ARTA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

Arta populară se trage din secolele XVII-XVIII, evoluând în secolul al XIX-lea. Ceramica dovedeşte cel mai bine lucrul acesta, fiind demonstrată de numărul mare al atelierelor din ţară. Ulterior, centrele de olari vor începe să decadă. Multe dintre aceste obiecte vor fi preluate în colecţii private.

Arta populară este foarte diversificată.Genurile artei populare :

arhitectură populară (casa, se faceau tălpile, blănile, se trăgeau până la târg cu ajutorul animalelor şi se vindeau).

ceramica (uneltele) costumul popular (protejarea corpului) mobila (exista o anumita tipologie de paturi, laviţe, lăzi de zestre) ouăle încondeiate obiectele de recuzită atribuite colindătorilor costumele populare (cizmari, cojocari) biserici din lemn.

Arta ţărănească vorbeşte despre echilibrul bunului simţ prin felul în care sunt colorate şi plasate ornamentele, constituind o reuşită echilibrată şi simpă în ornamentare.

Arta populară este aşadar simplă, echilibrată, un izvor de inspiraţie. Această artă a avut mai multe etape de aprecieri. Prin anii 1950, era categorisită ca o artă naivă datorită icoanelor care erau considerate urâte (mai ales cele din lemn şi sticlă). Icoanele erau scoase din biserică în schimbul unor simple tipărituri. Au existat însă colecționari care le-au dobândit și pastrat constituindu-se astfel colecţiile private de icoane.

Meşteşugul ceramicii. - Curs

Mestesugul ceramicii s-a născut din nevoile cotidiene aceasta servind la conservarea si transportul mâncării, a apei, vinului, uleiului, gazului etc., unele fiind folosite în momente de sărbătoare. Foarte rar erau lăsate nedecorate (de obicei acelea de uz casnic erau nedecorate). Ca ornamente avem câini, şerpi, păsări în general motive ce făceau referire la noţiunea de fertilitatea si protectie a familiei.

Materia primă era lutul, care era săpat undeva la marginea satului (luterii). Se depozita undeva în curte, se uda, iar iarna acesta îngheţa şi se întărea. Se lua o bucată mică, se stropea, se spărgea cu lopata şi pe urmă se călca cu piciorul, adăugându-se apă. Pe urmă se frământa cu mâna, se înlăturau mizeriile, se lua un cuţit mare „cuţitoaie” şi se tăia si se formau mai mulţi bulgări. Urma modelarea la roata si apoi uscarea. Tehnici cunoscute:

-modelarea cristelniţelor. Se modela din două (2) bucăţi (baza, vârful după care se combinau)

-modelarea prin presarea lutului prin tipar. Se obţineau farfurii şi piese de încălzire.

- modelarea prin roată.Decorare:

- impresiune cu dosul degetului sau cu instrumente din lut aplicate pe lutul crud.

- pictare cu pensula din coama porcului de pe spate, prin stropire cu măturică, pictare cu cornul, constituindu-se spirale (folosit de meşterii de la Horezu – tehnica jirăvirii cu instrumente ascuţite) flori stilizate, câini, lei, mai ales pe ulcioarele de nunta, în jurul gurii în special.

La farfurii, pe fundul piesei sunt reprezentate elementele ornamentale centrale, umerii piesei fac legătura cu centrul iar pe marginea sau buza piesei sunt reprezentate flori stilizate.

La ulcioare, pe gâtul piesei sunt reprezentate diferite elemente ornamentale, la gură au o sită pe care nu o vedem şi era prezentată la câmp pentru a nu intra şerpi şi alte vietăţi. Ca formă sunt ovoidale, sferice (precum cele de la Ramna). Ulcioarele de nuntă, puteau fi împrumutate familiile nevoiase de catre cei care avuseseră nunta. Oalele, puteau fi cu una sau două toarte (mânere). Pentru sporirea rezistenţei se armau cu sârmă.

Procesul de uscare trebuia să fie lent, pus în bătaia soarelui (nu foarte puternic, totuşi). Urma scufundarea in smalt, se forma smalţul de culoare portocalie care prin ardere devenea transparent. Sisteme de ardere :

- arderea în lipsa oxigenului;- arderea cu ajutorul smalţului (siliciul care trebuie să ajungă la stare de smalţ,

trebuie să ajungă la 200o C);- arderea în cuptoare electrice (dar care nu dă rezistenţa necesară, lemnul

rămânând materia de bază pentru ars).

Ceramica era pastrata în camera curată împodobită de farfurii si ştergare. În curte, erau puse într-un copac uscat, dar şi în podul casei pentru nunţi, botezuri, decesuri. Se cumpăra o mare cantitate de vase pentru Postul Paştelui, deoarece cele vechi erau considerate spurcate (pentru că s-a pus carne, untură de animal, etc.).Obiecte din ceramicăObiecte de uz casnic :

- farfurii- ulcioare - oale - vase diverse etc.

Plăcile de sobă Calitatea acestora indica rangul social. Cei săraci îşi făceau sobe care aveau modele cu decor simplu. Lutul era amestecat cu ? iar prin ardere obţineau o strălucire. Obiecte dedicate educaţiei copiilor: - păpuşi din cârpe, porumb şi lut (se vindeau la târgul moşilor de vară) - miniaturi după vasele din casă (cană, coşuleţe, farfurii) - puşculiţe - miniaturi de tractoare, avioane, cai, călăreţi, vulpea cu puiul prins, bărbatul cu mingea. Aceste jucării comunicau copiilor un anumit tip de comportament, stimulându-le atenţia (deoarece jucăriile erau făcute din lut, căzând se puteau sparge), uneori copiii învăţau să şi le confecţioneze chiar ei.

Astăzi centre de olar mai sunt doar 30, făcând o ceramică de uz. Datorită festivalurilor, tradiţia din diferite regiuni s-a amestecat (precum cei de la Horezu care au preluat elemente din cultura de la Hamangia, albul sidefiu la Horezu a fost aproape abandonat. Meşterii nu au siguranţa că pot vinde ceea ce produc, centrele de olar neavand bază de desfacere. Singurul centru cu bază de desfacere este Corundul, unde sunt implicati antreprenori unguri şi americani. (s-a diversificat prin producerea de servicii de ţuică, vase pentru friptură). Muntenia Centrul de la Pisc (Ilfov, aproape de Snagov) ceramică de uz smălţuită, cu stilizări florale aplicate cu corn şi pensulă. Cele mai frumoase jucării nesmălţuite, arse şi cu luciu. Centrul de la Dolj, centru ceramică de uz, nesmălţuită cu motive geometrice şi vegetale, cu angovă albă şi cale rătăcită (drumul morţii imaginat de meşterul olar, care imaginează un drum sinuos, liniile acestea sunt foarte interesant trasate). Centrele din Argeş, ceramică verde închis, căni pentru apă şi vin. Ornamentele sunt alcătuite în şiruri de lut ce le conferă şi rezistenţă deosebită. Ulcioare sferoidale sau cu formă de berbec (evocă fertilitatea), de culoare roşie cu ornamente de alb, brun, roş. Centrele din Buzău, ceramica cu angovă albă şi stilizări de flori, nesmălţuită. Măşti ce reprezentau o stilizare de cap uman. S-au făcut şi ulcioare folosite la transportul laptelui.

Centrele din apropierea Slatinei, au o ceramică de uz dar şi decorativă dar şi ulcioare unice în România. Avem ulcioare androgin, cu corp de femeie şi cap de bărbat. corpul feminin prezintă detalii de îmbogăţire prin ornamente ale corpului, rochia este rochia clopot foarte des reprezentată. Decorul rochilor prezintă stilizări florale geometrice la Româna, se fac jucării precum cuci, căluţi, căţei în diferite ipostaze. Se mai fac miniaturi după vase. La Obora s-au făcut ulcioare de nuntă, care

au o formă sferică la bază cu stilizări de păsări, broaşte, şerpi sub formă de spirală, broasca fiind înghiţită de şarpe, barză, cloşcă cu pui. Banat

Centrul de la Jupâneşti. Transilvania Centrul de la Vama, unde sunt bolurile de menaj. Acestea erau prezentate la nuntă, confirmându-se rolul familiei nou constituite în cadrul satului. Naşii mergeau cu mirii la biserică iar ei aveau obligaţia să aducă bolul naşului, plin cu băutură, care pe urmă era pus în grindă, ţinându-se evidenţa finilor naşului.Maramures Centrele din Baia Mare, se remarcă prin culoarea brun a piesei, la Târgu Lăpuş, s-au făcut jucării, în special căluţi de mare (printr-o arcuire puternică a coamei şi aproape o lipsă totală a corpului). La Rădăuţi, ceramica de influenta bizantină. (continuare a unui centru ce se află acum în Ungaria). Vasul era scrijelit, acoperit apoi cu pensula. Avem farfurii, străchini (utilizate la nunţi), ulcioare şi cahle, decorate cu motive astrale, elemente de legendă, cahla sub formă unei trăsuri de epocă, decorate cu pădure, căprioare, etc. Sunt foarte rare în colecţiile muzeale.Moldova Iaşi, ceramică smălţuită şi nesmălţuită, pe fond alb, ceramică neagră (rezultatul unui proces de ardere prin lipsa de oxigen, ce face ca vasele să se înnegrească si sa capete o lucire metalică) .Dobrogea Luneaviţă, ceramică gri, pictată cu corn şi neagra obtinuta prin ardere.

Mestesugul ceramicii - Olaritul Extra curs

Mareste imaginea.Industria si produsele sale de serie au provocat o indelungata si ireversibila criza a mestesugurilor populare. Unele dintre ele au disparut, altele inca mai supravietuiesc, anacronice cu vremurile sau ca expresii ale postmodernismului. Putine sunt mestesugurile noastre populare in care filonul traditional se manifesta cu vigoarea si prospetimea pe care le releva domeniul ceramicii. Situat la cumpana dintre mestesug si arta, olaritul, - aceasta ocupatie prin care, din cele mai vechi timpuri, pamantul, apa

și focul au prins suflet in mana taranului roman - se bucura si astazi de o larga pretuire.

Olaritul, un mestesug stravechi

Olaritul reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri stramosi din neolitic, dar totodata a fost si este una dintre cele mai propice modalitati de materializare a insusirilor artistice. Prin forma, proportii, decor si culoare vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si virtuti artistice decurgand din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a mestesugului.

Taranul din vechime nu se inconjura de lucruri multe, stralucitoare si moarte. Obiectele lui erau putine la numar, niciodata pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la indemana lucrul viu al mainilor lui care rostuiau materia, innobiland-o prin efort si suferinta. In acest sens, olaritul este o munca obositoare ce necesita forta, indemanare si cunostinte deosebite. De aceea, olaritul este un mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor, femeile ajutand eventual doar la decorat.

Mestesugul olaritului avea in primul rand un rol practic, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

Olaritul, unelte si etape

Principalele etape ale prepararii lutului inainte de ardere (curatire, dospire, framantare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cutitoaia, fachiesul, si plotogul, cornul si gaita. Nu lipseste nici morisca de mana – rasnita utilizata pentru macinarea fina a oxizilor de plumb si a nisipului sau pietrei ce intrau in compozitia smaltului aplicat pe vase intre doua arderi in cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit il detine roata olarului sau roata pentru modelat.

z  

Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara destul de rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur regulat.

Sa urmarim etapele si succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transforma intr-un obiect de arta populara.

       Dospirea argilei

Argila, de cea mai buna calitate, extrasa din "coasta dealului”, este adusa in curte si lasata la "dospit” vreme de cateva saptamani. In cadrul acestui proces, argila este maruntita si udata cu apa la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este taiat in bucati mari, batute cu maiul si udate.

       Framantarea argilei

Aceste bucati de lut, cunoscute si sub numele de "turte" sunt aduse in atelier si asezate pe o platforma de lemn. Urmeaza framantari repetate cu picioarele, apoi cu mainile pana cand capata un aspect unsuros. Lutul este apoi taiat felii cu cutitoaia, care iarasi se amesteca, si se bat cu maiul pentru a obtine o pasta omogena. Cand olarul considera ca pasta este buna aceasta se imparte in bulgari rotunjiti si de marime egala. Dospirea si framantarea se inscriu printre cele mai importante operatii, migaloase si obositoare, dar care asigura in buna parte calitatea produselor.

       Modelarea argilei

Bulgarii de lut ajung apoi pe roata de modelat. In aceasta etapa foarte importanta este coordonarea adecvata a vitezei rotii cu apasarea usoara a bucatii de argila si modelarea treptata a acestuie. Argila se inalta ca un turnulet si din acest moment se actionaza pentru formarea interiorului. Netezirea si finisarea peretilor se face cu o bucata de lemn numita „pieptene” si cu o bucata de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei strachini simple nu dureaza mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sfera, trunchi de con, cilindru, etc.

      

Uscarea si arderea vaselor

Dupa modelare vasele se pun la uscat, la umbra, timp de cateva zile. Dupa uscare sunt inmuiate intr-o zeama alba sau rosie, preparata din apa si huma, numita popular „albeala”, iar in limbajul etnografilor „angoba”. Peste aceasta se astern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar cand se foloseste smaltul se fac doua arderi.

       Ornamentarea vaselor

In creatia sa plastica, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme si simboluri, realizand structuri compozitionale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafata angobata a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, calita ocolita cu sori, creanga bradutului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, sarpele, degetutele, florile campului, folosind nuante de alb, albastru si cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalt, de buna calitate, ceea ce potenta rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai raspandita tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o pana de gasca. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gasca. Avem astfel o veritabila penita. Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor cu fire de par de porc mistret.

Un alt tip de decoratie se obtine prin zgarierea cu un varf metalic a vasului dupa inmuierea sa in substanta coloranta, aparand astfel culoarea pastei. O alta tehnica, intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea in relief a unor snururi, braie sau rozete de pasta.

Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta romana, iar galbenul, verdele si albul din diferite centre indica traditii bizantine. Toate culorile folosite sunt naturale.

Horezu - vechi centru de ceramica populara

Aparut spre sfarsitul sec. al XVIII-lea, centrul de ceramica de Horezu considerat cel mai important centru de ceramica din Romania, a fost specializat initial in confectionarea strachinilor si a taierelor, apoi si-a diversificat productia prin introducerea mai tarzie a canitelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori si a borcanelor de untura.

Piese elegante reflectand pe alocuri influente orientale, vasele de Horezu, nu de putine ori, au fost destinate uzului familiilor boieresti. Axat pe productia de ceramica smaltuita, centrul a cunoscut o binemeritata celebritate datorita in special, farfuriilor ornamentate cu un decor obtinut prin jiravire cu instrumente ca gaita sau cornul. In aceasta tehnica, vasele erau „inflorite” cu motive „penate” sau "in lacrima” de o mare finete, asemanatoare unei panze de paianjen. Pentru a le realiza mesterul desena pe farfuria uscata, o serie de linii colorate cu cornul din care picura incet vopseaua, dupa care, utilizand amintita gaita (o pensula subtire din fire de porc) se intervenea deplasandu-se putin culoarea inca umeda fara a rupe firul desenului. Grupat de regula in cercuri concentrice pe marginile farfuriei, decorul jiravit inconjura un motiv central: peste, soare, cocos, spirala, biserica. Alte ornamente larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii). Pentru modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul caruia se trageau contururile in creion.

Muzeul Taranului Roman - colectia de obiecte din ceramicaPracticat timp de secole cu precadere in centre satesti dintre care aproape 65 isi continua existenta si astazi, mestesugul olaritului este reprezentat in Muzeului Taranului Roman prin aproximativ 18.000 de piese.

Acestea constituie una dintre cele mai importante colectii de obiecte din ceramica (atat din punct de vedere numeric cat si valoric) pastrata in muzeele tarii. Initiatorul acestui fond a fost Alexandru Tzigara Samurcas cel care in 1906 punea bazele Muzeului de la Sosea. In patrimoniul colectiei sunt reprezentate obiecte din aproape 100 de centre producatoare.

Colectia cuprinde oale folosite la vatra pentru pregatirea alimentelor, chiupuri, plosti si ulcioare, cani, strachini, cancee, cahle si tepe de casa, iata cateva categorii de vase utilizate in gospodaria taraneasca, modelate atat in satul traditional dar si azi, bine reprezentate in colectia muzeului.

Un segment aparte al acestei colectii il reprezinta obiecte aparent minore, jucariile si miniaturile de lut. Cele peste 700 de piese sunt reprezentative pentru productia de acest gen realizata in centre ca: Vladesti (Valcea), Pisc (Ilfov), Oboga (Olt) la sfarsitul sec. al XIX-lea Alaturi de fluericele cu caracter antropomorf sau zoomorf se afla in aceasta colectie o serie de miniaturi dupa vase de uz gospodaresc: canite, oale, ulcioare, cosulete inspirate din instrumentarul bucatariei traditionale din Baia Sprie si Baia Mare, modelate in prima jumatate a sec. al XX-lea.

Cioplitul în lemn – Curs îmbunătățit

Pentru a realiza obiecte cioplite din lemn avem nevoie de un lemn sănătos, fără noduri și uscat pentru că dacă nu este uscat formele vor începe să se modifice. Copacii se tăiau toamna sau iarna (nu se putea realiza tăierea copacilor vinerea sau duminica considerându-se că va fi atacat de carii), după căderea frunzelor, se descojeau, lăsîndu-se vîrful cu frunze ca să extragă seva din tulpina copacului. Tăierea copacilor cuprindea un şir de operaţii: tăierea, curăţirea de crengi, cojirea, uscarea, prelucrarea.

După tăierea copacilor pentru a putea lucra din ele anumite obiecte, lemnarii aveau grijă să usuce lemnul şi să prevină apariţia cariilor. Pentru aceasta se foloseau un şir de metode: pentru anumite scopuri lemnul se decojea, se trecea prin foc – „pîrlindu-l”, alteori îl urcau în pod şi-l afumau de la 0,5 – 1 an de zile, sau îl uscau în aer liber ferit de soare pînă la 3 ani. Pentru confecţionarea detaliilor mijloacelor de transport, roţi, butuci – lemnul se ţinea cîteva luni în gropi umplute cu gunoi de la vite

Cunoştinţele despre calităţile lemnului se transmiteau urmaşilor. Se ştia, că gorunul – o specie a stejarului, rezistent la umezeală, elastic ca structură a lemnului se foloseşte la confecţionarea doagelor. Din fag şi stejar (esenţe tari) se fac tălpile şi scândurile ce sunt folosite la realizarea caselor, porţile şi troiţele, la confecționarea uneltelor de lucru. Frasinul este bun pentru butucii de la roată, loitre, inimi de car, doage. Cornul este un lemn tare, care servea la prelucrarea obiectelor tari, dinţilor de spată, cuielor etc. Cele mai frumoase piese de mobilier se confecţionau din lemnul de nuc, iar din cireş – cele mai uşoare ploşti pentru băutură, linguri, fedeleşele (seamănă cu nişte butoiaşe mici unde se pune caşul), roata de făcut furci cu scaun, lemnul de paltin servea pentru obiecte mici, instrumente muzicale, etc.

Nu oricine putea face meseria de a da viaţă lemnului, oamenii aceştia trebuiau să fie perfecţi din punct de vedere fizic, să fie harnici, altfel lucrurile confecţionate de ei în special troiţele, erau considerate prost făcute.

Toate uneltele care prelucrează lemnul trebuie să fie foarte bine ascuţite. Pînă la apariţia în secolul al XIX-lea a fabricilor şi maşinilor cu aburi de tăiere a lemnului, uneltele de tăiere şi prelucrare a lemnului au fost confecţionate manual şi prezentau:

topoare de diferite mărimi, de tăiat şi de despicat, securi de diferite lăţimi, ferăstrăie de mînă cu pînză lungă și cu două mînere, suporturi pe care se aşează lemnul în timpul lucrului – „capră”, beschie, compas, ţărcălău, bistureaua, sfredelul, priboiul, tesla, cioplitorul, ganinei (o bâtă lungă cu dinţi pe ea), rindeaua, gealăul, dălţi, ciocanul de lemn, maiul de lemn, etc.

Cele mai multe obiecte din lemn sunt simple, fără ornament geometric dar altele pot să implice şi un astfel de aranjament.

Obiecte produse de mestesugarii cioplitori in lemn

1) Elemente constructive de lemn ale locuinţelor cum ar fi : șarpantă, tîrnaţ, verandă, tindă, balcon, frontoane, dantele şi stîlpi decorativi (stâlpii de casă cu motive geometrice fie sub forma capului de om în semn de protecţie, în special în zona Vrancei unde oamenii când pleacă îşi pun o stilizare pe uşa casei, protejând astfel ograda), uşi şi ferestre decorative, acoperişul de şindrilă, etc.; Acoperişul caselor era confecţionat din lemn moale. Şindrila era de dimensiuni mari ce necesita folosirea unor copaci bătrâni. În zonele de munte, erau multe ploi, acoperişul era făcut mai abrupt pentru ca apa să se scurgă rapid. Acoperişul era de două ori mai înalt decât casa pentru a se scurge apa şi zăpada rapid.

2) Garduri şi porţi de lemn (trebuiau să arate bine, fiind o marcă socială în gospodărie)

3) Elemente de lemn la construcţia fîntînilor: frontonul fîntînii, ciuturi la fîntînă, strejele fîntînii, zidurile (gardul de la fîntînă, acoperişul fîntînii, ulucul, scaunul de la fîntînă, obiecte de cult etc.);

4) Troite și cruci (hotar sau pentru mort, cu acoperiş sau fără). Ele se dispun la intrarea în sat pentru ca oamenii să fie protejaţi, la capătul morţilor sau chiar la picioarele morţilor (pentru ca morţii să se sprijine mai uşor când se scoală). În cimitirul din Baiesitg*** avem cruci mari (pentru tinerii care mor timpuriu şi nu îşi trăiesc viaţa) şi cruci mici (pentru oamenii împliniţi).

5) Mobilier ţărănesc:

a) Lada pentru păstrarea îmbrăcămintei (de sărbătoare sau înmormântare), lăzi de zestre, scrin sau sunducuri pentru pînzeturi,; dulăpior, etc.Acestea erauînfrumuseţate prin cioplire, scobire, vopsire, avînd diferite motive ornamentale simbolice pe fețele vizibile (motive geometrice, motive antropomorfe ce protejau familia respectivă, ramură de brad ce ţine de arborele vieţii, etc.), locurile care nu se vedeau nefiind ornamentate - această regulă fiind valabilă şi la costumul popular. Ornamentele pot fi făcute cu ceară colorată de albină în care s-au adăugat culori naturale.)

b) Paturi şi laviţe (ce se desfăşoară de-a lungul peretelui, unde dormeau feciorii pe timp de iarnă)

c) Mese joase – rotunde, mese înalte (cu tăblie dreptunghiulară, rotundă), masă cu

dulăpior, din esenţe tari pentru a nu se deforma,

d) Scaune (cioplite din brad pentru realizarea unor tipologii foarte variate, unele antropomorfizate sub chip de dominiţă, cele mai întâlnite scaune fiind însă cele cu trei picioare, nu foarte comode, fiind nişte scaune de muncă), bănci cu spetează,

e) Leagăne pentru copii – suspendate, leagăne aşezate pe podea, albie scobită în trunchi de copac, leagăne portative pentru a purta copilul în spate. Leagănele portative sînt uşoare şi frumos decorate;

f) Categorii de obiecte necesare în casă, în gospodărie - Obiecte de păstrat produse alimentare (ex.: vase din doage), de pregătire a bucatelor (funduri, piuliţe, melesteu, citoare, toporişti, păhăruţe, căuşe etc.), cuiere de haine, poliţe, blidare de perete, colţar, cleştişoare cu care se sparg alune şi nuci, site, piese de măsurare – dimirlie, spete de ţesut, vergi de la sulul de ţesut, linguri, blide, albii, străchini de lemn, baniţe, tipare de caş (pot fi antropomorfe sau circular. Cel circular are o bucată de lemn ca margine pe care sunt puse ornamente despre fertilitate sau simbolul solar), furci de tors (furcile de tors sunt realizate de tineri, păstrând tot felul de elemente stilizate. Conform unei tradiții băieţii se străduiau pentru stilizarea furcilor pe care apoi le dăruiau fetelor pentru a se căsători. Furcile săseşti sunt pictate în albastru, cobalt, care se înfig într-un scăunel cu trei (3) picioare.),

g) Instrumente muzicale din lemn: fluiere, tilinci, flaute, cavale, clarinete, buciume, cimpoi;

h) Unelte agricole – furci de fîn, greble, îmblăcie, piepteni pentru culegerea fructelor de pădure etc.;

i) Obiecte ale dogarilor, care se divizau în butnari sau dogari, văsari sau ciubărari, care confecţionau un şir de instrumente de lucru pentru fabricarea butoaielor, putinelor, vaselor de băut, doniţelor, cofelor, căuşelor, ciuturelor, găleţilor, tocitoarelor, ciuberelor, sărăriţelor;

j) Piese legate de mijloacele sau vehiculele tradiţionale de transport, executate de meşterii rotari (roţi, leuci, obezi, butuci, spiţe, coşuri de căruţe, furgoane, leici etc.).

k) Bâtele (din rădăcină de copac sau esenţă tare, poarte de sus avea o formă de cap uman, pe de întregul bâtei era dispus un soare cu rol protector)

l) Ploştile sunt folosite pentru transportat vin, ţuică şi apă. Erau făcute prin scrunjire, ornamentate prin crestare şi erau puse într-un suport de piele.

m) scrânciogul (o roată mare ce se învârtea), se monta în apropierea Paştelui.

Oul încondeiat – Curs îmbunătățit din referatul Mihaelei Oul simbolizează viata.Obiceiul vopsirii oualelor exista inca din epoca precrestina, marturie stand descoperirile facute in mormintele vechilor civilizatii .

La romani existau mai multe obiceiuri legate de ouale colorate , obiceiuri strans legate de viata si de moarte .

Secretarul particular al domnitorului Constantin Brancoveanu , pe la anul 1700 , semnaleaza acest mestesug in cartea sa , “Revolutiile valahilor “.

Este un gen al artei ce demonstrează talentul ţăranului. Meşterii olari sunt cei mai talentaţi la încondeierea ouălor (în special cei din zona Oboga).

Obiceiul de a ciocni ouă se traduce prin faptul că persoanele care ciocnesc ouă roşii, aflate o dată în impas vor reuşi să-l depăşească prin întâlnirea cu persoana cu care a ciocnit.Ouale rosii- se ciocnesc cu certitudinea ca pe cealalta lume ne vom intalni cu totii , cu toti cei pe care ii iubim .- sunt date de pomana , in amintirea celor adormiti. - sunt puse la icoana. - sunt puse in mancarea animalelor vindeca de “guster” porcii bolnavi.- în unele zone ale tarii , tatal , capul familiei , ia un ou slujit si il imparte cu toti ai casei , de Pasti , cu credinta ca oricare dintre ei care s-ar “rataci” peste an va fi in stare “sa vada” chipurile celorlalti si astfel i se vor deschide caile catre ei .”

O legendă relatează despre şapte surori, şase fiind căsătorite, iar cea de a şaptea care a încercată se fure soţul uneia dintre ele. Drept pedeapsă a fost lovită cu ouă, care s-au transformat în pietre colorate.

Legendele spun ca ouale de Pasti , sunt rosii pentru ca “ jidovii l-au lovit cu pietre pe Iisus , acestea colorandu-se in rosu de la sangele Mantuitorului .”

Sau ca Maica Domnului avea un cos cu oua pe care l-a pus la baza Crucii pe care Iisus a fost rastignit . Iisus a fost impuns cu sulita in coaste iar sangele tasnind ar fi colorat ouale.

Sau ca oamenii buni au oferit oua rosii copiilor de judecatori , pentru ca acestia sa dea parintilor lor din oua si sa fie ingaduitori la judecata Mantuitorului !

Sau pentru ca Maria Magdalena a impartit oua colorate acelora pe care ii vestise ca Christos a inviat !

Sau pentru ca Simion a carat o vreme Crucea Mantuitorului , avand in traista cu care mergea la camp , paine si oua.

Sau pentru ca o precupeata neincrezatoare in Inviere ar fi zis : cum nu sunt aceste oua rosii asa nu a inviat Christos !

Sau pentru ca atata timp cat pe lume ouale “se vor scrie”, diavolul nu va iesi si nu va pune stapanire pe ea!

In Sfanta zi de Paste , femeile merg la biserica ducand cu ele un cos , impodobit cu stergare tesute in casa , in care se afla oua rosii ,cozonac , pasca , o bucata de slanina (ce simbolizează sănătatea familiei)si o sticla cu vin . Aceste produse , pregatite in casa fiecarei gospodine , sunt duse la biserica , pentru a fi sfintite de catre preot.In unele zone ale tarii , exista obiceiul ca prima masă din ziua de Paşte să se se realizeze în cimitir. Există credinţa că între Paşte şi Ridicarea la Cer mormintele se deschid iar sufletele pot ieşi şi face o comunicare între cei vii şi cei morţi. Se aprind lumanari , se ciocnesc oua rosii ,se varsa “de sufletul mortilor” cateva picaturi de vin pe mormant .Adesea ele se pastrau tot anul in casa , intr-un blid sau o “pascarita” realizand o vie pata de culoare in ansamblul compozitional al interiorului”.Exista obiceiul ca aceste oua sa se daruiasca , fie de catre fini nasilor , fie de catre femei batrane preotului , insa de cele mai multe ori , ouale rosii sau incondeiate se ofera tinerilor in a doua zi de Pasti , precum si feciorilor la joc de catre fetele tinere.Există obiceiul de a tine un ou rosu in buzunar in momentul cand aprinzi lumanarea in noaptea de Inviere la biserica .Există o ceremonie de sorginte tracica, a ”suratiei” (a deveni sora) intre fete si a “fartatiei (a deveni frate) intre flacai când are loc un schimb de daruri constand in niste paini impletie , oua colorate sau un fasiu lucrat de mana. Deseori tinerii , poarta pe cap cununi de flori , pe care si le schimba intre ei in timpul ceremoniei .Un alt obicei stavechi , este acela de a arunca in apa raurilor , coji de oua colorate care mai pastreaza mici farame de continut , pentru ca “blajinii “ ( rocmani sau rohmani ) sa se poata infrupta si ei .Se spune ca blajinii sunt mici fapturi ( de fapt se face referire la sufletul mortilor) ce traiesc la marginea pamantului , aproape de Apa Sambetei . Ei sunt supusi , ascultatori , religiosi si buni la suflet ; ei nu stiu cand este Pastele decat in momentul “primirii“acestor coji de oua colorate.In calendarul crestin ortodox , Pastele Blajinilor cade in prima duminica dupa Paste atunci cand are loc , imaginar , intalnirea viilor cu cei adormiti intru Domnul .

Ouăle nu se fac numai la Paşti, ci şi la Crăciun pe post de globuri pentru brad. Se împodobesc ouă de găină, de struţ, de raţă, etc.

Ornamentele seamănă şi s-au transpus şi pe costumul popular. Se foloseau înainte culori naturale. Oul pascal mai este folosit şi ca meşteşug ce asigură traiul satelor din nordul Moldovei.În contemporaneitate s-a realizat o piaţă de desfacere pentru aceste produse, ele integrându-se foarte bine în decor. Din punct de vedere cromatic ouale pot fi monocrome , monocrome cu ornamente , policrome cu ornamente , oua cu ornamente in relief precum si oua cu margele . Toate aceste oua poarta denumirea de oua rosii sau “rusite “.

Ouale colorate numai in rosu se mai numesc “merisoare sau dragostea fetelor , iar primul ou colorat se numeste cearca , merisor , mingisoara sau norocul copiilor .”

Fiecare culoare sau boia are un simbol al ei : rosul – viata , bucuria , galbenul – lumina , tineretea , verdele – rodnicia , speranta , maronul – simbol al pamantului roditor , albastru – vitalitate , sanatate .

Culorile erau vegetale obtinandu-se din flori , frunze , radacini de plante necesitand mult efort si timp , astazi se extarg numai din unele plante cum ar fi : coaja de arin , mar paduret , coji de ceapa .

Aparitia culorilor sintetice ce se prepara usor , a dus la folosirea lor din ce in ce mai mult de catre mesterite .O perioada s-a folosit si “apa tare” pentru a trasa linii pe suprafata vopsita a oualor dar s-a dovedit ca aceasta solutie este toxica si s-a renuntat la ea .

Din punct de vedere al realizarii , ouale pot fi : inchistrite , impistrite , vopsite, pictate ,cu margele , decorate cu frunze si apoi scufundate in vopsea , potcovite .

De obicei se folosesc oua de gaina si rata (se imbina culorile si cu coaja vernil a oului) , de gasca , mai rar de curca si in ultimul timp se folosesc cele de strut care prin marirea lor sunt mai spectaculoase .

Pentru vopsirea oualor ce urmeaza a fi consumate , se aleg oua proaspete , albe si cu coaja neteda , fara asperitati . Proba prospetimii se face intr-un vas cu apa ; cele proaspete cad la fundul vasului pe cand cele vechi se ridica la suprafata apei.Ouale se spala , se fierb , dupa care se coloreaza sau se incondeiaza cu diverse motive

In cazul oualor incondeiate , folosite ca decor , se goleste continutul oului ; se fac orificii la ambele capete ale oului cu ajutorul unui ac , apoi cu o preducea se face o gaura rotunda prin care continutul este ori suflat cu gura de catre mesterita ori extras cu o pompa sau o siringa . Ouale se spala foarte bine pentru a nu ramane urme organice in interior si se pun cateva zile la uscat inainte de a le incondeia.

Intre timp ceara de albine care trebuie sa fie alba ,curata , se incalzeste si se amesteca cu putin praf de carbune pentru a se putea vedea mai bine pe ou , in momentul decorarii .

Instrumentul principal pentru incondeiere este chisita ,- o teava scurta de alama sau tabla care are in varf un fir de par de porc . Teava este prinsa perpendicular pe un maner de lemn . Felesteul se foloseste la obtinerea punctelor ( picatele sau

chicatele ) : el este de fapt un betisor ascutit din lemn in varful caruia s-au prins “ caltisori” de bumbac .

Folosind chisita, mesterita traseaza cu ceara , linii orizontale ,verticale ,diagonale ,marcand astfel campurile ce vor fi acoperite cu diferite motive .

Tancred Banateanu sublinia faptul ca mesterita trateaza oul in plan dar in acelasi timp il raporteaza la volum.

Dupa trasarea liniilor ,oul se cufunda in vopsea galbena ,apoi se fac alte motive cu ceara ,se cufunda in alta vopsea , iar ceara etc. ,ultimele culori fiind albastru sau negrul .Oul se incalzeste usor , ceara se topeste ,se sterge cu un servet iar oul astfel incondeiat ne incanta privirea .

Clasificarea ornamentelor poate fi urmatoarea :

1. geometrice – linii drepte ,zig-zag, frante ,meandru ,spirala , ondulata ,voluta etc.

2. vegetale (fitimorfe) – bradut , mar ,margaritar, spic de grau , trifoi ,clopotel etc.

3. animale (zoomorfe) – cerb, peste ,cocos , sarpe , fluture ,berbec etc.4. antropomorfe - fete si feciori stilizati – chipuri de voievozi5. skeomorfe – plugul ,carligul ,furca ,grebla ,vartelnita etc.6. religioase - crucea , Iisus , Maica Domnului , Rastignirea pe cruce etc. 7. stilizări ale soarelui,.

“Carligul ciobanului “ , este un ornament skeomorf “ reprezentat adeseori sub forma unor braie pe meridianele oului “ ,el fiind inrudit cu cunoscuta “cale ratacita “ce reda ideea unui drum intortochiat ca un labirint.

Reprezentarile antropomorfe sunt mai rare dar este de retinut exceptionala realizare a unei hore taranesti pe un ou incondeiat .

“Pe minuscula suprafata a unui ou se pot intalni , de pilda , in zona Banatului , 14 chipuri de fete insirandu-se intr-o hora ce formeaza ecuadorul oului incadrate - spre cele doua capet - prin chenare cu motive romboidale , cu siruri de melci si terminandu-se apoi cu mici sori la capete .

Ornamentele mai pot fi realizate din mărgele, ce acoperă corpul oului, în zonele din Bihor o să întâlnim o tipologie de ouă, potcovite. O altă categorie de ouă este oul din ceară împodobit sau oul de lemn, ce este străvechi în satul românesc. În Vrancea, avem un ornament preluat de la ceramică cu motive geometrice, ce este transpus pe ouăle din Vrancea. Ornamentele de aici se realizează cu ceară galbenă, şi aminteşte de drumul sufletului. Femeile se ocupă de decorarea oului în timp ce bărbaţii se ocupă de perforarea acestuia.Motivele cele mai întâlnite sunt peşti stilizaţi, Iisus binecuvântând. După introducerea oului în ultima culoare închisă, ceara cade.

Spaţiile care se creează pentru decorare se numesc câmpuri.

Unelte: - preduceaua (perforat);- seringa (golit);- suflarea (golire).

Materiale: Oul.

Tehnici: ouăle potcovite (cu potcoave puse la două capete); transpunerea ornamentelor de pe ceramică pe ouă (Oblogă), tehnica mărgelelor; aplicarea unor petale pe oul fierbinte; executarea cu un vârf metalic scufundat în apă tare (abandonat), ceară de albine (ţinută la o sursă caldă pentru a fi maleabilă.

Maria si Nicolae Zahacinschi au donat Muzeul Taranului Roman din Bucuresti o colecție impresionantă de ouă încondeiate.

Icoane - CURS

Pregătirea materialului pentru icoane din lemn: lemnul trebuie să fie de calitate, lemnul se şlefuieşte foarte bine, se aplică un strat de grund, apoi se aplică pictura. Este nevoie de o dexteritate mai mare, icoana de lemn reprezintă un lux, era scumpă.

Icoana pe sticlă porneşte din Transilvania, pe filieră habsburgică. Moda icoanelor pe sticla porneşte de la icoana din Necula, care a lăcrimat.

Primele icoane sau făcut dintr-o sticlă obţinută manual, cu multe bule. Bulele de aer puteau provoca spargerea icoanelor. Culorile erau preparate pe o platformă din fier, fiind bătute cu un soi de mojar. Pictatul se elabora după un canon. Persoanele care realizau icoanele trebuiau să fie perfect sănătoase, trebuiau să ţină Postul Paştelui, îşi desfăşurau ucenicia într-un atelier al unui maestru după care realizau o lucrare proprie.

Sticla era spălată foarte bine, indicaţiile de culori se făceau după izvoare, iconarul ţăran a mai observat arhitectura caselor şi bisericilor, hainele tradiţionale sunt reprezentate în cadrul icoanei (cu trăistuţa de mână sau pălărioară),

Icoana, până la urmă este un intermediar între om şi divinitate, ele înregistrau perioade de cerere maximă de exemplu în perioada molimei era foarte cautata icoana Sfântului Haralambie în picioare, ţinând într-o mână cartea sfântă, iar în cealaltă un lanţ cu care boala este subjugată; icoana realizata in tonalitati de verde.Alte teme sunt :

Maica Domnului apare într-o mână ţinându-l pe pruncul Iisus şi cu cealaltă mână indică că el este calea spre mântuire, sub formă de împărăteasă (în Transilvania)

Maica Domnului cu Pruncul, ce asigura protecţia femeii şi a familiei (dorindu-se naşterea copiilor, în special a băieţilor);

Sfântul Gheorghe care învinge răul, aducând victoria, Sfântul Gheorghe este reprezentat călare, pe un cal alb sau cu pete negre sau chiar brun, costumul Sfântului Gheorghe este cu zale, mantia roşie contrastând cu albul calului, mai apar şi elemente de natură arhitecturală unde se află prinţesa, ce trebuie salvată;

Sfântului Stelian, protectorul copiilor (cei mici rămâneau în grija unui frate mai mare);

Sfântul Mina, care protejează casa de hoţi, icoana asigurând protecţia casei. icoane cristologice precum naşterea lui Iisus, cu diferite variante, cu mâini ale

Maicii Domnului făcute din foiţă de aur

legenda lui Crăciun, în care Crâciun taie mâinile Crăciuniţei iar Maica Domnului îi redă mâinile, de data asta din aur, în semn de respect pentru găzduirea lui); răstignirea lui Iisus, care emană căldură în reprezentarea Maicii Domnului, ce este transpusă cu capul aplecat şi cu o lacrimă prelingându-se, precum tradiţia înmormântării din satul românesc,

Iisus-viţă, în care trupul Mântuitorului reprezintă diferite ramuri de struguri, cromatic transmite bucuria prin roşu, alb şi auriu, ilustrând bucuria credinţei;

Sfântul Ilie, protector al aviatorilor şi al vegetaţiei, icoana lui Ilie este compusă din două (2) registre, primul cu carul şi caii din foc cu Ilie ce ţine hăţurile din foc (în altă variantă mai avem şi îngeri), Ilie a lăsat un urmaş, pe Elisei Eliseum, pe pământ. Registrul inferior, alături de Eliseu, mai apare şi Sfântul Ilie ce s-a retras 40 de zile în deşert pentru meditaţie. Apar elemente de vegetaţie, precum ghirlande, și păsări precum cei doi corbi ce l-au hrănit pe Ilie în timpul sihăstriei sale;

Adam şi Eva în două ipostaze : de o parte şi de alta a pomului cunoştinţei, copacul are de la rădăcină până la ramuri un şarpe iar Adam şi Eva sunt înfăţişaţi nud și reprezentări în care cei doi sunt acoperiţi, devenind oameni ca toţi ceilalţi.

teme cu Sfinţii militari: Gheorghe, Dimitrie şi Teodor Piron, toţi trei fiind reprezentaţi călare, cu o cromatică îndrăzneaţă.

Judecata de Apoi pe două registre, primul având reprezentat raiul, iar al doilea reprezintă iadul prin forma unui foc general în care avem ilustraţi orăşeni din epoca respective, ţăranul iconar condamnând practic orăşeanul.

Sfinţii Gabriel şi Mihail (ce are o spadă în mână). Amândoi au o mantie roşie,Petru şi Pavel, ambii fiind austeri trăindu-şi viaţa în modestie, construind

foarte multe biserici; tema „Buneivestiri”, în două ipostaze, una în care Maica Domnului stă în

genunchi şi primeşte vestea şi alta în care stă în picioare.

Meşteri precum Ţâmforea sau Dinu Pătruţ (pentru miniaturile bisericeşti) au avut conştiinţa valorii lor. Icoanele puteau fi vândute de către meşteri, erau purtate din casă în casă. În momentul în care au fost descoperite de critica artei, icoana pe sticlă a fost denigrată până în 1950, după care au fost înlăturate sau aruncate în pod, cumpărându-se icoane printate în culori ţipătoare.

În contemporaneitate, fenomenul icoanei este ceva demn de luat în seamă, mai există centre de pictură a icoanei, precum cele de la Sâmbăta, Călăguruşani, Moldova, Sibieni – Muzeul de la Sibieni (care datorită unui italian se prezintă foarte frumos).

Icoana pe sticlă – Extra curs

“ Doamne ajută-mă…..,

Maica Domnului să ne ajute…….

Ajută-mă Sfinte……. “

Dacă biserica cinstește icoana, monahii i se inchină sau o zugrăvesc, credincioșii o contemplă și i se roagă, țăranul român se ajută cu ea. Prin intermediul icoanei el comunică cu Dumnezeu. El atinge icoana, i se inchină, o sarută rugându-se în funcție de reprezentarea de pe aceasta la Isus, la Maica Domnului sau la Sfinți să îl ajute, să-i ocrotească casa și familia.

Tematica picturii pe sticlă a îmbrătișat mai cu seamă soborul sfinților, al protectorilor muncii și ai vieții lor zilnice, sfinții patronimici și sfinții protectori ai sănătății, ai casei și gospodăriei, ai vitelor și recoltei, sfinții aducători de noroc, belșug și ploaie la timp.

Picturile pe sticlă înșirate în cameră erau pentru țăranul analfabet ca o Carte Sfântă. La loc de cinste erau icoana Maicii Domnului cu Pruncul – simbol de belșug și fertilitate, cea a Mântuitorului: Pantocrator sau cu viță, Sfânta Treime, Sfinți protectori precum Sfântul Nicolae – aducătorul de noroc și protectorul fetelor sărace, Sfântul Gheorghe – al câmpului, turmelor și hergheliilor, Sfântul Ilie – al norilor și al ploii, Sfântul Dumitru – al păstoritului, Sfânta Paraschiva – protectoarea împotriva bolilor, Sfântul Haralambie protector împotriva ciumei și a epidemiilor etc.

Breslele aveau și ele un sfânt protector, de exemplu Sf. Petru îi ocrotea pe brutari, Sf. Ilie pe căruțasi și cojocari iar Sf. Haralambie pe tăbăcari.

Anotimpurilor li s-au atribuit deasemenea câte un sfânt patron, primăvara fiind patronată de Sf. Gheorghe, vara de Maica Domnului, toamna de Sf. Dumitru iar iarna de Sf. Nicolae.

Fie că este vorba despre țărani din Transilvania sau despre țărani din Europa Centrală, din secolul XVIII și până în prima jumătate a secolului XX, icoana pe sticlă a avut un rol bine definit, ea trebuie înțeleasă în spațiul pentru care ea a fost concepută inițial, acesta fiind atât casa tradiționala, cât și biserica din sat.

Pictura pe sticlă s-a aplicat în iconografie în Bizanț, până la căderea Constantinopolelui sub turci în anul 1453, moment în care, toți reprezentanții culturii: literați, filosofi și artiști s-au refugiat în apus, ducând cu ei și artele respective - deci și arta picturii pe sticlă. S-a pictat în Italia, Franța, Germania, Austria și în toate țările din Europa Centrală, îndeosebi în jurul glăjăriilor, a manufacturilor de sticlă - Glasshuten. Românii din Transilvania erau cautați ca suflători de sticlă chiar și în glăjăriile din Boemia și Moravia. Din aceste țări au pătruns la noi, începând cu secolul XVIII, icoanele pe sticlă, aduse de cele mai multe ori de înșiși creatorii lor.

În concluzie, pictura pe sticlă din Transilvania își are începuturile în decursul secolului XVIII și cu deosebirile specifice,  aparține fenomenului respectiv central-european. Românii din Transilvania au înlocuit costisitoarele icoane pe lemn lucrate de meșteri școliți în atelierele mânăstirilor din Moldova și Muntenia, din lumea balcanică și de la muntele Athos, cu icoane pe sticlă, mult mai ieftine, lucrate de meșterii locali. Dar, din punct de vedere tehnic și artistic, în vreme ce în Europa Centrală creația este industrială, în Transilvania este o creație mai ales individuală, cu specific național și în care totuși un loc important îl ocupă iconografia ortodoxă de tradiție bizantină. O altă distincție care se impune este aceea că, în vreme ce în Europa centrală pictura pe sticlă are atât subiecte religioase cât și laice, în Transilvania este aproape exclusiv religioasă. Sursele de inspirație ale icoanelor pe sticlă transilvănene, provin atât din aria central-europeană (ipoteză emisă de mai mulți cercetători), cât mai ales din zona culturii iconografice răsăritene, manifestate dinspre icoana rusă prin Moldova, dinspre Muntele Athos și nu în ultimul rând, dinspre iconografia de tradiție bizantină a Țării Românești.

Potrivit domnului Horia Bernea, „Icoana ţărănească e o categorie generică ce ascunde o multitudine de influenţe, expresii şi stiluri asimilate, trăite şi aşezate pe suprafaţa de lemn, sticlă, pânză sau piatră, în diferite zone şi diferite momente ale istoriei ţăranului (oare când începe istoria ţăranului?!...) cu un duh aparte, unic şi inconfundabil prin directitatea sa".Din punct de vedere etnografic, icoana pe sticlă, mai precis icoana pictată pe dosul sticlei, este o categorie a artei populare, un „gen al artei populare practicat (în Romania n.a.) aproape exclusiv în Transilvania şi care trebuie pus în legătură cu unele influenţe venite din Europa centrală, pe filiera Bavaria - Austria - Boemia, în cursul sec. XVII şi XVIII, precum şi cu meşteşugul ceramicii, dar şi al sticlei, adus de habani, o sectă religioasă originară din Boemia venită şi stabilită în Transilvania, în părţile Albei mai ales, cam în aceeaşi epocă".

La Nicula, loc devenit simbol s-a născut icoana pe sticlă din Transilvania. Icoana Maicii Domnului realizare a preotului pictor Luca din Iclod în anul 1681 şi donată bisericii române din sat de către Ioan Cupşa, a lăcrimat în anul 1699, evenimentul generând tradiţia marilor pelerinaje anuale de „Sântămărie".

Primele icoane pe sticlă autohtone, cele de la Nicula, "impresionează nu numai prin conținutul lor, ci și prin calitățile formale și cromatice intrinseci. Particularitățile tranșante ale acestor icoane se exprimă prin stângăcia și simplitatea desenului, printr-o compoziție sintetică, printr-un chenar de factură populară alcătuit din spirale sau cârlige, care se întretaie din loc în loc, dar mai cu seama prin intensitatea cromatică și sinceritatea sentimentului. Cu toate că sunt juxtapuse culori uneori violente, efectul acestora pare surprinzător și agreabil. Culorile tari, incărcate cu contraste puternice încântă privirea”. Esențială este și utilizarea foiței de aur sau aurii, respectiv argintii.

Pictura icoanelor ortodoxe pe sticlă, a fost practicată în special de meșteri iconari

proveniți din mediul rural care practicau acest meșteșug după terminarea muncilor agricole, uneori împreună cu întreaga familie, transmițând din generație în generație izvoadele și secretele tehnice. Iconarii țărani trebuiau să fie curați sufletește și trupește, considerându-se că numai aceștia pot realiza icoane. De exemplu Savu Moga înainte de începerea lucrului făcea rugăciuni și ținea post două zile. Unii dintre ei precum Matei Tâmforea din Cârțișoara sau Savu Moga din Arpașul de Sus, amintit mai sus, au devenit celebrii și trăiesc și astăzi prin lucrările lor, conservate în muzeele românești sau în bisericile de sat.

Icoanele pe sticlă erau pictate pe dosul glajei(sticlei) după modele (cu origini în iconografia bizantină), numite izvoade la Nicula, forme pe Valea Sebeșului, tipare in Scheii Brașovului și mătării în Țara Oltului. Interesant este faptul ca deși icoana românească pe sticlă poartă amprenta viziunii și iconologiei bizantine, fiind marcată de severitatea, hieratismul și caracterul transcendental al expresiei sfinților zugraviți, meșterii - țărani au interpretat tiparele după propria lor imaginație, introducând în structura icoanei elemente specifice de peisaj rural cum ar fi sfinții îmbrăcați în costume populare românești sau reprezentanți ai puterii care au fost incluși în lumea iadului ca personaje damnate.

In pictura pe sticlă se foloseau culori pregătite manual, până la inceputul secolului XX, cu pigmenți naturali amestecați cu ulei de in, galbenuș de ou, clei animal (din fierberea pieilor de oaie sau a oaselor de iepure), fiere de bou sau oțet. Pigmenții se frecau până se obținea o pulbere foarte fină, pe o piatră netedă cu o altă piatră dură numită lufăr în Nicula și chisălog pe Valea Sebeșului. Albul se obținea din piatra de var, galbenul și ocrul din pământ galben, roșul din minium și săruri de cupru și aur, verdele din oxid de cupru și săruri de crom, brunul și violetul din mangan, albastrul din săruri de cobalt sau din azurite. Culorile erau denumite văcsele la Nicula și farburi în Laz.

Înainte de începerea picturii, sticla era curațată cu atenție de orice pete de grăsime. Această tehnică asigura o rezistența considerabilă și împiedica exfolierea stratului pictural. Sticla folosită la pictură era realizată manual având o suprafață dură, unduitoare și plină de balonașe de aer. Defectele sticlei măreau valoarea picturii, deși fără intenție. Acestea reflectau lumina într-un mod neregulat, ceea ce producea efecte speciale. Această însușire se pierde la sfârșitul secolului XIX când începe să se folosească sticla industrială. Un instrument folosit de iconari era malștocul, un băț lung de aproape un metru folosit pentru sprijinul mâinii care picta pentru a nu șterge vopseaua proaspăt pusă.

Pentru realizarea unei icoane pe sticlă mai întai se făcea urzeala (scrisul) adică desenul cu negru al contururilor, apoi urma umbrăritul sau trasarea liniilor albe și a acelora contrastante, după care venea umplerea, adică acoperirea suprafețelor cu culorile de bază. În funcție de etapă se foloseau condee mai subțiri sau mai groase

realizate din părul moale de la vârful cozii de pisică și din pene de gască, mai târziu fiind folosite și penițe din oțel.

Principalele şcoli ale icoanei pe sticlă din Transilvania, în perioada sec. XVIII, de când datează primele icoane pe sticlă transilvănene, şi până în sec. XX, sunt următoarele: la Nicula, Iernuţeni, în Şcheii Braşovului, în Făgăraş şi Ţara Oltului, în Alba Iulia şi Valea Sebeşului (cu centrele mai importante: Maiereii Albei Iulia, Lancrăm şi Laz), în Mărginimea Sibiului şi la Mărgău (doar pentru a doua jumătate a sec. XX). După cum urmează, temele reprezentate în aceste icoane transilvănene sunt următoarele:

I. Domnul Iisus Hristos şi Sfânta Treime Iisus Hristos Pantocrator. În icoana pe sticlă din Transilvania, Iisus Hristos Pantocrator este reprezentat fie bust, fie ca Hristos Arhiereu (pe tron). În etnografie, această temă mai este cunoscută şi ca Iisus „Învăţător", probabil datorită faptului că Iisus Hristos Pantocrator, în majoritatea reprezentărilor, apare cu Sfânta Evanghelie. O altă variantă a Pantocratorului este Iisus cu globul. Iar o temă asociată este Deisis, în care de-a dreapta lui Iisus Pantocrator stă Maica Domnului, iar de-a stânga Sa Sfântul Ioan Botezătorul.Icoane ale lui Iisus Hristos Pantocrator au fost identificate pentru centrele de la Iernuţeni, Şcheii Braşovului, Maierii Albei Iulia, Laz şi Lancrăm, Mărginimea Sibiului (Sălişte), Ţara Oltului (ex. Ion Pop din Făgăraş, Savu Moga din Arpaşu de Sus, Matei Ţimforea din Cârţişoara ş.a.), practic în toate centrele icoanei pe sticlă din Transilvania.Hristos Euharistic. Iisus cu viţa şi Iisus în potirÎn icoana pe sticlă din Transilvania, tema euharistică numită Iisus cu viţa sau Iisus (cu) - viţa de vie este reprezentată în două moduri: o variantă, specifică centrului de la Nicula, reuneşte elemente ale iconografiei răsăritene a lui Hristos Euharistic şi cu tema occidentală Iisus în Teasc. Iisus este pictat în picioare, pe teasc şi stoarce într-un potir un ciorchine de struguri din via care izvorăşte din rana din coasta sa. În celelalte centre transilvănene, reprezentarea lui Iisus cu viţa este inspirată în mai mare măsură din iconografia răsăriteană, Iisus stând aşezat pe masa altarului, cu crucea răstignirii în spatele Său. Cealaltă reprezentare euharistică este cea a lui Hristos Emanuel ieşind din potir. Hristos binecuvântează cu ambele mâini. (ex. atelier făgărăşean).Iisus şi Ioan copiiÎn icoana pe sticlă din Transilvania, tema Iisus şi Ioan copii, în diferitele sale variante, este specifică Niculei. Tema este originară din Europa Centrală şi, probabil, în Transilvania a ajuns prin versiunea centrului de Sandl, Austria; aşa cum demonstrează şi unele asemănări iconografice. Sfânta Treime. În icoana pe sticlă transilvăneană Sfânta Treime a fost reprezentată în trei moduri distincte. Cel mai popular tip de reprezentare este cunoscut, în comparaţie cu celălalt tip, drept Sfânta Treime neo-testamentară: cu Tatăl bătrân şi Fiul tânăr împărăţind şi Duhul Sfânt sub forma unui porumbel plutind deasupra lor. Această reprezentare este necanonică, fiind inspirată din pictura religioasă apuseană şi, în particular, din icoane pe sticlă din Europa Centrală. Un alt mod de a picta Sfânta Treime, numită vetero-testamentară, în raport cu cea dintâi, este inspirat din Geneză, cap. 18: trei îngeri binecuvântând, aşezaţi în jurul unei mese,

iconografie dezvoltată din tema Ospeţia lui Avraam, care l-a primit pe Dumnezeu la Stejarul Mamvri; în fundal, stejarul şi cortul lui Avraam, sub forma unei/ unor case, sunt detalii specifice acestei icoane. Aceasta este singura reprezentare canonică a Sfintei Treimi, deoarece pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu L-a văzut, iar Duhul Sfânt apare doar uneori sub chip de porumbel şi nu se cuvine a fi reprezentat ca atare. În sfârşit, al treilea tip iconografic este cel aşa numit Sfânta Troiţă într-un trup, de asemenea necanonic, imaginând o Sfântă Treime sub forma unui bărbat sau arhiereu având un cap cu trei feţe reunite: cu patru ochi, trei nasuri şi trei guri.

II. Maica Domului în icoana pe sticlă din Transilvaniaa. Reprezentări ale Maicii Domnului cu PrunculMaica Domnului HodighitriaTema Maicii Domnului Hodighitria (Îndrumătoarea) este prezentă în toate centrele icoanei pe sticlă din Transilvania, dar, spre exemplu, mai frecvent la Nicula sau mai rar, în Ţara Oltului. La Nicula, Maica Domnului Hodighitria este pictată după stilul clasic, chiar inspirată după celebra icoană pe lemn, făcătoare de minuni, a mănăstirii. O temă mai complexă a Hodighitriei este aceea a Maicii Domnului înconjurată de Apostoli sau de Prooroci. În mod similar a fost pictată Maica Domnului Hodighitria şi înconjurată de scene prăznicare (ex. la Vasileca Vlaic din Hăşdate). O altă reprezentare a Maicii Domnului cu Pruncul Hodighitria este uneori numită Împărătiţă, deoarece Fecioara poartă coroană; sau o altă reprezentare este cunoscută în etnografie ca „Maica Domnului cu salbă" (în Şcheii Braşovului), deoarece Fecioara poartă la gât o salbă.O temă asociată, care probabil s-a dezvoltat treptat din tema Hodighitriei, poate fi considerată reprezentarea „Zell Mariei" (Fecioara din Zell), inspirată din modele de provenienţă central-europeană, mai ales litografii. Maica Domnului ÎndureratăTema Maicii Domnului Îndurerate este o prezenţă constantă în întreaga iconografie, pe sticlă, transilvăneană, iar în pictura pe sticlă se poate spune că naşterea acestui tip compoziţional este proprie spaţiului transilvănean. În afară de Maica Domnului Hodighitria, această temă este cea mai frecventă în iconografia mariologică transilvăneană.Cel mai simplu mod de reprezentare al temei provine de la Nicula şi o înfăţişează pe Maica îndurerată în bust înalt, într-un maforion închis la culoare, privind către crucea răstignirii, pictată în miniatură. O reprezentare mai veche a Maicii îndurerate este de tip orantă, dar varianta care va deveni clasică în întreaga Transilvanie e cea în care Maica Domnului stă cu mâinile împreunate în rugăciune.Maica Domnului ÎmpărătiţăTema Maicii Domnului Împărătiţă are un loc aparte în iconografia transilvăneană, în general. În bisericile ortodoxe Maica Domnului Platytera se reprezintă de obicei în bolta altarului. În iconografia transilvăneană, tema se regăseşte pe iconostase: atât ortodoxe, cât şi pe altarele poliptice catolice. Maica Domnului Platytera este reprezentată şi la Nicula, dar mai ales este specifică unor centre precum Lancrăm, Laz şi Făgăraş.Din punct de vedere strict tematic, pe lângă tema propriu-zisă a Maicii Domnului Platytera, Maica Domnului Împărătiţa interpretează şi temele deja consacrate - precum Maica Domnului Hodighitria (Îndrumătoare), Glikophilusa (Dulce-Iubitoare), Oranta (Rugătoare), la care se mai adaugă şi Galaktotrofusa (Care alăptează) - practic fiind o temă de sinteză.Maica Domnului EleusaTema Maicii Domnului Eleusa (Milostivă/ Îndurătoare) şi a celei

foarte asemănătoare acesteia: Glikophilusa (Dulce-Iubitoare) este cunoscută în icoana pe sticlă din Transilvania. În mod special, Maica Domnului Glikophilusa este o temă reprezentativă pentru centrul din Maierii Albei Iulia (la Petru Prodan şi Maria Prodan).Maica Domnului Orantă şi Maica Domnului - Izvorul TămăduiriiMaica Domnului Orantă e o temă mai rar întâlnită în iconografia transilvăneană, spre exemplu în Mărginimea Sibiului, Sălişte (Zugrăviţele Morar), în reprezentarea Maica Domnului Orantă - Acoperământul Maicii Domnului (Nicula), sau în cea a Maicii Domnului - Izvorul Tămăduirii (la Matei Ţimforea din Cârţişoara, Făgăraş). În viziunea lui Ţimforea, Maica Domnului - Izvorul Tămăduirii devine Scăldătoarea Siloanului - Izvorul Tămăduirii. Atitudinea Maicii Domnului ca orantă apare şi în icoane precum Înălţarea Domnului sau Prohodul Domnului.Maica Domnului GalaktotrofusaÎn iconografia pe sticlă transilvăneană, Maica Domnului Galaktotrofusa este reprezentată - după un model răsăritean - doar la Şcheii Braşovului, iar reprezentarea central-europeană „Madona lactans" devine la Nicula o altă icoană a maternităţii: a Maicii Domnului cu Hristos bebeluş, înfăşat, în braţe, reprezentare cu caracter de excepţie.Maica Domnului a PatimilorTema Maicii Domnului a Patimilor se poate spune că e o prezenţă rară în icoana pe sticlă din Transilvania, dar apare în diferite formule: doar detaliul central al temei sau în combinaţie cu o altă temă: ex. Jocul lui Hristos (la Lancrăm).O reprezentare mariologicăÎncoronarea FecioareiTema mariologică de inspiraţie apuseană: Încoronarea Fecioarei este reprezentată în mod asemănător în toate centrele unde tema a fost atestată: Nicula, Laz şi Lancrăm, Maierii Albei Iulia, Şcheii Braşovului sau Mărginimea Sibiului. Deoarece tema este reprezentată sub forma Sfintei Treimi neo-testamentare, care o încoronează pe Maica Domnului, uneori ea a fost încadrată la reprezentările Sfintei Treimi sau a fost numită „Sfânta Treime cu Încoronarea Fecioarei".Încoronarea Fecioarei - care se petrece în rai - poate fi considerată o expresie a mariologiei occidentale ce poate fi asociată şi marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului, de la 15 august.

III. Praznice împărăteşti, sărbători ale Maicii Domnului şi alte teme în icoana pe sticlă din TransilvaniaÎn ordine cronologic-istorică a vieţii Mântuitorului Iisus Hristos şi a Maicii Sale după trup, Fecioara Maria, precum şi a altor evenimente şi sărbători din istoria creştină, o ordine a acestora este următoarea:Naşterea Maicii Domnului, Aducerea Maicii Domnului la Templu (Ovidenia), Buna-Vestire, Naşterea Domnului, Tăierea Împrejur a Domnului, Aducerea Domnului la Templu (Stretenia), Fuga în Egipt, Botezul Domnului, Schimbarea la Faţă, Duminica Floriilor, Învierea Domnului, Încredinţarea lui Toma, Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, Adormirea Maicii Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci. Dintre aceste teme, cel mai frecvent reprezentate în iconografia pe sticlă transilvăneană sunt: Naşterea Domnului, urmată de Buna Vestire, Învierea Domnului şi Botezul Domnului.În mod special, pentru sfârşitul sec. XVIII, la Nicula şi Lancrăm sunt atestate câteva teme, preluate din icoana pe lemn. Acestea sunt: Naşterea Maicii Domnului, Tăierea Împrejur a Domnului (doar la Nicula), Aducerea Domnului la templu şi Aducerea Maicii Domnului la Templu; la fel şi Adormirea Maicii Domnului, temă care va fi însă

reluată ulterior de către iconarii Lazului.În mod special, Învierea Domnului este tema centrală a icoanelor prăznicare: simple sau „duble" de Laz, dar sărbători prăznicare şi ale Maicii Domnului mai apar şi în asemenea icoane din Ţara Oltului (ex. la Matei Ţimforea) ş.a.

IV. Teme din Postul Mare şi Săptămâna Patimilor În acest capitol sunt incluse câteva teme distincte legate de Postul Mare şi Săptămâna Patimilor, până la Răstignirea Domnului şi îngroparea Sa, precum:Adam şi Eva, Judecata de Apoi, Cina cea de Taină, Patimile Domnului, Iisus la stâlp, Răstignirea Domnului, Prohodul Domnului.Reprezentarea temei Adam şi Eva, cunoscută în iconografia pe sticlă transilvăneană, este asociată cu Duminica Izgonirii lui Adam din rai sau a Iertării, iar tema Judecăţii de Apoi este asociată cu Duminica Înfricoşatei Judecăţi.Uneori, Patimile Domnului au fost reprezentate şi în icoane de tip prăznicar (ex. în Ţara Oltului).

V. Reprezentări ale sfinţilor în icoana pe sticlă din Transilvania.În ordinea cronologică a anului liturgic, reprezentările sfinţilor în icoana pe sticlă transilvăneană sunt următoarele: Masa Raiului, Sfântul Simion Stâlpnicul (1 septembrie), Sfinţii Ioachim şi Ana (9 septembrie), Sfânta Paraschiva (14 octombrie), Sfântul Mucenic Dimitrie (26 octombrie), Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie), Sfântul Arhanghel Mihail, Sfântul Stelian (26 noiembrie), Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie), Sfântul Arhidiacon Ştefan (27 decembrie), Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie; dar şi 24 iunie ş.a.), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie), Sfântul Haralambie (10 februarie), Sfântul Mucenic Teodor Tiron (17 februarie), Sfinţii 40 de Mucenici (9 martie), Sfântul Mucenic Gheorghe (23 aprilie), Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie). În mod special, tema cu Masa Raiului poate fi văzută ca o comunitate a sfinţilor, o imagine a Bisericii triumfătoare, în care sfinţii stau în Rai împreună cu Dumnezeu (vezi şi colinda). Sfinţii reprezentaţi în această icoană sunt: Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Nicolae şi Sfânta Paraschiva; mai rar după acest tip iconografic sunt pictaţi şi Cei patru Evanghelişti.Cel mai frecvent sunt pictaţi sfinţii: Nicolae, Paraschiva, Haralambie, Ilie, precum şi Arhanghelii Mihail şi Gavriil.

VI. Alte teme reprezentate în icoana pe sticlă din Transilvania. În acest ultim capitol au fost incluse temele care sunt reprezentate mai rar sau chiar cu o apariţie singulară, în icoana pe sticlă din Transilvania. Ele sunt grupate în:Reprezentări inspirate din Biblie, din Vechiul şi Noul Testament: Jertfa lui Avraam, Patriarhul Avraam - Sânul lui Avraam, Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani;Reprezentări ale Maicii Domnului şi ale lui Hristos: Maica Domnului: Educaţia Fecioarei, „Muntele Neatins", „Arătarea Fecioarei", „Sfânta Inimă a Mariei", Imaculata Concepţie, „Iisus copil, dormind pe cruce", Sfânta Familie, Ecce Homo, „Sfânta Inimă a lui Iisus", Pietà; Prăznicare;Sfinţi: Dreptul Simeon, Apostolul Ioan, Sfântul Foca şi Sfânta Maria Magdalena, Sfânta Marina, Sfântul Sava (Icoana unui mitropolit al Transilvaniei?), Sfântul Anton de Padova;Alte reprezentări: „Oglinda omului celui din lăuntru", Scene din

Alexandria, Împăratul Franz Joseph.    

Epoca de înflorire a icoanelor pictate pe sticlă a fost perioada 1800 – 1890. Concurată de producția de litografii și degradată de tendințele de comercializare, arta icoanelor pe sticlă a intrat în declin la inceputul secolului XX, pentru ca după cel de-al doilea război mondial centrele de pictură pe sticlă din România să dispară.

Îndragite de țarani, disprețuite de orașeni, care le considerau urâte, icoanele pe sticlă sunt astăzi tot mai apreciate de iubitorii de arta și de specialiști.

Bibliografie:

Georgeta Roșu, Icoane pe Sticlă, Alcoor Edimpex, București, 2009

Teodora Roșca, Icoana pe sticlă din Transilvania, între Orient şi Occident, Revista TABOR (Tradiție și Actualitate în Biserica Ortodoxă Română), Editura Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, nr. 2/anul IV/mai 2010

Iisus copil cu globul, Nicula

Iisus cu inima, Nicula

Iisus cu viţa de vie, Ţara Oltului

Răstignirea lui Iisus, Nicula

Sfânta Treime într-un trup, Lancrăm

Sfântul Ilie încadrat în coloanele de romburi ale infinitului

Arhanghelul Mihail pedepsind pe necuratul

Măști - CURS

Masca este un obiect folosit in diferite alaie. Mastile redau caracteristici ale caracterului uman (betivul cu nasul lung, tiganii reprezentati printr-o multitudine de culori)

Măștile sunt facute din materiale diverse, de multe ori refolosite, precum scoarte, stergare, combinatii intre obiecte din lana, stuf, bucatele colorate din carpe, blana de urs, (in cazul mastilor de urs se vanau ursi se tabacea blana care se folosea apoi la alaiul de Craciun), capetele de cai care se combina cu o copaie ce se pune pe spatele colindatorului si se impodobeste cu carpe colorate etc.

Inainte de sarbatori se fac cetele de tineri care prelucreaza aceste masti. Se folosesc instrumente precum barda cu care se ciopleste, dalta cu care se perforeaza etc. Cetele erau structurate pe varste.

Masca poate fi de fata, de cap, masca costum(precum cele de capra). Indiferent de alai el are o stuctura din care nu lipsesc : mosul si baba, (inaintasii familiei sunt reprezentati cu mustati albe, in cazul

mosului și cu cu basma – baba), mirele si mireasa (exista un joc ce reprezinta un rit de trecere, de intemeiere a

familiei), popa sugerat de caftanul pe care il poarta, doctorul (cu semnul crucii rosii), betivul (caruia i se mareste si inroseste nasul), invatatorul (ce are haine distincte). exista o traditie in care mastile erau folosite inainte de inmormintare, timp de

trei zile cat avea loc priveghiul decedatului, purtatorii mastilor dansau in jurul focului pentru purificarea spiritului celui decedat si alungarea spiritelor malefice.

masca – costum de capra este utilizata mult, ea simbolizand fertilitatea. Biserica interzicea acest obicei costumul de capra fiind asimilat cu satana.

calul este folosit pentru inlaturarea spiritelor rele. Jocul calutilor aducea prosperitate in hambare.

ursul este un animal puternic, dansul lui conferind putere gospodariei. în cetele de colindatori din Maramures apare reprezentat diavolul printr-o

masca facuta din blana de oaie, cu un ciucure pe post de nas, purtatorul ei facand tumbe si alte schimonoseli.

în Bucovina se faceau masti din pene de gasca asemanatoare unui coif roman, în foarte multe culori, verde reprezenta generalul, iar rosu împăratul. Măștile se purtau cu costumul pe dos.

În Moldova de boboteaza se aduna cetele de colindatori în Piatra Neamt unde se îngroapa colindul prin îngroparea unor sticle de vin.

La Festivalul Cucilor de la Branesti costumele sunt facute în secret, cei care le poarta sunt tinerii care din spatele mastilor pot face lucruri pe care altfel nu le-ar putea face. La acest festival prin anii ‘50 – ‘60 se considera ca o bataie usoara era menita sa alunge bolile, s-a ajuns astfel uneori la violente grave. Întalnim și perechea cuc – cuca supradimensionate, realizate din hartie creponata.

Se spune că în perioada dintre Craciun si Boboteaza cerurile sunt deschise.

Arta Traditionala Romaneasca -sinteza-

2012