curs ergonomie 2009 - silvic.usv.rosilvic.usv.ro/cursuri/ergonomie.pdf · suport electronic de curs...
TRANSCRIPT
Ergonomie
1
Suport electronic de curs
ERGONOMIE Titular: şef de lucrări dr. ing. Gabriel DĂNILĂ
Anul universitar: 2009-2010
Ergonomie
1
1. Noţiuni introductive
Pădurile României ocupă la data actuală un procent de circa 27% din teritoriul naţional.
Specialiştii apreciază că din punct de vedere al condiţiilor naturale suprafaţa de pădure minim
necesară se cifrează la un nivel de 40% din teritoriul naţional. O dezvoltare social-economică
durabilă va trebui să ia în considerare în viitor valorificarea prin introducerea în circuitul forestier a
unor suprafeţe de terenuri degradate sau slab productive, în vederea sporirii suprafeţei pădurilor
cel puţin la nivelul minimului necesar stabilităţii ecosistemice generale.
Considerând aceste aspecte, atât la data actuală cât şi în perspectivă, o parte importantă a
forţei de muncă este şi va fi antrenată în lucrările forestiere. Activităţile desfăşurate în sectorul
forestier al economiei naţionale se caracterizează, în general, prin condiţii grele de lucru
determinate de caracteristicile morfostructurale ale terenului, cât şi de cele climatice. Considerând
faptul că majoritatea lucrărilor din silvicultură şi exploatări forestiere se desfăşoară în mediul
natural, alternanţa anotimpurilor determină necesitatea adaptării permanente a organismului
celor implicaţi în munca din sector, la condiţii variabile.
Tehnicile şi metodele de lucru tradiţionale, unele echipamente inadecvate şi dificultatea
mecanizării anumitor lucrări, induc un randament scăzut, eforturi fizice considerabile, oboseală în
procesul muncii şi apariţia unor boli profesionale.
Potrivit statisticilor, sub raportul frecvenţei accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale, sectorul forestier este caracterizat printr-un grad înalt de risc în procesul muncii.
Ameliorarea condiţiilor de securitatea muncii, a celor de sănătate a muncitorilor implicaţi în
aceste procese şi sporirea bunăstării lor constituie un deziderat social major.
Ergonomia este unul dintre mijloacele care pot contribui în mod substanţial la acest
deziderat. Deşi preocupările de fond în problema optimizării proceselor de muncă şi a măririi
siguranţei participanţilor la aceste procese sunt destul de vechi, noţiunea concretă de ergonomie
este relativ recentă (30 – 40 ani). Problematicele şi aspectele la care ergonomia trebuie să
răspundă sunt însă mult mai vechi.
În accepţiunea actuală ergonomia reprezintă ştiinţa care realizează studiul relaţiei dintre
muncitor şi mediul său de muncă. Ea urmăreşte înainte de toate adaptarea muncii la executantul
său şi, bineînţeles optimizarea sistemului om – operaţie – mediu de muncă., cu realizarea
securităţii executantului, a sănătăţii şi bunăstării sale, precum şi a unui randament corespunzător
al procesului muncii.
Ergonomia caută, în acelaşi timp, să adapteze muncitorul la munca sa, prin formarea
instruirea şi hrănirea corespunzătoare şi urmărirea stării sale de sănătate. Se poate vorbi prin
urmare despre ergonomia activităţii umane sau de ingineria componentei umane a proceselor de
muncă.
Ergonomie
2
Deşi recentă ca denumire şi teoretizare, ergonomia are rădăcini mult mai adânci. Ea a
apărut din necesitatea practică de a soluţiona numeroasele aspecte tehnice, economice, sociale şi
umane care implică munca omului în condiţiile complexităţii tot mai ridicate a producţiei moderne
de bunuri.
Apariţia ergonomiei poate fi legată de primele studii de normare a muncii apărute odată cu
începutul producţiei mecanizate de serie şi a normării muncii în vederea adaptării muncitorului la
ritmul de lucru al maşinilor.
Denumirea de ergonomie derivă din cuvintele greceşti ergon = lucru, activitate şi nomos =
normă.
Ergonomia a fost definită iniţial ca suma măsurilor şi deciziilor luate în scopul adaptării
muncii la capacităţile şi limitele individului. Noţiunea de „muncă” este interpretată în cel mai larg
sens al său.
Începând de la uneltele simple ţi până la actualele linii tehnologice computerizate, omul a
căutat mijloacele şi metodele adecvate de a-şi face munca mai uşoară şi cu un randament sporit.
Din dorinţa asigurării unui randament superior, de multe ori se neglijează securitatea,
sănătatea, bunăstarea şi eficacitatea celor care interacţionează cu maşinile, le manipulează sau le
conduc.
Maşinile şi utilajele moderne sunt concepute şi construite de multe ori fără a se ţine seama
de capacităţile şi limitele umane, putând afecta în funcţionarea lor integritatea fizică şi mentală a
muncitorului (fig. 1).
Ergonomia îşi propune să optimizeze legăturile de condiţionare multiplă care apar în
procesul muncii între om şi maşină (în sens larg uneltele şi obiectele supuse transformării) şi
mediul de muncă, cu scopul creşterii eficienţei muncii, a capitalului şi a gradului de confort în
procesul muncii.
Riscurile muncii cu utilaje mecanice moderne trebuie acceptat ca atare, urmărindu-se
minimizarea acestora. Singura alternativă la mecanizare rămâne adesea folosirea de unelte
manuale tradiţionale nemodificate de-a lungul timpului, chiar dacă atât în concepţie cât şi în
randament lasă de dorit.
Ergonomie
3
Fig. 1. Riscurile posibile în procesul fasonării cu motofierăstraie
În asemenea cazuri, ergonomia trebuie să intervină cu modificări simple şi utile ale
uneltelor tradiţionale cu toată rigiditatea celor care s-au obişnuit din totdeauna cu o anume
unealtă sau cu un anume mod de lucru.
Concluzionând, putem defini ergonomia ca o ştiinţă interdisciplinară care raliază, îmbină şi
coordonează probleme de tehnologie, biologie, sociologie şi psihologie a muncii, teorie
economică, medicina muncii etc., în scopul realizării unor raporturi optime între om, mijloc de
muncă, mediu fizic şi social, urmărind sporirea productivităţii muncii.
Ergonomia a cunoscut o dezvoltare extrem de rapidă atât în plan teoretic cât şi aplicativ. În
etapa actuală de dezvoltare economico-socială nu se mai poate concepe organizarea muncii în
afara principiilor ergonomiei care vizează creşterea productivităţii prin optimizarea folosirii
cunoştinţelor şi capacităţilor psiho-fiziologice normale ale omului.
Ergonomia se fundamentează pe două componente esenţiale:
a) Aspectul tehnic relativ la condiţiile practice de optimizare a locului de muncă, a maşinilor,
uneltelor de lucru – respectiv ergonomia aplicată.
b) Aspectul uman relativ la cunoaşterea şi descrierea caracteristicilor fizice şi psiho-fiziologice ale
omului (talie, viteză de reacţie, nevoi fiziologice, capacităţi şi limite).
Prin coroborarea celor două componente de bază, ergonomia fundamentează principiile,
regulile şi normele pe baza cărora se poate produce adaptarea muncii la om prin dimensionarea
corespunzătoare a tehnicii la nivelul posibilităţilor psiho-fiziologice ale omului şi a omului la muncă
(meserie).
Prin urmare, ergonomia nu este o ştiinţă izolată ci interacţionează cu numeroase discipline
ca economia, anatomia, antropometria, fiziologia, psihologia experimentală şi comportamentală,
medicina şi igiena muncii, anatomia patologică, sociologia şi pedagogia. Ergonomia include de
asemenea, interacţiunile sistemului studiat cu sistemele social, economic şi politic.
EFORTUL FIZIC
- Deplasare teren accidentat - Poziţia de lucru aplecată – solicitare coloană vertebrală
UTILAJ
- Vibraţii; - Zgomot; - Poluare aer
FASONATOR
FERĂSTRĂU
MECANIC
RĂNIRI PRIN LOVIRE
- Lanţ ferăstrău - Crengi uscate - Aşchii la rupere - Alunecare
Ergonomie
4
Într-o primă concluzie, se poate spune că principalul obiectiv al ergonomiei ca sistem
aplicativ este fie de a adapta munca la nevoile, capacităţile şi limitele omului acţionând asupra
tehnologiei şi organizării muncii, fie de a adapta omul la muncă prin formare, informare,
alimentaţie, control medical etc.
Evaluarea sub aspectul respectării principiilor ergonomiei a unei faze sau a unui proces de
muncă trebuie să răspundă unor criterii minimale cum ar fi:
a) securitatea muncii (protecţia faţă de noxe, accidentări sau alte riscuri);
b) sănătatea (lipsa bolilor profesionale şi protecţia împotriva acestora);
c) oboseala şi lipsa de confort (sarcina de muncă fizică şi mentală trebuie să fie în armonie cu
vârsta, sexul, alimentaţia, condiţiile de mediu etc.);
d) securitatea folosirii utilajului (uneltei);
e) satisfacţia profesională;
f) remunerarea, securitatea socială, alocaţii familiale;
g) eficacitatea (volum, calitate, randament).
Criteriile principale de analiză sunt securitatea, sănătatea şi oboseala. O muncă în care nu
se respectă normele corespunzătoare pentru cele trei criterii amintite nu poate fi considerată
acceptabilă sub raport ergonomic.
Criteriul de eficienţă nu va putea fi satisfăcut decât în condiţiile limitelor normale ale celor
trei criterii de bază. Eficienţa muncii poate fi mărită prin aplicarea unor elemente de ergonomie,
cu ajutorul metodelor şi mijloacelor cele mai adecvate.
Aplicarea generalizată a principiilor ergonomiei este indispensabilă într-o societate
modernă.
Analiza finală a raportului costuri / beneficii trebuie să ia în considerare economia generală
a ţării şi să nu se limiteze numai la o întreprindere anume.
Efectele aplicării principiilor ergonomiei în economie se răsfrâng în mod semnificativ la
nivelul societăţii. Astfel, eliminarea riscurilor de accidente şi a îmbolnăvirilor profesionale din
sectorul forestier are un impact major la nivel socio-economic general.
Anumite afecţiuni specifice cum ar fi maladiile reumatismale, afecţiunile coloanei
vertebrale, surditatea parţială etc., nu se produc instantaneu ci într-un interval de timp destul de
lung. În acest caz măsurile preventive sunt mult mai uşor de suportat la nivel social decât cele
reparatorii. Cuantificarea măririi randamentului muncii şi a profitului financiar rezultat în urma
aplicării principiilor ergonomiei este de multe ori relativ greu de realizat din mai multe motive
dintre care amintim:
Ergonomie
5
- cantitatea muncii realizate la unitatea de timp rămâne neschimbată, în schimb muncitorul
o realizează cu mai puţin efort, consum energetic mai mic şi fără riscuri;
- calitatea produsului se ameliorează dar este greu de măsurat;
- absenteismul datorat accidentelor de muncă sau îmbolnăvirilor profesionale se
diminuează;
- se diminuează mişcările de personal uşurându-se munca funcţionarilor;
- imaginea întreprinderii fiind ameliorată permite încadrarea de lucrători cu o calificare
superioară.
În decursul timpului ergonomia a evoluat cu rapiditate în direcţia diversificării pe mai multe
domenii specifice: ergonomia produsului, ergonomia producţiei, ergonomia activităţilor,
ergonomia informaţiei, topoergonomia, bioergonomia, ergonomia biomecanică etc.
Se diferenţiază, de asemenea, după stadiul de aplicare în procesul muncii: ergonomia de
concepţie, ergonomia de creaţie.
Obiectul cursului îl constituie ergonomia forestieră, respectiv aplicarea principiilor generale
ale ergonomiei în domeniul forestier reprezentat prin cele trei subramuri de activitate: silvicultură,
exploatări forestiere şi preindustrializarea lemnului.
Ergonomie
6
2. Particularităţi ale ergonomiei forestiere
Obiectivul de bază al ergonomiei forestiere îl constituie adaptarea mediului de muncă la
muncitor şi adaptarea muncitorului la procesele de muncă.
Mediul de muncă se defineşte ca fiind totalitatea condiţiilor, împrejurărilor şi influenţelor
care acţionează asupra persoanei aflate în procesul muncii.
Acţiunea mediului se produce într-un sistem unitar prin intermediul mai multor categorii de
factori determinanţi (fig. 2).
Fig. 2 Sistemul ergonomic în exploatări forestiere
În figura 2 se prezintă schematic factorii cei mai obişnuiţi cu implicaţiile şi posibilităţile de
autoreglare sistemică.
În casetele din partea stângă sunt factorii ale căror combinaţii determină mediul de muncă.
Aceştia se diferenţiază în cei naturali, mediu, relief, climă şi factori de origine umană cum ar fi:
unelte, maşini, metode de muncă.
Factori fizici şi biologici
DECIZIE NIVEL DE ÎNTREPRINDERE
Factori
tehnologici şi organizaţionali
Muncitorului
DECIZIE NIVEL SUPERIOR
Producţie
Efecte asupra:
Caracteristici specifice
Retur informaţie
Ergonomie
7
3. Organismul uman. Sursele de energie şi oboseala
3.1. Corpul uman
Pentru înţelegerea corespunzătoare a interferenţelor dintre om, munca sa şi mediul
înconjurător sunt necesare câteva cunoştinţe elementare anatomo-fiziologice de bază. În acest
sens se vor face câteva consideraţii asupra structurii corpului omenesc şi asupra fiziologiei sale şi
asupra proceselor vitale care se desfăşoară în procesul muncii.
Se vor analiza, prin urmare, componentele fundamentale ale organismului: scheletul,
articulaţiile, muşchi şi sistemele energetice ale organismului: sistemul respirator, sistemul sanguin
şi sistemul excretor.
3.1.1. Scheletul, articulaţiile şi muşchii
a) Scheletul. Corpul uman este configurat şi susţinut de către sistemul osos (schelet)
constituit din circa 200 de oase articulate între ele. Scheletul reprezintă în mod obişnuit circa 17%
din greutatea corpului normal dezvoltat.
În timpul proceselor de muncă cea mai solicitată parte a scheletului este coloana
vertebrală. Circa 1/3 dintre muncitorii forestieri suferă de afecţiuni ale coloanei vertebrale.
Afecţiunile clasice sunt sciatica, lumbago, spondiloza etc. Coloana vertebrală este constituită din
24 de vertebre dispuse în forma literei „S”. Între segmentele osoase sunt intercalate discuri
tampon elastice de natură cartilaginoasă care asigură supleţea coloanei permiţându-i flexiunea în
plan dorso-ventral precum şi torsiunea sau curbarea limitată în lateral. Discurile coloanei sunt
constituie dintr-un nucleu gelatinos învelit printr-un inel fibros. La mişcările de încovoiere sau la
ridicarea ori transportul anumitor greutăţi, discurile se comprimă simetric sau asimetric potrivit
repartizării sarcinii şi a poziţiei coloanei. După aşezarea greutăţii discurile îşi revin la forma iniţială
(fig. 3).
a. b.
Fig. 3. Compresiunea discurilor coloanei în poziţie corectă
a. poziţie normală, fără sarcină;
b. poziţie comprimată, cu sarcină;
Ergonomie
8
Atunci când coloana este în poziţie normală presiunea asupra discurilor se repartizează în
mod uniform pe toată suprafaţa acestora. În situaţia în care coloana este curbată sau sarcina este
asimetrică (greutate pe un umăr sau într-o singură mână) contracţia discului este concentrată pe o
suprafaţă limitată, iar presiunea în zonă creşte în mod considerabil. Dacă presiunea asupra discului
este foarte mare sau cu frecvenţă ridicată care nu permite revenirea discului cartilaginos la forma
iniţială, acesta se poate deforma devenind asimetric sau, şi mai grav, învelişul fibros cedează şi se
produce hernia de disc. În funcţie de poziţia cuplului se produce o presiune puternică asupra
nervilor care ies din măduvă printre vertebrele respective sau asupra măduvei, când hernia se
produce în profunzimea inelului.
Întrucât presiunea datorată sarcinii se cumulează cu greutatea corpului, cel mai adesea
sunt afectate discurile dintre vertebrele din zona lombară, respectiv nervii lombari şi cei sciatici.
Răceala prelungită prezentă în zona cervicală din cauza configuraţiei veşmintelor,
accentuată prin umezeală datorată transpiraţiei la efort, poate provoca prin acţiune îndelungată
modificări ale discurilor sau ale vertebrelor din zonă, acţionând asupra nervilor care asigură
controlul membrelor anterioare cauzând afecţiuni importante.
b) Articulaţiile. Oasele corpului omenesc sunt legate prin articulaţii fixe sau mobile.
Articulaţiile mobile ale scheletului permit diferite mişcări ale membrelor sau ale trunchiului. În
articulaţii, extremităţile oaselor sunt acoperite de scuturi cartilaginoase şi gresate prin lichidul
sinovial. Cartilagiul nu este irigat de vase de sânge şi se regenerează foarte lent. Prin urmare, dacă
articulaţia este supusă unui efort exagerat sau un efort permanent sau des repetat, cartilagiul se
poate uza complet. În lucrările forestiere, datorită specificului acestora cel mai frecvente sunt
afectate articulaţiile.
În general, mobilitatea articulaţiilor se diminuează odată cu înaintarea în vârstă.
c) Muşchii. Funcţiile muşchilor sunt diferenţiate după natura şi amplasarea acestora.
Muşchii reprezintă cca. 40% din masa corporală a adultului normal dezvoltat. În analiza proceselor
de muncă interesează muşchii striaţi care asigură mişcarea corpului sau a membrelor precum şi
muşchiul cardiac, cal care asigură funcţionarea permanentă a sistemului circulator.
Muşchii striaţi sunt alcătuiţi dintr-o masă cărnoasă constituită din fibre musculare mai
îngroşate în zona mediană. La extremităţi muşchii se subţiază, iar la capetele fibrelor se musculare
formează tendoanele prin care sunt înseraţi la sistemul osos. Fibrele musculare se pot contrage
până la jumătate din lungimea lor. Capacitatea de efort a muşchilor depinde de lungimea şi
volumul acestora. În interiorul celulei musculare energia chimică se transformă în energie
mecanică, iar reacţia de transformare degajă căldură. Vasele sanguine transportă la nivelul
muşchilor oxigenul şi substanţele nutritive, în principal glucoza care este indispensabilă activităţii
musculare. Capilarele venoase colectează în acelaşi timp bioxidul de carbon şi celelalte rezultante
ale reacţiilor chimice, în principal acidul lactic. Capacitatea de stocare a oxigenului şi a substanţelor
chimice este relativ scăzută, prin urmare funcţionarea muşchilor este tributară aprovizionării prin
circulaţia sangvină.
Ergonomie
9
Numărul de vase din celulele musculare depinde de numărul acestora şi mai puţin de
lungimea lor, prin urmare şi numărul vaselor sanguine se poate mări dacă muşchiul este folosit în
mod ritmic o perioadă îndelungată.
Dezvoltarea corespunzătoare a musculaturii uşurează prestarea muncii fizice prin
susţinerea corespunzătoare a coloanei vertebrale şi a articulaţiilor.
Dacă muşchiul se contractă şi destinde în mod ritmic el este supus unui un efort dinamic
(secţionarea trunchiurilor cu fierăstrăul manual, cojirea trunchiurilor cu toporul, deplasarea în
pădure), iar dacă rămâne contractat un timp îndelungat este supus unui efort static (menţinerea
unor greutăţi deasupra capului, secţionarea cu fierăstrăul mecanic, transportul puieţilor). În starea
contractată presiunea în interiorul muşchiului este mărită iar irigarea cu sânge arterial se reduce
sau stagnează. Deci efortul static este mult mai obositor în procesul muncii. Prin reducerea sau
oprirea circulaţiei sanguine la nivelul muşchilor, aceştia nu se pot debarasa de deşeurile rezultate
din reacţiile chimice, în special de acidul lactic. Acumularea de acid lactic provoacă oboseală şi
senzaţii dureroase. Durerea musculară încetează la relaxarea muşchilor şi reluarea circulaţiei
normale a sângelui.
3.1.2. Respiraţia, circulaţia şi excreţia
Elementele nutritive necesare activităţii musculare sunt absorbite de sânge la trecerea prin
ficat, iar oxigenul este preluat la nivelul alveolelor pulmonare.
Sângele oxigenat este pompat prin acţiunea ritmică a muşchiului cardiac în artera aortă, de
unde, prin sistemul arterial ajunge la nivelul muşchilor, de unde se încarcă cu reziduurile chimice
rezultate din reacţiile chimice, se filtrează la nivelul rinichilor şi se reîntoarce la ficat şi plămân.
În domeniul forestier munca este marcată de efort fizic susţinut care produce creşterea
presiunii sanguine. De aceea nu se recomandă muncitori cu hipertensiune pentru muncile ce
presupun efort fizic. De asemenea trebuie reţinut că presiunea sanguină creşte odată cu înaintarea
în vârstă. În stare de repaus fizic inima pompează cca. 3-6 litri de sânge pe minut. La acelaşi individ
supus unei activităţi musculare intense cantitatea de sânge pompat poate depăşi 30 – 35 l/min. În
mod corespunzător, pulsul cardiac poate scădea sub 50 bătăi/min în stare de repaus şi poate
depăşi 80 bătăi/min la efort fizic. Activitatea fizică intensă produce creşterea mult mai accentuată
a pulsului la o persoană neantrenată în comparaţia cu una obişnuită cu efortul. În paralel cu
funcţiile de aprovizionare a muşchilor cu oxigen, substanţe nutritive şi de excreţie, sângele
reglează temperatura corpului şi bilanţul hidro-electrolitic.
Oxigenul aspirat din aer prin respiraţie ajunge în plămâni, de unde la nivelul alveolelor
pulmonare este transferat în sânge. Simultan, sângele se purifică de bioxidul de carbon pe care îl
transportă de la nivelul muşchilor şi care este evacuat prin trahee în mediul ambiant.
Prin urmare, măsura intensităţii activităţii fizice este dată de cantitatea de oxigen
consumat. Această cantitate maximală de oxigen consumat defineşte potenţialul metabolic,
Ergonomie
10
respectiv capacitatea maximă a unei persoane de a consuma oxigenul la nivelul muşchilor activi pe
durata lucrului.
Când nevoile maximale de oxigen ale muşchilor, corespunzător efortului fizic cunt
acoperite de oxigenul adus de sânge muşchii lucrează în condiţii aerobice. În această ipoteză
glucoza şi oxigenul sunt transformate în apă şi bioxid de carbon cu degajare de energie mecanică şi
căldură după reacţia:
C6H12O6 + 6O2 = 6H2O + 6CO2 + E
În condiţiile eforturilor fizice dure aprovizionarea cu oxigen se dezechilibrează, sângele nu
mai poate transporta în unitatea de timp cantitatea de oxigen necesară. În asemenea situaţii
muşchiul trebuie să îşi procure energia într-un proces anaerobic. În absenţa oxigenului glucoza se
transformă în acid lactic (toxic), în energie mecanică şi căldură după reacţia:
C6H12O6 = C2HO3 + E
În condiţii anaerobice, efortul static, provoacă o creştere a ritmului cardiac şi consum
energetic mai mare decât efortul dinamic desfăşurat ritmic, în condiţii aerobice. În plus, muşchii au
nevoie de o perioadă mai lungă pentru refacere după funcţionarea în condiţii anaerobice. Prin
urmare munca statică şi anaerobică este mult mai „costisitoare” şi trebuie evitată prin toate căile
posibile.
Cauzele principale ale incidenţei muncii statice sunt uneltele şi echipamentele
necorespunzătoare sau postura de lucru neadecvată.
3.2.Sursele de energie şi oboseala
3.2.1. Nevoile energetice şi sarcina fizică a muncii
Consumul energetic pe care îl permite aportul de elemente nutritive se exprimă în
kilocalorii (Kcal) sau în jouli (J), 1 cal = 4,18 J. Caloria reprezintă cantitatea de căldură necesară
pentru ridicarea cu 10C a temperaturii unui litru de apă. Un joul reprezintă energia necesară
pentru deplasarea unei greutăţi de 1 Kg pe o distanţă de 1 m cu o forţă de 1 N.
Metabolismul
Procesele chimice care au loc în mod continuu în celule pentru asigurarea menţinerii vieţii
şi activităţilor de muncă sau loisir definesc metabolismul organismului uman.
În poziţie de repaus (culcat) cu stomacul gol, oragnismul funcţionează la un nivel minim de
consum de energie definit ca metabolism bazal. Energia provenită din procesele metabolismului
bazal se consumă pentru întreţinerea proceselor vitale (circulaţia sanguină, respiraţie, matabolism
celular, activitate glandulară menţinerea temperaturii corpului). Energia de repaus depinde de
talie, sex, vârstă, greutate, temperatura corpului şi a mediului ambiant.
Energia de repaus variază între 4180 şi 8360 Kj (1000 – 2000 Kcal).
Atunci când organismul se află în activitate consumul metabolic creşte, pe lângă energia de
bază fiind necesar un consum energetic suplimentar corespunzător dificultăţii activităţii fizice şi
duratei acesteia.
Ergonomie
11
Indirect, aşa cum s-a precizat consumul de energie se poate determina pe baza consumului
de oxigen. Fiecare litru de oxigen consumat de corp echivalează cu 20,1 Kj. Pentru determinarea
consumului de oxigen se utilizează diferenţa concentraţiei în oxigen dintre aerul inspirat şi cel
expirat, multiplicată cu volumul de aer expirat.
Convenţional, dificultatea muncii fizice se exprimă prin energia suplimentară necesară
pentru o zi de muncă de 8 ore.
- mai puţin de 4100Kj / 8 ore – muncă uşoară;
- 4100Kj / 8 ore – 6688Kj / 8 ore – muncă moderată;
- 6688Kj / 8 ore – 8360Kj / 8 ore – muncă intensă;
- peste 8360Kj / 8 ore – muncă foarte dificilă;
Cifrele reprezintă valori medii orientative, consumul energetic concret fiind variabil în
funcţie de particularităţile matabolice ale fiecărui individ.
Pentru femei, valorile sunt mai mic cu cca. 25 – 30%.
Pentru stabilirea necesarului energetic în 24 ore, în afară de metabolismul de bază şi cel de
muncă trebuie avut în vedere şi cel consumat în alte activităţi (loisir).
1000 cal = 1 Kcal 4180 j = 1KJ
Fig. 4. Repartiţia consumului energetic global în raport de dificultatea muncii
5000
6000
1000
2000
3000
4000
Metabolism de bază
Metabolism loisir
Metabolism de muncă
CONDIŢII
UŞOARE
CONDIŢII
MEDII CONDIŢII
GRELE
CONDIŢII
FOARTE
GRELE
1000
4200
1600
6700
2000
8400
3000
12600
KCal Kj
Con
sum
gen
eral
de
ener
gie
Nivel de dificultate a muncii
Ergonomie
12
4. Factorii de ambianţă în procesul muncii
Pentru desfăşurarea în mod corespunzător a procesului muncii, în condiţii de deplină
securitate şi cu randament maxim, este necesar ca fiecare dintre componentele mediului material,
social şi moral (factori de ambianţă) în care se desfăşoară munca să se situeze cât mai aproape de
un prag considerat optim.
Factorii de ambianţă sunt clasificaţi în patru categorii, după cum urmează:
1. Factori ai microclimatului - fizici;
- chimici;
- biologici;
2. Factori psihici - coloritul;
- muzica;
- colaborarea;
3. Odihna - relaxarea, distracţia;
4. Practica şi perseverenţa în muncă
4.1. Microclimatul
Microclimatul reprezintă ansamblul factorilor de temperatură, umiditate, intensitatea
radiaţiilor solare, mişcarea aerului, zgomot şi vibraţii, caracteristice unui spaţiu de dimensiuni mici,
de obicei la suprafaţa pământului. Altfel spus, microclimatul reprezintă spaţiul din imediata
vecinătate a unui individ care influenţează direct funcţiile metabolice ale organismului, starea de
sănătate, capacitatea de muncă şi productivitatea muncii.
Microclimatul este tributar macroclimatului în care se desfăşoară activitatea lucrătorii din
sectorul forestier, depinzând de coordonatele geografice, starea fizică a atmosferei, vecinătatea şi
mărimea cursurilor de apă, formele de relief etc. Pentru muncitorii care îşi desfăşoară activitatea
în domeniul preindustrializării lemnului, microclimatul este unul de tip „industrial” care depinde
de specificul tehnologiei folosite, şi prin faptul că locurile de muncă sunt relativ amenajate,
influenţa macroclimatului este mai puţin resimţită.
4.1.1. Factorii fizici
Factorii fizici ai microclimatului influenţează decisiv funcţia de termoreglare a organismului,
metabolismul şi activitatea sistemului nervos. Acţiunea lor asupra organismului poate fi directă şi
imediată, cum este cazul temperaturii, umidităţii şi luminii, sau indirectă. În acest ultim caz ea se
exercită prin intermediul altor procese, de exemplu prin variaţiile presiunii atmosferice, câmpul
magnetic terestru, descărcări electrice etc.
Ergonomie
13
Temperatura aerului reprezintă elementul principal al microclimatului. Corpul omenesc are
în mod normal, o valoare de 36,6 – 37,0 grade Celsius. Pentru menţinerea acestui barem termic
corpul trebuie protejat împotriva frigului sau a căldurii excesive, pentru a nu solicita sistemele de
autoreglare termică ale organismului.
În activităţile din domeniul forestier, schimburile termice dintre organismul uman şi mediul
ambiant se fac prin radiaţie, transpiraţie, conductibilitate şi prin convecţie.
Schimburile termice prin radiaţie au la bază emisii de natură electromagnetică. În zona
temperată, prin aceste schimburi, pierderile de căldură ale corpului omenesc sunt de cca. 1000 –
1500 Kcal / zi.
Schimburile termice prin evaporarea transpiraţiei au loc ca urmare a creşterii temperaturii
corpului în urma efortului depus în procesul muncii fizice.
Schimburile termice prin conductibilitate au loc în urma contactului direct dintre tegument
şi îmbrăcăminte sau alte obiecte care vin în contact direct cu acesta. Prin urmare trebuie protejate
acele părţi ale pielii care ating obiectele mai reci.
Schimburile termice prin convecţie au loc ca urmare a mişcării curenţilor de aer care
îndepărtează aerul cald din apropierea corpului uman şi aduc aer mai rece.
Organismul uman posedă mecanisme de autoreglare termică în limite largi, totuşi în
condiţiile depăşirii anumitor valori, acestea pot duce la tulburări fiziologice accentuate, în unele
cazuri chiar la deces. Valorile termice optime pentru muncă sunt cuprinse între 18 – 210C pe timp
de iarnă şi 20 – 230C pe timp de vară.
Temperaturile considerate optime din punct de vedere ergonomic în funcţie de tipul şi
intensitatea activităţii desfăşurate sunt prezentate în tabelul următor.
Nr. crt. Muncă ……… Temperatura optimă (0C)
1 Intelectuală 20 - 21
2 Uşoară, în poziţia aşezat 19 - 20
3 Uşoară, în poziţia ortostatică 18
4 Grea, poziţie ortostatică 17
5 Foarte grea 15 - 16
Căldura pierdută de un om în stare de repaus ar fi suficientă pentru a spori temperatura
corpului 10C pe oră, iar în caz de muncă intensă cu 50C pe oră. Dacă această căldură nu ar fi cedată
mediului, individul s-ar supraîncălzi în scurt timp, cu consecinţe grave, chiar fatale pentru
organism. Dimpotrivă, dacă într-un mediu foarte friguros cedarea căldurii organice ar deveni
excesivă, omul ar răci, iar temperatura ar putea scădea până sub limita viabilităţii.
Împotriva căldurii mari din microclimat, lupta organismului se desfăşoară în două faze
fiziologice:
Ergonomie
14
- În prima fază are loc vasodilataţia cutanată, transportul unei părţi a sângelui de la organele
interne la suprafaţa tegumentului, cedarea căldurii din vasele pielii prin transpiraţie şi
evaporarea lichidului sudoral. Se constată creşterea radiaţiei, a convecţiei şi conducţiei dar
până la 32 – 330C în mediu ambiant, după care acestea încetează. Toate aceste procese
fiziologice reuşesc, pe intervale de timp scurte şi în anumite limite , să combată excesul
caloric, menţinând constantă temperatura corpului;
- În faza a doua, când căldura mediului ambiant se menţine ridicată timp îndelungat, limita
fiziologică a acestui prim mecanism de termoreglare este depăşită, iar organismul ajunge în
zona de hipertermie. Temperatura internă a corpului creşte cu 1 - 50C, transpiraţie este
abundentă, cu mari pierderi de săruri organice, fapt care provoacă un dezechilibru salin,
numărul de celule roşii pe unitatea de volum sporeşte. Individul are senzaţia de sufocare şi
apar fenomene de tetanie, tulburări psihice şi chiar leziuni cerebrale.
Apărarea organismului împotriva frigului parcurge un drum invers faţă de lupta împotriva
hipertermiei:
- Când temperatura mediului ambiant scade sub - 150C, pierderea de căldură corporală
sporeşte, iar pielea se răceşte proporţional cu creşterea umidităţii atmosferice. Organismul
urmăreşte să îşi menţină căldura internă constantă prin intensificarea metabolismului. Se
produce constricţia vaselor de sânge din piele, sporesc arderile interne şi implicit creşterea
căldurii în interiorul organismului. Masa sanguină are tendinţa de ase deplasa de la
periferie către organele interne, în special la ficat. Pulsul se accelerează iar tensiunea
arterială creşte din cauza vasocontricţiei. Dacă frigul se prelungeşte ori se agravează apare
contracţia dezordonată a unor grupe de muşchi – „dârdâială”;
- În faza a doua – fază de epuizare (decompensare), procesele metabolice se reduc în
intensitate, temperatura corpului scade, utilizarea oxigenului de către ţesuturi încetineşte,
ritmul respirator devine mai lent, pulsul se răreşte. Gândirea devine incoerentă şi confuză,
apoi organismul intră în comă, moarte survenind ca urmare a opririi cordului. Lupta
împotriva frigului, încheiată cu supravieţuirea individului, nu este lipsită uneori de apariţia
unor sechele la rinichi, sistemul nervos central, cord, plămâni etc.
Primul ajutor dat organismului în caz de expunere la frig constă în a încălzi corpul prin
scufundare în apă călduţă de 35 - 360C, temperatura apei fiind crescută la un interval de cca. 10
min. până ajunge la 43 0C. Durata fiecărei afundări în apă nu trebuie să depăşească 10 – 15 min. În
fig. 5 este prezentată dinamica termogenezei şi a temperaturilor interne la homeoterme (după M.
Nichelmann).
Ergonomie
15
T0 T1 T2 T3 T4 T5
Fig. 5 Dinamica termogenezei şi a temperaturilor interne la homeoterme
În domeniul forestier, activităţile se desfăşoară în cea mai mare parte a timpului în contact
direct cu factorii de mediu, deci o mare importanţă o are protejarea corpului omenesc împotriva
acestor influenţelor acestora.
Din cauza expunerii la frig şi umezeală cele mai frecvente maladii sunt cele reumatismale
(care pot deveni cronice cu caracter de boală profesională), dar şi îmbolnăvirile acute ale
aparatului respirator precum pneumonii, laringite, traheite etc.
Din aceste motive trebuie acordată atenţie deosebită îmbrăcămintei care este cu atât mai
eficientă cu cât reţine mai bine aerul între fibrele ţesăturii sau perii blănurilor, constituind un
termoizolator care se interpune între corp şi mediu. Capacitatea de termoizolator a îmbrăcămintei
este direct proporţională cu grosimea sa şi invers proporţională cu conductibilitatea termică a
ţesăturii. Ţesăturile care au proprietatea de a se înfoia reţin o cantitate sporită de aer fiind cele
mai indicate. Astfel, ţesăturile din lână au proprietăţi net superioare celor din bumbac, ale căror
fibre se comprimă prin expunere la frig. De asemenea, îmbrăcămintea murdară se comprimă
deoarece este mai compactă şi nu permite stocarea aerului între fibrele sale. În acest fel este
împiedicată circulaţia aerului, este favorizează transpiraţia şi împiedicată evaporaţia. La fel,
proprietăţi negative o au ţesăturile din fibre sintetice care sunt cele mai puţin indicate pentru
munca în aer liber mai ales în perioadele reci ale anului. În plus, este bine ca îmbrăcămintea de
Moa
rte
prin
fri
g
Moa
rte
prin
şoc
Zona posibilă a vieţii
Frig Z
ona
neut
ră te
rmic
Zona homeotermiei
Cald
Temperatura ambiantă
Temperatura internă
Producţia de căldură
Ergonomie
16
iarnă să fie de culoare închisă pentru a reţine cât mai bune radiaţiile calorice, iar îmbrăcămintea de
vară să aibă culoare deschisă.
În ceea ce priveşte încălţămintea, aceasta trebuie să fie un bun izolator la frig şi umezeală
dar să permită aerisirea piciorului. Estre indicată încălţămintea de piele, bine gresată şi mai puţin
cizmele de cauciuc mai ales pe timp de iarnă. Talpa încălţărilor trebuie să asigure o cât mai bună
aderenţă cu solul.
Dintre alte măsuri pentru combaterea frigului sau căldurii excesive mai amintim:
- evitarea consumului de alcool întrucât creează o falsă senzaţia de cald ca urmare a dilatării
vaselor de sânge şi sporirea afluxului acestuia spre zonele periferice lipsindu-se organele
vitale de un important aport sanguin;
- consumarea de băuturi nealcoolice fierbinţi şi dulci;
- în cazul temperaturilor ridicate se vor consuma lichide care să favorizeze transpiraţia, dar
se va evita consumarea unor băuturi prea reci;
- în caz de căldură excesivă trebuie să crească frecvenţa pauzelor şi durata lor.
Umiditatea atmosferică exprimă procentual cantitatea de vapori de apă existenţi într-un
metru cub de aer la un moment dat.
Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori de apă (în grame) într-un metru cub de
aer, la un moment dat la o temperatură şi presiune determinate.
Umiditatea maximă reprezintă cantitatea ce mai mare de vapori de apă (în grame) într-un
metru cub de aer, la un moment dat la o temperatură şi presiune determinate.
Umiditatea relativă reprezintă raportul dintre umiditatea absolută şi cea maximă, în
procente.
Umiditatea este în strânsă relaţie cu temperatura; odată cu scăderea temperaturii creşte
umiditatea relativă şi invers.
Ca şi temperatura, umiditatea influenţează pierderile de căldură ale organismului, adică
sistemul organic de termoreglare.
Pentru buna desfăşurare a procesului de muncă, umiditatea relativă a aerului trebuie să se
situeze între 30 şi 70% cu o zonă de confort de 35 – 65%. La temperaturi ridicate singura
modalitate de pierdere a căldurii corporale constă în intensificarea transpiraţiei şi evaporarea
lichidului sudoral. La umiditate mare a aerului, evaporarea transpiraţiei este stânjenită, iar o
umiditate redusă a aerului duce la senzaţia de uscăciune a gurii, lipsa transpiraţiei cutanate etc., în
ambele cazuri apărând o stare de disconfort.
Umiditatea aerului din microclimat influenţează şi gradul de poluare a atmosferei cu
pulberi diverse şi gaze toxice. Umiditatea redusă măreşte cantitatea de toxine din atmosferă, mai
ales în lipsa curenţilor de aer.
Ergonomie
17
Iluminatul reprezintă un factor deosebit de important pentru orice activitate umană
deoarece s-a demonstrat că cca 80 – 90% din informaţia primită din mediu este pe cale vizuală.
După natura sursei, iluminatul poate fi natural sau artificial. Indiferent de natura sa,
iluminatul trebuie să corespundă eficienţei ergonomice care previne instalarea oboselii vizuale. În
toate cazurile este de preferat iluminatul natural celui artificial.
Analiza acestui factor este deosebit de importantă în cazul proceselor de muncă din spaţii
închise. În cazul domeniului forestier, marea majoritate a diferitelor procese de muncă utilizează
lumina naturală.
Curenţii de aer influenţează funcţia de termoreglare a organismului, deoarece ei sporesc
pierderile de căldură într-o măsură care variază cu temperatura sau umiditatea. Cu cât viteza lor
este mai mică, cu atât se poate menţine mai îndelung efectul protector al veşmintelor.
În absenţa curenţilor de aer, asociată cu temperaturi ridicate, pătura de aer din imediata
apropiere a organismului devine imobilă, iar eliminarea de căldură este stânjenită ducând la
creşterea temperaturii organismului. La temperaturi scăzute şi umiditate mare curenţii de aer fac
să sporească pierderile de căldură, cu atât mai intens cu cât viteza este mai mare, ceea ce duce la
scăderea capacităţii de muncă.
Aeroionizarea reprezintă încărcarea aerului cu particule purtând sarcini electrice. Aeroionii
negativi au o influenţă favorabilă asupra organismului, iar cei pozitivi una vătămătoare.
Aeroionii sunt formaţi din atomi, molecule sau grupe de molecule care câştigă sau pierd
electroni sub acţiunea radiaţiilor solare, a câmpurilor electrice (fulgere, trăsnete) sau a
substanţelor radioactive. Numărul perechilor de ioni scade cu scăderea altitudinii şi cu creşterea
poluării atmosferice. În aerul de munte există cca. 2000 – 2500 ioni negativi/cm3 de aer, în câmpie
400 ioni negativi/cm3 de aer, iar în oraşe 150 - 200 ioni negativi/cm3 de aer.
Ionii negativi asigură un bun schimb de oxigen la nivelul alveolelor pulmonare, iar
insuficienţa lor duce la slăbirea corporală şi lipsa puterii musculare. Aeroionii negativi influenţează
favorabil şi funcţiile nervoase, endocrine şi cardiovasculare prin sporirea cantităţii de proteine din
sânge.
Zgomotul poate fi definit ca un sunet prea strident sau ca o suprapunere haotică de
sunete, de intensităţi şi frecvenţe diferite, cu o periodicitate neprecizată şi care impresionează
negativ aparatul auditiv. Din cauza zgomotului se instalează prematur oboseala în muncă,
irascibilitatea, scade atenţia şi concentrarea.
Zgomotele se caracterizează prin intensitate, frecvenţă şi viteză de propagare.
Intensitatea sunetului se măsoară în Belli şi reprezintă logaritmul natural al raportului
dintre intensitatea unui sunet şi intensitatea unui sunet abia perceput de urechea umană normală.
Frecvenţa sunetului se măsoară în Hertz (1 Hertz reprezintă frecvenţa unei mişcări a cărei
perioadă este de 1 secundă). Urechea umană percepe sunete cuprinse între 16 – 20000 Hz. Între
intensitate şi frecvenţă există o relaţie de interdependenţă care delimitează pragul de audibilitate
şi nivelul de suportabilitate a zgomotelor.
Ergonomie
18
Sunetele cu o vibraţie mai mică de 16 Hz se numesc infrasunete. Ele pot intra în rezonanţă
cu vibraţia altor medii putând avea consecinţe catastrofale (prăbuşirea unor construcţii sau
afectarea organelor interne ale omului a căror vibraţie este între 6 şi 8 Hz).
Sunetele cu vibraţia mai mare de 20000 Hz se numesc ultrasunete şi, în funcţie de tăria lor,
pot afecta macromoleculele, proteinele, sau chiar explozia celulelor.
Consecinţele fiziologice ale expunerii la zgomot sunt multiple acesta fiind un destabilizator
al sănătăţii fizice şi psihice a omului. Zgomotele care depăşesc 85 dB şi 1000 Hz sunt extrem de
dăunătoare, iar expunerea prelungită duce la infirmităţi ireversibile (surditate parţială sau totală).
Acţiunea nocivă a zgomotului izbeşte în primul rând timpanul şi implicit creierul, prin
intermediul căruia sunt apoi influenţate negativ aparatul cardiovascular, cel digestiv, glandele
endocrine etc.
În domeniul forestier multe utilaje depăşesc aceste valori ale nivelului de zgomot şi în
consecinţă trebuie luate măsuri pentru reducerea acestuia. Măsurile pot viza utilajul în sine, prin
proiectarea ergonomică (utilaje silenţioase), echiparea corespunzătoare a muncitorilor
(echipament de protecţie, căşti etc.) sau organizarea corespunzătoare a locului de muncă pentru
reducerea expunerii la zgomot.
Vibraţiile sunt oscilaţii de înaltă frecvenţă şi mică amplitudine care , în anumite condiţii
pot deveni dăunătoare organismului uman. De exemplu, un muncitor supus unei vibraţii de 25 –
40 Hz nu mai percepe perspectiva.
În domeniul forestier nivelul vibraţiei multor dintre utilajele utilizate depăşeşte pragul
suportabil din cauza neîntreţinerii corespunzătoare.
4.1.2. Factorii chimici
Factorii chimici ai microclimatului sunt reprezentaţi de componentele gazoase ale aerului,
dintre care oxigenul este indispensabil pentru viaţa organismelor, azotul este inert, iar altele pot
avea acţiune vătămătoare atunci când concentraţia lor depăşeşte o anumită valoare.
Oxigenul din atmosferă se află într-o proporţie aproape constantă de 20,7 – 20,9% care
scade cu altitudinea. În urma reţinerii în ţesuturi, aerul expirat conţine doar 15 – 16 % oxigen.
Consumul de oxigen depinde de aglomerarea indivizilor, de sezon, de intensitatea efortului
fizic sau de calitatea şi compoziţia hranei.
Când cantitatea de oxigen scade sub 18% apar tulburări fiziologice: respiraţie dispneică,
accelerarea ritmului cardiac şi respirator, creşterea tensiunii arteriale, uneori convulsii. Lipsa de
oxigen afectează creierul şi sistemul nervos vegetativ şi ca urmare simptomele sunt preponderent
de natură nervoasă.
Dioxidul de carbon din aerul atmosferic este în proporţie de 0,03 – 0,04%. El este rezultat al
reacţiilor de oxidare în procesele metabolice de la nivelul ţesuturilor, fiind pus în libertate prin
alveolele pulmonare. În cantităţi mici CO2 reprezintă un excitant fiziologic al centrilor care întreţin
şi ritmează respiraţia.
Ergonomie
19
În general are o toxicitate redusă, dar în concentraţii de peste 2% în aer produce
modificarea respiraţiei, instalarea unor stări depresive, salivaţie şi modificări microscopice în
ţesuturi.
Monoxidul de carbon este un gaz toxic, incolor şi fără miros fiind greu de depistat. Poate
lua naştere prin arderea incompletă a lemnelor, cărbunilor sau prin funcţionarea motoarelor cu
ardere internă. Are o afinitate de 210 ori mai mare pentru hemoglobină decât oxigenul formând
cu aceasta un complex nedisociabil, ceea ce micşorează foarte mult cantitatea de oxigen
transportată de globulele roşii în ţesuturi. Consecinţa o reprezintă insuficienta oxigenare a
organismului şi este afectat sistemul nervos (dureri de cap, ameţeli, oboseală, somnolenţă),
aparatul digestiv (greţuri, vomă), cel cardiovascular (dureri în regiunea inimii, aritmie, palpitaţii).
Aceste semne clinice ale intoxicaţiei se manifestă, cel mai adesea prea târziu pentru o intervenţie
medicală eficace.
La o concentraţie de 1% în aer, hemoglobina este blocată, iar moartea survine în 5 minute.
Intoxicaţii ci CO pot apare în încăperile încălzite cu sobe în care arderea este insuficientă
sau care au un tiraj necorespunzător, precum şi în sere încălzite cu instalaţii de ardere cu gaz
metan.
4.1.3. Factorii biologici ai microclimatului cuprind microorganismele din mediul ambiant.
Aceşti microbi sunt aderenţi la diversele impurităţi solide din aer trebuie incluse şi ele printre
factorii biologici, fie şi numai din considerente didactice.
Asupra organismului pulberile au acţiune negativă, ele determinând conioze (konisgr =
praf), adică procese de scleroză în diverse organe, cu scoaterea parţială din funcţiune. Aceste
pulberi au acţiune toxică sau iritant, fie acţiune alergică din cauza sensibilizării organismului la
aceste pulberi. Din ultima categorie fac parte praful din pene sau lână, polenul sau praful format
de ciuperci. Acţiunea iritativă se manifestă asupra ochilor, mucoaselor sau pielii.
Intrate în plămâni, particulele care au sub 10 microni ajung în trahee şi bronhii, iar cele cu
mai puţin de 3 microni ajung în alveolele pulmonare. Când acţionează în mod prelungit ele
provoacă iritaţia mucoasei respiratorii ducând la laringite, traheite sau bronşite cu toate
repercusiunile negative.
Puritatea aerului se referă în principal la spaţiile industriale şi ateliere. În aceste spaţii se
acumulează noxe sub formă de praf, gaze, vapori toxici, fum etc., care viciază microclimatul
devenind dăunătoare pentru sănătatea muncitorilor. Pentru purificarea aerului se va avea în
vedere ventilaţia naturală sau artificială conjugată cu măsuri de reducere a puterii de emisie a
surselor de noxe.
Microorganismele din aerul atmosferic sunt, de regulă în număr redus, cu excepţia
atmosferei marilor oraşe.
Ergonomie
20
4.2. Factorii psihici
Unii dintre factorii care acţionează asupra psihicului lucrătorilor ar putea fi incluşi între cei
fizici, dar aceştia se încadrează mai bine crearea ambientului. Chiar dacă unii dintre aceştia nu sunt
specifici activităţilor din sectoarele forestiere, ei trebuie reţinuţi deoarece sunt foarte importanţi
din punct de vedere ergonomic în procesul muncii.
Coloritul influenţează gradul de luminozitate din încăperi dar, s-a demonstrat că are un
efect deosebit de important asupra confortului psihic al oamenilor angrenaţi în procesul muncii.
În general culorile bazate pe nuanţe de roşu dau senzaţia de „cald” pe când cele bazate pe
verde sau albastru dau senzaţia de „rece”.
Muzica funcţională, aşa cum arată ultimele cercetării, înlătură încordarea psihică, reduce
monotonia, alungă oboseala şi asigură un confort psihic şi fizic pentru lucrătorul angajat în
procesul muncii. Transmisia muzicii nu trebuie să fie continuă ci în patru reprize de câte 30 de
minute, pe parcursul a opt ore de muncă.
Muzica este totuşi contraindicată în cazul muncilor care necesită o concentrare intelectuală
intensă.
Colaborarea la locul de muncă, este un factor un factor de care trebuie ţinut seama
deoarece munca efectuată într-o ambianţă colegială şi plăcută are un randament sporit prin
comparaţie cu o atmosferă de lucru tensionată şi „încărcată”.
În afară de factorii detaliaţi mai sus, stabilitatea socială, siguranţa „zilei de mâine”
contribuie la liniştea sufletească a oamenilor, iar randamentul la locul de muncă va creşte.
Instabilitate unei societăţi marcată de tulburări sociale nu fac decât să contribuie la
distragerea atenţiei oamenilor de la munca lor către alte probleme care ţin de siguranţa păstrării
locului de muncă, creând un stres permanent care, în mod cert se răsfrânge asupra capacităţii de
muncă din fiecare zi.
În plus modul şi posibilităţile de recreare pe care le oferă societatea se vor reflecta în
capacitatea de muncă a individului.