Introducere în TEORIA DRAMEILect. Univ. Dr. Haricleea Nicolau

Curs 20

Monodrama (*flash drama)

Dialogul. Monologul. Monologul interior

Cuvântul scenic este un vehicul al unui conţinut ideatic sau raţional, care contribuie la

alcătuirea unui spectacol de teatru. Cuvântul are o anume poezie, o energie, un tempo și o

forţă, care reprezintă motorul interior al unui text dramatic. În timp ce vorbeşte, personajul

FACE ceva - are o intenţie, o direcţie, un scop, se află acolo dintr-un anumit motiv. Spre

deosebire de celelalte tipuri de vorbire, vorbirea dramatică este legată de situaţia scenică.

Hugo von Hofmanstahl: Dialogul dramatic este cu atât mai puternic, cu cât transmiterea suspansului, a tensiunii şi a atmosferei se face în afara didascaliilor.

Pirandello susține că dialogul dramatic sau vorbirea dramatică este azione parlata (*acţiune vorbită.

Manfred Pfister, autorul celui mai coerent şi complex tratat de teorie şi analiză a dramaturgiei: Dialogul dramatic fiind acţiune vorbită, fiecare propoziţie dramatică individuală articulată nu are numai valoare expresivă ca şi conţinut, ci conţine şi execuţia unui act, fie el o promisiune, o ameninţare, un act de persuasiune.

Conştientizând importanţa situaţiei şi a tensiunii dramatice, Dürrenmatt observa la rândul său: Dacă dialogul trebuie să se nască dintr-o situaţie, el trebuie să conducă desigur către o altă situaţie. Dialogul dramatic provoacă forme de acţiune şi rezistenţă, o nouă situaţie, din care se naşte un nou dialog.

Dialogul și monologul sunt, prin excelență, modalități de expunere dramatică, dar

sunt prezente și în genul epic, în proză, în special. Dialogul este modul de expunere

fundamental al dramaturgiei, este forma de convorbire între două personaje, dar poate fi și un

pasaj dintr-o operă literară în care se redă convorbirea dintre două personaje. Termenul

provine din lat. dialogos (*pe filieră gr. logos=cuvânt).

Monologul este scena dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe

scenă, își exprimă gândurile. Termenul provine de gr. fiind compus din monos (*singur) și

logos (*cuvânt). Monologul interior, din punct de vedere literar, este acel procedeu specific

romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care personajul supune introspecției

propriile sentimente. Dar monolog poate să desemneze chiar o întreagă lucrare dramatică, de

proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor.

1

În scenă, şi monologul este tot un dialog, căci însăşi situaţia fundamentală de existenţă

a teatrului, respectiv prezenţa actorului şi a publicului, construiesc o situaţie a dialogului

dramatic, baza actului teatral. Este ceea ce sesizează Peter Brook chiar de la începutul

volumului din 1968, Spaţiul gol: Aş putea să iau orice spaţiu gol şi să-l numesc scenă pustie.

Un om traversează acest spaţiu gol în timp ce altcineva îl priveşte, şi asta e tot ceea ce ne

trebuie ca să putem intra în actul teatral.

Monologul interior, din punct de vedere al artei actorului este, de fapt, un dialog

compus din imagini și propoziții, care se petrece doar în gândul actorului, nefiind niciodată

rostit cu glas tare.

Monologul interior este unul dintre instrumentele de bază ale aparatului de expresie

artistică al actorului. Ivana Chubbuck1 îl situează între cele 12 instrumente fundamentale de

lucru al actorului. Deși monologul interior și imaginile interioare sunt instrumente separate,

ele sunt indisolubil legate, pentru că trebuie să funcționeze împreună ca să creeze o poveste

interioară, liniară și comprehensibilă.

Monologul interior cuprinde:

Gânduri și idei referitoare la ceea ce urmează să spuneți. Presupuneri secundare față de ceea ce deja ați spus sau ați făcut și pe care le

considerați nebunești, inacceptabile, prea îndrăznețe, stupide, ănfricoșătoare… Interpretarea a ceea ce cealaltă persoană spune sau face Rememorarea gândurilor referitoaare la întâmplări trecute în care a fost implicată și

persoana cu care vorbiți, sau amintiri despre situații similare cu aceea în care vă aflați în acel moment.

Interpretarea voastră distorsionată sau de-a dreptul paranoică a ceea ce încearcă să vă spună cealaltă persoană (*gânduri care vă trec prin minte chiar atunci când persoana respectivă spune ceva)

Orice altceva ați cenzura și nu ați rosti cu glas tare în timpul unui dialog.

*Monologul interior trebuie scris pe script în forma în care e gândit!

*Monologul interior indică ceea ce gândiți cu adevărat, este ceea ce nu putem spune cu glas tare pentru că ar intra în atiteză cu atingerea obiectivului scenei.

*Monologul interior oferă ceva de transmis chiar atunci când nu există dialog, el dând scop și magnitudine momentelor din text care par monotone și nesemnificative.

*Monologul interior trebuie să fie logic în raport cu obiectivul scenei și substituirea, precum și felul în care v-ați personalizat obstacolele și imaginile interioare!

*Monologul interior nu trebuie învățat, dar gândurile și ideile care stau la baza lui trebuie memorate!

1 Ivana Chubbuck, Puterea actorului, Quality books, București, 2007, trad. de Irina Margareta Nistor, pag.167-189.

2

Monodrama (*flash drama)

Flash drama este un tip de spectacol de durată foarte scurtă, trebuie să nu depășească

zece minute în durată. De obicei se joacă piese scrie într-un act, monoacte. Un exemplu

timpuriu în care putem situa chiar originea monodramei sau a monoactului este piesa satirică

Ciclopii, de Euripide. Flash drama a aparut ca un popular sub-gen al specatcolului de teatru,

existând, în special, în scris, dar fiind și reprezentat, în companii de teatru de amatori, teatru

școlar sau universitar, precum și în diferite concursuri de specialitate.

Monodrama este o formă sub specie dialogică, căci, chiar dacă tradiţional,

monodrama (şi monologul) sunt considerate forme puţin teatrale, adică cu o teatralitate

redusă, această idee provine din interpretarea monodramei ca fiind bazată pe singurătatea

personajului aflat în situaţia de ne-comunicare. Dar în monodramă, comunicarea este un scop

ultim şi accentuat, de aceea ea poate fi considerată o formă ultra-teatrală, bazată exclusiv şi

pe dialog. Astfel, paradoxul monodramei este că, deşi pare un gen de teatru (ca piesă şi

spectacol) în care accentul cade pe singurătatea celui care vorbeşte singur (a actorului), ea este

o formă vădit dialogică. Acest paradox al monologului şi monodramei deschide o perspectivă

inedită a caracterului dialogic al monodramei (prin aceasta ea situîndu-se fără echivoc în

cadrul genului dramatic şi diferenţiindu-se de simplul monolog cu varianta lui foarte

artificială - solilocviul).

Am putea astfel împărţi monodrama în două tipuri: când partenerul este spectatorul

sau sala însăşi, în acea abolire a barierelor şi a celui de-al patrulea perete, deci monodrama cu

partener vizibil. Al doilea tip de monodramă ar fi atunci când partenerul sau partenerii se află

pe scenă, dar nu fizic, ci prin sugestia, prin măiestria actorului şi regizorului, dar situaţia

dramaturgică este conturată astfel încît avem monodrama cu partener invizibil. Cea dintîi are

un caracter interactiv, iar cea de-a doua categorie de monodrame are caracter dialogic.

Fiindcă, dacă mimarea unui dialog cu sala, chiar cu invitarea spectatorului pe scenă, este un

artificială, spectatorul fiind invitat să joace un rol, dar rămânând uneori convenţional, pasiv -

în al doilea caz, partenerul de dialog invizibil este o provocare nu numai pentru imaginaţia

spectatorului, ci şi pentru actor - el trebuie să-l interpreteze şi pe acesta, ca şi când ar fi activ

şi acţiunile sale scenice, invizibile pentru spectator, s-ar repercuta asupra personajului fizic

vizibil.

Să fii singur pe scenă timp de o oră sau chiar mai mult, necesită actorului explorarea

întregului său aparat de expresie artistică. Captarea atenției spectatorului îți revine numai ție,

iar vigilența, agilitatea și măiestria cu care conduci întregul demers scenic îți aparține.

3

Publicul trebuie sedus, trebuie vrăjit și smuls din realitatea sa cotidiană. Actorul de

monodramă este situat între extreme, urmărind mereu o modalitate de construcție a strategiilor

de seducţie în relaţia cu publicul.

* Piese într-un act scrise de mari dramaturgi:

A. P. Cehov, Cerere în căsătorie (1890) Thornton Wilder Lunga cină de Crăciun (1931) Arthur Miller, Memoria a două zile de luni (1955) Eugene Ionesco - Cântăreața cheală (1950) Israel Horovitz, Linie (1974) August Strindberg, Dragostea maternă (1892), Primul avertisment (1892) Se pare că cel mai prolific dramaturg de monoacte este Tennessee Williams,

care a scris peste 70 de piese de acest gen. Un alt dramaturg American atras de acest gen de dramaturgie este Eugene

O’Neill, care a și debutat cu monoacte:La est de Cardiff, 1914 Luna Caraibelor, 1918 Ceața, 1914 Înainte de micul dejun, 1916 Funia, 1918

4