALE LUPTEI ARMATE MODERNE

Teritoriul naţional

Rezerve umane şi materiale

Populaţia

Rezistenţa psizo- morală

Factori de risc şi neprevăzut

Disciplina şi precizia conducerii

LUPTA ARMATĂ

CONŢINUT

Concepţia conducerii

Cantitatea forţelor şi nivelul de

performanţă

Cantitatea forţelor şi mijloacelor

Anexa nr.6

5

CORELAŢIA DINTRE DIFERITELE TIPURI DE DETERMINĂRI NOMOLOGICE ALE ACŢIUNILOR MILITARE

Legile

generale ale

războiului

Legile

obiective ale luptei armate

moderne

Principiile generale

ale organizării

şi desfăşurării

luptei armate

Principiile întrebuinţării categoriilor

de forţe: ♦ Terestre ♦ Aeriene ♦ Navale

Principiile specifice de întrebuinţare în operaţie şi

luptă a armelor

Reguli privind

organizarea şi

conducerea acţiunilor întrunite

Modalităţi de punere în aplicare în războiul de apărare a ţării a cerinţelor dreptului conflictelor armate şi a deciziilor organismelor internaţionale

Anexa nr.7

6

DETERMINAREA NOMOLOGICĂ ÎN SPECIFICUL CONFRUNTĂRILOR ARMATE (o variantă)

3

Legile luptei armate

F.T. F.A.

93

Principii generale ale pregătirii şi

ducerii acţiunilor

OPERAŢIE (LUPTĂ)

Acţiuni de luptă (operative) întrunite

Principii specifice de întrebuinţare a

categoriilor de forţe

Legile generale ale războiului

F.N.

Grupări operaţionale (tactice)

9Legile

dreptului conflictelor

armate

RESTRICŢII PRIVIND OPERAŢIA (LUPTA)

Rezoluţii O.S.C.E.

Rezoluţii O.S.C.E.

7

8