UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE – CRAIOVASPECIALIZAREA: MANAGEMENTAnul II, Semestrul IIAnul universitar: 2016/2017Titular disciplină: Prof. univ. dr. MATEI Ion Viorel

RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Capitolul 1. DIVIZIUNEA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII

1. Teorii şi concepţii privind criteriile de specializare internaţională

Diviziunea internaţională a muncii este una dintre componentele de bază ale economiei internaţionale, iar participarea la diviziunea internaţională a muncii constituie un factor de progres multilateral al naţiunilor. Diviziunea internaţională a muncii reprezintă un sistem de specializări în producţie pentru export. Încadrarea activă în divi-ziunea internaţională a muncii are ca efect sporirea eficienţei econo-mice a producţiei şi serviciilor şi asigură obţinerea de resurse valutare necesare importului bunurilor şi serviciilor pe care un stat sau altul nu le produce din diferite considerente.

Locul ocupat de diferite state în domeniul diviziunii interna-ţionale este condiţionat de nivelul şi complexitatea dezvoltării forţelor de producţie, de potenţialul economic al statelor, de politica lor econo-mică, de situarea geografică, de condiţiile naturale, de particularităţile istorice naţionale şi de ordinea internaţională.

Practica arată că unele state s-au specializat în producţia şi exportul de produse industriale cu un grad înalt de prelucrare, iar altele – şi în această situaţie sunt cele mai multe state ale lumii – au fost obligate să se specializeze în producţia şi exportul de materii prime sau produse agricole.

Actuala diviziune internaţională a muncii înglobează elemente ale dominaţiei unor naţiuni prin specializarea unilaterală bazată pe „monoproducţie”. Restructurarea unor practici de specializare şi ins-taurarea unei noi diviziuni internaţionale a muncii se pot realiza numai pe baza lichidării subdezvoltării, înlăturării barierelor din calea comerţului internaţional, creării condiţiilor de acces la realizările ştiinţei şi tehnicii noi pentru toate popoarele, precum şi prin afirmarea unui nou tip de relaţii internaţionale, bazate pe justiţie şi etică.

Analiza evoluţiei fluxurilor comerciale internaţionale arată că revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a creat o nouă bază pentru diviziunea internaţională a muncii.

În trecut, complementaritatea la nivelul ramurilor şi din punct de vedere al condiţiilor naturale alcătuia baza diviziunii internaţionale a muncii. În prezent, s-a creat o situaţie nouă, şi anume, simetria ramurilor şi a tehnologiilor de fabricaţie pentru aceleaşi produse, care formează noua bază a diviziunii internaţionale a muncii, specifică îndeosebi pentru ţările dezvoltate. De aceea, pentru a beneficia de avantajele diviziunii internaţionale a muncii în condiţiile actuale este necesară industrializarea economiei tuturor ţărilor. Pentru o astfel de dezvoltare se ridică probleme deosebit de complexe, mai ales în domeniul acumulării, al formării personalului, al modificării relativ rapide a structurilor înapoiate în direcţia unor structuri mai moderne, al mobilizării şi valorificării resurselor interne şi promovării unui nou sistem de relaţii economice internaţionale.

Amploarea şi structura circuitului economic mondial contemporan infirma teza după care dezvoltarea industrială intensă şi multila-terală a economiilor naţionale ar dăuna complementarităţii economice şi desfăşurării schimburilor economice reciproce. Se remarcă astfel faptul că progresul tehnic contemporan, făcând imposibilă satisfacerea în întregime şi la nivel tehnic şi de eficienţă înalt a nevoilor de maşini, produse chimice etc. în continuă creştere din producţia proprie – lucru evident chiar şi pentru ţările industriale dezvoltate –, transformă producţia de maşini şi utilaje, dar şi alte ramuri de vârf ale industriei în principalul domeniu al diviziunii internaţionale a muncii, iar

11

comerţul cu aceste produse îl transformă într-un factor dinamizator al fluxului internaţional de mărfuri. Nivelul dezvoltării economice şi gradul de diversificare eficientă a producţiei condiţionează ritmul şi proporţiile participării la schimburile econo-mice internaţionale.

Tipurile de specializare internaţională au evoluat corespunzător ordinii economice internaţionale. Instaurarea unei noi ordini economice internaţionale şi dezvoltarea specializării internaţionale se intercondiţionează.

Problema criteriilor după care economiile naţionale urmează să se specializeze atunci când se încadrează în diviziunea internaţională a muncii este deosebit de complexă şi controversată. Complexitatea ei derivă din faptul că criteriile de specializare internaţională sunt variate, unele având un caracter decisiv, altele complementar, iar locul acestora depinde de nivelul şi potenţialul economic al statelor.

Teoriile economice care fundamentează criteriile de specializare internaţională sunt multiple şi au evoluat în ultimul secol. Prima teorie care explică şi argumentează orientarea specializării este teoria costurilor, care a cunoscut două variante: a) teoria costurilor absolute (Adam Smith) 1 şi b) teoria costurilor comparative (David Ricardo)2.

Teoria costurilor absolute compară costurile de producţie ale aceluiaşi produs în diferite ţări şi optează pentru specializarea în producţie a produselor în ţările care au costurile de producţie cele mai scăzute. Analiza istorică a arătat că diferenţa dintre nivelul absolut al costurilor este în favoarea ţărilor mai dezvoltate, care au şi costurile absolute mai reduse (practic, la toate produsele), ceea ce nu a determinat o recunoaştere generală şi de lungă durată a acestei teorii. În schimb, teoria costurilor comparative s-a dovedit a fi convin-gătoare, întrucât analizează comparativ costurile de producţie a două sau mai multor produse provenind din aceeaşi ţară din care se selectează produsul sau produsele care au costurile comparative cele mai reduse şi care au, deci, eficienţă în specializarea în producţie şi la exportul lor. Teoria costurilor comparative a cunoscut diferite variante, în prezent având cea mai largă răspândire doctrinară. Totuşi, şi această teorie suferă de caracterul static al analizei comparative. O critică substanţială a ei a fost adusă, în anii ’30, de Mihail Manoilescu – cel mai cunoscut economist român în Occident –, care a demonstrat că ţările dezvoltate au întotdeauna avantaje comparative şi a susţinut necesitatea dezvoltării tehnicii şi economiei româneşti3.

O largă recunoaştere internaţională are teoria dotării naţiunilor cu factori de producţie – resurse naturale, capital, forţă de muncă, tehnologii etc. –, care apreciază că specializarea în produsele pentru export trebuie să pună în valoare acei factori de producţie de care un stat sau altul dispune din abundenţă4. Sâmburele raţional important al acestei teorii constă în necesitatea valorificării preponderente a resurselor autohtone care elimină cheltuielile de transport ocazionate de importuri. Dar şi această teorie a cunoscut diverse aspecte critice, cu deosebire în ce priveşte unele exemple concrete pe care le-a dat, critici reflectate în lucrările economistului american Leontief, cunos-cute în istorie ca „paradoxul lui Leontief”5.

Ulterior, o largă răspândire capătă teoria seriilor mari de fabricaţie care cuprinde o corelaţie importantă în ceea ce priveşte depen-denţa costurilor de producţie de dimensiunea producţiei însăşi, cu deosebire în ceea ce priveşte elementele cheltuielilor constante de fabricaţie. Dar rata mare de înnoire a produselor, liberalizarea cres-cândă a schimburilor externe şi modernizările mijloacelor de transport demonstrează că o serie optimă de fabricaţie nu este întotdeauna şi seria cea mai mare de producţie, iar unele întreprinderi mici şi mijlocii, cu o serie mică de fabricaţie, se bucură pe anumite pieţe de o puternică penetraţie datorită calităţii produselor, adaptării rapide a produselor la cerinţele pieţei externe ş.a.

În perioada postbelică şi actuală, o largă recunoaştere teoretică şi practică o cunoaşte teoria integrării economice, care se bazează pe avantajele oferite de reducerea sau eliminarea taxelor

1 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1965.2 David Ricardo, Despre principiile economiei politice şi impunerii, Editura Academiei, Bucureşti, 1959.3 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale de producţie şi comerţul exte-rior, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986.4 B. Ohlin, Interregional and International Trade, HUP, Cambridge, 1935.5 P.A. Samuelson, Economics, Editura Mc Grow Hill Book Company, New York, 1990.12

vamale reciproce, sporirea potenţialului pieţelor de desfacere şi creşterea competitivităţii între ofertanţi.

Toate teoriile menţionate au în vedere, în esenţă, costurile de fabricaţie, de care depinde mărimea eficienţei economice a exportului şi importului. Dar, în afara factorului costuri, teoria economică are în vedere şi alţi factori cu o pondere calitativă superioară. Astfel, un factor neglijat în cele mai multe teorii economice este echilibrul economic6. Între specializarea internaţională şi dezvoltarea complexă şi echilibrată a economiei naţionale există o totală compatibilitate, iar statele care au un complex economic mai echilibrat în ce priveşte structura economică – şi acestea sunt ţările dezvoltate – reuşesc să facă faţă cu mai multă uşurinţă dereglărilor ce au loc în circuitul economic mondial.

Progresul tehnic şi revoluţia tehnică contemporană au amplificat sistemul de criterii al specializării internaţionale, au creat o nouă bază pentru diviziunea internaţională a muncii. Astfel, dacă, în trecut, complementaritatea ramurilor şi a condiţiilor naturale forma (iar pentru multe ţări şi astăzi lucrurile se petrec la fel) baza diviziunii internaţionale a muncii, în prezent, asistăm la o situaţie nouă, în care simetria ramurilor şi complementaritatea grupelor de produse, a tipo-dimensiunilor şi a tehnologiilor de fabricaţie pentru aceleaşi produse, formează noua bază a diviziunii internaţionale a muncii, specifică, îndeosebi, pentru ţările dezvoltate.

Amploarea şi structura circuitului economic mondial contem-poran infirmă ipoteza după care dezvoltarea industrială a economiilor naţionale ar dăuna complementarităţii economice şi desfăşurării schimburilor economice reciproce. Experienţa mondială arată că dez-voltarea rapidă a industriei, introducerea masivă a tehnicii noi, modernizarea structurilor economice, diversificarea producţiei şi creşterea gradului de prelucrare şi valorificare a resurselor materiale şi umane nu pot fi interpretate ca o tendinţă spre autarhie, de izolare de circuitul economic mondial, ci constituie tocmai calea spre participare la schimburile economice internaţionale în noile tipuri şi modele ale diviziunii internaţionale a muncii.

În aceste condiţii nu este de dorit să ne pronunţăm pentru absolutizarea unui singur criteriu, ci se impune ca, în specializarea internaţională, să se opteze pentru un sistem de criterii (schema nr. 1), care, împreună, pot oferi suficiente argumente pentru decizia de specializare7.

Schema nr. 1

6 Aurel Iancu, Schimburile economice internaţionale, Editura Ştiinţi-fică, Bucureşti, 1983.7 C. Moisuc, La division internationale du travail, în „Revue Roumaine de Sciences Sociales”, Editura Academiei, Série de science économique, nr. 2/1968.

13

Criteriile fundamentale menţionate au un caracter general pentru întreaga economie. Ele însă pot fi detaliate pe subcriterii specifice pentru o ramură sau alta şi măsurate la rândul lor printr-un sistem de indicatori. Aplicarea în practică a unui sistem de criterii, subcriterii şi indicatori ai specializării internaţionale pentru diferite ramuri şi subramuri poate să conducă la fundamentarea unei schiţe generale şi de perspectivă a încadrării unei ţări în diviziunea internaţională a muncii.

2. Tipuri şi modele ale diviziunii internaţionale a muncii

Diviziunea internaţională a muncii a evoluat foarte mult de-a lungul istoriei, fiind deosebit de elocvenţi sub aspectul varietăţii modalităţilor de specializare internaţională. În prezent, putem distinge cinci tipuri de specializare internaţională care coexistă în economia internaţională, dar care exprimă în acelaşi timp trepte istorice diferite de evoluţie a diviziunii internaţionale a muncii (schema nr. 2). În acelaşi timp, fiecare dintre aceste trepte cunoaşte variate modele de realizare care pot oferi condiţii de comple-mentaritate economică şi de avantaj reciproc pentru statele partenere8.

Schema nr. 2. Tipuri şi modele de specializare internaţională (în ordinea evoluţiei istorice)

TIPURI MODELEa) materii prime minerale – produse prelucrate

b) produse agroalimentare – produse prelucrateI. INTERSECTORIALĂ

c) materii prime minerale – produse agroali- mentare

8 Ovidiu Rujan, Teorii şi modele privind relaţiile economice internaţio-nale, Editura ALL, Bucureşti, 1994.14

d) construcţii industriale sau civile – produse industriale sau de bază

e) servicii – produse industriale sau de bază

a) maşini şi utilaje – produse chimice

II. INTERRAMURĂ PRELUCRĂTOARE

b) produse chimice – bunuri industriale de consum

c) bunuri industriale de consum – maşini şi utilaje

a) maşini – maşini

III. INTRARAMURĂ PRELUCRĂTOARE

b) produse chimice – produse chimice

c) bunuri industriale de consum – bunuri industriale de consum

d) produse metalurgice – produse metalurgice

a) licenţă şi/sau know-how – licenţă şi/sau know-how

V. TEHNOLOGICĂ b) licenţă – subansamble

c) licenţă – produs finit

d) licenţă – servicii

V. ORGANOLOGICĂ (subansamble sau organe de maşini)

a) subansamble – produs finit

b) subansamble – subansamble

I. Specializarea intersectorială este primul tip de diviziune internaţională a muncii, cunoscut încă din secolele trecute. Ea contribuie la împărţirea lumii în ţări industriale şi ţări agrare, în ţări cu industrie prelucrătoare şi ţări care au funcţia de anexe de materii prime. În prezent, sunt zeci de ţări care exportă 2-4 produse de bază – minerale sau agricole, ele fiind în întregime dependente de acest

15

tip de diviziune internaţională, bazat pe „monoproducţie”. Modificarea radicală a unei asemenea stări de lucruri a devenit o necesitate nu numai pentru aceste ţări, dar şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Specializarea intersectorială, sub forma modelelor vechi, bazate pe monoproducţie, este cunoscută şi condamnată, pe bună dreptate, de ţările în curs de dezvoltare şi de cercurile progresiste din întreaga lume. În acelaşi timp, tipul de specializare intersectorială oferă modele noi de realizare a sa, bazate pe raporturi ce rezultă din producţie şi schimburile diversificate sau capabile să contribuie la diversificarea economiei. Astfel, observăm că, în ultimii ani, unele ţări dezvoltate sunt în situaţia de a exporta produse cândva tradiţionale pentru exportul ţărilor în curs de dezvoltare, ceea ce poate indica faptul că, în actualele condiţii ale crizei de materii prime şi crizei agroalimentare, acest tip de diviziune capătă unele valenţe noi, putând uneori oferi posibilitatea utilizării lui, în anumite limite, pentru ieşirea din starea subdezvoltării, iar alteori exprimă tocmai nivelul ridicat al dezvoltării.

a) Modelul de specializare: materii prime minerale – produse prelucrateEste modelul de schimburi care mult timp a fost specific în raporturile economice dintre ţările

în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate, model care cunoaşte două variante. Prima variantă este aceea în care materiile prime minerale ocupă un loc preponderent în exporturile unei ţări în curs de dezvoltare, iar produsele prelucrate importate de ea sunt în principal bunuri de consum pentru o pătură privilegiată, a căror valoare nu acoperă întreaga valoare a materiilor prime exportate, diferenţa constituind scurgere fără echivalent de venit naţional în exterior. Redobândirea bogăţiilor naţionale de către tinerele state independente, manifestarea suveranităţii permanente asupra resurselor naturale şi diversificarea exporturilor constituie obiectivul de bază al luptei pentru consolidarea independenţei politice şi instaurarea unei noi ordini economice internaţionale.

A doua variantă a modelului menţionat (materii prime minerale – produse prelucrate) este întâlnită în ţările dezvoltate, în exportul cărora figurează materii prime minerale, ce au însă o pondere modestă în comparaţie cu produsele prelucrate. Astfel, minereurile metalifere sunt exportate de către Suedia, Franţa, Rusia, Canada; cocsul sau cărbunele cocsificabil se exportă de către SUA, Marea Britanie, Rusia, Cehia, Polonia, Australia; gazele naturale de către Rusia şi Olanda; ţiţeiul de către Rusia şi Marea Britanie. Exportul materiilor prime minerale de către ţările care posedă asemenea resurse prezintă acele avantaje ce rezultă din particularitatea că, spre deosebire de exportul de maşini şi utilaje, se vând cu plata imediată; totodată, evoluţia preţurilor – care în trecut funcţiona în favoarea produselor prelucrate – s-a inversat de câţiva ani în favoarea produselor de bază, pentru ca din nou, în ultima perioadă, preţurile la produsele prelucrate să cunoască o dinamică mai ridicată.

În aceste condiţii, apare şansa pentru ţările în curs de dezvoltare ca, dobândind suveranitatea deplină asupra resurselor naturale, să le folosească pentru realizarea programelor de industrializare, să treacă de la prima variantă a modelului „materii prime – produse prelucrate” la a doua variantă, practicată de ţările dezvoltate. În acest scop, materiile prime şi semifabricatele pot fi schimbate pe maşini şi utilaje complexe, tehnologii de fabricaţie, în forme variate de cooperare reciproc avantajoasă, creându-se astfel posibilităţi de diversificare ulterioară a exporturilor, ca şi de acces la tehnologii noi.

b) Modelul de specializare: produse agroalimentare – produse prelucrateEste un model al specializării intersectoriale care, astăzi, nu mai are aproape nimic comun cu

modelul aparent asemănător din vremea când ţările slab dezvoltate exportau produse agroalimentare pentru metropole sau pentru ţările dezvoltate.

În perioada celei de a doua jumătăţi a secolului XX s-au petrecut modificări care au inversat importatorii şi exportatorii de altădată: ţările exportatoare de produse agroalimentare au devenit, de regulă, ţările dezvoltate (SUA, Franţa, Canada, Australia, Olanda ş.a.), iar ţările în curs de dezvoltare – care în majoritatea lor au o agricultură înapoiată şi se confruntă cu „explozia demografică” – s-au transformat în principalele ţări importatoare de produse agroalimentare. În aceste condiţii, ţările în curs de dezvoltare care nu au produse prelucrate pe care să le ofere în schimbul produselor agroalimentare sunt nevoite să acopere o parte din importul acestor produse cu resurse naturale, cu deosebire ţiţei, fosfaţi, minereuri feroase şi neferoase.16

c) Modelul de specializare: materii prime minerale – produse agroalimentareEste un model al specializării intersectoriale relativ nou şi care are şanse să se impună în

perspectiva dezvoltării concomitente a crizei de materii prime şi crizei agroalimentare. După cum se ştie, unele ţări posesoare de resurse minerale se confruntă cu criza de resurse agroalimentare, iar alte ţări care dispun sau pot dezvolta producţia de resurse agroalimentare se confruntă cu urmările crizei de materii prime şi resurse energetice. În aceste condiţii, pot apărea unele legături complementare care, în anumite limite, pot prezenta interes pentru ambii parteneri.

d) Modelul de specializare: construcţii industriale sau civile – produse industriale de bazăEste un model de specializare intersectorială complex care a apărut ca urmare a dezvoltării

construcţiilor în străinătate. Executarea de construcţii civile sau industriale în alte ţări oferă posibilitatea ca, pe lângă exportul tradiţional de maşini, instalaţii şi materiale de construcţii, să se efectueze studii şi proiecte pentru obiective cons-truite – în diferite forme de cooperare – în antrepriză. În acelaşi timp, acest model, bazat pe antrepriza de construcţii, permite folosirea de proiecte, tehnologii, materiale de construcţii, precum şi folosirea forţei de muncă şi a unor cadre de specialitate în străinătate, fiind o formă de cooperare în domeniul circulaţiei internaţionale a forţei de muncă – flux economic deosebit de important în cadrul circuitului economic mondial. Rezultatele activităţii societăţilor române de antrepriză de construcţii şi montaj, precum şi a altor întreprinderi de instalaţii şi proiectare din ţara noastră, atestă eficienţa acestui model de specia-lizare şi cooperare, capabil să ofere resurse valutare pentru procurarea de produse prelucrate sau produse de bază deficitare.

e) Modelul de specializare: servicii – produse de bază sau prelucrateEste un model al specializării intersectoriale cunoscut de unele ţări dezvoltate de foarte mult

timp, dar care în ultima vreme şi-a diversificat variantele realizării lui. Astfel, serviciile de transport maritime, serviciile de credit şi cele bancare sau serviciile de asigurări au constituit întotdeauna o sursă importantă de venit pentru Marea Britanie. Flota comercială i-a consacrat pe armatorii greci drept „cărăuşi ai mărilor”.

În prezent, serviciile turistice au devenit un flux deosebit de rentabil pentru ţări precum Italia, Elveţia, Spania, Grecia ş.a.

II. Specializarea interramură prelucrătoare este un tip de specializare internaţională, istoric mai evoluat, care se dezvoltă în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, cu deosebire între ţările dezvoltate, cu industrie diversificată. Acest tip de specializare se realizează între ţări care prezintă nu numai o simetrie a sectoarelor economice, dar şi o simetrie a ramurilor şi subramurilor. Diversificarea necesităţilor, ca şi a exigenţelor crescânde ale eficienţei economice a producţiei şi exportului obligă statele, concomitent, la dezvoltarea complexă a industriei prelucrătoare, la o specializare în interiorul industriei prelucrătoare, dar şi la o cooperare între ramurile industriei prelucrătoare. Comerţul cu produse manufacturiere, aşa cum arată datele statistice internaţionale, se dezvoltă preponderent între ţările dezvoltate cu structuri economice simetrice, atestând noul tip de diviziune internaţională.

În cadrul tipului de specializare interramură prelucrătoare obser-văm următoarele modele:a) maşini şi utilaje contra produse chimice;b) produse chimice contra bunuri industriale de consum;c) bunuri industriale de consum contra maşini şi utilaje.Cele trei ramuri de mai sus se dovedesc a fi cele mai dinamice segmente ale producţiei şi

exportului mondial cu produse finite.III. Specializarea intraramură prelucrătoare este un tip de specializare internaţională în

care partenerii fac schimb de produse ale aceleiaşi ramuri, deosebindu-se însă prin tipo-dimensiuni, gabarite, profile, caracteristici de funcţionalitate în raport cu mediul de exploatare, cu procedeele tehnice folosite în funcţie de modele, de estetică, de gust etc. Astfel, observăm schimburi reciproce de calculatoare, care se deosebesc, însă, prin capacitatea de prelucrare, generaţia tehnică etc.; schimburi reciproce de camioane de dimensiuni diferite; schimburi reciproce de frigidere cu

17

particularităţi diferite în ceea ce priveşte capacitatea, estetica, principiul de funcţionare, accesibilitatea la preţ sau condiţii de exploatare; schimburi reciproce de rulmenţi etc.

În acest tip de specializare putem distinge mai multe modele, dintre care vom enumera pe cele mai cunoscute:

a) maşini contra maşini;b) produse chimice contra produse chimice;c) bunuri industriale de consum contra bunuri industriale de consum;d) produse metalurgice contra produse metalurgice.Asemenea modele de schimburi în interiorul aceleiaşi ramuri nu presupun, ca neapărat

obligatoriu, şi echilibrul valoric între ramuri.

IV. Specializarea tehnologică este un tip ultramodern de specializare în care partenerii fac schimburi cu rezultatele cercetării tehnico-ştiinţifice, generând comerţul cu brevete, licenţe, tehnologii, know-how, asistenţă tehnică, acordarea de consultaţii inginereşti, cooperarea în domeniul cercetării, asimilării şi comercializării unor produse în care creativitatea tehnico-ştiinţifică formează substanţa schimburilor economice. Acest tip de specializare cunoaşte următoa-rele modele de realizare:

a) licenţa şi/sau know-how contra licenţă şi/sau know-how;b) licenţă contra subansamble;c) licenţă contra produs finit;d) licenţă contra servicii.Specializarea şi cooperarea tehnologică, comerţul cu brevete, licenţe etc. antrenează

dezvoltarea fluxului internaţional de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, care se reflectă pentru fiecare stat în balanţa de plăţi tehnologice, aceasta din urmă exprimând raportul dintre încasările şi plăţile legate de transferul tehnologic.

Specializarea şi cooperarea în materie tehnologică sunt chemate, prin transferul reciproc de tehnologie, să ducă la mutaţii calitative în ceea ce priveşte locul statelor în diviziunea internaţională a muncii. Toate statele cumpără şi vând tehnologie, dar puţine sunt acelea care au sold activ în balanţa de plăţi tehnologice. Important este, deci, faptul că statele tind spre echilibrul acestei balanţe. În acelaşi timp, viaţa arată că în materie de transfer de tehnologie firmele nu vând cea mai nouă invenţie – aceasta din urmă este păstrată pentru sine în vederea întăririi capacităţii lor de concurenţă –, ci vând „second best”, adică o tehnologie modernă, dar mai puţin nouă sau mai puţin eficientă în comparaţie cu cea mai bună tehnologie a vânzătorului de tehnologie. În acest caz, o politică bazată exclusiv pe cumpărarea de licenţe ar echivala cu perpetuarea handicapului în materie de tehnologie în domeniul dat. De aceea, se impune o puternică dezvoltare a propriilor sectoare de cercetare tehnico-ştiinţifică, chemate, pe de o parte, să constituie baza de creaţie pentru înnoirea şi modernizarea producţiei, precum oferirea fondului de invenţii pentru a breveta şi vinde licenţe în străinătate, iar pe de altă parte, să asigure asimilarea şi dezvoltarea licenţelor cumpărate la nivelul de competitivitate tehnică a partenerului, a cărei ultimă noutate, din diferite considerente, nu a vândut-o. În aceste condiţii, dilema despre care uneori se vorbeşte sau se scrie – cercetare proprie sau cumpărare de licenţe – se dovedeşte a fi o dilemă falsă, pentru că, în realitate, orice stat trebuie să-şi dezvolte baza proprie de cercetare tehnică necesară pentru alimentarea producţiei cu invenţii proprii şi pentru echilibrul balanţei de plăţi tehnologice, concomitent cu dezvoltarea licenţelor cumpărate de pe piaţa mondială. În acelaşi timp, cumpărarea de licenţe şi încadrarea în cooperarea tehnico-ştiinţifică internaţională devin obiectiv necesare având în vedere complexitatea procesului de invenţie şi inovaţie, costurile ridicate ale cercetării şi caracterul limitat al resurselor financiare, tehnice şi de cadre pentru cercetare. Specializarea şi cooperarea în domeniul cercetării tehnico-ştiinţifice sunt la fel de necesare şi posibile ca şi în domeniul producţiei materiale.

V. Specializarea organologică* reprezintă acel tip de speciali-zare în care partenerii exportă subansamble, organe de maşini, detalii, părţi de instalaţii care se încorporează într-un sistem * Termenul provine din sintagma „organe de maşini”, adică subansamble, componente, piese de schimb etc.18

complex de maşini sau linii tehnologice. Acest tip de specializare cunoaşte, de asemenea, mai multe modele de realizare, şi anume:

a) subansamble – produs finit;b) subansamble – subansamble.Specializarea organologică în combinaţie cu alte modele de specializare din cadrul tipului de

specializare tehnologică şi interramură prelucrătoare stă la baza unor forme de cooperare cum sunt coproducţia şi subproducţia. Esenţiale aici sunt două probleme. În primul rând, subansamblele trebuie să constituie produse care conţin o înaltă densi-tate de cercetare şi tehnicitate, precum şi produse care reprezintă elemente componente ale variatelor tipuri de maşini sau instalaţii, permiţând astfel adaptarea cu uşurinţă la evoluţia tehnică şi comercială a cererii (de exemplu, Olanda produce robotul de conducere automată a avioanelor cu care diferite firme constructoare de avioane îşi dotează produsele). De aceea, acest tip de specializare are o largă răspândire în industria construcţiilor de maşini, de calcul, industria aerospaţială, industria atomoelectrică, industria electronică ş.a. În al doilea rând, producerea şi schimbul de subansamble nu trebuie să aibă, în compa-raţie cu producţia de produse finite, o pondere covârşitoare în cadrul unei ramuri sau subramuri industriale, ci se cer a fi utilizate pentru anumite produse de mare complexitate, pentru un număr limitat de tipodimensiuni la unele produse a căror producere, în majoritatea cazurilor, poate şi trebuie să fie complet integrată în ţară, în vederea asigurării echilibrului complexului economic naţional şi al schimburilor economice externe – baza asigurării independenţei economice şi politice.

În concluzie, constatăm că în lumea contemporană coexistă o gamă variată de tipuri şi modele de specializare internaţională. Nu se poate spune cu certitudine că un anumit tip şi model de specializare este ideal sau necesar. Ceea ce se poate sublinia ca sigur este că o ţară în comerţul căreia predomină unul sau două tipuri de specializare prezintă un grad de dependenţă unilaterală de piaţa mondială. Optimul pentru economia naţională îl constituie combinarea modelelor avansate din diferite tipuri de specializare internaţională care să excludă preponderenţa unui tip de specializare, de natură să ducă la dezvoltarea unilaterală a economiei, la un comerţ dezechilibrat din punct de vedere valoric şi fizic. În acest context, se poate constata că tipul III de specializare, intraramură prelucrătoare, este specific şi preponderent pentru ţările dezvoltate, cu o economie şi un comerţ diversificate, fără ca aceasta să excludă practicarea unor modele avansate din celelalte tipuri de specializare internaţională, dar care ocupă o pondere mai redusă în comerţul lor exterior.

3. Tendinţe de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii în condiţiile crizei economice mondiale

Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea în producţie generează în mod inevitabil schimburi economice internaţionale. Aceste schimburi se află într-o strânsă interdependenţă: exportul de utilaje complexe generează, inevitabil, creditul internaţional; asistăm astfel la corelarea fluxului de mărfuri şi fluxului financiar. Comerţul cu produse şi tehnologii de vârf se află într-o strânsă interdependenţă cu comerţul cu brevete, licenţe, know-how etc. De aceea, în strânsă dependenţă de conceptele diviziunii internaţionale a muncii, se impune un alt concept, şi anume acela de circuit economic mondial.

Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea relaţiilor sau fluxurilor economice internaţionale, legate între ele şi privite ca procese continue şi fluente . Circuitul economic mondial este format din fluxul de mărfuri, fluxul valutar, fluxul financiar şi fluxul tehnologic (vezi schema nr. 3).

Fiecare flux economic internaţional îşi are propriul mecanism economic internaţional (mecanismul comercial, mecanismul valutar, financiar etc.), care condiţionează dinamica şi direcţiile de dezvoltare ale fluxurilor economice internaţionale.

Grupând ansamblul fluxurilor economice internaţionale, putem evidenţia structura circuitului economic mondial, care este formată din următoarele componente:

a) comerţul internaţional cu mărfuri;19

b) comerţul internaţional cu servicii (comerţul invizibil);c) relaţiile valutar-financiare internaţionale;d) cooperarea economică internaţională.Ponderea principală în circuitul economic mondial o deţine comerţul internaţional cu mărfuri,

care cunoaşte însă o tendinţă de descreştere relativă. În prezent, peste 50% din circuitul economic mondial este format din comerţul internaţional cu mărfuri. Descreş-terea relativă a ponderii acestuia se datorează dezvoltării absolute şi relative a comerţului cu servicii (comerţ invizibil), dar şi relaţiilor sau fluxurilor valutar-financiare internaţionale.

Circuitul economic mondial cunoaşte, sub influenţa mutaţiilor ce au loc în economia internaţională, o serie de tendinţe fundamentale. Printre tendinţele din cadrul circuitului economic mondial, reţinem, în continuare, pe cele mai importante.

În primul rând, circuitul economic mondial cunoaşte o puternică diversificare a formelor legăturilor economice. Dacă, în trecut, comerţul internaţional cu mărfuri, iar mai târziu şi investiţiile interna-ţionale constituiau formele principale ale relaţiilor economice interna-ţionale, în ultima perioadă au apărut noi forme, concretizate în cooperarea economică internaţională, relaţiile monetare internaţionale, turismul internaţional, schimbul de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, cir-culaţia internaţională a forţei de muncă ş.a.

20

În al doilea rând, legăturile economice internaţionale capătă tot mai mult caracterul de stabilitate, de continuitate, adică de fluxuri economice internaţionale. Circuitul economic mondial, ca totalitate a fluxurilor economice internaţionale, cuprinde: fluxul internaţional de mărfuri, fluxul internaţional de investiţii, fluxul monetar internaţional, fluxul internaţional al cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice, fluxul coope-rării economice internaţionale, fluxul internaţional al forţei de muncă, fluxul internaţional turistic ş.a.

În al treilea rând, se adânceşte interdependenţa fluxurilor în cadrul circuitului economic mondial. În prezent, nu se mai poate imagina comerţ internaţional cu mărfuri, de exemplu, care să se deruleze fără antrenarea fluxului investiţional internaţional (maşinile şi utilajele complexe se vând în proporţie de 30-65% din valoarea lor pe credit), fără cooperarea economică internaţională, fără fluxul internaţional de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice (comerţul cu brevete şi licenţe etc.) ş.a. Interdependenţa şi interacţiunea diferitelor fluxuri economice internaţionale reflectă legăturile interne din cadrul circui-tului economic mondial.

În al patrulea rând, fluxurile economice internaţionale se deru-lează în forme generate de diversificarea condiţiilor concrete ale schimburilor economice internaţionale, de calităţile noi ale bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor, de particularităţile aparţinând partenerilor la schimburi etc. Progresul tehnic contemporan însuşi a influenţat evoluţia formelor şi tehnicilor comerciale, de plăţi şi de contractare în derularea schimburilor economice internaţionale.

Una din principalele trăsături ale circuitului economic mondial este accelerarea vitezei circuitului economic, materializată în faptul că ritmul de creştere a diferitelor fluxuri economice internaţionale este superior ritmului de creştere a producţiei propriu-zise. Această trăsătură atestă creşterea participării statelor la circuitul economic mondial, reflectând tendinţa de apropiere între popoare, de adâncire a interdependenţei naţiunilor. Corelaţia prin care schimburile econo-mice internaţionale cresc mai repede decât PIB-ul mondial arată sporirea importanţei pieţei externe pentru realizarea reproducţiei sociale la nivelul tehnicii moderne.

Rezultatul firesc al creşterii mai rapide a comerţului exterior în comparaţie cu producţia mondială îl reprezintă sporirea ponderii exporturilor în totalul producţiei naţionale, creşterea interdependenţei economice între state, sporirea participării statelor la diviziunea internaţională a muncii şi adâncirea gradului de globalizare economică.

Analizând gradul în care statele participă la diviziunea interna-ţională a muncii şi la circuitul economic mondial, observăm că acesta depinde – pentru o ţară sau alta – de o multitudine de factori, cum sunt: nivelul dezvoltării economice şi tehnice, gradul de diversificare a economiei, nivelul de tehnicitate şi complexitate a producţiei, volumul şi gradul de valorificare a resurselor naturale, dimensiunile pieţei interne, complexitatea produselor pe piaţa mondială, mijloacele de comunicaţie, precum şi de unii factori de politică economică, dar şi de interese imediate şi de perspectivă ale statelor. Evident că factorii menţionaţi nu au o influenţă lineară, ci, deseori, contradictorie asupra gradului de participare la circuitul economic mondial9.

Dacă avem în vedere faptul că volumul exporturilor pe locuitor în lume creşte mai repede decât creşte PIB-ul pe locuitor, atunci putem spune că asistăm la creşterea absolută şi relativă a pieţei mondiale, la creşterea interdependenţei statelor în cadrul schimburilor economice şi tehnico-ştiinţifice reciproce, la sporirea gradului de globalizare econo-mică. Încadrarea statelor în diviziunea internaţională a muncii şi participarea activă la circuitul economic mondial reprezintă o necesitate, determinată de cauze obiective şi durabile, amplificate de revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană şi de cerinţele sporirii eficienţei economice.

9 Spiridon Pralea, Restructurări în diviziunea mondială a muncii şi comerţul internaţional, Editura Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988.

21

CAPITOLUL II. TENDINŢE DE GLOBALIZARE A ECONOMIEI INTERNAŢIONALE CA SISTEM DE RELAŢII ECONOMICE DINTRE STATE

1. Evoluţii de ansamblu ale comerţului internaţional

a) Comerţul internaţional şi produsul intern brut (PIB)În ultimii 250 de ani, cu excepţia unei scurte perioade de timp (1913-1950), creşterea

comerţului a depăşit constant creşterea economică de ansamblu. Între 1720 şi 1913, creşterea comerţului a surclasat de 1.5 ori creşterea PIB. Creşterea redusă a PIB în perioada 1913-1950, în care s-a înregistrat de altfel cea mai redusă rată din 1820, a fost însoţită de o creştere şi mai redusă a comerţului, cele două războaie mondiale şi protecţionismul subminând evoluţia pozitivă a comerţului internaţional. Această perioadă a inclus marea criză economică mondială (1929-1933). Comerţul a înregistrat, în termeni cantitativi, o reducere fără precedent, cu 60%, naţiunile încercând să-şi exporte propriile crize economice, inclusiv şomajul, prin intermediul barierelor comerciale protecţioniste.

În ultimii 50 de ani ai secolului XX, comerţul s-a dezvoltat mai rapid decât producţia, crescând astfel gradul în care economiile naţionale se bazează pe schimburile internaţionale în activitatea economică de ansamblu. Între 1950-2000, creşterea medie anuală a exporturilor de mărfuri a fost peste 6%, comparativ cu o creştere a producţiei mai mică de 4%. Astfel, comerţul s-a multiplicat de 17 ori, iar PIB a crescut de circa 6 ori. În cazul produselor manufacturate, comerţul s-a multiplicat de 30 de ori, în timp ce PIB a crescut de 8 ori.

În anul 2001, pe fondul recesiunii economiei mondiale, comerţul internaţional a înregistrat un recul, pentru ca în 2002 şi 2003 să crească din nou. La nivelul anului 2003, măsurat prin export, volumul comerţului mondial cu mărfuri şi servicii, s-a situat în jurul cifrei de 9000 miliarde dolari. Se apreciază că în anul 2004 PIB mondial creşte cu 3,7% faţă de anul 2003, iar exportul mondial cu 7,5%.

Tendinţele de creştere a comerţului sunt reflectate în creşterea transportului internaţional. Se estimează că la nivelul anului 1950, transportul maritim de mărfuri s-a ridicat la 500 milioane tone, în 2003 ajungându-se la peste 5.000 milioane tone ceea ce indică înzecirea cantităţii transportate. În perioada 1950-2003, distanţele exprimate în kilometrii parcurse în cazul transportului aerian s-au majorat cu peste 20% anual. În aceeaşi perioadă, din punct de vedere al tonelor transportate pe kilometru, rata anuală medie de creştere a fost de peste 10%. În ceea ce priveşte transportul informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii, creşterea înregistrată a fost mult mai accelerată.

b) Orientarea geografică a comerţului internaţionalDin datele prezentate rezultă că, actualmente, economiile naţionale se bazează într-o măsură

mult mai mare pe comerţ comparativ cu situaţia existentă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Globalizarea a afectat tot mai multe ţări. Între 1985-2003, în ţările dezvoltate, gradul de deschidere spre exterior, exprimat prin ponderea exportului în PIB, a crescut de la 15% la 25%, iar în ţările în curs de dezvoltare de la 20% la 40%.

Creşterea mai rapidă a deschiderii ţărilor în curs de dezvoltare explică majorarea ponderii lor în comerţul mondial, de la mai puţin de 25% la circa 30%, în timp ce ponderea ţărilor dezvoltate a scăzut de la 75% la 70%. Ponderea în exporturile mondiale a Europei Occidentale şi Americii de Nord a fost relativ stabilă în decursul perioadei 1950-2003, oscilând între 40% şi 45% pentru Europa Occidentală şi 15-20% în cazul SUA. Ponderea Asiei în comerţul mondial a crescut de la aproximativ 15% în 1950 la 30% în 2003, în cazul Americii Latine înregistrându-se o diminuare de la 10% la 5% şi Africii de la 5% la 2%. Ponderea Europei Centrale şi de Est a cunoscut o evoluţie oscilantă, creşterea din intervalul 1950-1970 fiind urmată de un declin care s-a accentuat în anii '90, ajungând la sub 5%.

Cu toate că ponderile relative pentru anumite regiuni s-au diminuat, în termeni valorici 22

comerţul a cunoscut un trend pozitiv accentuat în toate regiunile.c) Structura comerţului internaţionalStructura pe mărfuri a comerţului s-a schimbat radical în perioada 1950-2003, îndeosebi în

cazul produselor agricole şi manufacturate, în 1950, exporturile de produse agricole reprezentau aproape 50% din exporturile totale de mărfuri, la nivelul anului 2003 ponderea deţinută de acestea fiind sub 10%. Exporturile de produse manufacturate au crescut de la 40% în 1950 la peste 80% în 2003. Ponderea deţinută de produsele minerale în exporturile totale de mărfuri a fost mai stabilă, fluctuaţiile din cursul perioadei analizate reflectând mai ales evoluţiile preţurilor, îndeosebi în cazul ţiţeiului.

Comerţul internaţional cu servicii a crescut aproape de două ori mai rapid decât comerţul cu mărfuri. În anul 2003, comerţul cu mărfuri a însumat 7274 miliarde dolari (peste 80% din comerţul mondial), iar comerţul cu servicii 1763 miliarde dolari (aproape 20% din comerţul mondial).

2. Evoluţii de ansamblu ale investiţiilor internaţionale

Intensificarea relaţiilor economice internaţionale este ilustrată şi de creşterea investiţiilor străine directe. Din păcate, nu există date disponibile pentru întreaga perioadă postbelică, între 1970-2003, investiţiile străine directe au crescut de circa 30 de ori, de la 20 miliarde dolari la circa 600 miliarde dolari. Stocul de investiţii străine directe s-a majorat de la 150 miliarde dolari la finele lui 1970 la circa 4000 miliarde în anul 2003.

Filialele din exterior ale întreprinderilor multinaţionale livrează o parte tot mai mare din producţia mondială. La nivelul anului 2003, acestea deţin 10% din PIB mondial şi peste 20% din producţia mondială de produse manufacturate.

Nu numai investiţiile străine directe au cunoscut o evoluţie pozitivă. Şi alte tipuri de fluxuri de capital pe termen scurt şi lung au evoluat în mod asemănător, îndeosebi în ultimii ani.

3. Relaţiile economice internaţionale şi progresul economic

Creşterea accelerată a comerţului internaţional şi investiţiilor în străinătate din ultimele cinci decenii ale secolului XX a fost însoţită de rate de creştere ridicate ale PIB. Exprimat în preţuri constante şi ajustat în funcţie de creşterea populaţiei, PIB mondial a crescut în medie cu 2% pe an în intervalul 1950-2003, ceea ce din punct de vedere istoric reprezintă o evoluţie pozitivă, creşterea medie a venitului pe locuitor în perioada 1820-1913 fiind de numai 0,9% pe an. Aceste performanţe ale creşterii nu au fost, însă, identice, între finele celui de-al doilea război mondial şi până la primul şoc petrolier, creşterea PIB / locuitor a fost de aproape 3%. După ce creşterea a fost încetinită datorită celor două şocuri petroliere, între 1990-2000 urmează o perioadă de creştere semnificativă de 1,5%, performanţă îmbunătăţită în cea de-a doua parte a anilor '90. În anii 2001-2003, creşterea PIB / locuitor s-a încetinit, datorită, în principal, stagnării economice din ţările UE şi Japonia.

Experienţe de succes pot fi remarcate în anumite ţări în curs de dezvoltare cu o puternică orientare comercială, mai ales din Asia, cu rate medii de creştere între 5-7% anual de la începutul anilor '60. Drept rezultat, a avut loc o scădere substanţială a sărăciei, între 1975-2003 aceasta fiind redusă la jumătate. Ţările cu o mai redusă orientare comercială au înregistrat performanţe de creştere economică relativ precare. Cu toate acestea, din populaţia lumii, de aproximativ 6 miliarde, 2,8 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2$ pe zi, iar 1,2 miliarde cu mai puţin de 1$ pe zi.

De-a lungul timpului, comerţul internaţional a îndeplinit un rol decisiv în dezvoltarea anumitor ţări sau regiuni, această contribuţie putând 11 remarcată mai ales începând cu Evul mediu. Oraşe cum ar fi Genova, Amalfi, Veneţia au cunoscut o evoluţie economică oscilantă în funcţie de performanţele comerciale. De asemenea, este recunoscut faptul că schimburile comerciale internaţionale şi investiţiile străine au fost un element hotărâtor al procesului de industrializare. Totodată, sunt recunoscute efectele negative ale protecţionismului comercial.

Schimbarea structurii comerţului mondial şi creşterea investiţiilor străine au fost însoţite de modificarea structurilor producţiei şi a PIB naţional. Cea mai mare creştere a producţiei şi a

23

ocupării forţei de muncă în ţările industrializate în ultimii 25 de ani a fost înregistrată în acele sectoare care au suferit schimbări tehnologice rapide şi în sectorul terţiar. Concomitent, numeroase ţări în curs de dezvoltare s-au orientat către producţia produselor manufacturate (textile, produse siderurgice, bunuri electronice de larg consum etc.) pentru care ţările industrializate erau principalii furnizori. Astfel, s-a produs o creştere explozivă a exporturilor de produse manufacturate din ţările în curs de dezvoltare. Datorită schimbării structurii producţiei şi comerţului s-au produs ajustări considerabile datorate globalizării şi comerţului.

În ciuda existenţei războiului rece, perioada postbelică s-a caracterizat prin stabilitate politică, afirmarea păcii în majoritatea ţărilor, evoluţie fără precedent în acest secol. În această perioadă nu au existat conflicte armate între ţările industrializate, dar numeroase ţări sărace au suferit în urma conflictelor civile.

4. Cauzele globalizării activităţilor economice

Din punct de vedere economic, pot fi identificate trei tendinţe principale drept cauze ale creşterii comerţului internaţional şi investiţiilor în străinătate şi ale fenomenului de globalizare. Prima dintre acestea, cea care are cele mai profunde implicaţii, este reprezentată de schimbările tehnologice. În al doilea rând, tot mai multe guverne au promovat politici liberale, de deschidere a pieţelor şi de eliminare a obstacolelor administrative ce împiedică derularea activităţilor economice. În al treilea rând, acţiunea conjugată a noilor tehnologii şi a existenţei unor pieţe mai libere a permis întreprinderilor din tot mai multe ţări să-şi internaţionalizeze activitatea, creându-se la nivelul economiei mondiale un ansamblu de activităţi intercorelate. Aceste tendinţe au determinat accentuarea interdependenţelor economiilor naţionale, creând oportunităţi fără precedent, dar şi noi provocări economice, politice şi sociale.

a) Schimbările tehnologiceÎncepând cu revoluţia industrială de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX,

inovaţiile tehnologice au determinat creşterea productivităţii şi diminuarea costurilor transporturilor. Motorul cu abur a precedat apariţia căilor ferate şi mecanizarea unui număr crescând de activităţi care se bazau anterior pe munca fizică. Descoperirile şi invenţiile care au urmat, cum ar fi electricitatea, telefonul, automobilul, navele port-container, transporturile speciale prin conducte magistrale, au atras schimbări ale producţiei, comunicaţiilor şi transporturilor, de neimaginat pentru generaţiile anterioare.

Recent, evoluţiile din domeniul tehnologiei informaţiei au modificat influenţa timpului şi distanţelor asupra capacităţii indivizilor şi întreprinderilor de a intra în legătură şi de a derula tranzacţii în întreaga lume.

Desigur, inovaţiile tehnologice vor continua, nu numai în domeniul tehnologiei informaţiei, determinând creşterea veniturilor şi a nivelului de trai. De exemplu, biotehnologia şi miniaturizarea inerentă în cazul sistemelor microelectrochimice vor determina în anii ce vor urma proliferarea unor noi activităţi şi industrii.

Revoluţia industrială şi progresul tehnic au atras diminuarea continuă a costurilor transportului şi comunicaţiilor. Pe parcursul secolului XIX, transportul feroviar a dus la reducerea costurilor transporturilor cu 85-95%. De asemenea, apariţia vapoarelor cu abur, realizarea unor noi canale de navigaţie, cum ar fi Canalul Panama, au determinat reducerea costurilor transportului maritim. Mai mult, în ultimii 10-15 ani, costurile unitare ale navlului s-au redus în termeni reali cu circa 70%. În aceeaşi perioadă, costurile unitare ale frântului aerian s-au diminuat cu 3-4% pe an.

Dar, cele mai rapide schimbări s-au produs în domeniul tehnologiei informaţiei şi în sectorul telecomunicaţiilor. Între 1960-2003, costurile unor componente ale calculatoarelor s-au diminuat cu peste 100%. Vânzările anuale de calculatoare personale au depăşit 50 milioane unităţi, surclasând în prezent vânzările de automobile. Actualmente, în întreaga lume există peste un miliard de conectări la reţelele de telefonie fixă şi mobilă. Se estimează că în prezent 300 milioane de consumatori (5% din populaţia globului) sunt conectaţi la Internet. Creşterea productivităţii în sectorul tehnologiei informaţiei (5% anual în perioada 1970-2003 în ţările membre OCDE) este de cinci ori mai mare 24

decât creşterea de ansamblu a productivităţii. În prezent, acest sector deţine 25% din creşterea economică a SUA.

Având în vedere faptul că progresul tehnic a extins sfera produselor fabricate şi localizarea producţiei şi că progresele din transporturi şi comunicaţii au continuat să contribuie la aproprierea oamenilor şi întreprinderilor, au fost cu mult depăşite limitele produselor şi serviciilor ce pot fi comercializate. În perioada anterioară revoluţiei industriale erau tranzacţionale produse uşoare, cu valoare adăugată ridicată, cum ar fi aur şi textile. Transportul feroviar, existenţa navelor port-container şi transporturile speciale prin conducte magistrale au impulsionat comercializarea produselor de masă. Recent, ieftinirea transporturilor şi telecomunicaţiilor a determinat comercializarea tot mai multor servicii, de la turism la servicii financiare.

Comerţul electronic derulat prin intermediul Internetului reprezintă cea mai nouă evoluţie, care marchează apariţia unei economii mondiale fără graniţe. Se apreciază că aproximativ 300 milioane de utilizatori Internet apelează la comerţul electronic la începutul noului mileniu, această activitate depăşind 300 miliarde dolari.

b) Liberalizarea comerţului şi investiţiilorLiberalizarea continuă a comerţului internaţional şi investiţiilor în străinătate a determinat

apariţia unui mediu politic care favorizează relaţiile economice internaţionale. Liberalizarea a permis exploatarea noilor tehnologii pe pieţele mondiale. Numeroase ţări au devenit tot mai dependente de pieţele internaţionale care oferă condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării. Liberalizarea s-a concentrat pe regimurile aplicate comerţului şi investiţiilor şi pe anumite probleme de reglementare, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) îndeplinind un rol central în cadrul acestui proces.

- Liberalizarea comerţuluiSistemul GATT/OMC a contribuit semnificativ la reducerea sau eliminarea barierelor

comerciale aplicate la frontierele naţionale, prin derularea a opt runde de negocieri comerciale multilaterale. Tarifele vamale ale ţărilor industrializate an fost reduse de la nivele ce depăşeau cu mult două cifre în perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea război mondial la mai puţin de 10% la finele anilor '60 şi mai puţin 4% în prezent, după aplicarea prevederilor Rundei Uruguay. În acelaşi timp, majoritatea restricţiilor cantitative, cu excepţia celor impuse din motive de sănătate, securitate a consumatorilor sau alte motive legate de asigurarea securităţii publice, au fost eliminate.

În urma Rundei Uruguay, produsele textile, articolele de îmbrăcăminte, produsele agricole au fost incluse în cadrul sistemului comercial multilateral, fiind supuse unui proces de liberalizare progresiv. De asemenea, au fost elaborate reglementări referitoare la drepturile de proprietate intelectuală. Reglementările referitoare la comerţul cu servicii au fost incluse în aşa-numitul Acord General pentru Comerţul cu Servicii (GATS), guvernele angajându-se în liberalizarea acestui comerţ. Acordurile recente privind serviciile de telecomunicaţii de bază şi serviciile financiare au accelerat tendinţa de deschidere a pieţelor serviciilor. În ceea ce priveşte comerţul cu mărfuri, acordurile de eliminare a taxelor vamale pentru o gamă largă de produse ale tehnologiei informaţiei încheiate după încheierea Rundei Uruguay pregătesc economiile naţionale pentru oportunităţile şi provocările secolului XXI.

În urma aplicării depline a prevederilor Rundei Uruguay, liberalizarea comerţului va determina creşterea veniturilor mondiale cu 1% anual sau cu 200-500 miliarde dolari, comerţul mondial crescând cu 6-12%. Mai mult de o treime din aceste evoluţii pozitive se aşteaptă să fie datorate liberalizării comerţului cu produse textile, articole de îmbrăcăminte, o altă treime fiind pusă pe seama liberalizării comerţului cu alte produse manufacturate, liberalizarea din domeniul produselor agricole contribuind cu 10-30%.

- Liberalizarea investiţiilor străineLiberalizarea tranzacţiilor contului de capital şi a contului curent, dezvoltarea pieţelor

financiare internaţionale şi-au adus, de asemenea, contribuţia la accentuarea procesului de globalizare.

În prezent, aproape 150 de ţări aplică prevederile Articolului VII al statutului FMI privind 25

eliminarea restricţiilor la operaţiunile de cont curent, ceea ce reprezintă dublarea numărului de ţări înregistrat în 1990, cuprinzând mai mult de 75% din membri FMI.

Începând cu anii '70, contul de capital şi tranzacţiile valutare au fost liberalizate în numeroase ţări, astfel încât în prezent cursurile de schimb şi ratele dobânzii sunt stabilite mai ales de piaţă, făcându-şi, totodată, apariţia noi instrumente financiare. Aceşti factori au facilitat atât comerţul internaţional, printr-un mai mare acces ia finanţare, cât şi investiţiile în străinătate.

c) Internaţionalizarea activităţilor economiceBarierele comerciale mai reduse, în general liberalizarea au permis tot mai multor companii

să-şi globalizeze structurile de producţie prin intermediul investiţiilor în străinătate, acestea din urmă constituindu-se ele însele într-un factor stimulator al comerţului. Din punct de vedere tehnologic, creşterea fluxurilor de informaţii şi facilitarea tranzacţionării mărfurilor şi serviciilor au influenţat în profunzime deciziile de localizare a unităţilor productive. Din ce în ce mai mult, întreprinderile au posibilitatea de a-şi localiza diferitele faze ale proceselor productive în diverse ţări şi regiuni, menţinându-şi însă identitatea. Datorită faptului că întreprinderile apelează la prelucrarea pe bază de contract (subcontractare) pentru anumite părţi ale proceselor de producţie, intrând astfel în relaţii cu filialele lor sau alte întreprinderi din străinătate, are loc un transfer la nivel mondial a locurilor de muncă, tehnologiilor, capitalului şi practicilor manageriale.

În prezent, din ce în ce mai puţine produse pot fi realizate competitiv numai pe baza input-urilor naţionale. De exemplu, pentru producţia unui anumit automobil fabricat de unul dintre marii producători americani, nu mai puţin de nouă ţări sunt implicate în anumite aspecte ale producţiei, marketingului şi vânzării. Circa 30% din valoarea automobilului merge în Coreea de Sud pentru asamblare, 17,5% în Japonia pentru componente şi tehnologie avansată, 7,5% în Germania pentru design, 4% în Taiwan şi Singapore pentru mici componente, 2,5% în Marea Britanic pentru publicitate şi servicii de marketing şi 1,5% în Irlanda şi Barbados pentru prelucrarea datelor, ceea ce înseamnă că numai 37% din valoarea producţiei acestei maşini "americane" este însuşită de către SUA.

Se estimează că producţia mondială de componente reprezintă aproape 1000 miliarde dolari sau 30% din comerţul mondial cu produse manufacturate. Mai mult, comerţul cu părţi şi componente creşte mult mai rapid decât comerţul cu produse finite, evidenţiind creşterea interdependenţelor dintre naţiuni datorate producţiei şi comerţului.

O formă particulară a partajării producţiei, anume activităţile de asamblare, este de o importanţă crucială pentru multe ţări în curs de dezvoltare. Acestea importă părţi şi componente pe care le reexporta apoi sub formă de produse finite în ţările de origine. Asemenea acorduri pot implica existenţa unor facilităţi vamale (neplata taxelor vamale) pentru părţile şi componentele incorporate în produsele finite.

5. Globalizarea şi creşterea economică

Numeroase experienţe practice demonstrează că cele mai mari beneficii ale liberalizării comerţului şi investiţiilor străine nu apar imediat, ci în timp.

Un exerciţiu util pentru ilustrarea politicilor care accelerează creşterea economică este analiza perioadelor în care se dublează venitul naţional în condiţiile diverselor rate de creştere. De exemplu, în cazul unei rate de creştere anuală de 1% sunt necesari aproximativ 70 de ani pentru dublarea veniturilor. Dacă, în urma aplicării unor politici economice adecvate, creşterea atinge un procent de 2%, veniturile se pot dubla în 35 de ani.

O creştere economică de 2% este considerată modestă, îndeosebi în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, care dispun de un considerabil potenţial de creştere. Înaintea declanşării recentei crize financiare asiatice, "tigrii" din această zonă (Malayezia, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore) au înregistrat, timp de câteva decenii consecutive, rate de creştere de 6-7% ca urmare a liberalizării economice şi integrării în circuitul economic mondial. În condiţiile unor asemenea rate de creştere veniturile se dublează la fiecare 10 ani.

Creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare dinamice depinde de numeroşi factori, 26

între care se numără investiţiile în capital uman şi capital fix. Orientarea către exterior a acestor ţări a fost hotărâtoare. Majoritatea studiilor empirice arată existenţa unei interacţiuni pozitive între gradul de liberalizare a comerţului şi investiţiilor şi creşterea economică. Analizând economiile a 41 de ţări în curs de dezvoltare în funcţie ce politica comercială aplicată, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional disting patru categorii: economii puternic autarhice, economii moderat autarhice, economii moderat orientate către exterior, economii puternic orientate către exterior. Luându-se în considerare atât orientarea politicii comerciale, cât şi creşterea PIB / locuitor în decursul a trei perioade (1963-1973, 1974-1985 şi 1986-1993) a rezultat că economiile orientate către exterior cresc în medie mult mai rapid decât cele autarhice.

Creşterea economică nu trebuie, însă. atribuită numai liberalizării comerţului. Eficienţa politicii comerciale trebuie corelată cu echilibrul de ansamblu al politicilor economice, care de asemenea, influenţează creşterea. Evident, studiile care includ şi alte variabile denotă existenţa unui impact mai redus al regimului comercial, dar şi în cadrul acestora este considerat drept un factor semnificativ.

a) Creşterea economică în cadrul modelelor tradiţionaleÎn cadrul modelelor tradiţionale ale creşterii economice, motorul creşterii este considerată

acumularea de capital. De asemenea, se presupune că investiţiile sunt finanţate în întregime prin intermediul economisirii interne. În acest fel, rata economisirii interne devine primordială pentru creşterea economică. Ţările care economisesc mai mult sunt capabile să investească mai mult şi, în consecinţă, înregistrează o creştere economică mai mare. Iniţial, investiţiile generează profituri ridicate care cu timpul se vor diminua, pe măsură ce stocul de capital se consolidează. Aceasta se datorează diminuării profiturilor, economia naţională având un surplus de investiţii. Prin urmare, rata de creştere economică se reduce odată eu creşterea "bogăţiei naţionale".

În cadrul acestor modele creşterea economică este influenţată indirect de liberalizarea comerţului şi investiţiilor. Orice politică care majorează eficienţa economiei naţionale, inclusiv liberalizarea comerţului şi investiţiilor, determină o creştere temporară mai mare, întrucât veniturile suplimentare generează sporirea economisirii şi a investiţiilor.

Procesul reprezintă, de fapt, versiunea dinamică a celebrului multiplicator keynesian, în cadrul căruia o sporire a cheltuielilor publice poate determina creşterea PIB într-o mai mare măsură decât stimularea iniţială a economiei, îndeosebi în perioadele în care se remarcă existenţa unui şomaj de masă. În orice caz, efectul multiplicatorului investiţional este prea redus pentru a explica diferenţele ratelor de creştere ale economiilor deschise sau autarhice.

O altă relaţie între comerţ şi creştere este evidenţiată în cadrul versiunilor multisectoriale ale modelului. În acest sens, liberalizarea comerţului si investiţiilor şi restructurarea economică care însoţeşte acest proces pot sta la baza creşterii economice timp de câteva decenii, proces ce se poate remarca în cazul Asiei de Sud-Est. Limitele creşterii sunt impuse de capacitatea economiilor interne şi a investiţiilor străine de a finanţa sectoarele în creştere, precum şi de riscul saturării pieţei mondiale. Însă, odată cu restructurarea economiei, ratele de creştere se vor reduce în mod inevitabil la niveluri mult mai normale. Desigur, în urma acestui proces acea ţară nu mai poate fi considerată drept o naţiune "săracă" sau cel puţin nu atât de săracă ca înainte de reforma comerţului exterior.

b) Creşterea economică în cadrul noilor modeleÎn ultimele trei decenii ale secolului trecut a avut loc o dezvoltare apreciabilă a teoriei creşterii

economice, în centrul preocupărilor economiştilor s-a aflat tranziţia de la prezumţia creşterii economice exogene (independente) la o creştere economică endogenă (dependentă) dictată de forţele pieţei. Aşa se explică de ce noile modele sunt întâlnite în literatura de specialitate şi sub denumirea de "modele endogene ale creşterii economice". Acestea şi-au găsit utilitatea în înţelegerea implicaţiilor creşterii asupra unui întreg set de politici (politica fiscală, cheltuielile publice, politica educaţională, politica comercială).

De aceea, trebuie subliniat faptul că schimburile comerciale şi investiţiile străine constituie doar un element al ecuaţiei creşterii. După cum s-a mai menţionat, numărul mare de variabile care sunt corelate cu creşterea economică sugerează faptul că performanţa economică a unei ţări depinde de calitatea de ansamblu a politicilor economice şi sociale, între care sunt incluse nivelul sistemului

27

de învăţământ, stabilitatea macroeconomică, funcţionarea aparatului de justiţie, flexibilitatea pieţei muncii, o infrastructură viabilă ş.a.m.d. Cu siguranţă, promovarea unei politici liberale în materie de comerţ şi investiţii nu va compensa deficienţele celorlalte sectoare.

O modalitate de conexare a modelului productivist de legităţile pieţei rezidă în aplicarea legilor învăţării: cu cât o ţară produce mai mult un anumit produs, cu atât devine mai competitivă în realizarea acestuia. Un exemplu îl constituie componentele pentru industria aeronautică, precum şi cele pentru calculatoare, domenii în care costurile au scăzut semnificativ odată cu acumularea experienţei în producerea lor.

În acest sens, se disting două efecte directe ale comerţului şi investiţiilor. În primul rând, o ţară va acumula experienţă mai rapid în sectoarele aflate în expansiune şi mai încet în sectoarele aflate în declin. Impactul net asupra creşterii este influenţat de sfera de cuprindere a legilor învăţării în sectoarele în expansiune faţă de cea întâlnită în sectoare în scădere. În al doilea rând, având în vedere faptul că comerţul şi investiţiile facilitează difuzarea tehnologiilor de vârf, ţările nu vor învăţa numai din propria lor experienţă de producţie, ci şi din cea a partenerilor lor externi.

Aşa cum am văzut, o serie de modele recente consideră cercetarea-dezvoltarea drept motorul creşterii. O prezumţie de bază a acestor modele constă în faptul că cercetarea-dezvoltarea generează două tipuri fundamentale de output-uri şi anume: noul proces sau noul produs ca atare; informaţiile tehnologice încorporate în noile produse.

Se presupune că inovatorul dispune de dreptul exclusiv de comercializare, de exemplu prin intermediul protecţiei oferite de brevet. Protecţia legală a drepturilor de proprietate intelectuală este necesară pentru a permite firmelor inovatoare să-şi recupereze cheltuielile de cercetare-dezvoltare şi să continue activitatea în acest domeniu.

Protecţia informaţiilor tehnice este mult mai dificil de realizat. De exemplu, chiar dacă un medicament este protejat printr-un brevet, inventatorul nu va putea împiedica companiile farmaceutice rivale să asimileze principiile de bază. Analiza compoziţiei chimice ("reverse engineering") şi studierea aplicabilităţii brevetului şi a documentaţiei tehnice pot furniza informaţii detaliate în privinţa medicamentului. Aceste informaţii pot permite concurenţilor fabricarea de produse asemănătoare, dar care sunt suficient de diferenţiate pentru a nu intra sub incidenţa brevetului de bază. Această interferenţă între inovaţie, diseminarea tehnologiilor şi a inovaţiilor ulterioare reprezintă motorul creşterii în cadrul acestei categorii de modele.

În cadrul acestor modele, liberalizarea comerţului şi investiţiilor străine poate accelera inovaţia şi creşterea în anumite ţări, în cadrul altora putându-se înregistra stagnarea acestora. Un efect pozitiv în direcţia creşterii economice este posibil pentru toate ţările participante în cazul în care comerţul internaţional şi investiţiile străine facilitează diseminarea tehnologiilor şi a cunoştinţelor.

28

Capitolul III. COMERŢUL MONDIAL CU MĂRFURI ŞI POLITICILE COMERCIALE

Rezultatul inevitabil şi firesc al diviziunii internaţionale a mun-cii este dezvoltarea pieţei mondiale şi a schimburilor economice in-ternaţionale sub diferitele lor forme şi fluxuri.

1. Piaţa mondială: structuri şi mutaţii

Piaţa a apărut ca urmare a diviziunii muncii şi schimburilor dintre diferiţi agenţi economici şi a evoluat o dată cu formarea şi dezvol-tarea economiilor naţionale şi amplificarea mijloacelor de comunicaţii. Pe plan internaţional, schimburile economice au cunoscut la început forma de comerţ internaţional cu mărfuri (mătase, mirodenii, ţesături ş.a.), rezultate din producţia agricolă şi meşteşugărească. Dar marile descoperiri geografice din secolele XV şi XVI, revoluţia industrială, maşinismul, apariţia şi dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii au impulsionat creşterea şi extinderea comerţului cu mărfuri între na-ţiunile aflate în curs de formare şi consolidare. Despre o piaţă mondială putem vorbi, însă, începând doar din a doua jumătate a secolului XIX, când industrializarea cuprinde tot mai multe ţări, se dezvoltă transporturile internaţionale relativ rapide, apar şi se extind mijloacele de comunicaţie internaţională (telegraful, poşta), are loc trecerea de la etalonul monetar bimetalist (aur şi argint) la etalonul monometalist (aur), se tipăresc bancnote iniţial cu acoperire în aur, care cunosc o tot mai largă utilizare internaţională, are loc formarea mecanismului cursului paritar pentru stabilirea raporturilor dintre diferitele monede naţionale, apar primele reglementări comerciale interstatale (clauza naţiunii celei mai favorizate, dreptul de proprietate industrială), mecanismele economice internaţionale în materie de preţ, credite, investiţii, curs de schimb etc. În prezent, piaţa mondială cuprinde un volum de tranzacţii comerciale, valutare şi financiare de peste 10.000 de miliarde dolari, de care depind progresul economic şi social al statelor, creşterea economică, echilibrul dezvoltării naţionale şi internaţionale.

Piaţa mondială poate fi definită ca un sistem complex de relaţii economice internaţionale (comerciale, valutare, financiare şi de servicii) prin care statele şi agenţii economici efectuează tranzacţii variate şi în cadrul căreia s-au dezvoltat forţele motrice ale pieţei, precum cererea şi oferta mondială, mecanismele economice internaţionale de piaţă, concurenţa, regulile şi uzanţele uniforme internaţionale. Produsele care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale pe piaţa mondială nu sunt reziduuri sau surplusuri ale pieţei naţionale, ci sunt concepute şi create special pentru a se vinde pe piaţa mondială.

Piaţa mondială are un rol tot mai mare în realizarea progresului economic, tehnologic, social atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. O dovedeşte faptul că schimburile economice internaţionale (cu mărfuri, servicii şi capital) cunosc o dinamică superioară Produsului Intern Brut, ceea ce conduce la creşterea cotei de export sau import din PIB. În prezent, o cotă de peste 40% din PIB-ul mondial este atrasă pe piaţa mondială, în schimburile economice internaţionale. Dar piaţa mondială contemporană nu reprezintă doar un simplu loc de debuşeu al mărfurilor şi serviciilor create în economiile naţionale, ci asigură şi o strânsă interdependenţă a economiilor naţionale, reprezintă terenul principal de înfăptuire a proceselor de integrare şi mondializare economică în forme variate şi atât de controversate.

Un element specific ultimilor 30-40 ani este faptul că s-a schimbat raportul dintre cerere şi ofertă. Astfel, dacă în trecut, până în anii ’60, cererea era mare, superioară ofertei, în ultima perioadă, oferta la majoritatea produselor şi serviciilor este mai mare decât cererea, ceea ce ridică probleme serioase producătorilor în ceea ce priveşte desface-rea produselor. În trecut, producătorii-exportatori nu aveau probleme complicate cu vânzarea mărfurilor, întrucât exista o cerere suficientă, iar desfacerea produselor deja fabricate era, practic, oricând asigurată. În etapa actuală, producătorii studiază mai întâi piaţa, contactează cumpărătorii potenţiali şi chiar încheie contractele înainte de lansarea în fabricaţie a unor produse complexe, precum utilaje, maşini, echipamente, care predomină în comerţul internaţional.

29

Pentru a evita riscul de a rămâne cu marfa nevândută, producătorii-exportatori sunt nevoiţi să organizeze producţia într-o concepţie de marketing, pe baza unor cercetări, studii şi programe de marketing prin care se cunosc şi se stabilesc nu numai volumul producţiei, dar şi tipo-sorto-dimensiunile, preţurile prealabile, reţelele de comercializare şi service-ul postvânzare.

Se cere a fi subliniat gradul ridicat de instituţionalizare a schimburilor economice internaţionale ca urmare a apariţiei unui număr însemnat de organizaţii, asociaţii, uniuni ale statelor, producătorilor, exportatorilor şi importatorilor, create în scopul promovării libere a relaţiilor economice internaţionale.

O altă caracteristică a pieţei mondiale contemporane constă în elaborarea de multiple reglementări economice internaţionale, dar – spre deosebire de trecut – acestea nu urmăresc protejarea autarhiei naţionale a exportatorilor sau importatorilor, ci libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă, cu obstacolele şi efec-tele pozitive sau mai puţin pozitive pe care le cunoaşte acest proces.

Un element specific etapei actuale a pieţei mondiale constă în aceea că „actorii” principali de pe piaţă sunt societăţile transnaţionale (STN). Valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor comercializate de STN este evaluată la peste 7 miliarde de dolari (cea mai mare parte din ele reprezintă tranzacţii transfrontaliere), iar fluxul lor se derulează în prin-cipal între filialele diferitelor societăţi. Astfel, 35%-40% din exporturile şi importurile diverselor state dezvoltate reprezintă, în fapt, comerţul intrasocietăţi. În 2004 activau circa 61 mii de STN, care aveau pe întreg mapamondul circa 900.000 de filiale.10

Prezintă o importanţă decisivă faptul că o mare parte din schimburile economice de pe piaţa mondială reprezintă rezultatul unei cooperări eco-nomice şi financiare internaţionale sub cele mai diverse forme: investiţii străine directe, coproducţie, subproducţie, societăţi mixte (comune). De aceea, mulţi interpretează vânzările peste graniţă nu ca un „comerţ exte-rior”, ci ca un comerţ mondializat. Astfel, liderii sau funcţionarii unei socie-tăţi americane pot afirma simplu că „acest lot de produse este destinat unei filiale de a noastre din Europa”. Se afirmă o nouă concepţie (viziune) pri-vind piaţa mondială şi schimburile economice internaţionale.

Apar noi segmente ale pieţei mondiale, care nu vizează, ca în trecut, doar comerţul cu bunuri materiale.

a) Desigur, comerţul internaţional cu bunuri materiale este prin-cipalul segment al pieţei mondiale. La nivelul anului 2003, comerţul internaţional cu mărfuri atingea imensa sumă de 7.500 miliarde dolari, deci circa 20% din PIB mondial.11 Deşi, sub aspectul ponderii deţinute pe piaţa mondială, acest segment scade de la 95% în secolul XIX la circa 50% la sfârşitul secolului XX, principalele mutaţii pe care le cu-noaşte comerţul cu mărfuri sunt de ordin calitativ, structural. Această descreştere relativă a ponderii comerţului cu mărfuri pe piaţa mondială se datorează avântului cunoscut de alte segmente ale pieţei mondiale.

b) Cel mai important segment care se extinde pe piaţa mondială este cel al comerţului invizibil sau al serviciilor. Serviciile comerciale internaţionale sunt formate din activităţile de transport internaţional, turism internaţional, poştă şi telecomunicaţii, asigurări şi reasigurări, redevenţe (din valorificarea drepturilor de proprietate), activităţi finan-ciar-bancare internaţionale, servicii culturale ş.a.

Valoarea serviciilor comerciale internaţionale a fost, în 2003, de 1890 miliarde de dolari, din care 440 miliarde din activităţi turistice internaţionale, 310 miliarde din transporturi internaţionale şi circa 600 miliarde dolari din alte servicii (poştă, comunicaţii, asigurări, servicii financiar-bancare etc.)12 Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii este format în proporţie de 80% din bunuri materiale şi 20% din servi-cii. Acest ultim sector de activităţi internaţionale cunoaşte un ritm de creştere superior celui al sporirii comerţului cu bunuri materiale.

10 World Investment Report, 2004, UN, NY, 2004.11 UNCTAD, Handbook of Statistics, NY, 2004.12 World Investment Report 2004, UN, NY, 2004.30

c) Unul dintre cele mai dinamice segmente ale pieţei internaţio-nale sunt investiţiile externe directe, prin care investitorul străin obţine pachetul de control asupra unei întreprinderi sau societăţi. Volumul mondial al investiţiilor externe directe, în 2003, era de circa 560 mld. dolari. Sporul anual al investiţiilor externe a fost de 40% în 1996-2000 şi 17% în 2003. Valoarea anuală a investiţiilor externe a fost, în 1982, 59 mld, 209 mld în 1990 şi 560 mld. în 2003. Ca urmare a acestor creşteri, stocul investiţiilor externe în 1982 era de 7% mld USD, în 1990 de 1950 mld USD, iar în 2003 stocul investiţiilor externe a reprezentat 8.245 mld USD.

d) Alături de investiţiile externe directe, un rol important îl au investiţiile de portofoliu, respectiv cumpărările şi vânzările internaţio-nale de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare. Astfel, dacă în 1970 fluxul internaţional al investiţiilor de portofoliu era aproape zero, în 1997 acest gen de investiţii reprezenta circa 40 mld. dolari, iar în 2003 reprezenta 325 mld dolari.

e) Segmentul cel mai avansat din punct de vedere al comunicării şi tehnicii de comunicaţii internaţionale sunt tranzacţiile valutare, operaţiunile de vânzare-cumpărare de valute, într-un cuvânt piaţa valutară internaţională. După unele calcule, fluxul valutar mediu zilnic net transfron-talier (excluzând evidenţele duble) reprezenta 15 mld. dolari în 1973, aproape 200 mld. dolari în 1986, circa 1.300 mld. dolari în 1995 şi 2000 mld dolari în 2003.13

Tranzacţiile valutare, ca şi unele tranzacţii comerciale, bursiere etc. se realizează ca forme ale comerţului electronic, prin internet, fax, curier electronic sau SWIFT. Acest volum, ca şi această viteză în care tranzacţiile au loc în timpi reali, indiferent de distanţa dintre parteneri, se datorează progreselor şi inovaţiilor în domeniul telecomunicaţiilor şi tehnologiilor informatizate.

Piaţa mondială actuală aproape nu mai suportă comparaţia cu piaţa mondială din secolul XIX, secolul apariţiei ei, şi nu atât din punctul de vedere al volumului tranzacţiilor, cât mai ales al conţinu-tului, segmentelor, fluxurilor şi tehnicilor de realizare a lor.

Fiecare flux internaţional îşi are propriul segment al pieţei mondiale, care, în interdependenţa şi continuitatea lor, reprezintă circuitul economic mondial şi putem vorbi de faptul că piaţa mondi-ală actuală este un sistem de pieţe: piaţa comercială internaţională, piaţa serviciilor internaţionale, piaţa capitalului internaţional, piaţa valutară internaţională, piaţa creditului internaţional etc. La rândul ei, fiecare piaţă menţionată îşi are propriile sale subsegmente sau subiecte (piaţa internaţională a tractoarelor sau ţiţeiului, piaţa internaţională a acţiunilor, piaţa internaţională a dolarului sau yenu-lui etc.). Cercetările de marketing internaţional studiază tocmai pie-ţele internaţionale ale unor anumite produse, valute, surse financiare sau valutare.

2. Dinamica comerţului internaţional

Comerţul internaţional cu mărfuri este fluxul cel mai mare din cadrul circuitului economic mondial şi se caracterizează printr-o dinamică înaltă şi relativ stabilă, atât ca valoare, cât şi ca volum. Astfel, dacă în 1950 valoarea exporturilor mondiale reprezenta 62 mld. dolari, în 1970 ea depăşea cifra, considerată pe atunci „ameţitoare”, de 315 mld. dolari. Dar, în 1990, exporturile mondiale se cifrau la 3.500 mld. dolari, pentru ca în anul 2003 ele să reprezinte circa 7.500 mld. dolari. Această evoluţie a valorii exporturilor mondiale s-a datorat, în proporţie de 80%, creşterii volumului expor-tului, determinată de sporirea producţiei şi cererii, iar în proporţie de 20% este un rezultat al creşterii preţurilor internaţionale la diverse produse, cu deosebire la produsele manufacturate şi combustibili, dar şi, în general, al inflaţiei moderate mondiale.

13 John F. Ohiorhenuan, Le Sud dans une ère de mondialisation, în revista „Cooperation Sud”, PNUD, NY, 2000, p.7.31

Tabelul nr. 3.1. Dinamica volumului exporturilor mondiale– modificări anuale în % –

2000 2001 2002 2003Ţări dezvoltate 12,3 -3,8 4,5 16,4Ţări în curs de dezvoltare 7,1 -2,8 3,3 15,0Ţări cu economie în tranziţie 23,0 -6,2 6,8 18,3Total 32,5 0,2 6,4 26,2

Ritm mediu anual 2000-2003Sursa: World Economic Survey, UN, New York, 2004.

Deşi, în ultimii zece ani, economia mondială s-a confruntat cu diverse crize (de producţie, financiare şi altele), volumul exporturilor mondiale a crescut, în fiecare an, în ritmuri înalte şi stabile (tabelul nr. 3.1). Pe ţări şi grupe de ţări, dinamica exporturilor variază. Cea mai lentă dezvoltare, iar uneori chiar o scădere, cunosc ţările cu economie în tranziţie. Dar ponderea lor în comerţul internaţional este modestă, ceea ce nu a influenţat în mod vizibil dinamica mondială.

O altă caracteristică a comerţului internaţional demnă de subli-niat constă în aceea că dinamica sa devansează dinamica producţiei, atestând faptul că specializarea internaţională şi producţia pentru ex-port se accentuează continuu. Astfel, în perioada 2000-2003, volumul exporturilor mondiale creşte într-un ritm mediu anual de 15,4%, în timp ce producţia mondială de bunuri sporeşte în medie, anual, cu 2%, iar PIB-ul mondial cu 2,1%.14

Coeficientul de devansare este de 3,2 faţă de producţia materială şi de 3,1 faţă de PIB. Deci, exporturile cresc de trei ori mai repede decât producţia. Matematic, această corelaţie se reflectă în creşterea cotei de export, a dependenţei statelor de piaţa mondială, fiind un indicator important al procesului de mondializare (globalizare) pe care îl cunoaşte lumea contemporană.

Dinamica înaltă a comerţului internaţional este rezultatul acţiu-nii unor multipli factori determinanţi, care nu acţionează unilateral, univoc sau singular, ci se află într-o strânsă conexiune reciprocă şi contradictorie.

1) Desigur, cel mai important factor sunt mutaţiile dinamice şi structurale din cadrul diviziunii internaţionale a muncii, care şi stau la baza comerţului internaţional. Astfel, afirmarea unor noi tipuri de spe-cializare internaţională, precum specializarea intraramură prelucrătoa-re şi organologică, condiţionează accelerarea comerţului internaţional între ţările dezvoltate şi comerţul cu subansamble. De asemenea, creşterea nivelului de dezvoltare amplifică şi diversifică necesităţile de producţie şi consum, care nu pot fi satisfăcute în întregime, la un înalt nivel tehnic şi de eficienţă, din producţia autohtonă. Producătorii autohtoni, nedezvoltând producţia în raport cu necesităţile, apelează la piaţa externă fie pentru exporturi, fie pentru importuri.

2) Un alt factor important al dinamicii înalte a comerţului internaţional îl reprezintă revoluţia ştiinţifică şi tehnică contempora-nă. Aceasta imprimă activităţilor de producţie şi de consum un grad înalt de înnoire a produselor şi de inovaţii tehnologice. Nu se putea întrevedea, acum 50 sau 70 de ani, că exporturile de produse electro-nice şi de telecomunicaţii vor deţine peste un sfert din comerţul mon-dial, cât reprezintă ele în etapa actuală, produse a căror pondere conti-nuă să crească într-un ritm superior celorlalte grupe de produse. De asemenea, această revoluţie ştiinţifico-tehnică a revoluţionat înseşi tehnicile de comercializare, ca urmare a utilizării comerţului electronic (internet, fax, curier electronic şi SWIFT).

3) Se remarcă, totodată, aportul societăţilor transnaţionale în dinamizarea comerţului internaţional. Zecile de mii de STN şi sutele de mii de filiale din străinătate asigură peste 55-60% din comerţul mondial, iar ponderea acestora continuă să sporească.15 Rolul de vehicul principal al

14 World Investment Report 2004, UN, NY, 2004.15 World Investment Report, ONU, NY, 2004.32

STN în ceea ce priveşte dinamica comerţului internaţional îl au in-vestiţiile internaţionale cu tehnologiile şi managementul modern.

4) Un efect multiplicator asupra comerţului internaţional îl are libe-ralizarea schimburilor economice internaţionale. Aceasta s-a realizat graţie multiplelor runde de negocieri multilaterale în cadrul GATT (OMC), care s-au soldat cu tot atâtea impulsuri pentru „dezarmarea” va-mală, pentru reducerea barierelor şi obstacolelor tarifare şi, deseori, netarifare. Dar cel mai important impuls rezultă din tendinţa de „interna-ţionalizare” a comerţului exterior, ce se desfăşoară preponderent între ţările participante la diverse organisme de integrare economică, la acor-duri de liber schimb sau pur şi simplu între filialele aceloraşi STN-uri.

5) O contribuţie importantă la dezvoltarea accelerată a comerţului internaţional este reprezentată de fluxul valutar-financiar internaţional. Astfel, investiţiile internaţionale, convertibilitatea de cont curent a tot mai multor monede, piaţa valutară şi eurovalutară internaţională, cre-ditele financiare şi comerciale internaţionale au înlesnit şi favorizat schimburile comerciale dintre state.

6) Apariţia şi dezvoltarea cooperării economice în producţie, ştiinţă şi tehnologie au accelerat comerţul internaţional. Schimburile economice internaţionale rezultă direct din sfera producţiei, în care cooperează parteneri din diverse ţări sub cele mai variate forme, cum sunt coproducţia, subproducţia, societăţile mixte (joint venture) ş.a.16

7) Dacă analizăm nu volumul comerţului internaţional, ci valoa-rea lui, atunci asupra evoluţiei acesteia influenţează în mod decisiv preţurile şi cursul de schimb valutar al dolarului. Astfel, preţurile au o tendinţă generală de creştere, ceea ce conduce la sporirea valorii comerţului internaţional. Pe termen lung şi în mod constant, preţurile la produsele manufacturate (prelucrate) cresc cel mai mult în compa-raţie cu produsele de bază (primare). Totuşi, în cadrul ultimei grupe, o evoluţie sinuoasă, spasmodică, au preţurile la ţiţei. Ultima „zvâcnire” a preţurilor la ţiţei a fost în anii 2004-2005, după o perioadă de explozii şi descreşteri ale preţurilor la ţiţei.

De asemenea, o anumită influenţă exercită cursul de schimb va-lutar al dolarului american. Aceasta se explică prin faptul că statistica comerţului internaţional presupune aducerea lui la o unitate monetară unică pentru comparaţii internaţionale. Astfel, nu toate contractele co-merciale internaţionale au preţul exprimat în dolari americani, ci pot fi şi sunt exprimate şi în euro, yeni japonezi, lire sterline etc. Cursul de schimb valutar al dolarului american faţă de alte valute a avut o tendinţă generală de scădere după 2002, dar şi o uşoară revenire şi menţinere pe o pantă ascendentă în 2005. Întrucât, pe termen lung, cursul dolarului a scăzut faţă de celelalte valute în care se tranzacţionează schimburile comerciale, rezultă că valoarea în dolari a comerţului internaţional, faţă de volumul său, a crescut mai repede atât ca urmare a creşterii preţurilor internaţionale, câr şi ca urmare a scăderii cursului de schimb valutar al dolarului. În schimb, când cursul dolarului creşte, procesul este invers.

3. Mutaţii în structura fizică. Clasificări internaţionale

Prin structura fizică a comerţului se înţelege compoziţia marfară, structura pe mărfuri clasificate în clase, grupe şi subgrupe de mărfuri după natura de provenienţă a materialelor, după stadiul de prelucrare sau după destinaţia produselor. Pentru a se realiza comparaţii internaţionale şi cercetări de piaţă s-a elaborat, de către ONU, o grupare standard a mărfurilor numită Clasificarea standard a comerţului internaţional (Standard International Trade Clasification), cunoscută în literatura de specialitate sub forma iniţialelor din engleză – SITC. Aceasta clasifică mărfurile în 10 secţiuni, 177 grupe de mărfuri, 227 subgrupe şi 944 subdiviziuni şi produse.

În afară de clasificarea mărfurilor elaborată de ONU în cadrul SITC, în scopuri politice, economice şi statistice, Consiliul de Cooperare Vamală (transformat în Organizaţia Mondială a Vămilor) a elaborat o altă clasificare mondială, numită Sistemul Armonizat de Descriere şi Codificare a Mărfurilor (SADCM) în scopul utilizării acestei clasificări în elaborarea tarifelor

16 Alexandru Albu (coord.), Cooperarea economică internaţională, Editura Expert, Bucureşti, 1995.33

vamale ale statelor, pentru a stabili nivelul taxelor vamale de import, dar şi pentru compararea vamală, pentru analiză şi statistică. Clasificarea SADCM este mai detaliată, realizată pe criteriile originii mărfurilor, destinaţiei şi tehnologiilor de fabricaţie, cuprinzând 21 secţiuni, 97 capitole, sute de grupe şi subgrupe de mărfuri. Mai există o clasificare standard internaţională pentru comerţul internaţional cu servicii descrisă în SATS (transporturi, turism, comunicaţii, drepturi de proprietate, activităţi financiare şi de asigurări etc.).

Clasificarea fizică a mărfurilor din comerţul internaţional în cadrul ONU, respectiv clasificarea SITC, are o mare încărcătură politică, reflectând interesele ţărilor dezvoltate şi ţărilor în curs de dezvoltare. În analizele economice mondiale se utilizează, de regulă, clasificarea SITC, cercetându-se fie mari grupe de produse, fie produsele clasificate până la 3 cifre.

Din punct de vedere economic şi ştiinţific, structura fizică a co-merţului internaţional arată evoluţia comerţului internaţional al unei ţări, al unei grupe de ţări sau a comerţului mondial, care reflectă mu-taţiile în producţia mondială şi diviziunea internaţională a muncii.

Tabelul nr. 3.2. Evoluţia structurii fizice a exporturilor mondiale

Nr.crt. Grupe de produse 1960 1970 1980 1990 2000 2003

Total exporturi mondiale, din care: 100 100 100 100 100 100

1. Produsele agricole 29,4 21,0 13,8 12,3 10,5 11,22. Minereuri şi metale 6,5 6,8 4,8 3,9 3,8 3,63. Combustibil 10,5 10,9 25,0 11,5 11,2 12,14. Produse manufacturate 53,6 61,3 56,4 72,3 74,5 73,1

Sursa: UNCTAD, Handbook of Statistics, UN, OMC, ani diferiţi.

Din tabelul nr.2 rezultă tendinţele pe termen lung ale evoluţiei structurii fizice a exporturilor mondiale, evitându-se astfel modificările anuale de natură conjuncturală. Grupele de produse au fost selectate după clasificarea SITC şi permit reflectarea tendinţelor de durată atât în producţia mondială, cât şi în diviziunea internaţională a muncii. Structura fizică se referă la valoarea exporturilor, deci, reflectă atât evoluţiile în volumul exporturilor, cât şi mişcările în materie de preţuri internaţionale la produsele respective.

Tabloul general al structurii fizice arată ponderea foarte ridicată, într-o uşoară scădere, a produselor manufacturate (maşini, utilaje, electronice şi birotică, produse chimice, textile, îmbrăcăminte şi alte semifabricate şi produse de consum); pe locul doi, dar în descreştere, sunt produsele agricole, în care ponderea principală o deţin alimentele; pe locul trei se situează combustibilii, cu variaţii în raport de oscilaţiile puternice ale preţului la ţiţei; pe locul patru şi ultim se situează minereurile şi metalele, care cunosc o tendinţă de scădere lentă, dar sigură, cu deosebire metalele neferoase şi minereurile feroase.

1) Produsele manufacturate deţin de departe cea mai mare pondere în comerţul internaţional, reflectând aportul specializărilor inter şi intraramură din industria prelucrătoare, dar şi progresele în procesele de industrializare din multe ţări în curs de dezvoltare. De asemenea, tendinţa ascendentă în comerţul internaţional a ponderii produselor prelucrate este determinată şi de creşterile de preţuri la aceste produse ca urmare a gradului ridicat de înnoire şi inovaţii teh-nologice din industria manufacturieră, cu deosebire în ce priveşte pro-dusele birotice, telecomunicaţiile şi autovehiculele.

Ponderea principală în comerţul mondial cu produse manufacturate o deţin subgrupele de maşini, utilaje, echipamente şi autovehicule; în anul 2002, această pondere în comerţul mondial era de circa 40%, iar în comerţul cu produse manufacturate, de circa 55%. În cadrul acestei subgrupe, poziţia autovehicule deţine, la rândul ei, peste 13% din ansamblul exportu-lui mondial de maşini, utilaje, echipamente şi materiale de transport. În 2002, printre principalii exportatori ai industriei de autovehicule se situează, în ordine, Germania (17%), Japonia (15%), SUA (12%), după care urmea-ză exportatori mai importanţi: Canada, Franţa, Spania, Marea Britanie şi Italia. În cadrul exportului de produse prelucrate, pe locul doi se situează produsele chimice (circa 13%), apoi produsele textile

34

(5%) şi îmbrăcămin-tea (4,4%). Cei mai mari exportatori de produse chimice sunt SUA, Germania, Franţa şi Marea Britanie, iar la produsele textile şi îmbrăcăminte, China (inclusiv Hong Kong), Italia, Germania, Coreea de Sud şi Franţa.

2) Combustibilii au o pondere importantă în comerţul mondial, nivelul maxim fiind atins în perioada 2000, când acestea deţineau circa 10% din comerţul mondial, faţă de 7,2% în 1990. Criza petrolieră şi creşterea preţurilor la ţiţei de la 30 dolari barilul, în 2000, la 60 de dolari în 2005 au determinat sporirea valorii comerţului cu ţiţei. Primul exportator mondial de ţiţei este Arabia Saudită (11,3%), după care urmează Canada (6,3%), SUA (4,5%), Federaţia Rusă (4,1%) şi Marea Britanie (3,9%).

3) Produsele agricole, cândva dominante în comerţul internaţio-nal, au cunoscut – alături de creşteri absolute – şi scăderi ale cotei părţi în comerţul internaţional. Numai în ultimii 40 de ani, ponderea produselor agricole a scăzut de la circa 30% la aproape 10%, scădere datorată atât unui ritm mai lent de creştere a volumului în comparaţie cu produsele manufacturate, cât şi, deseori, stagnării, iar uneori chiar reducerii preţurilor unor produse de origine agricolă. Însă, în mare parte, aceasta se explică şi prin dezvoltarea puternică a producţiei agricole, cu deosebire a zootehniei şi producţiei alimentare, în ţări, în trecut, mari importatoare de asemenea produse, dar care, în prezent, îşi asigură necesarul de consum alimentar din producţia autohtonă, deve-nind chiar exportatori la unele produse agricole, cu deosebire la pro-duse alimentare. Astfel, în anul 2002, marile regiuni exportatoare de produse agricole erau Europa Occidentală (44%), America de Nord (18%), iar Asia şi America Latină doar câte 18%. În totalul exporturi-lor mondiale de produse alimentare, marile „cămări” sunt SUA (12%), Franţa (8%), Olanda (6%), Germania (5%), Belgia (4%).

S-a inversat şi structura internă a exportului mondial de produse agricole, reducându-se relativ – iar la unele produse şi absolut – materiile prime agricole în favoarea produselor alimentare, care, în pre-zent, deţin circa 70% din comerţul mondial cu produse agricole.

4) Minereurile şi metalele constituie grupa cu cea mai redusă pon-dere în comerţul internaţional (1,7% în anul 2002). Cererea mondială în descreştere relativă, dar uneori şi absolută, la această categorie de produse se datorează creşterii gradului de valorificare a resurselor naturale în indus-tria prelucrătoare, miniaturizării produselor ca urmare a utilizării electronicii, a dezvoltării industriei de materiale plastice şi de alţi înlocuitori, precum şi afirmării pe scară largă a produselor din reciclarea metalelor.

Mutaţiile pe termen lung în structura fizică a comerţului interna-ţional oferă importante concluzii în elaborarea strategiei producţiei şi comerţului exterior pentru organismele internaţionale şi naţionale de decizie, cât şi pentru firmele şi societăţile comerciale în elaborarea planurilor de afaceri şi programelor de marketing.

De remarcat este faptul că în cercetările ONU se utilizează un in-dicator foarte semnificativ, care se numeşte indicele de concentrare fizi-că a exporturilor. Acesta se elaborează pe baza clasificării SITC a co-merţului internaţional, întemeindu-se pe structura internaţională stan-dard de codificare a mărfurilor, până la 3 cifre, rezultând astfel 239 subgrupe de produse. Analiza ponderii acestor subgrupe în totalul ex-portului unei ţări ne oferă posibilitatea cunoaşterii numărului de grupe ce se regăsesc în exportul acesteia şi gradul de concentrare (sau opusul, de diversificare) a structurii fizice a exporturilor (tabelul nr. 3.3).

Tabelul nr. 3.3. Indicele de concentrare fizică a exporturilor a 239 subgrupe de produse

Nr.crt. Ţări

Număr de subgrupe exportate

Indice de concentrare

1. Cehia 226 0,1082. Franţa 236 0,0863. China 233 0,0854. Olanda 235 0,0875. Marea Britanie 235 0,0966. SUA 235 0,084

35

7. Elveţia 223 0,1668. Japonia 224 0,1499. Chile 201 0,274

10. România 207 0,122Sursa: Handbook of Statistics, UNCTAD, Geneva, 2004.

Desigur, prezintă importanţă şi gradul de diversificare a exporturilor, respectiv numărul de subgrupe ce se regăsesc în exporturi, dar mai ales gradul de concentrare, de predominare în exporturi a diferitelor subgrupe. Unele ţări exportă un număr foarte mare de subgrupe cu 3 cifre şi au un indice redus de concentrare, dispersia (diversificarea) acestor subgrupe fiind mare, dar şi echilibrată (Cehia, Franţa, China, Olanda, Marea Britanie, SUA). În schimb, alte ţări au un indice de concentrare mai ridicat, dar unele dintre ele au exporturi echilibrate şi eficiente, altele au o „monoproducţie”, exportul concentrându-se pe anumite subgrupe de produse. Astfel de indici ridicaţi găsim la Elveţia – 0,166 (ceasuri, electronică, produse alimentare valoroase, produse farmaceutice) şi la Japonia – 0,149 (automobile, produse pentru birotică, electronică); în schimb, Chile are un indice de concentrare foarte ridicat, de 0,274, ca urmare a predominării exportului de cupru.

În încheiere, analizând structura fizică a comerţului mondial, merită să observăm şi principalele subgrupe de produse care deţin primele locuri în ansamblul exporturilor mondiale (tabelul nr. 3.4).

Tabelul nr. 3.4. Ponderea principalelor subgrupe de produse în exporturile mondiale în anul 2002– % din exporturile mondiale –

Nr.crt.

Cod SITC3 cifre

Produse Pondere (în %)

1. 781 Autovehicule (exclusiv autobuze) 5,302. 333 Ţiţei 5,203. 776 Tranzistori 4,024. 764 Echipamente de telecomunicaţii 3,385. 752 Echipamente PAD 2,486. 759 Echipamente de birou 2,447. 541 Medicamente 2,438. 334 Produse petroliere 2,399. 784 Accesorii autovehicule 2,3510. 792 Avioane 1,8911. 778 Maşini electrice 1,5012. 583 Polimeri 1,3813. 641 Hârtie şi papetărie 1,3514. 713 Motoare cu combustie internă 1,14

Sursa: Handbook of Statistics, UNCTAD, Geneva, 2004.

Exceptând ţiţeiul, primele 10 grupe de produse sunt din industria prelucrătoare, cu deosebire mijloace de transport, echipamente elec-tronice şi de birou. Din primele 20 subgrupe de produse mai fac parte instrumentele de măsură şi control (deci, tot electronică), articolele plastice, gazele şi mobila. Primele 6 subgrupe de produse deţin circa un sfert din comerţul mondial.

4. Evoluţii în structura geografică. Criterii de grupare

Structura geografică a comerţului internaţional reflectă locul şi ponderea diferitelor ţări şi grupe de ţări în schimburile comerciale internaţionale. Analizele arată că gradul de dezvoltare economică este factorul determinant al nivelului comerţului exterior al unei ţări: cu cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat, cu atât volumul exporturilor şi importurilor sale este mai mare, ca urmare a diversificării producţiei şi cerinţelor de consum ale populaţiei. Şi invers, cu cât o ţară este mai slab dezvoltată, cu atât nevoile şi producţia ei sunt mai reduse, iar po-sibilităţile ei de export şi 36

import sunt mai mici. În general, gradul de participare a statelor la diviziunea internaţională a muncii şi la schim-burile comerciale mondiale este direct proporţional cu nivelul de dez-voltare şi diversificare economică al acestor ţări (tabelul nr. 3.5).

De aceea, analiza participării statelor la comerţul internaţional presupune cunoaşterea şi gruparea ţărilor după nivelul lor de dezvolta-re. O asemenea analiză evidenţiază faptul că ţările şi grupele de ţări dezvoltate domină atât producţia mondială în ansamblul ei, cât şi comerţul internaţional.

Tabelul nr. 3.5. Structura geografică a exporturilor internaţionale- % -

Exportatori 1950 1960 1970 1980 1990 2000 2003Total mondial, din care: 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

1. Ţări dezvoltate 60,7 65,9 71,5 63,6 71,3 79,8 75,72. Ţări în curs de dezvoltate 32,9 23,9 18,9 29,0 25,4 23,4 21,93. Ţări cu economie în tranziţie 6,4 10,2 9,6 7,4 3,3 1,8 2,4

Sursa: Handbook of International Trade and Development Statistics, NY, 2004.

O analiză pe termen lung confirmă faptul că locul principal în comerţul internaţional îl deţin ţările dezvoltate, a căror pondere în co-merţul internaţional a crescut de la circa 60% în 1950 la aproape 75% în 2003; acestei creşteri îi corespunde o scădere a ponderii comerţului ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor foste socialiste (cu economie în tranziţie). O influenţă importantă asupra evoluţiei structurii pe ţări o are mişcarea preţurilor la mărfuri. Ca regulă generală, preţurile la produsele exportate de către ţările dezvoltate cunosc o tendinţă de creştere, întrucât obiectul exporturilor lor îl formează produsele prelucrate, care au încorporat un grad ridicat de tehnologie şi inovaţie, având şi o cerere mare. Un factor important în evoluţia structurii geografice a comerţului internaţional l-au avut crizele petroliere şi creşterile de preţuri la ţiţei în anii 1973/1974, 1979/1980, 2000/2001 şi 2004/2005.

Comerţul fiind format preponderent din produse manufacturate, schimburile comerciale au loc cu precădere între ţările dezvoltate, celelalte grupe de ţări situându-se la periferia comerţului internaţional (tabelul nr. 3.6).

Tabelul nr. 3.6. Matricea comerţului internaţional– % –

Nr.crt.

Import

ExportAnii Ţări

dezvoltateŢări în curs

de dezvoltareŢări în

tranziţie

1. Ţări dezvoltate 19802000

66,772,7

25,623,4

7,73,9

2. Ţări în curs de dezvoltare 19802000

68,756,3

26,839,8

4,53,9

3. Ţări cu economie în tranziţie 19802000

27,954,9

21,217,4

40,927,7

Sursa: Handbook of International Trade and Development Statistics, NY, 2000.

Comerţul ţărilor dezvoltate se derulează, într-o măsură crescân-dă, reciproc, situându-se în anul 2000, ca pondere în comerţul internaţional, la circa 73%. În cazul produselor industriei prelucrătoare, peste 73% din exporturi se derulează între ţările dezvoltate. Dar tot acest grup de ţări este şi principalul partener comercial atât al ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi al ţărilor cu economie în tranziţie.

Tot o formă de „autarhie colectivă” este reflectată şi în comerţul intraregional, adică între statele din aceeaşi organizaţie comercială sau zonă. Astfel, comerţul reciproc dintre ţările UE reprezintă peste 62% din comerţul mondial, iar diferenţa de 38% se derulează cu „restul” statelor

37

lumii; comerţul reciproc dintre statele din sistemul de coopera-re Asia-Pacific are o pondere de 73%, ţările din Acordul de liber schimb nord-american deţin 48%.17

Deci, comerţul internaţional este dominat de ţările dezvoltate, ţările din trei regiuni, numite Triadă, şi anume UE, SUA şi Japonia, de-ţinând împreună circa 60% din valoarea comerţului mondial cu mărfuri.

În schimb, 6 regiuni în curs de dezvoltare numite şi „dragonii Asiei” – Hong Kong (R.P. Chineză), Coreea de Sud, Singapore, Taiwan (provincie a Chinei), Malaysia şi Thailanda au un export de mărfuri însumat de aproape 800 mld.dolari şi de servicii de circa 350 mld. dolari, deţinând, deci, peste 11% din comerţul mondial. Ţările în curs de dezvoltare exportatoare de ţiţei au o valoare însumată a exportului lor de mărfuri de circa 220 mld.dolari. Atunci când ne referim la comerţul ţărilor în curs de dezvoltare, ponderea principală a acestuia se concentrează în două grupe de ţări: „dragonii asiatici” şi ţările exportatoare de petrol, care reprezintă circa 15% din comerţul mondial şi aproape un sfert din totalul comerţului ţărilor în curs de dezvoltare.

Se cuvine să facem câteva observaţii nu globale sau pe grupe de ţări, ci privind principalele ţări exportatoare şi importatoare de mărfuri.

Tabelul nr. 3.7. Primele 10 ţări exportatoare şi importatoare din lume, în anul 2004

Locul în exporturi

Ţări exportatoare Pondere în comerţul mondial (%)

Locul înimporturi

Ţăriimportatoare

Pondere în exporturile mondiale

1 Germania 10,1 1 SUA 17,22 SUA 9,7 2 Germania 7,93 Japonia 6,3 3 China 5,44 China 5,9 4 Japonia 5,15 Franţa 4,9 5 Marea Britanie 5,06 Italia 4,2 6 Franţa 4,97 Marea Britanie 4,1 7 Italia 3,88 Canada 3,7 8 Belgia 3,39 Olanda 3,5 9 Canada 3,210 Belgia 3,4 10 Olanda 3,1

Sursa: Handbook of Statistics Report, ONU, NY, 2004.

Din tabelul nr. 3.7 rezultă că primele 3 ţări exportatoare din lume, ca pondere, sunt Germania (10,1%), SUA (9,7%) şi Japonia (6,3%). În ce priveşte locul 4 în lume, el este deţinut de China, cu o pondere de 5,9% în comerţul mondial.

5. Organisme şi reglementări comerciale. OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului)

O dată cu înfiinţarea, în 1995, a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), relaţiile comerciale dintre statele lumii au început să se deruleze într-un cadru instituţional, OMC având statutul de orga-nizaţie internaţională. Actul său de naştere a fost tocmai Actul final al Rundei Uruguay, semnat de miniştrii ţărilor participante la reuniunea de la Marrakech, la 14 aprilie 1994. Acţiunile acestei organizaţii, care este continuatoarea fostului GATT18, se desfăşoară pe un teritoriu mult mai vast, cu un număr mult mai mare de membri, sub incidenţa OMC fiind atrase pe lângă comerţul internaţional cu mărfuri şi comerţul cu servicii, precum şi cel cu drepturi de proprietate intelectuală. Cartierul general al OMC/WTO este la Geneva în Elveţia şi cuprinde la momentul de faţă 148 de ţări membre (situaţie la 31 oct. 2004), un staff de 630 de persoane (secretariat staff), iar ca director general îl are pe Dr. Supachai Panitchpakdi (2002-2005).

OMC a fost creată drept for internaţional pentru negocierile co-merciale multilaterale, îndeplinind următoarele funcţii principale:

17 Statistiques du commerce internationale, OMC, Geneva, 2000.18 Bernard Hoekman & Michel Hostecki, From G.A.T.T. to W.T.O., în The Political Economy of the World Trading System, Oxford University Press, 1995, p. 172.38

1) rezolvarea diferendelor comerciale;2) controlarea politicilor comerciale naţionale;3) ţinerea sub administrare şi punerea în execuţie a acordurilor comerciale multilaterale şi

plurilaterale, încheiate între statele membre;4) dialogul şi cooperarea cu celelalte instituţii internaţionale pentru crearea politicilor

economice la scară mondială;5) funcţia de forum important pentru negocierile comerciale dintre statele lumii;6) acordarea de asistenţă tehnică şi de instruire ţărilor în curs de dezvoltare19.O sarcină dintre cele mai importante ale OMC este aceea de a crea un sistem mondial al

comerţului multilateral, prin atragerea statelor lumii, care sunt autonome, mai ales, în ceea ce priveşte elaborarea şi aplicarea propriei politici comerciale. Pentru ca un stat să adere la OMC, el este mai întâi examinat din punct de vedere al politicii şi practicilor sale comerciale, compromisurilor şi concesiilor privind accesul la pieţele bunurilor şi serviciilor, legislaţiei privind garantarea drepturilor de proprietate intelectuală ş.a., dar şi din punctul de vedere al celorlalte măsuri ce se regăsesc în politica comercială a unui guvern.

Un principiu de bază, semnificativ, în cadrul activităţii OMC este transparenţa, instrumentul garantării acesteia constând în notificările pe care fiecare membru le face la OMC şi care sunt examinate de către organele ei competente. Pentru statele membre ale OMC, există 175 de prevederi privind notificarea în sfera comerţului cu măr-furi şi încă 40 de prevederi în sfera comerţului cu servicii şi a celui având ca obiect drepturile de proprietate intelectuală.

România este membră a OMC (fostul GATT) încă din 1971 şi a avut următoarele avantaje ca urmare a dobândirii acestui statut: a bene-ficiat de tratamentul naţiunii celei mai favorizate; au fost îndepărtate toate restricţiile discriminatorii faţă de exporturile româneşti; a fost obţinut un regim tarifar mai stabil din partea celorlalte părţi contractante (nu puteau fi retrase în mod unilateral concesiile tarifare acordate, ci numai pe bază de consultări prealabile pentru a se găsi soluţii avantajoa-se ambelor părţi); a ajutat la dezvoltarea relaţiilor ţării noastre pe linie de comerţ exterior; a contribuit la creşterea accesului exporturilor româ-neşti pe pieţele externe şi la sporirea veniturilor din export20.

OMC (WTO – The World Trade Organization), ca singură organizaţie internaţională care activează pe plan global în ceea ce priveşte reglementarea regulilor comerciale dintre naţiunile lumii, oferă statelor o serie de beneficii, unele dintre ele foarte bine ştiute, altele însă nu atât de evidente. Cele mai importante 10 beneficii aduse de această organizaţie statelor membre sunt următoarele: 1) sistemul ajută la promovarea păcii; 2) disputele comerciale dintre state sunt manipulate constructiv; 3) regulile impuse de sistem fac viaţa mai uşoară pentru toţi; 4) desfăşurarea unui comerţ mai liber taie din costurile existenţiale de zi cu zi; 5) sistemul furnizează o mai mare ofertă de produse şi calităţi; 6) comerţul duce la creşterea veniturilor; 7) comerţul stimulează creşterea economică; 8) principiile de bază din sistemul comercial fac viaţa mult mai eficientă; 9) guvernele sunt protejate împotriva („lobbing”) influenţei parlamentare; 10) sistemul încurajează o bună guvernare a ţărilor participante în tranzacţiile comerciale. Însă, pe de altă parte, OMC (WTO) este privită de critici şi ca o unealtă dictatorială a celor bogaţi şi puternici, care vor să distrugă locurile de muncă, care ignoră plângerile şi starea de sănătate ale populaţiei, starea de mediu ambiant, dar şi dezvoltarea naţiunilor. Sunt toate acestea adevărate?! Bineînţeles că nu. Cei ce critică OMC-ul, se bazează, de cele mai multe ori, pe neînţelegeri fundamentale ale felului în care această instituţie funcţionează.

Totuşi, printre cele mai importante 10 neînţelegeri ale funcţionării sistemului se numără următoarele: 1) OMC-ul dictează politica statală; 2) sistemul este pentru un comerţ liber indiferent de cost; 3) interesele comerciale iau prioritatea celor de dezvoltare; 4) interesele comerciale sunt mai importante ca cele ale protejării mediului ambiant; 5) inte-resele comerciale sunt puse în faţa 19 Adrian Constantinescu, Organizaţia Mondială de Comerţ, de la Hanovra la Marrakech, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.123.20 Octavian Ghe. Botez, Comerţ internaţional şi politici comerciale. Politica comercială externă a României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p.155.

39

celor ce se ocupă de sănătatea şi siguranţa populaţiei; 6) OMC-ul duce la distrugerea locurilor de muncă, înrăutăţind starea de sărăcie a populaţiei; 7) ţările mai mici sunt lipsite de putere în cadrul sistemului; 8) OMC-ul este unealta celor mai puternice influenţe parlamentare; 9) ţările mai slabe din punct de vedere comercial sunt forţate să se alăture OMC-ului; 10) OMC-ul este o instituţie nedemocratică.21

Cu toate acestea însă, OMC-ul a sprijinit şi sprijină în continuare în mod deosebit ţările în curs de dezvoltare a căror politică comercială este orientată în direcţia deschiderii pieţelor şi reducerii intervenţiei statului, înlesnindu-le un acces lărgit al exporturilor lor pe pieţele naţiunilor industrializate şi garantându-le că nu vor apărea noi bariere pe aceste pieţe22.

În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de Runda Uruguay, un prim rezultat al acesteia a constat în reducerea nivelului general al taxelor vamale, în medie cu 40%, şi în consolidarea taxelor vamale la o serie de produse pentru a-i asigura pe exportatori că nivelul impunerii tarifare nu va creşte în viitor (de exemplu, importurile de produse prelucrate ale ţărilor în curs de dezvoltare care se bucură de taxe va-male consolidate au crescut în ceea ce priveşte ponderea lor în totalul importurilor acestor ţări, de la 13 la 61%)23.

Un alt rezultat notabil cu care s-a încheiat Runda Uruguay îl re-prezintă înlăturarea barierelor netarifare din calea comerţului dintre naţiuni, precum şi eliminarea treptată (pe o perioadă de 4 ani)24 a res-tricţiilor voluntare la export, constituind un pas înainte în direcţia eli-minării „barierelor opace” din calea comerţului.

Rezultate remarcabile s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte înlă-turarea altor două categorii de bariere netarifare: taxele de retorsiune şi subvenţiile. Însă cea mai dificilă problemă au constituit-o şi o con-stituie măsurile antidumping, care nu pot fi controlate, ele scăpând deseori şi de sub tutela OMC. Privitor la taxele compensatorii şi la subvenţii, Runda Uruguay impune măsuri mai stricte decât cele adop-tate cu ocazia Rundei Tokyo, statele convenind asupra scăderii presiu-nilor politice în vederea acordării de subvenţii, precum şi asupra reducerii sumelor cheltuite în acest sens.

Pe de altă parte, conform Studiului Secretariatului OMC publicat în aprilie 2001 sub denumirea: „Accesul la pieţe: probleme nerezol-vate”, ultimul ciclu de negocieri comerciale multilaterale (cunoscut sub numele de Runda Uruguay) a permis o liberalizare considerabilă a comerţului mondial, dar a menţinut în continuare importante obstacole în calea acestuia, inclusiv în demersurile care prezintă interes pentru ţările în curs de dezvoltare, cum ar fi, spre exemplu, produsele agricole şi produsele textile.

Mike Moore, directorul general din 2001 al OMC, a afirmat că studiul menţionat indică faptul că OMC mai are încă multe de realizat, iar una dintre cele mai importante căi de atenuare a numeroaselor obstacole care continuă să afecteze comerţul internaţional şi, implicit, potenţialul de dezvoltare al ţărilor membre este începerea unei serii de negocieri comerciale multilaterale de o anvergură mai mare.

De aceeaşi părere este şi directorul general din 2005 al OMC, Dr. Supachai Panitchpakdi, care, pe lângă cuvintele frumoase şi de laudă la adresa organizaţiei, aduse cu ocazia aniversării în 2005 a 10 ani de funcţionare a acesteia, a evidenţiat şi unele preocupări cu care se confruntă în momentul de faţă acest sistem comercial global.

El a spus că „au fost numeroase realizări importante în cadrul sistemului comercial multilateral de-a lungul ultimului deceniu, însă rămân nerezolvate o serie de provocări, printre care includem şi definitivarea negocierilor din Agenda de Dezvoltare Doha pentru care cerem sprijinul activ şi suportul din partea tuturor celor care vor să ne ajute”. Lansată în capitala Quatarului, Doha, în noiembrie 2001, această rundă de negocieri era destinată în mod explicit ajutorării ţărilor sărace. Scopul ei declarat era de a coborî barierele comerciale în acele sectoare vizate cu precădere de aceste state, în special agricultura. O analiză a Băncii Mondiale afirmă că o finalizare cu succes a

21 Sursa www.wto.org22 Rudiger Dornbush, The Case for Trade Liberalization in Developing Countries, în International Economics and International Economic Policy, McGrow-Hill, 1995, p. 217.23 UNIDO, Global Report 1995, Oxford University Press, p.12.24 Idem, p. 16.40

Rundei Doha ar ridica veniturile globale cu 500 mld. USD anual până în 2015. Peste 60% din aceste câştiguri ar merge către ţările sărace, ajungând la scoaterea din mizerie a peste 144 de milioane de oameni.25

Pe de altă parte, Studiul Secretariatului OMC din 2001 analiza situaţia comerţului internaţional prin prisma accesului la pieţe, aşa cum s-a conturat aceasta după terminarea Rundei Uruguay, în trei domenii, şi anume: a) taxele vamale care se aplică produselor indus-triale, b) agricultura şi c) serviciile. În prezent, agricultura şi serviciile constituie obiectul unei noi serii de negocieri comerciale multilaterale, declanşată la începutul anului 2000, în concordanţă cu deciziile luate în acest sens de către ţările membre ale OMC cu prilejul încheierii Rundei Uruguay.

Aspectele esenţiale reliefate în Studiul Secretariatului OMC din 2001 au fost următoarele26:1) Taxele vamale aplicabile produselor industriale în multe ţări sunt consolidate la niveluri

sensibil superioare taxelor vamale efectiv aplicate, diferenţa dintre taxele medii consolidate şi cele efectiv aplicate depăşind 30% în anumite cazuri. Deci, este clar că, în asemenea circumstanţe, consolidarea nu contribuie deloc la previ-zibilitatea taxelor vamale efectiv aplicate. Tocmai din acest motiv, în cadrul Rundei Uruguay, s-a pus un accent deosebit pe consolidarea într-o proporţie cât mai apropiată de 100% a tarifelor vamale naţionale.

2) Nivelul mediu al taxelor vamale consolidate aplicabile produselor industriale în ceea ce priveşte cele 42 de ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare se situează între 1,8%şi 59%*.

3) Ponderea liniilor tarifare aplicabile produselor agricole supuse unor taxe vamale consolidate superioare nivelului de 100%, în cazul ţărilor asiatice care fac parte din eşantionul de ţări studiate, se află între 0% şi 69%, în timp ce limitele respective se află între 1% şi 45% în cazul ţărilor europene.

4) Eliminarea taxelor vamale aplicate produselor din domeniul tehnologiilor informaţiei este prevăzută în Acordul din domeniul tehnologiei informaţiei, la care participă un număr de 47 ţări membre ale OMC şi 5 ţări cu statut de observator. În prezent, aceste ţări deţin laolaltă o pondere de 93% din comerţul mondial cu acest gen de produse.

5) În ceea ce priveşte serviciile, principalele două moduri de furnizare a serviciilor – sub aspectul angajamentelor de liberalizare asumate de către ţările membre – sunt: modul 1 (respectiv, furnizarea peste graniţă a serviciilor) şi modul 3 (prezenţă comercială). Eforturile de negociere ale ţărilor membre s-au concentrat până la ora actuală în mod prioritar asupra modului 3 de furnizare a serviciilor, care presu-pune efectuarea de investiţii externe directe. Există posibilitatea ca, în contextul actualelor negocieri din sfera serviciilor, accentul să fie pus într-o măsură mai mare asupra asumării unor angajamente vizând modul 1, şi aceasta în condiţiile în care comerţul electronic cunoaşte o expansiune deosebit de dinamică şi se desfăşoară în cea mai mare parte prin intermediul acestui mod de eliberare a serviciilor.

6) Dintr-un număr de 160 subsectoare de servicii pentru care ţă-rile membre pot opta pentru a le înscrie pe listele lor de angajamente specifice în vederea liberalizării – conform Acordului General pentru Comerţul cu Servicii (GATS) – o ţară membră este considerată „tipi-că” dacă are contractate în medie angajamente de liberalizare doar pentru un număr de 25 de subsectoare.

7) Cele 36 de ţări care au aderat la OMC în perioada 1996 – 2004 şi-au asumat angajamente de liberalizare mult mai importante în subsectoarele de servicii vizate decât membrii actuali cu un nivel comparativ de dezvoltare*.25 Sursa: „Cancun: poticnit, globalizarea trecea”, articol de Angelica Lazăr, „Revista Tribuna Economică”, nr.48/2005.26 Agnes Ghibuţiu, Menţinerea unor obstacole importante în calea co-merţului internaţional, în „Buletin de informare economică operativă”, nr. 41/2001, IEM, Bucureşti.* Consolidarea semnifică angajamentul asumat în decursul negocierilor comerciale de către o ţară membră de a stopa la un anumit nivel maxim taxele vamale sau, cu alte cuvinte, taxa vamală aplicabilă efectiv nu poate depăşi nivelul maxim consolidat. Ea poate fi, însă, inferioară nivelului consolidat, dar existenţa unei discrepanţe între cele două niveluri este de natură să afecteze stabilitatea şi previzibilitatea regimului vamal aplicabil schimburilor comerciale.* În ordine alfabetică, au încheiat procesul de aderare la OMC în anul 2004, ridicând la 36 numărul total al ţărilor care au devenit membre ale OMC după 1995, următoarele state: Albania (2000), Angola (1996), Armenia (2003), Benin (1996), Bulgaria (1996), Cambodgia (2004), Ciad (1996), China (2001), Congo (1997), Croaţia (2000), Ecuador (1996), Estonia (1999), Fiji (1996), Macedonia (2003), Gambia (1996), Georgia (2000), Grenada (1996), Haiti (1996), Iordan (2000), Kyrgystan (1998), Letonia (1999), Lituania (2001), Moldova (2001), Mongolia (1997), Nepal (2004), Nigeria

41

Concluziile esenţiale care se desprind din Studiul elaborat de Secretariatul OMC sunt următoarele:

a) accesul la pieţele ţărilor în curs de dezvoltare devine din ce în ce mai important prin prisma exportatorilor din celelalte ţări în curs de dezvoltare;

b) odată ce există posibilităţi pentru încheierea unor acorduri reci-proc avantajoase în cadrul negocierilor prevăzute în domeniul agricultu-rii şi al serviciilor, aceste posibilităţi sunt cu atât mai numeroase, cu cât sunt puse în aplicare taxele vamale aplicabile produselor industriale;

c) produsele care prezintă cel mai mare interes pentru ţările cel mai puţin dezvoltate – produsele agricole, ca şi produsele textile şi alte produ-se prelucrate intensiv cu forţa de muncă – fac parte din acele categorii de produse în cazul cărora se manifestă gradul cel mai ridicat de protecţie pe pieţele partenerilor lor comerciali actuali şi potenţiali, indiferent dacă este vorba de ţările dezvoltate sau de ţările în curs de dezvoltare;

d) Runda Uruguay a contribuit într-o mare măsură la liberalizarea comerţului, dar situaţia conturată după această rundă prezintă, totuşi, numeroase distorsiuni27.

6. Politici comerciale

Politica monetară este o componentă importantă a politicii economice generale a unei ţări. Ea constă în acţiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii, în scopul stabilizării macroeconomice.

Controlul masei monetare sau al ratei dobânzii urmăreşte stimularea creşterii economice, stabilitatea preţurilor, reducerea a ratei inflaţiei, astfel încât să se ajungă la utilizarea cât mai bună a factorului muncă, la echilibrul balanţei de plăţi externe.

Politica comercială, ca atribut al statelor, este o componentă esenţială a politicilor economice şi vizează aria relaţiilor economice şi comerciale externe ale acestora.

Definită pe larg, politica comercială include reglementările adoptate de către un stat pe linie administrativă, juridică, bugetară, fiscală, financiară, bancară, valutară etc. cu scopul de a impulsiona sau a limita schimburile comerciale externe cu alte state şi de a proteja pro-pria economie de o eventuală concurenţă provenită din exterior28.

Dintre obiectivele urmărite în cadrul politicii comerciale putem enumera, cu prioritate, următoarele:

a) obiective pe termen lung;b) obiective pe termen mediu şi scurt.Obiectivul principal pe termen lung urmărit de state prin inter-mediul instrumentelor şi

măsurilor de politică comercială îl constituie impulsionarea dezvoltării economiei naţionale, a exporturilor, reglementarea importurilor, venind astfel în sprijinul propriei economii.

Politica comercială, prin conţinutul şi reglementările sale, îndeplineşte patru funcţii esenţiale, şi anume:

1) promovarea exporturilor prin dezvoltarea relaţiilor economice cu străinătatea;2) reglementarea importurilor printr-o politică tarifară adecvată;3) înfăptuirea unui echilibru al balanţei comerciale şi de plăţi externe;4) creşterea rezervelor valutare naţionale.Ca obiective pe termen mediu şi scurt pe care statele le pot monitoriza prin intermediul

instrumentelor şi măsurilor de politică co-mercială se pot enumera: reorientări în distribuţia geografică a schimburilor comerciale (dezvoltarea de schimburi comerciale cu state şi regiuni ale lumii care convin din punct de vedere al condiţiilor comer-ciale şi diminuarea acestor schimburi în (1996), Oman (2000), Panama (1997), Noua Guinee (1996), Qatar (1996), Rwanda (1996), Saint Kitts and Nevis (1996), Insulele Solomon (1996), Taipei China (2002), Emiratele Arabe (1996). OMC are în prezent 148 de membri.27 Agnes Ghibuţiu, Menţinerea unor obstacole importante în calea comerţului internaţional, în „Buletin de informare economică operativă”, nr. 41/2001, IEM, Bucureşti.28 Nicolae Sută, Comerţ internaţional şi politici comerciale contempo-rane, vol.I, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1999, p. 95.42

relaţiile cu altele); îmbunătăţi-rea structurii schimburilor comerciale externe; sporirea puterii de cumpărare a exporturilor prin creşterea raportului de schimb ş.a. Bi-neînţeles, ponderea acestor obiective este diferită, de la stat la stat, şi aceasta datorită în principal condiţiilor interne şi internaţionale în care se desfăşoară schimburile comerciale.

În afară de reglementările relaţiilor economice dintre state pe plan bilateral29, la nivel subregional sau regional, care au existat încă din perioada postbelică, au apărut şi s-au dezvoltat, în perioada imediat postbelică, o serie de relaţii economice multilaterale, bazate pe acor-duri, prin care se încerca să se imprime anumite reguli şi principii de folosire a instrumentelor şi măsurilor de politică comercială în relaţiile dintre ele. Aşa au luat fiinţă, mai întâi, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi, apoi, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

În ultimele trei decenii, însă, a existat o puternică tendinţă de regionalizare a schimburilor, mai ales prin proliferarea grupărilor economice integraţioniste, paralel cu nerespectarea destul de frecventă a unor principii şi reguli stabilite prin anumite acorduri şi coduri de conduită privind folosirea acestor instrumente în relaţiile economice reciproce30.

În mod frecvent, în cadrul politicii comerciale se utilizează trei mari categorii de instrumente şi măsuri, primele două vizând cu preponderenţă importul, iar ultima exportul:

1) instrumente şi măsuri de natură tarifară sau vamală;2) instrumente şi măsuri de natură netarifară, inclusiv paratarifară;3) instrumente şi măsuri de natură promoţională, de promovare şi de stimulare a exporturilor.Statele lumii sunt nevoite, în prezent, să se protejeze de concurenţa internaţională mai intens

decât o făceau în trecut, astfel încât asistăm la o escaladare a protecţionismului, şi nu la o diminuare a lui.

Deşi se ştie că, prin intermediul comerţului liber dintre naţiuni, resursele sunt cel mai eficient utilizate la nivel internaţional şi că prin folosirea avantajului comparativ se realizează o maximizare a produc-ţiei mondiale – statele asigurându-şi un consum superior celui pe care şi l-ar permite într-un regim de autarhie –, totuşi există pe plan in-ternaţional foarte multe întreprinderi care se confruntă în principal cu pierderi de venituri şi de locuri de muncă, urmare a concurenţei pe care o exercită importurile pe piaţa naţională31.

Acest tip de restricţii din partea statelor, rezultând din modul în care ele se implică în reglementarea relaţiilor economice cu străinăta-tea, poartă denumirea generică de instrumente publice în calea comerţului, de care ne vom ocupa în continuare. Denumite şi politici vamale, ele se definesc ca reglementări adoptate de stat, care vizează intrarea sau ieşirea în / din ţară a mărfurilor şi care impun controlul mărfurilor şi mijloacelor de transport la trecerea frontierei de stat, precum şi îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale sau impunerea vamală.

Politica vamală, pentru a se putea realiza, necesită o serie de instrumente, dintre care cele mai importante sunt:

a) tarifele vamale, care conţin taxele vamale aplicate la mărfu-rile importate sau – mai rar – exportate;

b) legile vamale;c) codurile vamale;d) regulamentele vamale.Impunerea vamală, ca principală componentă a politicii vamale, îndeplineşte trei funcţii, şi

anume:1) protecţionistă, protejând economia naţională de concurenţa străină, neloială, prin taxa

vamală care se percepe la importul de măr-furi, ceea ce măreşte preţul mărfii importate şi micşorează concurenţa mărfii importate în raport cu produsele fabricate pe plan intern;

29 Paul Krugman, Is bilateralism bad?, în International Trade and Trade Policy, edited by Helpman and Razin, Massachusetts Institute of Technology, 1991, p.12.30 Paul Krugman, The Narrow and Broad Arguments for Free Trade, în „American Economic Review”, May 1993, p. 362.31 Paul Krugman, Is Free Trade Passe?, în International Economics and International Economic Policy, Mc Grow-Hill, 1995, p.24.

43

2) fiscală, taxele vamale constituind o sursă de venit la bugetul statului;3) de negociere, aceasta însemnând că statele pot încheia acor-duri bi sau multilaterale în care

să fie incluse concesii vamale ce pot stimula schimburile comerciale reciproce.A) Taxele vamale şi rolul lor în economieTaxele vamale sunt un instrument important al politicii comer-ciale de natură fiscală,

constituindu-se din impozitele indirecte perce-pute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective32. Pentru bugetul statului, ele reprezintă o sursă de venit.

Adevăratul scop pentru care sunt percepute aceste taxe este, însă, protejarea anumitor industrii sau sectoare ale economiei naţionale. În prezent, importanţa acestui tip de taxe este în scădere, guvernele preferând să utilizeze preponderent măsurile netarifare pentru a-şi proteja economia de concurenţa străină.

a) Taxele vamale, din punct de vedere al obiectului impunerii, pot lua următoarele forme: de import, de export şi de tranzit.

Cel mai des utilizate pe plan internaţional, practicându-se pe perioade lungi de timp, sunt taxele vamale de import, care sunt perce-pute la mărfurile importate atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare, ele protejând astfel produsele naţionale faţă de concurenţa produselor străine importate. Acest tip de taxe se stabi-leşte de obicei, prin negocieri bi sau multilaterale între state şi are, în general, un nivel mai ridicat decât celelalte două tipuri de taxe.

Neavând o răspândire atât de largă pe plan mondial ca şi cele anterioare şi executându-se pe perioade mai scurte de timp, taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci când acestea sunt exportate. În afară de scopul final, acest tip de taxe mai urmăreşte şi alte obiective, cum ar fi: limitarea exportului unui stat cu o pondere însemnată în exportul mondial al unui produs pentru a impulsiona şi a forţa creşterea preţului produsului respectiv; descurajarea exportului unei mărfi (în general, o materie primă deficitară sau un produs strategic) pentru ca ea să poată fi folosită preponderent în interiorul graniţelor ţării, în scopuri naţionale.

Urmărind doar să majoreze veniturile fiscale şi având un nivel destul de redus, taxele vamale de tranzit se percep de către stat asupra mărfurilor străine care traversează (tranzitează) teritoriul său vamal. Nivelul lor atât de scăzut se datorează, în principal, faptului că statele doresc să stimuleze tranzitul pe propriul teritoriu, aceasta fiind pentru ele o sursă de venituri însemnată ca urmare a utilizării căilor şi mijloacelor de transport, a depozitelor, a porturilor etc.

b) După scopul impunerii, taxele vamale se pot clasifica în: taxe vamale cu caracter protecţionist şi taxe vamale cu caracter fiscal.

Taxele vamale cu caracter protecţionist sunt, în general, per-cepute la un nivel ridicat şi urmăresc, în principal, protejarea pieţei interne de concurenţa străină, reducând forţa concurenţială a mărfu-rilor importate.

Taxele vamale cu caracter fiscal au, în genere, un nivel redus, iar unicul lor scop este obţinerea de venituri pentru bugetul statului.

c) În ceea ce priveşte modalitatea de calculare şi percepere a taxelor vamale, acestea se pot împărţi în trei categorii, şi anume: taxe vamale speci-fice, taxe vamale ad-valorem şi taxe vamale compuse sau mixte.

Taxa vamală specifică se exprimă sub forma unei sume (cifre absolute) în moneda ţării respective (de exemplu: 1000 u.m. – USD, EUR, JPY, RON etc. – pentru o maşină importată, pentru o tonă de orez importată, pentru fiecare tonă de petrol importată ş.a.m.d.) şi este percepută de către stat asupra unei unităţi fizice (m2, m3, vagon, tonă, bucată etc.) din produsul importat sau exportat, indiferent de preţul acestuia.

Taxa vamală ad-valorem, cel mai vechi şi răspândit tip de taxă cunoscut şi folosit în comerţul pe plan mondial, se exprimă ca un pro-cent fix din valoarea mărfii importate sau exportate şi este percepută de către stat asupra valorii vamale a mărfurilor respective (de exemplu: 15% din valoarea vamală a unei tone de cărbune, a unui tractor, a unui automobil etc.). Valoarea 32 N.Sută, D.Miron, S. Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p.83.44

vamală a bunului importat sau exportat se calculează prin transformarea preţului mărfii, exprimat într-o valută, în moneda naţională la un curs de referinţă. Valoarea vamală se exprimă numai în moneda ţării importatoare sau exportatoare, după caz.

Taxa vamală ad-valorem asigură o protecţie mai eficientă la im-portul produselor prelucrate, deoarece gradul de protecţie creşte pe măsura creşterii preţului şi a valorii adăugate.

Taxa vamală compusă sau mixtă este o combinaţie între taxa specifică şi taxa ad-valorem, percepându-se atunci când primele două nu sunt suficient de eficiente ca mijloc de protecţie. Ea se percepe sub forma unei taxe vamale ad-valorem, la care se mai adaugă şi o taxă vamală specifică atunci când preţurile înregistrează scăderi semnificative. Acest tip de taxă se percepe doar temporar.

d) În funcţie de modul în care statul le stabileşte, taxele vamale pot fi: convenţionale sau contractuale, preferenţiale sau de favoare, de răspuns sau de retorsiune şi autonome sau generale.

Taxele vamale convenţionale sau contractuale se percep de către stat asupra mărfurilor provenind din ţările care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate, convenită prin acordurile bi sau multilaterale încheiate, taxe care sunt mult mai reduse şi care au făcut în prealabil obiectul unor negocieri tarifare în cadrul GATT sau OMC.

Taxele vamale preferenţiale sau de favoare au proliferat în perioada postbelică şi se mai percep şi astăzi. Ele sunt foarte reduse, uneori chiar nule, şi se stabilesc pe baza unui regim de favoare între anumite ţări, neputându-se extinde şi la celelalte state. Ele se aplică asupra tuturor sau numai asupra anumitor mărfuri importate din anu-mite ţări cu regim de favoare, de regulă, ţări în curs de dezvoltare.

Taxele vamale de răspuns sau de retorsiune se percep de că-tre stat asupra mărfurilor importate din acele ţări care se dovedeşte că au dus o politică comercială neloială, adică de dumping sau de subvenţionare a exporturilor. Ele se percep ca taxe vamale suplimentare. Taxele anti-dumping se percep nedepăşind însă ca nivel marja de dumping ce se stabileşte prin diferenţa dintre preţul internaţional şi preţul de dumping cu care s-a încercat penetrarea pe o anumită piaţă33.

Taxele compensatorii, ce se percep peste cele în vigoare, nu pot nici ele depăşi nivelul subvenţiei care s-a dovedit că a fost acordată ca o primă directă la export.

Taxele vamale autonome sau generale au un nivel foarte ridi-cat, importul mărfurilor fiind deseori prohibitiv; ele se percep şi se sta-bilesc de către state în mod independent pentru acele mărfuri ce provin din ţările cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri comerciale bi sau multilaterale, în relaţiile cu aceste state neaplicându-se clauza naţiunii celei mai favorizate. Acest tip de taxe reprezintă o barieră des-tul de puternică în calea schimburilor comerciale dintre state.

B) Costurile şi efectele contradictorii ale taxelor vamaleÎn afară de efectul benefic, protecţionist, pe care îl au taxele vamale, ca sursă de venit la

bugetul statului, ele pot avea şi efecte negative asupra echilibrului pieţei interne, acţionând asupra preţurilor bunurilor importate. Astfel, crescând preţul unui bun importat, ca urmare a perce-perii taxei vamale, se produce o restrângere a cererii pe plan intern pen-tru acel produs din partea unei grupe semnificative a consumatorilor. Dar, pe de altă parte, se modifică structura şi mărimea ofertei agregate, diminuându-se astfel importurile şi stimulându-se producţia internă. Acest gen de modificări are consecinţe asupra economiei naţionale în ansamblu, în ultimă instanţă asupra bunăstării naţiunii.

Efectivele negative sectoriale, pe grupe de consumatori, precum şi efectul global, asupra economiei naţionale în ansamblu, trebuie tra-tate diferenţiat, şi anume în funcţie, în primul rând, de puterea econo-mică şi, apoi, de mărimea unei naţiuni, precum şi de ponderea ei pe piaţa internaţională a produsului supus taxelor vamale34.

Pentru statele mici, cu o putere economică redusă, care nu pot influenţa cererea şi oferta mondială – ponderea lor fiind nesemnificativă –, efectele taxelor vamale nu pot fi decât negative, afectând frecvent nivelul general de bunăstare al marii mase de consumatori.

33 Sajal Lahiri, Jeffrey Shein, An Optimal Dumping, în „The Economic Journal”, septembrie 1990, p. 127.34 Sorin Burnete, Comerţ internaţional. Teorii. Modele. Politici, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 156.

45

În cazul statelor lumii sau grupurilor de naţiuni cu putere economică mare şi cu o pondere însemnată pe piaţa mondială a anumitor bunuri, se poate vorbi de o situaţie oarecum privilegiată, fiind bine ştiut că impunerea de către o naţiune mare a unei taxe vamale la importul unui bun determină, cu o mare probabilitate, scăderea preţului extern al bunului respectiv, acest lucru echivalând cu o îmbunătăţire a termenilor schimbului pentru ţara care a adoptat măsura respectivă.

Indiferent, însă, de mărimea naţiunii şi de puterea ei economică, taxele vamale pot avea serioase implicaţii în economie, generând o serie de efecte, cu o intensitate mai mică sau mai mare, care se propagă în direcţii diferite, afectând în mod inegal şi distinct industriile şi sectoarele de activitate, grupările socio-economice şi, în cele din urmă, naţiunea în ansamblul ei.

C) Tarifele vamaleTarifele vamale sunt instrumente de politică comercială admise de că-tre OMC, cu ajutorul

cărora se protejează piaţa internă de concurenţa străină, cu condiţia să nu fie prohibitive. Tot pe baza lor se pot negocia concesii tari-fare sau se pot institui câteodată măsuri de discriminare în relaţiile comerciale cu anumite state, în afara regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Tariful vamal se prezintă sub forma unui catalog, care include nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum şi taxele vamale percepute asupra fiecărui produs sau fiecărei grupe de produse. Uneori, aceste tarife mai cuprind şi produsele scutite de impunerea vamală la im-portul sau exportul lor în cadrul teritoriului vamal al ţării respective35.

Pe plan internaţional, se folosesc următoarele două tipuri de tarife vamale: tarifele vamale simple şi tarifele vamale complexe sau compuse.

Tarifele vamale simple se folosesc cu precădere de către ţările în curs de dezvoltare, fiind prevăzute cu o singură coloană de taxe vamale pentru toate produsele supuse impunerii vamale, indiferent de unde provin. De obicei, se acţionează cu taxe vamale convenţionale sau preferenţiale.

Tarifele vamale complexe sau compuse sunt cele mai utilizate pe plan internaţional, fiind folosite de aproape toate categoriile ţărilor lumii, de la cele foarte dezvoltate la cele în curs de dezvoltare şi cele aflate în tranziţie la economia de piaţă. Acest gen de tarife este prevăzut cu două sau mai multe coloane de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor provenite din anumite ţări. Taxele vamale care se înscriu în aceste coloane pot fi: convenţionale, preferenţiale sau autonome.

Clasificarea mărfurilor în interiorul acestor tarife s-a făcut, de-a lungul timpului, după mai multe criterii, cum ar fi:

– originea mărfurilor (de exemplu: minerală, animală sau vegetală);– gradul de prelucrare a mărfurilor (de exemplu: materii prime, semifabricate, produse

finite);– criteriul combinat al originii şi gradului de prelucrare a mărfurilor ( de exemplu: materii

prime minerale).Primele nomenclatoare speciale de clasificare a mărfurilor au apărut încă din perioada după

cel de-al doilea război mondial. Astfel, Clasificarea tip standard pentru comerţul internaţional (CTCI) a fost elaborată de Biroul de Statistică al ONU, încă din anul 1950, existând şi astăzi, însă, cu o serie de modificări care s-au făcut pe par-cursul timpului şi având o clasificare pe cinci cifre (secţiuni, diviziuni, grupe, subgrupe şi poziţii tarifare). Acest sistem de clasificare permite ONU şi altor organizaţii să poată urmări, la nivel internaţional, evolu-ţia comerţului exterior al tuturor ţărilor lumii la principalii ei indicatori: volum valoric, dinamică, structură pe mărfuri, orientare geografi-că a importului şi exportului etc. Tot în anul 1950 a fost adoptată, la Bruxelles, din iniţiativa GATT (actuala OMC), Convenţia privind clasificarea mărfurilor în tarife vamale, luând naştere mai întâi Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (NVB) şi, ulterior, Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (NCCV). Şi acest tip de nomenclator s-a îmbunătăţit pe parcursul timpului, rămâ-nând însă la o clasificare pe doar patru cifre (secţiuni, capitole, poziţii şi subpoziţii tarifare).

35 Octavian Gh. Botez, Comerţ internaţional şi politici comerciale. Politica comercială externă a României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p. 29.46

Dar la aceste nomenclatoare nu au aderat toate statele lumii, du-pă cum se aşteptaseră promotorii lor, urmând să se elaboreze un no-menclator unic pe plan internaţional, care a şi apărut, de altfel, în 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală. El poartă denumirea de Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor şi are următoarele caracteristici de bază, esenţiale36:

1) se bazează pe cele două nomenclatoare apărute anterior: CTCI şi NCCV;2) clasificarea mărfurilor se face după criteriul combinat al ori-ginii şi gradului de prelucrare a

mărfurilor;3) are un caracter flexibil, putând fi utilizat atât pentru o formă prescurtată, cât şi pentru o

formă mai detaliată de clasificare;4) satisface în acelaşi timp necesităţile de codificare ale organismelor de statistică, ale

autorităţilor vamale, ale producătorilor, co-mercianţilor, cărăuşilor etc;5) facilitează derularea schimburilor comerciale internaţionale;6) facilitează strângerea, compararea şi analiza datelor statistice privind schimburile

economice internaţionale.În prezent, majoritatea statelor lumii, inclusiv România, au aderat la acest sistem de descriere

şi codificare a mărfurilor în tarifele vamale37.D) Zona sau teritoriul vamalSpaţiul geografic în interiorul căruia se aplică un anumit regim vamal şi o anumită legislaţie

vamală poartă denumirea de teritoriu vamal. Teritoriul vamal al unui stat, de obicei, coincide cu teritoriul său naţional. Există, însă, şi abateri de la această regulă, teritoriul vamal putându-se extinde sau restrânge.

Prin extinderea teritoriului vamal al unui stat înţelegem forma-rea unei uniuni vamale prin unirea a două sau mai multe state care convin asupra desfiinţării treptate sau dintr-o dată a barierelor tarifare şi netarifare în dezvoltarea relaţiilor comerciale reciproce, vizând toate bunurile sau numai o parte dintre acestea, şi a aplicării unei politici comerciale comune în relaţiile cu statele terţe. Tot în extinderea terito-riului vamal putem include şi constituirea de zone ale liberului schimb. Aceste zone sunt formate tot prin reunirea mai multor ţări care convin să elimine dintr-o dată sau treptat barierele de natură tarifară în relaţiile comerciale dintre ele, dar în relaţiile cu terţii nu îşi impun să ducă o politică comercială comună, fiecare ţară participantă păs-trându-şi independenţa în ceea ce priveşte politica sa comercială38.

Prin restrângerea teritoriului vamal al unui stat, denumită şi excludere sau exceptare vamală, se înţelege formarea unei zone libere prin exceptarea de la regimul vamal în vigoare a unei regiuni dintr-un stat naţional (o zonă comercială sau industrială, un port sau aeroport, o parte din acestea etc.), unde nu se percep taxe vamale la importul de mărfuri. În acest caz, graniţele vamale nu mai coincid cu cele ale statului, teritoriul vamal al statului fiind mai mic decât teritoriul său naţional. În interiorul acestor zone libere, mărfurile străine introduse în ţara respectivă sunt scu-tite de plata taxelor vamale şi se pot transforma, prelucra, selecta, recondiţiona, reambala, măsura etc. sau pot fi introduse în procesul productiv, după care, dacă se dau spre vânzare pe piaţa internă, vor fi supuse impunerii vamale ca şi mărfurile importate, iar dacă sunt destinate tranzitului sau exportului, ele rămân scutite de plata taxelor vamale de import sau de tranzit. Aceste zone libere au fost concepute pentru ca în interiorul lor să funcţioneze întreprinderi comerciale cu profil de import-export, întreprinderi industriale care să transforme produsele importate pentru a fi ulterior exportate, toate acestea fără perceperea de taxe vamale la importul de mărfuri şi fără impunerea de alte restricţii, dar cu respectarea legilor în vigoare existente în acele state pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.

36 Nicolae Sută, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol.I, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1999, p.103.37 Octavian Ghe. Botez, Comerţ intenaţional şi politici comerciale. Po-litica comercială externă a României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p.30.38 Frédéric Teulon, Comerţul internaţional, Editura Institutului European, Iaşi, 1997, p. 60.

47

Din această categorie nu pot lipsi, însă, antrepozitele vamale, care sunt, de fapt, depozitele unde se depun şi se păstrează mărfurile importate sau cele aflate în tranzit pe o perioadă bine delimitată de timp (maximum 2 ani), fără a se plăti taxele vamale de import, aceste mărfuri nefiind, însă, exceptate de la plata taxelor de antrepozitare39.

Măsurile şi instrumentele cu caracter netarifar denumite ge-neric bariere netarifare, sunt cel mai frecvent utilizate în prezent de către statele lumii în scopul protejării pieţelor interne de concurenţa din exterior. Ele au apărut începând cu deceniul opt al secolului XX şi implică totalitatea măsurilor şi reglementărilor de politică comercială (publice sau private) care au ca scop principal frânarea sau limitarea fluxului internaţional de bunuri şi servicii pentru apărarea pieţei interne de concurenţa străină, dar şi pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe. În timp ce taxele vamale tarifare s-au redus în urma rundelor de negocieri din cadrul OMC, cele netarifare au luat amploare, intensificându-se îngrijorător, ele fiind deseori şi greu de identificat40.

Instrumentele netarifare cel mai frecvent utilizate sunt: interdicţiile (prohibiţiile) la import, contingentele de export, subvenţiile, taxele anti-dumping şi compensatorii, restricţiile valutare la export ş.a. În general, aceste măsuri urmăresc micşorarea volumului importurilor şi încurajarea producţiei proprii, naţionale. În acelaşi timp, ele limitează accesul mărfu-rilor pe pieţele ţărilor dezvoltate, afectând astfel exporturile ţărilor în curs de dezvoltare şi ale celor în tranziţie la economia de piaţă.

Spre deosebire de măsurile tarifare, cele netarifare prezintă unele particularităţi, cum ar fi:a) prin formele pe care le îmbracă, urmăresc mărfurile din mo-mentul în care sunt exportate şi

până când ajung la consumatorul final;b) pot fi aplicate în domenii de activitate destul de variate;c) au o mare diversitate şi protejează diferenţiat mărfurile;d) sunt mai greu de cunoscut de către exportatori, gradul lor de protecţie şi de discriminare

evaluându-se cu o mare dificultate şi imprecizie de către aceştia;e) influenţează indirect volumul importurilor prin intermediul mecanismului preţurilor sau

prin crearea altor condiţii care să împiedice realizarea importurilor;f) pot influenţa direct volumul fizic al mărfurilor importate prin limitarea acestuia ş.a.În continuare, vom aborda barierele netarifare în conformitate cu clasificarea pe care o face

OMC (fostul GATT), şi anume:1) bariere netarifare de tipul restricţiilor cantitative la import şi la export;2) bariere netarifare care limitează importurile prin mecanismul preţurilor;3) bariere netarifare de genul evaluărilor şi formalităţilor vamale;4) bariere netarifare derivate din participarea statului la activită-ţile comerciale;5) bariere netarifare de tipul obstacolelor tehnice.1. Barierele netarifare de tipul restricţiilor cantitative la import şi la export sunt de mai

multe categorii.Prohibirile sau interdicţiile la import, temporare sau selective, se pun în aplicare de către

organele statale şi presupun refuzul acestora de a elibera licenţe de import pentru produsele supuse interdicţiilor, cauzele putând fi de natură economică (protejarea la maxim a unor ramuri, subramuri, produse etc. faţă de concurenţa din exterior, echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi), de natură politică sau de altă natură (protecţia fito-sanitară, protejarea mediului, asigurarea securităţii şi a stării sănătăţii populaţiei ş.a.).

Prin contingente de import se înţelege plafonul superior, valoric sau cantitativ, situat sub nivelul realizat în condiţii de comerţ liber, care este admis la importul anumitor produse sau grupe de produse pe o perioadă determinată de timp, de regulă 1 an. Contingentele de im-port, în funcţie de sfera lor de activitate, pot fi: globale, stabilindu-se de către stat sub forma unor plafoane

39 N.Sută, D.Miron, S. Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p.93-94.40 După estimările făcute de GATT (OMC) şi UNCTAD, numărul barie-relor netarifare a sporit de la aproximativ 800 la începutul deceniului opt al seco-lului XX la peste 2000 în deceniul nouă, înainte de declanşarea Rundei Uruguay, cea de-a VIII-a rundă de negocieri comerciale multilaterale din cadrul OMC.48

maxime, cantitative sau valorice, admise la import, pe o perioadă determinată de timp, dar fără o repar-tiţie a acestora pe ţări de provenienţă, sau bilaterale, care se stabilesc prin negocieri şi care se înscriu în listele anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate între state, cu specificarea exactă a ţării de provenienţă.

Licenţele de import sunt acele autorizaţii pe care le acordă statele firmelor importatoare pentru un anumit produs sau grupă de produse pe o perioadă de timp bine determinată (3 luni, 5 luni, 6 luni etc.), în funcţie de natura produsului şi de distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă a importului. În funcţie de tipul de produse pentru care se emit, aceste licenţe pot fi: automate, care sunt utilizate pentru produsele liberalizate la import şi folosesc la evidenţa operaţiunilor de comerţ exterior; neautomate sau discreţionare, care sunt emise pentru produsele neliberalizate la import şi care se acordă selectiv în funcţie de ţara de origine, de produs sau de grupa de produse etc., prin inter-mediul lor exercitându-se un control riguros privind respectarea con-tigentelor de import.

Limitările voluntare sau autolimitările la export sunt scăderi ale exporturilor acceptate de însăşi statele exportatoare prin înţelegeri oficiale sau neoficiale cu ţările importatoare la cererea sau sub presiunea acelora din urmă, în caz contrar, ţările importatoare aplicând ele însele măsuri foarte restrictive la import şi pe o perioadă mai îndelun-gată de timp. În funcţie de numărul ţărilor care participă la acest tip de înţelegeri, autolimitările la export pot fi multilaterale sau bilaterale.

2. Barierele netarifare care limitează importurile prin meca-nismul preţurilor îmbracă mai multe forme de manifestare.

Un mijloc restrictiv însemnat folosit cu precădere de către ţările dezvoltate este mecanismul preţurilor minime şi maxime la import. Preţurile minime la import se folosesc pe post de instrument de politică comercială în cazul în care pe piaţa internaţională preţurile la anumite produse scad, ele devenind astfel mai competitive la export sau în cazul în care produsele de pe piaţa internă au costurile de producţie mult mai ridicate decât cele ale concurenţei. În această situaţie, ţările importatoare stabilesc preţuri minime de import care să fie foarte apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata de pe piaţa autohtonă, majorând astfel preţurile la import la produsele respective. Preţurile maxime la import se utilizează ca instrument de politică comercia-lă pentru statele care sporesc artificial preţul la produsele exportate. Această măsură se impune pentru a reduce preţurile de export ale produselor respective şi pentru a limita importul. Astfel, ţările importatoa-re stabilesc un plafon al preţurilor maxime de import la produsele respective care să nu depăşească preţurile la produsele interne similare sau să le depăşească cu un procent foarte mic (între 2 şi 6 %)41.

Un instrument important de politică comercială cu dublă natură îl reprezintă taxele de prelevare variabilă la import, care se practică în interiorul UE în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare. Aceste taxe vamale suplimentare vizează importurile de produse agricole din ţările terţe care intră sub incidenţa politicii agricole comunitare şi se calculează ca diferenţă între preţul de import şi preţul comunitar, din care se scad cheltuielile de transport pe parcurs intern comu-nitar. Preţul astfel rezultat este de cele mai multe ori superior preţului internaţional la produsul respectiv. Aceste taxe joacă un rol protecţionist mult mai eficient decât o taxă vamală obişnuită.

Convenţiile privind evitarea dublei impuneri, negociate şi sem-nate între state, prevăd ajustarea fiscală la frontieră ca pe un regim fiscal potrivit căruia produsele de import sunt supuse la acelaşi tip de impozitare ca şi cele indigene, iar produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte. Cu toate că produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim de impozitare ca şi cele interne, diferenţa provine din evaluarea diferenţiată a bazei de impunere şi din ordinea perceperii taxelor, astfel: la produsele indigene impozitele se percep la preţurile cu ridicata, dar la mărfurile de import ele se calculează la preţul CIF, majorat cu taxa vamală şi cu alte eventuale taxe percepute la import. Cele mai răspândite forme ale ajustării fiscale la frontieră care se practică pe plan

41 R.J. Carbaugh, International Price Discrimination, în „International Economics”, 5th edition, South-Western College Publishing Co., 1995.

49

internaţional sunt: taxa de acciză, taxa asupra valorii adăugate, taxa în cascadă, taxa ascunsă, taxa consulară, taxa portuară, taxa sanitară, taxa statistică ş.a.

Toate aceste taxe, cumulate, se adaugă la preţul mărfii importate, limitându-se în felul acesta importul, produsele respective devenind necompetitive în raport cu cele autohtone.

Taxele antidumping şi compensatorii, denumite şi taxe de retorsiune, au, de asemenea, o dublă natură, fiind atât tarifare, cât şi netarifare. Acestea se utilizează numai ca răspuns faţă de o politică comercială neloială, cum ar fi subvenţionarea exporturilor sau politica de dumping. Caracterul netarifar este dat, însă, de întreruperea relaţiilor comerciale cu firmele acuzate de asemenea politici neloiale pe perioada cât durează procedura de anchetă prin care se dovedeşte dacă aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu semnificativ42.

Depozitele (depunerile) prealabile în valută la import constituie o măsură relativ recentă potrivit căreia firmele importatoare sunt obligate să depună, în contul organelor vamale ale ţărilor lor, o anumită cotă-parte în valută din valoarea probabilă a viitorului import (care poate să ajungă şi până la 50% din valoarea mărfurilor), cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea acestuia. Sumele depuse nefiind purtătoare de dobânzi, importatorul va dori să recupereze pierderea dobânzii, fie prin majorarea preţului la produsul importat, fie prin solicitarea unor reduceri de preţ din partea exportatorului, ceea ce va descuraja importurile.

3. Barierele netarifare care decurg din formalităţile vamale şi administrative privind importurile nu sunt altceva decât cerinţe de ordin tehnic, dar punerea lor în aplicare constituie pentru unii adevărate bariere. Din această categorie fac parte:

• evaluarea valorii mărfurilor în vamă;• formalităţile şi documentele suplimentare cerute la import sau la export.4. Potrivit clasificării făcute de fostul GATT, actuala OMC, cele mai importante bariere

netarifare care derivă din participarea statului la activităţile comerciale sunt:• monopolul de stat asupra importului anumitor produse;• comerţul de stat din ţările nesocialiste;• achiziţiile guvernamentale de pe piaţa publică.Instituirea monopolului de stat asupra importului anumitor produse se face de cele mai multe

ori din motive legate de asigurarea stării de sănătate a populaţiei şi animalelor, pentru protejarea mediului ambiant şi a agriculturii etc., şi se realizează prin limitarea sau chiar interdicţia importului pe o perioadă determinată de timp la produsele respective, statul stabilind preţuri de vânzare cu amănuntul foarte ridi-cate la aceste produse pentru a restrânge consumul lor.

Stimularea comerţului întreprinderilor de stat prin acordarea unor privilegii de ordin fiscal sau de altă natură în raport cu întreprinderile particulare constituie o barieră importantă în calea schimburilor comerciale internaţionale pentru întreprinderile particulare.

Achiziţiile guvernamentale de pe piaţa publică reprezintă cumpă-rările de bunuri şi servicii de către stat numai de la firmele naţionale în baza unor reglementări în vigoare pe plan intern, constituind astfel adevărate bariere netarifare în calea schimburilor comerciale internaţionale.

5. Barierele netarifare de tipul obstacolelor tehnice care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene se pot grupa în:

• norme de securitate;• norme sanitare şi fitosanitare;• norme privind ambalarea, marcarea şi etichetareaNormele de securitate sunt acele reglementări care au în vedere bunurile destinate

consumului productiv şi care cer îndeplinirea anumitor condiţii de calitate, prescripţii tehnice de igienă şi securitate a muncii cărora trebuie să le corespundă produsele importate. Un adevărat obstacol pentru unele firme în desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale îl reprezintă şi abaterea de la standardele internaţionale care vizează produsele destinate consumului productiv.

Pe plan internaţional, în comerţul cu produse agroalimentare, există următoarele categorii de obstacole sanitare şi fitosanitare: obstacole microbiologice, obstacole chimice, obstacole legate de 42 Jagdish Bhagwati, Aggressive Unilateralism: An Overview în International Economics and International Economic Policy, Edited by Philip King, McGrow-Hill, 1995, p. 87.50

etichetaj şi obstacole legate de prezenţa rozătoareleor şi a insectelor. Aceste norme sunt extrem de severe şi vizează produsele destinate consumului uman, animalelor, dar şi prezervarea agriculturii, prevăzând respectarea anumitor condiţii de compoziţie pentru anumite produse, condiţii suplimentare de calitate, un anumit proces tehnologic de realizare ş.a.m.d., condiţii care, pentru a fi realizate, implică cheltuieli suplimentare care îngreunează desfăşurarea tranzacţiilor comerciale şi care, de cele mai multe ori, limitează schimburile comerciale cu aceste produse.

Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt acele reglementări, foarte diferite de la o ţară la alta, care au în vedere cerinţele speciale cu privire la ambalarea, etichetarea şi marcarea produselor de import şi care ocazionează cheltuieli suplimentare şi întârzieri în derularea contractelor, ducând astfel la limitarea importurilor.

Trecerea succintă în revistă a acestor importante bariere de ordin netarifar impune concluzia că ele au o influenţă destul de puternică asupra comerţului internaţional, asigurând o protecţie sporită a pieţei autohtone, indigene, uneori fiind chiar discriminatorii.

O altă componentă de bază a politicii comerciale o constituie promovarea şi stimularea exporturilor, cuprinzând măsurile şi reglementările adoptate de către stat şi întreprinderi în vederea impulsionării exportului ţării respective.

Conform teoriei şi practicii internaţionale în acest domeniu, măsurile şi instrumentele folosite pentru impulsionarea exporturilor pot avea următoarele forme:

1) măsuri de stimulare;2) măsuri promoţionale43.

1) Măsurile de stimulare a exporturilor sunt măsuri care pot fi luate atât la nivel micro, cât şi la nivel macroeconomic. La nivel microeconomic (de întreprindere), aceste măsuri presupun reducerea cos-turilor de producţie şi ridicarea performanţelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului, în special prin măsuri de natură organizatorică, precum şi acordarea unor stimulente materiale, de natură financiară, personalului direct productiv, dar şi celui angajat în activitatea de export. Măsurile la nivel macroeconomic se pot clasifica în:

a) măsuri de natură bugetară;b) măsuri de natură financiar-bancară;c) măsuri de natură fiscală;d) măsuri de natură valutară.

a) Măsurile de natură bugetară de stimulare a exporturilor sunt formate din: subvenţiile directe de export, care sunt reprezentate de alocările de la buget în contul ramurilor ce prezintă interes pentru economia naţională pentru a le rentabiliza exporturile atunci când preţurile mărfurilor similare de pe piaţa mondială se situează la nivelul costurilor de producţie sau sub aceste costuri. Efectul acestora se materializează în sporirea încasărilor din export, în influenţarea echilibrului balanţei comerciale şi de plăţi, precum şi în influenţe pozitive asupra structurii producţiei naţionale; subvenţiile indirecte de export sunt acele sume pe care statul le alocă întreprinderilor mici şi mijlocii pe linia sporirii activităţii de export a acestora, cum ar fi: efectuarea de studii şi cercetări de piaţă prin intermediul unor institute specializate, acordarea de asistenţă tehnică şi informaţională, facilitarea participării la expoziţii şi târguri de prezentare a produselor, organizarea de campanii de promovare a produselor atât în ţară, cât şi în străinătate etc., astfel încât indirect aceste cheltuieli suportate de stat pot influenţa pozitiv exportul firmelor respective44; primele directe de export se alocă de către stat exportatorilor care realizează un volum mare de desfaceri pe pieţele externe sau care exportă produse ale unor industrii foarte importante pentru economia naţională şi urmă-resc sporirea volumului desfacerilor pe anumite

43 Adrian Constantinescu, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.44 Michael E.Porter, The Competitive Advantage of Nations, The Free Press – a division of Macmillan Inc., 1990; Peter Neary, Export Subsidies and Price Competition, în International Trade and Trade Policies, edited by E. Helpman & A.Razin, Massachusetts Institute of Technology, 1991, p.80.

51

pieţe, putând influenţa atât structura pe mărfuri a exporturilor, cât şi orientarea geografică a acestora în funcţie de interesele ţării respective.

b) Măsurile de natură financiar-bancară de stimulare a exporturilor se realizează prin intermediul următoarelor pârghii principale: creditele de export, care joacă un rol însemnat pentru impulsionarea exporturilor, în special a celor cu valoare mare şi care se pot acorda sub următoarele forme: creditul cumpărător, acordat direct importatorului de către o bancă sau de un consorţiu bancar din ţara furnizorului pentru achitarea datoriei; creditul furnizor, acordat direct importatorului de către exportator (furnizor), ceea ce implică, evident, şi o valoare mai mică a împrumutului care se acordă, în general, de anumite agenţii gu-vernamentale din ţările dezvoltate unor ţări în curs de dezvoltare ce prezintă interes economic, politic sau militar pentru ţara creditoare, el fiind acordat pe termene lungi sau foarte lungi şi în condiţii de favoare (perioadă de graţie lungă, dobânzi mici şi foarte mici ş.a) pentru a fi folosit integral sau în proporţie majoritară la cumpărarea de bunuri şi servicii de pe piaţa ţării creditoare; liniile de credit, acordate în baza unor acorduri interguvernamentale încheiate între ţara exportatoare şi ţara importatoare, sunt reprezentate prin deschiderea unui credit pe termen lung de către o instituţie financiară din ţara exportatorului în favoarea unei bănci, instituţii financiare sau organizaţii comerciale din ţara importato-rului, credit garantat de guvernul ţării importatoare; asigurarea şi garantarea creditelor de export reprezintă o pârghie însemnată de cointeresare a exportatorilor în efectuarea vânzărilor pe credit în străinătate, dar şi a importatorilor, deoarece asigurarea pentru creditele furnizor se face la o instituţie bancară din ţara exportatorului şi urmăreşte acoperi-rea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit, iar garantarea pentru creditele cumpărător se face de către o instituţie bancară din ţara cumpărătorului (importatorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care debitorul (importatorul) devine insolvabil.

c) Adoptarea măsurilor de natură fiscală de stimulare a exporturilor cointeresează exportatorii prin majorarea câştigului net rea-lizat la export, dar şi prin creşterea competitivităţii exporturilor dato-rită reducerii sau eliminării taxelor şi impozitelor care intră în costul de producţie. Aceste măsuri îmbracă mai multe forme, şi anume: facilităţi fiscale acordate exportatorilor, care sunt reduceri sau scutiri de la plata impozitului pe venitul provenit din export pentru a impulsiona exporturile, putând fi asimilate cu primele indirecte de export; facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate, care se materializează în redu-ceri, scutiri sau restituiri ale impozitelor pe circulaţia produselor pentru a putea fi folosite la îmbunătăţirea producţiei naţionale, pentru per-fecţionare sau pentru crearea de noi locuri de muncă; drawback-ul (exportul cu scutirea condiţionată de la plata taxelor vamale), care reprezintă scutirea de la plata taxelor vamale a produselor importate ce urmează a fi încorporate în mărfurile destinate exportului sau care vor fi prelucrate pentru obţinerea unor produse destinate exportului.

d) Măsurile de natură valutară de stimulare a exporturilor urmăresc atât sporirea competitivităţii mărfurilor de export prin reducerea preţurilor externe, cât şi creşterea gradului de cointeresare a exportatorilor în majorarea exporturilor pe baza suplimentării câştigurilor în moneda naţională. Aceste măsuri pot fi realizate pe două căi diferite, şi anume: prin deprecierea monedei naţionale, care stimulează exporturile de mărfuri atunci când scăderea cursului monedei naţionale în raport cu celelalte valute se produce într-un ritm mai accelerat decât scăderea puterii interne de cumpărare a acestora, astfel încât acest decalaj reprezintă un fel de primă pentru exportatori, pe care ei o folosesc pentru reducerea preţurilor de export ale mărfurilor lor pe piaţa internaţională, fără însă a diminua câştigurile în moneda naţională, fenomen denumit şi dumping valutar (care este pedepsit de ţările importatoare prin aplicarea taxelor antidumping); prin acordarea primelor valutare, care sunt un fel de prime indirecte ce se acordă exportatorilor cu prilejul preschimbării valutei străine în moneda naţională la un curs de schimb mai avantajos (curs cu primă) decât cursul pieţei pentru a încuraja exportul de mărfuri spre anumite ţări sau grupe de ţări, efectul lor putând fi asimilat cu cel al primelor directe la export. Aceste metode nu sunt agreate de FMI.

52

2) Măsurile promoţionale au ca scop influenţarea potenţialilor clienţi externi pentru a procura anumite produse care sunt sau vor fi disponibile pentru export. Aceste măsuri se iau cel mai adesea la nivel macroeconomic şi se concretizează sub următoarele forme:

a) Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea de astfel de manifestări şi pe teritoriul naţional, cu participare internaţională, aceste manifestări ajutând agenţii economici proveniţi din ţări diferite să se cunoască mai bine între ei, să aibă o informare mai bună cu privire la posibilităţile lor de export şi nevoile lor de import, să cunoască nivelul la care se prezintă concurenţa în ceea ce priveşte competitivitatea produselor oferite pe piaţa internaţională etc.

b) Apelarea la diverse modalităţi de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului este utilă pentru a convinge potenţialii clienţi să opteze pentru produsele respective care sunt competitive atât din punct de vedere al preţului, cât şi din punct de vedere al performanţelor tehnico-economice.

c) Acordarea de consultanţă şi asistenţă de specialitate clien-ţilor externi, dar şi prestarea unor servicii de informare şi orientare a lor reprezintă o măsură de atragere a clienţilor străini în a deveni parteneri comerciali prin informarea lor cu privire la potenţialul productiv şi de export al ţării care acordă o astfel de asistenţă.

d) Organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate creează posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a pieţei ţărilor partenere, informând prompt agenţii economici naţionali cu privire la efectuarea unor operaţiuni de export, dar şi de import, putând contri-bui la o mai bună derulare a schimburilor comerciale cu ţările în care activează aceste agenţii şi reprezentanţe.

e) Încheierea şi negocierea de acorduri comerciale şi de plăţi, de acorduri de cooperare economică bi şi multilaterală internaţională, de tratate de comerţ şi navigaţie sau de alte convenţii economice, care să cuprindă şi unele clauze de natură să favorizeze schimburile comerciale, asigură o continuitate şi o mai mare stabilitate a acestora, creându-se astfel şi baza juridică a schimburilor comerciale.

7. Balanţa comercială

În paragrafele anterioare, analiza unor indicatori a fost axată pe exporturi; pe plan mondial, exporturile (FOB) şi importurile (FOB) au o valoare apropiată, nerezultând diferenţe semnificative. Alta este situaţia analizei comerţului exterior pe ţări. Valoarea exporturilor şi valoarea importurilor nu numai că nu coincid, dar diferenţele, în ceea ce priveşte unele ţări, sunt atât de mari, încât influenţează sensibil sol-dul balanţei comerciale.

Balanţa comercială, pentru diferite state, deţine 50-60% din totalul balanţei lor de plăţi externe, iar soldul ei influenţează în mod decisiv echilibrul sau dezechilibrul unei balanţe de plăţi externe (tabelul nr. 3.8).

Tabelul nr. 3.8. Soldul anual al balanţei comercialemln USD

1997-1999 1999-2001 2001-20031. Ţări dezvoltate:

- SUA- Germania- Japonia- Franţa- Marea Britanie- Italia- Spania- Grecia- Elveţia

-126.330-276.627

69.37499.25013.711

-39.15924.081

-25.582-17.891

-202

-311.676-427.965

69.83187.417-2630

-52.0748.280

-37.490-19.054-1.188

-344.922-512.851117.61274.275-2.505

-13.09711.303

-43.650-24.158

2.4662. Ţări în curs de dezvoltare 9.557 105.793 144.6253. Ţări în tranziţie 7.962 37.735 34.405

Sursa: IMF, Yearbook, 2004; Buletin IFS, 2004.

53

Grupa ţărilor dezvoltate are un deficit comercial datorat, în special, deficitului comercial foarte mare şi constant al SUA, acoperit prin moneda naţională, alimentând exagerat canalele valutare internaţionale.

Se remarcă excedentul comercial important şi constant cunoscut de Japonia şi Germania. Ţările în curs de dezvoltare, în ansamblul lor, au o balanţă excedentară determinată, în special, de balanţele ţărilor exportatoare de petrol şi al Chinei.

În unele ţări precum Grecia, Elveţia, Spania şi Italia, un eventual deficit comercial este cu prisosinţă acoperit de soldul comerţului cu servicii, cu deosebire din încasările din turism şi transporturi, iar în cazul Spaniei şi Italiei, şi din remiterile valutare ale emigranţilor care lucrează în străinătate.

54

Capitolul IV. PREŢURILE INTERNAŢIONALE

1. Concepţii, funcţii, factori determinanţi şi politici de preţ

Preţul reprezintă un element fundamental dintr-un contract comercial internaţional de care depinde eficienţa tranzacţiei economice; evoluţia preţurilor de export şi de import condiţionează influenţa pe care o poate avea comerţul extern asupra economiei naţionale ca factor de creştere a valorii naţionale sau de pierdere din această valoare.

Preţul internaţional reprezintă expresia valutară a valorii internaţionale a unui produs care intră în schimburile internaţionale. Cheltuielile de fabricaţie ale produselor principalilor producători-ex-portatori stau la baza formării valorii internaţionale. Deci, nu costurile de producţie ale fiecărui produs individual condiţionează formarea preţului internaţional la un produs sau altul, ci costurile efectuate de exportatorii care deţin o pondere semnificativă pe piaţa mondială, la care trebuie să se alinieze (cu câştig suplimentar sau pierdere) toţi producătorii exportatori. Deci, legea valorii acţionează şi pe plan internaţional.

Tot pe piaţa internaţională acţionează şi legea cererii şi ofertei internaţionale, ceea ce presupune ca bunurile oferite la export să aibă o cerere internaţională şi să fie recunoscute atât calitativ, cât şi cantitativ. În cazul unei lipse suficiente de cereri, producătorii-exportatori trebuie fie să reducă volumul exportului, fie să reducă preţurile la produse pentru a le putea vinde.

În acelaşi timp, pe plan internaţional acţionează şi legea concurenţei internaţionale, ceea ce face să fie căutate şi cumpărate produsele cele mai competitive tehnic, calitativ sau comercial. Sunt selectate acele produse care corespund şi se încadrează atât în limita cererii solvabile, cât şi exigenţelor concurenţiale ce există între producători sau între produse. Un alt element obiectiv care influenţează preţul internaţional este conjunctura economică internaţională, care are un mare rol pe termen scurt sau foarte scurt, imprimând preţului o evoluţie deseori spasmodică.

Din cele de mai sus rezultă că, deşi preţurile internaţionale au la bază costurile naţionale de fabricaţie ale principalilor producători-exportatori, recunoaşterea lor pe piaţa mondială nu este lineară. Preţurile se formează pe baza multor cerinţe generate de acţiunea unor legi eco-nomice obiective, cum sunt legea valorii, legea cererii şi ofertei, legea concurenţei, potrivit exigenţelor conjuncturale permanente, spontane sau de mai lungă durată, dar imprevizibile; acestea din urmă sunt rezultatele unor efecte contradictorii ce se propagă din domeniile valutar, politic, militar, transporturi etc. Desigur, asupra unui preţ dintr-un contract concret îşi pun amprenta şi calităţile personale de negociatori ale oamenilor de afaceri; aceştia îşi pot pune, însă, în valoare calităţile personale doar în măsura în care ţin seama de exigenţele obiective ale pieţei internaţionale şi se bazează pe cercetări de piaţă şi de conjunctură.

Trebuie remarcat, în primul rând, că preţul internaţional nu este o noţiune abstractă, ci este o expresie valutară a unui produs concret: grâu, porumb, autoturism, camion, ciment etc. Dar şi produsele enumerate sunt de foarte multe feluri, cu caracteristici tehnice, calitative, de capacitate şi de funcţionare diferite. Astfel, există grâu cu conţinut de gluten sau de rezistenţă fizică diferit, autoturism cu capacitate şi caracteristici variate ş.a.m.d. În al doilea rând, preţul nu se formează pe o piaţă internaţională abstractă, ci pe acel segment concret al pieţei unde se concentrează cea mai mare parte a cererii sau ofertei, sau şi a cererii şi ofertei. Astfel, grâul (în general, cerealele) are un preţ ce se formează pe pieţele americană (Bursa din Chicago), franceză sau australiană; preţurile la maşini-unelte se formează pe piaţa vest-europeană, ca şi preţurile la autoturisme, în concurenţă cu pieţele nord-americană şi japoneză. Fiecare produs sau grup de produse are o piaţă caracteristică pe care se efectuează majoritatea tranzacţiilor comerciale şi în cadrul căreia se formează preţul internaţional la produsul respectiv.

Costurile de fabricaţie cresc sau scad în raport de mulţi factori, imprimând modificări în nivelul şi dinamica preţurilor. De asemenea, deşi cunosc o tendinţă relativ constantă, ele sporesc sau scad ca urmare a multiplilor factori ce ţin de consum, producţie, populaţie, nivel de trai, de ofertă

55

etc. Conjunctura, determinată de multiple condiţii contradictorii, este instabilă, putând modifica tendinţa indusă de evoluţia valorii, a raportului cerere-ofertă, imprimând preţurilor mişcări spasmodice, cu oscilaţii neprevăzute pentru un necunoscător în cercetarea de piaţă. Apariţia unor noi produse sau a unei noi firme pe piaţă accen-tuează lupta de concurenţă, care se desfăşoară prin multe mijloace, inclusiv prin modificarea preţurilor.

Tabelul nr. 4.1. Evoluţia preţului mediu la ţiţei în dolari/baril

Anii 1972 1974 1980 1992 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004Nivel depreţ 2,0 7,0 34,0 19,0 17,0 20,0 19,0 13,0 18,0 24,0 24,3 25,0 28,9 49,0

Modificări anuale în % faţă de anul precedent

0,01 3,5 4,86 - 5 -5,6 17,6 - 5 - 5 38,4 33,3 1,3 2,8 15,6 68,9

Sursa: World Economic Outlook, IMF, 2004.

Pe termen lung, preţul ţiţeiului creşte, dar, în diferite perioade, evoluţia acestui preţ cunoaşte adevărate „şocuri”, creşteri sau scăderi im-previzibile (tabelul nr. 1). Astfel, în anii 1971-1972, preţul ţiţeiului oscila între 1,8-2 dolari/barilul, pentru ca în 1973-1974 să aibă loc primul „şoc” petrolier, iar preţul respectiv să crească de la 2 dolari barilul la 7 dolari barilul (un spor de 2,3 ori), iar în 1979-1980, când are loc al doilea „şoc”, să crească la 34-35 dolari barilul; în anii ’80 şi ’90, are loc o prăbuşire puternică a preţurilor, astfel că, în 1998, preţul la ţiţei reprezenta doar 13 dolari barilul, după unele uşoare creşteri. Dar din 1998 se revine la o creştere susţinută, astfel că, în iarna 2000-2001, preţul atinge, în unele zile, 26-27 dolari barilul. După 2001 preţurile la ţiţei au crescut la niveluri neatinse anterior, astfel în 2004 barilul este cifrat la 49 USD, iar în iunie 2005 la peste 60 USD. Pentru o analiză a dinamicii preţului - nu la un produs sau altul oricât de important ar fi, ci la un grup de produse – se apelează la indicele preţurilor sau ritmurile anuale ale evoluţiei lor (tabelul nr. 4.2.).

Tabelul nr. 4.2. Evoluţia preţurilor internaţionale1990 = 100

Nr. crt. Anii 1995 2000 2003Total comerţ mondial, din care: 111,3 81,1 82,0

1. Produse manufacturate 109,3 89,8 96,9

2. Produse primare, din care:- ţiţei

100,776,7

81,7128,0

81,0131,1

3. Produse alimentare 116,8 83,2 84,6Sursa: Handbook of Statistics, UNCTAD, 2004.

În perioada 1990-2003, deci în 13 de ani, preţurile mondiale au scăzut cu 18%, şi tot în această perioadă se înregistrează o scădere a preţurilor cu 15% la produsele alimentare şi doar cu 3% a preţurilor produselor prelucrate. În aceşti 13 ani au scăzut şi preţurile la produsele de bază cu 19% cu excepţia ţiţeiului al cărui preţ a înregistrat o creştere cu 31%. Cele mai mari scăderi la produsele de bază s-au înregistrat la materiile prime agricole (bumbac, tutun, cauciuc natural, lemn tropical), la unele produse alimentare (cafea, cacao, ceai, zahăr, orez), minereuri şi metale (cupru, nichel), produse care predomină în exporturile ţărilor în curs de dezvoltare.

Factorii determinanţi ai nivelului şi evoluţiei preţurilor sunt de natură diferită şi acţionează în multiple stadii de viaţă ale produsu-lui şi în diferite sfere ale activităţii sociale, după cum urmează:

a) Factorii economici acţionează în sferele cercetării ştiinţifice, producţiei, consumului, transporturilor şi comercializării produselor. Unii factori acţionează prin intermediul ofertei, alţii prin intermediul cererii de pe piaţa mărfurilor. Printre cei mai importanţi factori din sfera producţiei se numără nivelul şi evoluţia consumurilor specifice de materii prime şi materiale; ca regulă generală, consumurile specifice de materiale, ca şi resursele de materii prime au o tendinţă de

56

scădere ca urmare a tendinţei de epuizare a unor resurse naturale, de îndepărtare a bazinelor de exploatare, de adâncime în subsol, de îndepărtare în largul mărilor şi oceanelor ş.a.m.d. Deşi, fizic, consumul scade, costul materiilor prime, valoric, fie creşte, fie rămâne constant. Dar progresele din domeniul ştiinţei şi inovaţiilor tehnologice se materializează în miniaturizarea produselor, crearea de materiale alternative, sintetice sau naturale, mai ieftine şi mai durabile, ceea ce se poate reflecta asupra sporirii ofertei sau scăderii cererii – cu impact asupra preţurilor, deseori în direcţia scăderii lor la o serie de produse – sau, la altele, în direcţia creşterii lor pe termen scurt, datorită noutăţilor tehnologice.

Nivelul şi evoluţia productivităţii reprezintă un alt factor economic decisiv în evoluţia preţurilor. Progresele în domeniile organizării producţiei şi a muncii, ale inovaţiilor tehnice şi tehnologice, calificării forţei de muncă imprimă o tendinţă de creştere a productivităţii muncii, de reduceri ale manoperei în costurile de producţie, ceea ce poate conduce la reducerea preţurilor sau sporirea profitului inclus în preţ.

Un rol important îl are şi gradul de monopolizare a producţiei sau consumului, ceea ce exercită influenţe variate asupra preţurilor internaţionale, precum şi a raportului dintre cerere şi ofertă.

În sfera cercetării ştiinţifico-tehnologice se creează noi produse, tehnologii de fabricaţie, sisteme de organizare a producţiei şi muncii, metode de protecţie a mediilor, au loc diversificarea produselor, îmbunătăţirea caracteristicilor lor tehnico-funcţionale şi calitative, afirmarea unor metode de gestiune noi, toate acestea reflectându-se în costurile de producţie şi în preţuri.

Asupra preţurilor internaţionale o influenţă directă are propagarea internaţională a influenţei interne din ţările care deţin ponderea principală în exportul unui produs sau grup de produse.

Preţurile depind în mare măsură de costurile de transport, care di-feră în raport de mijloacele şi modalităţile de transport, de viteza lor, de gradul de protejare a integrităţii calitative şi cantitative a produselor, de siguranţa în trafic etc. O subliniere specială trebuie făcută în ce priveşte reţeaua de distribuţie, de comercializare, politicile de marketing, nivelul stocurilor, adaptarea rapidă la mutaţiile din sfera cererii, la conjunctura economică, ciclul de viaţă a produsului, realizarea unor termene de livrare adecvate cererii, publicitate etc. Un rol important în evoluţia preţurilor îl are situaţia valutei în care este exprimat preţul. Cursurile valutare cunosc deprecieri şi aprecieri care pot influenţa nivelul şi evoluţia preţurilor (tabelul nr. 4.3), din care rezultă mişcarea preţurilor internaţionale, exprimate în diferite monede.

Tabelul nr. 4.3. Evoluţia anuală a preţurilor internaţionale exprimate în diferite monede

Sursa: World Economic Outlook 2005 (Calcul făcut de aparatul FMI).*p – previziuni

În raport cu monedele în care se calculează preţurile internaţionale, evoluţia anuală diferă. Astfel, preţurile la majoritatea produselor sunt exprimate în USD, dar, corelându-le la cursul valutar curent, exprimate în Euro sau DST, apar diferenţe de dinamică datorită modificărilor ce au apărut între cursul de schimb al USD în raport cu Euro şi DST. Astfel, după 2001 cursul USD cunoaşte o depreciere în raport cu Euro şi DST, ceea ce conduce la deprecieri sau aprecieri neproporţionale cu preţurile exprimate în USD.

Se remarcă, totodată, influenţa pe care o pot avea politicile eco-nomice ale statului în materie de fiscalitate a exporturilor, taxele vamale de import, stimularea comerţului exterior prin variate pârghii.

57

Influenţa factorilor enunţaţi mai sus, ca şi a altora, nu este lineară sau univocă, de scădere sau creştere a preţurilor, ci, dimpotrivă, este contradictorie. Preţurile internaţionale depind în mod hotărâtor de nivelul costurilor de producţie, cercetare şi transport, de oferta şi cererea produselor principalilor producători sau utilizatori, astfel că la unele produse, deseori, există firme sau ţări pentru care preţurile externe nu acoperă în întregime preţul de producţie. Aici observăm rolul pe care îl pot avea preţurile internaţionale în redistribuirea pe plan mondial a venitului naţional, de sporire sau de scădere a valorii acestuia.

b) Factorii conjuncturali acţionează foarte puternic asupra nivelului şi evoluţiei preţurilor internaţionale. Desigur că un rol esenţial în rândul acestor factori îl are ciclul economic naţional şi internaţional de regres sau boom al cererii şi ofertei. Dar nu mai puţin importante sunt politicile societăţilor transnaţionale, care dispun de un volum important de ofertă sau cerere de produse, iar manipularea acestora are o mare incidenţă asupra formării preţurilor internaţionale. Un rol im-portant îl are, totodată, conjunctura valutar-financiară internaţională, care, prin intermediul cursului valutar de schimb, creditelor şi investi-ţiilor internaţionale, nivelului dobânzii, profitului şi dividendelor, poate impune evoluţii ce nu întotdeauna concordă cu evoluţia şi nivelul costurilor de producţie, ceea ce se reflectă în nivelul şi evoluţia preţurilor internaţionale; uneori, producătorii de mare eficienţă nu-şi pot recupera în întregime valoarea produselor, sau, dimpotrivă, firme şi ţări care au costuri ridicate de producţie pot găsi brusc cerere pe piaţa internaţională, preţurile internaţionale ridicate asigurând un profit mare în preţul extern chiar şi pentru aceste produse, firme sau ţări.

c) Factorii sezonieri acţionează cu deosebire asupra preţurilor internaţionale la produsele agricole. Fenomene precum schimbările climatice, seceta sau inundaţiile pot influenţa pe parcursul unui an preţurile la produsele agricole. Desigur, sunt şi elemente de contracarare ce decurg din politica stocurilor, recoltele variate în emisfera nordică sau sudică, comerţul internaţional ş.a.

d) Factorii sociali exercită, uneori, o influenţă pregnantă asupra preţurilor unor produse sau altora. Grevele, accidentele de producţie sau mediu sunt foarte frecvente.

e) Factorii politici sau militari pot distorsiona raportul dintre cerere şi ofertă în anumite zone sau grupe de produse (vezi războiul din Iugoslavia, din Irak ş.a.).

Analiza mişcării internaţionale a preţurilor şi factorilor lor de-terminanţi (conjuncturali sau de lungă durată) conduce la concluzia că firmele care doresc să aibă succes în afaceri trebuie să studieze temeinic piaţa internaţională, să efectueze cercetări de marketing mix, să anticipeze direcţia influenţei factorilor definitori ai cererii şi ofertei internaţionale şi evoluţiei conjuncturii din diferite zone de interes po-litic, economic, valutar-financiar, militar etc.

2. Principalele tipuri de preţuri internaţionale şi mecanismele formării lor

Preţurile internaţionale s-au impus în comerţul internaţional prin mecanismele formării lor, ceea ce ne permite să identificăm existenţa mai multor categorii de preţuri.

a) Cotaţiile sau preţurile la bursă constituie acea categorie de preţuri care se formează la produsele de masă, fungibile, ce se comercializează în parte la bursele de mărfuri. Printre aceste produse menţionăm grâu, porumb, carne (vită, porc), zahăr, ţiţei, produse petroliere, lână, bumbac, metale feroase şi neferoase, cauciuc etc. Bursele de mărfuri, deşi sunt o formă de comercializare internaţională, nu au o pondere mare în volumul cantitativ al tranzacţiilor comerciale, dar au rol decisiv în formarea preţurilor internaţionale de referinţă, care stau apoi la baza negocierii comerciale a celei mai mari cantităţi ce se vinde şi se cumpără pe plan mondial. Preţurile din contractele la aceste produse, în cele mai multe cazuri, nu coincid cu preţul (cotaţia) de bursă din ziua anterioară negocierii, întrucât cunosc ajustări în raport cu condiţiile concrete, convenite între parteneri la o tranzacţie sau alta, cum sunt: termenul de livrare, caracteristicile specifice de calitate, de ambalaj, de transport, condiţiile de credit, moneda de contract şi tehnicile de plată utilizate în decontarea tranzacţiei comerciale etc. Pe plan mondial s-au impus anumite burse de mărfuri din diferite ţări. Astfel, la cereale, rolul decisiv îl are bursa din Chicago, la metale bursa din Londra, la produse petroliere bursa din Rotterdam, la zahăr bursele din New York şi Londra etc. 58

Bursa de mărfuri este o piaţă de referinţă, o piaţă caracteristică, cu informaţii sigure, unde se concentrează în timp şi spaţiu cererea şi oferta şi care permite ca preţurile ce se formează să fie considerate preţuri de referinţă pentru un produs sau altul. Tranzacţiile la bursă pot avea termene de livrare a produsului imediat (spot-în 48 de ore) sau în viitor (futures – 1 lună, 3 luni etc. până la 1 an). În consecinţă, preţurile de bursă sunt preţuri spot (livrarea imediată) sau preţuri futures (livrare după un anumit termen).

b) Preţurile de licitaţie. Licitaţia este o formă de comercializare organizată, de regulă, de cumpărători atât de produse fungibile, cât şi, cel mai adesea, de produse nefungibile, cum ar fi: maşini, utilaje, echipamente, construcţii de poduri, aeroporturi, căi ferate, şosele, rafi-nării etc. Preţurile de licitaţie se mai numesc şi preţuri adjudecate, deoarece reprezintă preţurile adjudecate în şedinţele de licitaţie de ofertantul care oferă importatorului cele mai avantajoase condiţii din punct de vedere tehnic, comercial şi financiar. În unele ţări, cumpărarea prin licitaţie este obligatorie prin lege, cu deosebire la comenzile de stat sau în unele ţări în curs de dezvoltare.

Preţurile de licitaţie rezultă dintr-un proces concurenţial foarte concentrat. Preţul de licitaţie convenit în contract este un preţ ferm, indiferent cât durează livrarea sau lucrările de construcţii – montaj.

c) Preţurile de monopol sau oligopol sunt preţurile existente la anumite produse impuse de unele societăţi transnaţionale care concentrează o mare parte din oferta sau cererea mondială. Există preţuri de monopol de vânzare (mai ridicate) sau preţuri de monopol de cum-părare (de regulă, mai scăzute). Înţelegerile cu caracter monopolist se stabilesc fie public (vezi preţul OPEC la ţiţei), fie ocult, prin acorduri secrete (la unele cereale sau produse petroliere, la utilaje de foraj, centrale atomoelectrice etc.).

d) Preţurile de acord reprezintă preţuri care se stabilesc nu unilateral, ca în cazul preţurilor de monopol, ci prin înţelegerea dintre principalii exportatori şi importatori ai diferitelor categorii de produse. Astfel, se cunosc sau se practică asemenea preţuri de acord la grâu, cafea, zahăr ş.a., dar ele nu sunt preţuri fixe, ci preţuri limite superioare sau inferioare (în raport de conjunctură), care nu întotdeauna se şi respectă în negocierile directe individuale.

e) Preţurile de tranzacţie sau contractuale constituie acele preţuri ce se stabilesc prin negocieri directe între exportatori şi importatori. Ele depind de natura produselor şi caracteristicile lor tehnice şi comerciale, de conjunctura economică, de puterea de negociere a participanţilor, chiar şi pentru produsele la care există sau nu preţuri de bursă, de licitaţie, de acord sau de monopol. În ultimă instanţă, într-o tranzacţie comercială şi eficienţa acesteia contează pentru preţul contractual negociat de parteneri.

f) Pe plan internaţional sunt utilizate şi alte categorii de preţuri, cum sunt: preţurile de dumping, preţurile de catalog, preţurile de revistă, preţurile de cartel, la produse de bază, la semifabricate, sau produse finite, şi alte categorii de preţuri care se combină sau se intersectează cu mecanismele de preţuri enunţate mai sus.

Marile firme de comerţ exterior, cu deosebire societăţile transnaţionale, au compartimente speciale de preţuri care culeg informaţii şi fac cercetări privind nivelul şi evoluţia preţurilor la produsele pe care le comercializează, dar şi la produsele din amonte sau aval faţă de produsul comercializat. Un bun negociator este acela care are informaţii de preţ numeroase, cât mai complete şi mai sigure.

3. Indicii de preţuri. Principalii indici ai preţurilor internaţionale larg utilizate în economia internaţională

Înainte de a încheia contractele, negociatorii studiază temeinic informaţiile comerciale de piaţă şi de preţuri. În acest sens, un rol im-portant îl au indicii de preţuri consacraţi în schimburile comerciale internaţionale, care oferă o varietate mare de informaţii sintetice în materie de preţuri. Indicii preţurilor internaţionale consacraţi în practica şi literatura comercială internaţională sunt multipli şi variaţi. Vom reţine atenţia asupra celor mai importanţi.

59

a) Indicii ONU ai preţurilor internaţionale sunt cei mai larg fundamentaţi. Ei se referă la o varietate mare de produse şi grupe de produse, cuprind toate ţările, iar indicele preţurilor începe din anul 1950 şi ajunge până la zi, fiind publicaţi periodic. Astfel, indicii preţurilor sunt defalcaţi pe grupe de produse din clasificarea SITC, pe ţări dezvoltate, în curs de dezvoltare şi ţări cu economie în tranziţie, dar şi pe continente şi pe anumite subgrupe de ţări.

b) Indicele MOODY al preţurilor internaţionale este un indice american, care are seria statistică cea mai veche (1931), însă pentru un grup restrâns de produse de bază. Astfel, el include 15 produse, din care 6 produse deţin 50% din totalul coşului de produse (grâu, bumbac, porumb, zahăr şi lână). El se publică aproape zilnic, întrucât se bazează în mare parte pe cotaţiile de bursă.

c) Indicele Reuter al preţurilor internaţionale se calculează din anul 1931 pentru un coş de 17 produse, din care 4 produse deţin 50% din totalul produselor la care se calculează indicele (grâu, bumbac, cafea şi lână). De asemenea, el se publică zilnic.

d) Indicele german HWWA (Hamburgisch Weltwirtschaft Arhiv) este calculat de Institutul de Economie Mondială din Hamburg, iar seria lui statistică începe din 1952. El se publică săptămânal pentru un număr mult mai mare de produse şi grupe de produse.

Din 1970, şi Institutul de Economie Mondială din Bucureşti a editat indicele IEM, calculat pentru 63 de produse, care reflectă structura fizică a comerţului exterior al României în anii 1980-1990. În prezent nu se mai calculează.

De asemenea, există indici ai preţurilor internaţionale elaboraţi de FMI, dar şi de o serie de publicaţii economice consacrate pe plan internaţional.

4. Corelaţia evoluţiei preţurilor. Terms of trade (Raportul de schimb)

Indicele preţurilor este un raport statistic al preţurilor între diferite perioade de timp, între diferite grupe de ţări sau între diferite grupe de mărfuri. Desigur, comparând preţurile la o grupă de mărfuri sau pe grupe de ţări se ia în considerare ponderea diferitelor produse. Indicele preţurilor ia forma următorului raport:

unde: q reprezintă produsele, iar p preţurile din perioade diferite.Prezintă un interes deosebit corelarea indicelui preţurilor de export şi de import; dacă indicele

de export creşte mai repede decât indicele preţurilor de import, ţara respectivă obţine un câştig de valoare; şi invers, în cazul în care indicele preţurilor de import creşte mai repede decât cel de export, indicele raportului de schimb va fi subunitar, iar ţara respectivă va pierde valoare în schimburile economice internaţionale. Identificarea acestui surplus sau minus de valoare realizat ca urmare a evoluţiei divergente a preţurilor de export şi de import în schimburile economice internaţionale se realizează prin calcularea indicelui raportului de schimb (Terms of Trade), care se calculează după următoarea formulă:

unde: E şi I arată evoluţia indicelui de export şi, respectiv, a indicelui de import.

Analiza indicelui raportului de schimb se calculează pentru fiecare ţară pentru a determina câştigul sau pierderea de valoare rezultate din evoluţia preţurilor de export şi de import.

Tabelul nr. 4.4. Evoluţia indicelui raportului de schimb (Terms of Trade) pe grupe de ţări

2000 = 100

60

1990 1995 2001 2002Total mondial 102 104 100 101Ţări dezvoltate 103 105 101 102Ţări în curs de dezvoltare 100 102 99 100

Surse: UNCTAD, Handbook of Statistics, UN 2005, New York.

După cum reiese din tabelul nr. 4.5., ţările dezvoltate au cunoscut o evoluţie favorabilă a preţurilor în comerţul lor exterior. În perioada 1990-2002, pentru aceste ţări, indicele preţurilor de export a crescut mai repede decât indicele preţurilor de export. Astfel, indicele preţurilor de export a fost pentru ţările dezvoltate 102% faţă de anul 2000, la ţările în curs de dezvoltare el rămânând la acelaşi nivel (100%).

În afara indicelui raportului de schimb, un alt indicator al eficienţei gradului de participare a unui stat la schimburile economice internaţionale îl reprezintă indicele puterii de cumpărare a exportului (tabelul nr. 4.6.). Asupra lui influenţează evoluţia cantităţii de mărfuri exportate şi condiţiile raportului de schimb.

Tabelul nr. 4.6. Evoluţia indicelui puterii de cumpărare a exportului2000 = 100

1998 1999 2001 2002 Total mondial 85 90 100 105

Ţări dezvoltate 81 93 101 104 Ţări în curs de dezvoltare 78 85 97 106

Surse: UNCTAD, Handbook of Statistics, UN, 2004, New York.

Evoluţia indicelui puterea de cumpărare a exportului pe plan mondial a crescut cu 5% în 2002 faţă de 2000, în timp ce pentru ţările în curs de dezvoltare această creştere a fost de 6%, datorită creşterii produselor la combustibil (ţiţei).

Preţurile pe plan internaţional manifestă, aşa cum s-a văzut, o mare instabilitate, înregistrând creşteri şi descreşteri în raport cu evoluţia factorilor menţionaţi anterior. De aceea, prezintă un interes deosebit calcularea indicilor preţurilor internaţionale atât pentru comunitatea internaţională, cât şi pentru state şi firme în vederea alinierii ofertei de export şi a specializării internaţionale a producţiei la tendinţele cele mai avantajoase pe care le oferă piaţa mondială la export şi la import.

61

Capitolul V. COMERŢUL INVIZIBIL

Prin activitatea sa, omul produce atât bunuri materiale, cât şi servicii. Serviciile sunt de multe categorii: servicii turistice, servicii de transport, servicii de comunicaţii, servicii bancare etc. Serviciile fac obiectul comerţului intern, dar şi pe plan mondial apare un flux de sine stătător numit comerţul internaţional cu servicii. Comerţul cu servicii se mai numeşte comerţ invizibil, deoarece în tarifele vamale care prevăd taxe vamale de import figurează numai bunurile materiale. Serviciile nu sunt cuprinse în tarifele vamale şi asupra lor nu se aplică taxe vamale. Deci, serviciile sunt „invizibile” din punctul de vedere al tarifelor vamale şi taxelor vamale.

1. Concepţii privind locul, structura şi dinamica

În relaţiile economice internaţionale, serviciile sunt generate, înainte de toate, de necesităţile derulării comerţului internaţional cu mărfuri, fiind numite servicii comerciale. Acestea sunt activităţi umane prin care se asigură transportul mărfurilor, transbordarea şi depozitarea lor şi, în general, manipularea mărfurilor pe parcursul de la vânzător până la cumpărător. Ele sunt efectuate de cărăuşi şi expeditori, ce prestează servicii de transport şi expediţie.

În acelaşi timp, pe parcursul lor, mărfurile sunt asigurate şi reasigurate de societăţi specializate de asigurare, prestând servicii de asigurare. De asemenea, mărfurile ce se vând trebuie plătite, iar poliţele comerciale trebuie avalizate, toate aceste activităţi fiind efectuate de instituţiile bancare care prestează servicii bancare. De asemenea, între vânzători şi cumpărători sunt relaţii de corespondenţă, de negociere prin telefon, poştă sau telex, pentru care se prestează serviciile de comunicaţii, telecomunicaţii sau poştale. Între momentul expediţiei mărfurilor şi încasarea contravalorii lor intervine creditul. Exportul pe credit este larg utilizat şi după vânzare. Băncile sau alte firme comerciale prestează servicii de credit.

Dar nu numai comerţul internaţional cu mărfuri generează nevoia de servicii. Investiţiile internaţionale sunt şi ele generatoare de servicii financiare, care se materializează în transferul internaţional de profit, dobânzi şi dividende.

Fluxul internaţional al forţei de muncă se materializează în prestarea de activităţi economice în ţara de destinaţie, din care emi-granţii obţin salarii pe care le transferă în tara de origine pentru familiile lor. Serviciile de muncă ocupă un loc important în plăţile şi înca-sările unor ţări care au un număr impresionant de emigranţi. Un rol important l-a căpătat, totodată, turismul internaţional, care necesită prestarea de servicii turistice sub formă de transport, cazare, hrană, tratament medical, divertisment, sport etc.

Iată, doar numai un număr restrâns de categorii de servicii care vehiculează plăţi şi încasări de miliarde de dolari şi care, pentru diverse ţări, constituie un important volum de plăţi şi încasări valutare.

În decursul negocierilor din cadrul Rundei Uruguay s-a convenit asupra unor reglementări privind nu numai comerţul cu mărfuri şi taxe vamale (GATT), dar s-a încheiat şi un Acord General în domeniul Comerţului cu Servicii (GATS). Un efort important - deşi nu pe deplin finalizat – s-a făcut în ceea ce priveşte definirea şi clasificarea serviciilor după diverse criterii, deşi inconsecvent încă aplicate. Dar este aproape imposibil de a deosebi şi clasifica farmaceutic serviciile generate de comerţul cu mărfuri, investiţiile internaţionale, creditele internaţionale, transporturile internaţionale, turismul internaţional, fluxul internaţional al forţei de muncă, comunicaţiile internaţionale, prestaţiile financiar-bancare etc.

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), creată la sfârşitul Rundei Uruguay, a pus totuşi bazele unei clasificări, ale unor reglementări parţiale asupra serviciilor internaţionale. Dar ele se interferează cu clasificările şi reglementările organizaţiilor internaţionale specializate pentru diverse fluxuri economice internaţionale, cum ar fi serviciile de transport, de turism, de investiţie, de emigraţie etc. reglementate de organizaţiile de transport internaţional (maritim, rutier, aerian etc.), 62

Organizaţia Mondială a Turismului, Organizaţia Mondială a Muncii, FMI, Banca Mondială ş.a. De aici multitudinea de concepte şi clasificări ale serviciilor internaţionale.

În continuare, vom defini câteva trăsături esenţiale ce caracterizează serviciile internaţionale.

• Serviciile sunt activităţi internaţionale şi, totuşi, ele constituie un flux economic internaţional generator sau consumator de mari fonduri valutare. Serviciile „se palpează” prin fonduri valutare pe care le generează sau le consumă.

• Serviciile însoţesc sau servesc fluxurile economice internaţionale materiale (servicii comerciale, servicii financiare, servicii de transporturi, emigraţia forţei de muncă etc.).

• Serviciile formează, pe plan naţional, un sector distinct în PIB, sectorul serviciilor sau sectorul terţiar, alături de sectorul primar (in-dustria extractivă şi agricultură) şi sectorul secundar (industria prelucrătoare). Sectorul serviciilor sau sectorul terţiar cunoaşte o dinamică superioară sectorului primar şi sectorului secundar. Dacă, la începutul secolului XX, sectorul servicii deţinea în PIB circa 15%, în prezent, sectorul terţiar (servicii) deţine o pondere de 50-55%, iar în unele ţări depăşeşte chiar 60% în total PIB. Pe plan extern, serviciile au devenit un flux economic internaţional.

• În aceste condiţii, este normal ca şi comerţul internaţional cu servicii să crească mai repede decât comerţul cu bunuri materiale. Comerţul internaţional cu servicii, raportat la comerţul internaţional cu bunuri materiale, reprezintă circa 30%, faţă de 5% la începutul seco-lului XX.

• În raport cu fluxurile care generează comerţul cu servicii, deosebim servicii factor şi servicii non – factor. După cum se ştie, sunt mai mulţi factori de producţie: capital, muncă, pământ, tehnologie, management ş.a; cu excepţia pământului, ceilalţi factori de producţie fac obiectul unor fluxuri economice internaţionale generând servicii ca dobânzi, dividende, salarii, redevenţe la comerţul cu tehnologii noi (brevete, licenţe, know-how ş.a.), prestări de servicii de învăţământ, sănătate, consultanţă, marketing, servicii culturale şi artistice, asigurări, asistenţă tehnică etc. De aceea, se justifică denumirea lor de servicii - factor. În schimb, transporturile internaţionale, turismul internaţional ş.a. sunt servicii non-factor.

• Având în vedere rolul factorilor de producţie, distingem servi-cii comerciale, investiţionale, tehnologice, de marketing, servicii cul-turale şi artistice, servicii educaţionale şi de tratament sanitar, servicii turistice, servicii de comunicaţii şi transport, servicii prestate de emigranţi, construcţiile efectuate în străinătate ş.a.

• Spre deosebire de fluxurile materiale şi financiare – prin care circulă transfrontalier înşişi factorii de producţie –, în cazul comerţului cu servicii circulaţia transfrontalieră o efectuează fie producătorii de servicii, fie utilizatorii de servicii, ştiut fiind faptul că serviciile se creează şi se utilizează în acelaşi timp şi în acelaşi loc.

• FMI, prin elaborarea balanţei de plăţi externe standard, grupează serviciile internaţionale în patru categorii: transporturi, turism, ve-nituri din deplasarea factorilor de producţie şi transferuri unilaterale de fonduri băneşti oficiale şi private.

• OMC, prin GATS, realizează o clasificare mult mai detaliată a serviciilor, grupate după diverse criterii.

2. Reglementări internaţionale

Schimburile economice internaţionale cunosc un proces de diversificare, în urma căruia, alături de comerţul cu mărfuri, se dezvoltă diferite alte fluxuri economice, printre care un loc important îl ocupă şi comerţul invizibil. Comerţul invizibil cuprinde schimburile in-ternaţionale ale căror obiecte nu sunt mărfurile, ci serviciile sau alte valori care nu sunt bunuri materiale . Comerţul cu asemenea servicii se numeşte invizibil, pentru că acestea nu figurează în tariful vamal al unei ţări sau al alteia şi, deci, nu se percep taxe vamale la graniţa unui stat. Rezultă că, doar din

63

punctul de vedere al reglemen-tărilor vamale, comerţul internaţional cu servicii este „invizibil”; altfel, aceste servicii sunt reale, comensurabile şi eficiente45.

Serviciile respective sunt încasări şi plăţi ce rezultă din turism internaţional, transporturi internaţionale, transfer internaţional de tehnologie, dobânzi, beneficii şi alte venituri şi cheltuieli legate de circulaţia internaţională a capitalului etc. Comerţul invizibil a devenit un important flux în circuitul economic mondial şi în schimburile economice externe ale statelor lumii.

Extinderea comerţului invizibil este determinată de dezvoltarea serviciilor, ca şi de amploarea şi structura celorlalte fluxuri din cadrul schimburilor economice externe: comerţul cu mărfuri, investiţiile internaţionale şi fluxul valutar-financiar. În plan istoric, dinamica comerţului invizibil este superioară celei a comerţului cu mărfuri. Ponderea comerţului invizibil în raport cu comerţul cu mărfuri are o tendinţă de creştere mai rapidă.

Analiza locului şi evoluţiei comerţului invizibil, a posibilităţilor şi prezenţei altor ţări în comerţul invizibil trebuie pusă în legătură cu mutaţiile ce au loc în procesele de reproducţie din economiile naţio-nale, prin care ponderea serviciilor productive şi personale, a sectoru-lui terţiar creşte în crearea şi utilizarea finală a produsului naţional total. Legat de aceasta se modifică şi concepţia despre funcţiile productive ale serviciilor, despre contribuţia acestora la creşterea econo-mică. Tot mai frecvent, în teoria economică, se susţine teza privind caracterul productiv al majorităţii serviciilor, indiferent de aspectul material al activităţii utile a omului.

Sfera serviciilor în producţia socială pe plan naţional şi sfera serviciilor intrate în schimburile internaţionale nu se suprapun. Anali-za comerţului invizibil (pe plan internaţional) presupune – pe lângă delimitarea locului şi a factorilor determinanţi pentru evoluţia serviciilor ca sferă de satisfacere a unor nevoi sociale pe plan naţional – şi examinarea locului şi factorilor care determină şi accelerează acest domeniu complex de activităţi, intrat în viaţa economică internaţională şi care contribuie la progresul social general al ţărilor lumii.

Rolul comerţului invizibil se manifestă prin potenţarea efectelor celorlalte fluxuri, respectiv comerţ cu mărfuri, cooperare economică in-ternaţională în diverse domenii, relaţiile financiar-valutare şi prin contribuţia la creşterea şi dezvoltarea economică a ţărilor. Efectele comerţului invizibil asupra economiilor naţionale sunt atât unele cuantificabile, directe, cât şi unele sociale, culturale, artistice pe termen lung, contribuind la progresul social şi economic pe plan naţional, dar şi internaţional.

3. Negocieri multilaterale privind comerţul internaţional cu servicii

Structura acestui flux economic internaţional se distinge nu nu-mai prin diversitatea sa, dar şi prin caracterul său eterogen, greu de sistematizat după o metodologie unitară.

O parte din activităţi şi operaţiuni serveşte schimburilor de măr-furi, altă parte serveşte sferei mişcării capitalurilor pe plan internaţional, iar alta este legată de activităţi din domenii foarte diferite sau constituie ele însele sfere de activitate de sine stătătoare cu implicaţii asupra eco-nomiilor naţionale şi asupra altor fluxuri economice internaţionale.

Există numeroase ţări în care serviciile constituie un domeniu de sine stătător şi pentru multe dintre ele reprezintă o sursă însemnată de venituri care completează sau substituie veniturile din schimburile externe de mărfuri.

a) O componentă principală a comerţului invizibil este turismul internaţional. Acesta constituie un fenomen specific şi un flux de sine stătător al lumii contemporane.

Turismul internaţional influenţează puternic economiile naţionale care îl practică, constituind pentru acestea sursă de venituri valutare, sector de activitate complexă pentru ocuparea forţei de muncă, factor care antrenează şi propagă efecte de dezvoltare în toate domeniile de activitate ale unei ţări, acţionând şi pe plan orizontal, al dezvoltării economiei naţionale, respectiv regional. Turismul creează în cea mai mare măsură condiţiile pentru un „export invizibil”, un export de produse şi servicii din cele mai diverse, chiar pe teritoriul ţării gazdă. În 2003, România a încasat

45 A.Puiu, M. Korka, Dezvoltarea comerţului invizibil în economia contemporană, Bucureşti, 1997.64

din turism 392 mln. USD şi a cheltuit pentru turism 479 mln. USD, având un deficit de – 87 mln. USD.

b) Transporturile internaţionale sunt activităţi care reprezintă un alt capitol principal din comerţul invizibil. Pe plan mondial, volumul valoric al transporturilor internaţionale, de peste 405 mld. USD în 2003, asigură o pondere de circa 23% din totalul comerţului invizibil. Prin intermediul altor corelaţii, locul transporturilor internaţionale ca o componentă a comerţului invizibil mai poate fi exprimat prin ponderea sa în circuitul economic mondial, respectiv 4,5% sau cca 20% din comerţul internaţional cu mărfuri. Odată cu lărgirea comerţului internaţional cu mărfuri şi cu intensificarea turismului internaţional, dimensiunile acestei activităţi şi contribuţia sa la creşterea veniturilor ţărilor au sporit. România realizează încasări din transporturile sale internaţionale de 819 mln. USD, dar plăteşte 823 mln. USD, având un deficit de 4 mln. USD. Dispariţia flotei şi vechimea parcului feroviar fac imposibilă acoperirea în întregime a nevoilor de transport româneşti.*

Pentru multe ţări, încasările din transporturile internaţionale sunt reprezentative în cadrul comerţului invizibil. Cele mai mari încasări pe seama transporturilor se realizează de către SUA, Germania, Japonia, Franţa, Marea Britanie, Suedia, Grecia, Norvegia, Olanda ş.a.

Astfel, de pildă, Norvegia îşi acoperă necesarul de valută pentru importurile sale în proporţie de 30-40% din transporturile maritime. Transporturile internaţionale propagă efectele de dezvoltare economică asupra ansamblului economiilor naţionale din care fac parte, antre-nând ramuri industriale, activităţi productive şi servicii din cele mai diferite. Au efecte favorabile asupra ocupării forţei de muncă; de pildă, în transporturile internaţionale maritime fiecare membru al echipajelor antrenează activitatea a 2-3 persoane pe uscat.

c) Comerţul cu brevete, licenţe, know-how şi alte forme de teh-nologii moderne reprezintă o formă însemnată a comerţului invizibil şi, respectiv, de dată mai recentă, comparativ cu turismul, transporturile ş.a. Ponderea sa este modestă cantitativ – cca 10% din total comerţ invizibil –, dar importanţa ca atare a acestui domeniu de activitate este de netăgăduit cu mult mai mare.

În ce priveşte mărimea încasărilor din acest segment de comerţ invizibil, pe primul loc se situează SUA, care deţine peste 2/3, urmată de Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia. Din plăţile pentru licenţe, SUA le revin cca 12%, Germaniei – 14%, Japoniei – 13%, Franţei şi Angliei câte 11%. Sold pozitiv al balanţei tehnologice au doar SUA şi, câteodată, vreuna din ţările occidentale, ca: Elveţia, Marea Britanie şi Germania. În ce priveşte SUA, exporturile de inteligenţă sub formă de licenţe sunt de 10 ori mai mari decât importurile de licenţe. Acest fel de comerţ invizibil cu inteligenţa se completează cu o altă formă de comerţ, şi anume cu „importul de creiere”. Surse de import de inteligenţă sunt atât ţările dezvoltate vest-europene, cât şi, mai ales, ţările în curs de dezvolta-re, care resimt puternic exodul specialiştilor, întrucât deficitul lor de cadre, de specialişti este şi aşa foarte mare. În aceste condiţii, în mod paradoxal, are loc o scurgere de specialişti către ţări dezvoltate. SUA este principalul beneficiar al acestui comerţ cu „inteligenţa vie”. În SUA sunt atraşi şi specialişti din ţările dezvoltate, dar şi din ţările în curs de dezvoltare. Reprezentanţii UE apreciau că raporturile ţărilor UE cu SUA sunt raporturi ca între importatori de invenţii şi exportatori de creiere.

d) În cadrul comerţului invizibil, încasările şi plăţile în cadrul creditelor şi investiţiilor efectuate în străinătate, respectiv dobânzile, dividendele, profiturile, reprezintă partea cea mai importantă sub aspectul mărimii lor, în raport cu alte componente ale invizibilelor. În medie, ele depăşesc 1/3 din totalul comerţului invizibil. În acest domeniu al veniturilor din capital, SUA deţine ponderea principală (peste 60 %).

Tabelul nr. 5.1. Evoluţia anuală a comerţului mondial cu mărfuri şi servicii - în mld USD -

AniComerţul cu mărfuri şi servicii

2000 2001 2002 2003

Total 7 409 8.034 8 493 9 037

* Privatizarea navelor, deseori, echivalează cu părăsirea ţării.65

– Mărfuri – Servicii comerciale

5 9471 462

6.4521 582

6 8261 647

7 2741 763

Ponderea serviciilor în comerţul cu bunuri 19,7 19,5 19,4 19,5 Sursa: World Economic Outlook, May, 2004.

După cum reiese din tabelul nr. 5.1., ponderea serviciilor în comerţul cu bunuri reprezintă cca 20% în perioada 2000-2003, serviciile ajungând la suma impresionantă de 1763 mld. USD în 2003.

e. Telecomunicaţiile, fiind prin excelenţă un sector de activitate fixat în interiorul graniţelor naţionale (prin poziţia infrastructurii, care îi şi conferă caracterul de monopol natural), sunt integrate, alături de celelalte activităţi, cărora le oferă suportul logistic, în strategia naţională de dezvoltare economică. Ele potenţează ritmul dezvoltării atunci când se constituie într-un sector care absoarbe investiţiile de capital străin, însoţite de know-how-ul informatic de resurse intensive în informaţii şi chiar de informaţii. Telecomunicaţiile au un efect de stimulare exercitat asupra investitorilor străini (prin prezenţa aşa- numitului avantaj la localizare) care măsoară activitatea unei ţări ca gazdă a investiţiilor în funcţie de gradul de dezvoltare a reţelei de telecomunicaţii. De asemenea, se poate afirma cu certitudine că serviciile de telecomunicaţii au stimulat transnaţionalizarea companiilor din diferitele ramuri industriale, datorită vitezei, acurateţei şi eficienţei cu care pot fi stabilite legăturile intrafirmă sau între filialele aparţinând aceleiaşi mari societăţi.

În perioada 1995-2001, cifra de afaceri a firmelor de telecomunicaţii a crescut într-un ritm constant, cu o rată mai mare decât cea de creştere a PIB-ului, iar piaţa serviciilor de telecomunicaţii a crescut anual în intervalul 1990-2000, cu aproximativ 7%, ceea ce poate fi interpretat ca o creştere a participării telecomunicaţiilor, atât pe plan naţional cât şi pe plan mondial, în procesul dezvoltării şi modernizării economiei. Uniunea Europeană şi SUA reprezentau în 2002, fiecare, aproximativ 30% din piaţa mondială a serviciilor de telecomunicaţii, iar Japonia deţinea 16% din aceasta. Cu un procentaj de 8% din cifra de afaceri a pieţei de telecomunicaţii, Germania ocupă locul trei ca ţară, după SUA şi Japonia.

Atât industria serviciilor, cât şi cea a echipamentelor de telecomunicaţii au înregistrat o continuă creştere a veniturilor în intervalul 1991-2001, repartizată însă diferit pe cele două componente.

Tabelul nr. 5.2. Veniturile din industria telecomunicaţiilor (mld USD)1991 1993 1995 1997 1999 2000 2001 2002

Servicii 403 470 596 712 843 920 1010 1110Echipament 120 135 183 234 269 290 310 335Total 523 606 778 946 1112 1210 1320 1445

Sursa: International Telecommunication Univ/1. PTO Datai Jase, 2004.

Cifra de afaceri, la nivel mondial, a serviciilor de telecomunicaţii se situa la 1.110 miliarde USD în 2002 – de trei ori şi jumătate mai mare decât cifra de afaceri a industriei producătoare a echipamentului de telecomunicaţii. Din analiza datelor, dar şi pe baza opiniilor specialiştilor, rezultă că ponderea serviciilor (componenta „soft”) va continua să crească, în timp ce ponderea echipamentului de telecomunicaţii (componenta „hard”), ale cărei mutaţii sunt în special de natură tehnică, fiind tributare inovaţiilor din domeniu, va cunoaşte o continuă diminuare în ansamblul tranzacţiilor de pe piaţă.

Industria telecomunicaţiilor a cunoscut, în timp şi alte mutaţii în afara celor cantitative şi tehnice, cum ar fi de exemplu, cele de natură structurală şi organizatorică. Astfel, în ultimul deceniu se poate spune că acest sector important al industriei mondiale şi-a adăugat noi carac-teristici reflectate de piaţa telecomunicaţiilor devenită concurenţială, mobilă şi globală. Procesul prin care piaţa telecomunicaţiilor s-a înscris în tendinţele ce i-au definit caracteristicile actuale a avut o durată

66

relativ redusă, devansând reforma şi liberalizarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii de telecomunicaţii.46

Fiecare dintre aceste caracteristici îmbracă forme şi nuanţe diferite de la o ţară la alta.Telecomunicaţiile au fost considerate, până nu de mult, un serviciu public. Statul, fiind

proprietarul infrastructurii de telecomunicaţii, a imprimat sectorului caracteristicile unui monopol natural. Cu toate acestea, la începutul anului 2002, mai mult de jumătate din ţările lumii au trecut la privatizarea totală sau parţială a operatorului naţional de telecomunicaţii. Într-o primă etapă, monopolul de stat a fost înlocuit cu un monopol privat. Chiar şi în ţările în care statul încă funcţionează ca operator naţional, sectorul privat ocupă cea mai importantă pondere pe piaţa naţională a telecomunicaţiilor.

f) Tehnologia de reţea şi comerţul electronic Telecomunicaţiile şi tehnica de calcul aparţin astăzi domeniului înaltei tehnologii. Ambele, ca

manifestări ale programului tehnic, au apărut în momente diferite în timp, la mare distanţă, şi aparţin unor sectoare diferite (respectiv, serviciilor şi producţiei materiale a mijloa-celor de producţie). Efectele cumulate din asocierea lor s-au potenţat reciproc şi au condus la apariţia Intplului, care s-a plasat pe una din ultimele trepte în piramida progresului tehnic. Internetul este considerat, în primul rând, un mediu pentru diseminarea rapidă a informaţiei. Aplicaţiile ulterioare ale acestuia au fost de natură să-i includă printre cele mai importante inovaţii care vor marca viaţa economică, socială şi culturală la începutul acestui secol.

Ideea de a interacţiona prin intermediul reţelelor de calculatoare a apărut la începutul anilor ’60. Cercetătorii americani de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) şi-au propus crearea posibilităţii de a aceesa date şi aplicaţii aflate pe diverse sisteme de calcul care urmau să fie interconectate, formând o reţea globală de computere. Întrucât acest proiect nu urma să servească unui interes privat, finanţarea nu putea veni decât pe căi oficiale. La vremea respectivă, datorită „războiului rece”, bugetul afectat cheltuielilor militare era foarte generos şi, ţinând cont de caracterul strategic al telecomunicaţiilor şi transmisiilor de date, proiectul a fost preluat de către Ministerul Apărării, prin intermediul DARPA (The Defence Advanced Research Project Agency).

În anul 1965 a fost realizat primul transfer de date la distanţă, între un computer de la MIT şi unul situat în California. Legătura între cele două sisteme s-a făcut prin intermediul unei linii telefonice de viteză redusă. Reţeaua, denumită ARPANet, a intrat în funcţiune în anul 1969, fiind formată din patru computere, trei dintre acestea aflându-se în universităţi din California, şi unul în Utah. Transferul propriu-zis consta în aşa-numitele „pachete” de date. Odată ajunse la destinaţie, aceste pachete erau reconfigurate în formatul iniţial al mesajului. Comunicarea dintre sistemele de calcul se realiza prin intermediul protocoalelor (software de reţea specializate). Primul astfel de protocol a fost NCP (Network Control Protocol), iar implementarea lui a permis dezvoltarea aplicaţiilor de reţea. De exemplu, în anul 1972 a apărut aplicaţia denumită e-mail (poşta electronică), care a devenit, în scurt timp, cea mai utilizată aplicaţie de reţea.

Transformarea ARPANet în ceea ce astăzi numim Internet a avut la bază conceptul de arhitectură deschisă de reţea, conform căruia se admite posibilitatea funcţionării mai multor reţele, constituite pe principii diferite, utilizând căi de comunicaţie diferite (transmisie prin satelit, prin semnal radio etc.). În Economia Internatului sunt incluse acele companii care îşi realizează veniturile parţial sau în totalitate prin activităţi legate în mod direct de Internet, sau prin valorificarea bunurilor şi serviciilor utilizate în sectorul Internet. Companiile vizate sunt fie producători de infrastructură (Cisco, Dell, IBM, Hewlett-Packard, Orade, Microsoft, Sun Microsystems etc.), fie distribuitori de bunuri şi servicii prin Internet (Amazon.com, e Toys, LL Bean etc.), fie intermediari care facilitează prin Internet interacţiunea dintre cumpărători şi vânzători (eBay, Egroup, Yahoo! etc.)47.

Conceptele economiei Internetului cuprind două mari compo-nente:

46 Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii internaţionale cu servicii, Editura All Beek, Bucureşti, 2004.47 Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii interna-ţionale cu servicii, Editura All Beek, Bucureşti, 2004.

67

– Infrastructura, care poate fi infrastructură fizică (echipamente de reţea, de comunicaţii) şi aplicaţii Internet (care cuprind nu numai software-ul propriu-zis, ci şi activităţile de consulting, training etc.).

– Activităţile economice, care se împart în: activităţi de intermediere („market makers”, montare de căutare etc.) şi de tranzacţionare propriu-zisă sau comerţul electronic în sens restrâns.

Economia Internetului a înregistrat în ultimii ani o creştere spectaculoasă, deschizând noi posibilităţi de comunicare, colaborare şi coordonare a interacţiunilor dintre firme, consumatori şi ceilalţi parteneri de tranzacţii. Internetul este mai mult decât un canal alternativ de marketing, constituind chiar baza unui sistem economic autonom, format din:

• Reţele globale de comunicaţii, care utilizează tehnologia şi standardele Internet, şi care oferă posibilităţi de comunicare la un cost redus.

• Aplicaţii şi capital uman, care fac posibilă desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul infrastructurii de reţea.

• Pieţe electronice interconectate, care funcţionează prin intermediul infrastructurii de reţea şi de aplicaţii.

• Producători şi intermediari, care oferă o varietate de produse digitale destinate fie utilizatorul final, fie îmbunătăţirii lichidităţii şi eficienţei de funcţionare a pieţelor electronice;

• Reguli şi legi de funcţionare specifice activităţilor economice desfăşurate pe Internet.Caracteristicile esenţiale ale economiei Internetului sunt infor-maţia şi viteza.Structura verticală a industriei Internetului diferă în mod fundamental de cea întâlnită în

sectoarele tradiţionale.În economia fizică se manifestă în mod evident tendinţa de integrare pe verticală în scopul

minimizării riscurilor care apar datorită interdependenţelor dintre diferitele niveluri ierarhice în cadrul unei industrii. Economia Internetului înregistrează însă o tendinţă puternică de dezintegrare verticală, fiind reţinute, în cadrul fiecărei entităţi economice, doar elementele definitorii ale activităţii desfăşurate. Elementele sunt de obicei informaţiile despre consumatori şi accesul în timp real la acestea. Relaţiile cu partenerii aflaţi pe celelalte niveluri ierarhice se transformă din investiţii şi control. Pe lângă oportunităţile adoptării unor noi strategii de afaceri, pe care le oferă economia Internetului, trebuie avut în vedere şi impactul pe care noua economie îl are asupra economiei fizice, asupra sectoarelor tradiţionale. Întrucât economia Internetului creşte într-un ritm mai rapid decât economia în ansamblul ei, decalajul se concretizează parţial, printr-un fenomen de substituţie, a valorii create în economia tradiţională. Totuşi, flexibilitatea, comoditatea şi eficienţa imprimate activităţilor economice prin utilizarea Internetului reprezintă o valoare adăugată netă care nu ar putea fi creată în sectoarele tradiţionale.

Un alt efect a cărui importanţă va creşte o dată cu utilizarea Internetului pe scară tot mai largă îl constituie cererea suplimentară pentru bunuri şi servicii creată prin intermediul pieţelor electronice. În lipsa acestora din urmă, interacţiunea dintre cerere şi ofertă, dintre cumpărători şi vânzători nu ar fi fost posibilă.

Intermedierea şi tranzacţiile propriu-zise care formează activi-tăţile economice incluse în economia Internetului reprezintă comerţul electronic în sens larg. Rolul intermediarilor este de a eficientiza pieţele on line, facilitând interacţiunea dintre participanţii direcţi la tranzacţii.

În economia fizică, distribuitorul (comerciantul) deţine funcţia de intermediere prin eficientizarea distribuţiei, prin informaţiile oferite în legătură cu produsele comercializate şi prin posibilitatea, pentru cumpărător, de a-şi minimiza costurile de tranzacţie (datorită ampla-sării facilităţilor de distribuţie în apropierea cumpărătorului).

În economia digitală, distribuţia propriu-zisă se separă de funcţia de intermediere. În contextul digital nu mai apar nici problemele legate de distanţă (pentru că distribuţia se face direct, la domiciliul cumpărătorului), nici cele legate de accesul la informaţie (pentru că Internetul este un sistem global de informaţii, facilitând informarea comparativă care precede decizia de cumpărare).

O companie poate activa simultan pe mai multe dintre nivelurile amintite. Clasificarea prezentată oferă o perspectivă interesantă de analiză în ceea ce priveşte strategiile de pătrundere succesivă a companiilor pe nivelurile economiei Internetului. Interdependenţa existentă între cele 68

patru componente ale economiei Internetului fiind evidentă, în plan strategic ea este evidenţiată de multiplele colaborări şi alianţe strategice dintre companii care activează pe niveluri diferite în cadrul acesteia.

Termenul „comerţ electronic” („electronic commerce”, „e-commerce” sau „Internet commerce”) nu are o definiţie unanim acceptată. Într-un sens foarte larg, el se referă la «desfăşurarea unor activităţi economice prin Internet, respectiv la vânzarea de bunuri şi servicii prin Internet. În funcţie de anumite caracteristici ale mărfurilor tranzacţionate, acestea pot fi livrate direct prin Internet (este cazul mărfurilor „digitizabile”, cum este software-ul), sau pot fi livrate fizic, de regulă la domiciliul cumpărătorului». Comerţul electronic mai poate fi definit ca „vânzarea de informaţie, produse şi servicii prin reţele de computere”48.

Tabelul nr. 5.3. Infrastructura comerţului electronic

Routere Comunicaţii Servicii IT Alte servicii InformaţiiReţea locală Servicii de

telecomunicaţii de bazăMotoare de căutare şi browsere

Servicii de distribuţie şi livrare

Tranzacţii peInternet

Conexiuneglobală

Acces la Internet ISP* Servicii detransport

Conţinut deimagini şi sunete

Computerhardware

Servicii de tele-comunicaţii cu valoare adăugată

Portaluri peInternet

Servicii financiare Agrement, călătorii, ştiri

Reţea Internet Transmisie-procesare

Serviciiaudiovizuale

Servicii financiare

Serviciiadiţionale

Depozitare şi desfacere

Servicii educaţionale

Software Franşizare Servicii de afaceri

* ISP: Internet Service ProviderSursa: Senti R. (2000), WTO, System LIIId Functionsweise der Welthandelsordnung, Schulthess luristische

Medien AC, Zurich (citat de A. Bobircă în teza de doctorat Tendinţe în liberalizarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii. Reglementarea Comerţului Electronic, REI, 2003).

Conceptul de „e-business” a fost introdus de IBM şi a cunoscut o evoluţie rapidă, mai ales din punct de vedere al tehnologiei. Relativ de curând, IBM a lansat la Paris o nouă generaţie de servere pentru „e-business”, deoarece în economia virtuală este deja nevoie de o schimbare în infrastructură. Puterea calculatoarelor trebuie să migreze de la forma tradiţională, centralizată în sistemele IT, către o distribuire în reţele de mare viteză, care folosesc servere puternice (configurate pentru tipuri specifice de sarcini), aplicaţii integrate şi alte resurse IT. Acestea sunt susţinute de infrastructura informaţională, constând în echipamente hardware, software şi servicii aferente (tabelul nr. 5.3.).

Tranzacţiile nu sunt limitate la achiziţionarea de bunuri şi servicii, ci cuprind un spectru larg, începând cu colectarea, prelucrarea şi schimbul de informaţii, negocierea şi are decizie de achiziţionare, până la încheierea tranzacţiei şi servicii postvânzare.

În ansamblu, comerţul electronic reprezintă desfăşurarea unor activităţi comerciale care determină un transfer de valoare prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii şi se referă la toate tipurile de tranzacţii legate de activităţi comerciale care au la bază prelucrarea şi transmisia de date digitalizate, precum text, sunete sau imagini, la care participă persoane fizice sau instituţionale.

Din punct de vedere tehnic, el se bazează pe prelucrarea şi transmisia de date, precum text, sunete sau imagini, iar din punct de vedere economic cuprinde activităţi diverse, cum sunt: comercializarea electronică a bunurilor şi serviciilor, livrare on line de date digitale, transferurile electronice de resurse financiare, serviciile electronice de brokeraj, licitaţiile on line, serviciile electronice de intermediere în transporturi, serviciile on line de design şi engineering, achiziţiile publice electronice, marketingul direct electronic, service-ul on line.

48 Kakakota Ravi, Whinston Andrew, Frontiers of Electronic Commerce, Addison-Wesley, 199669

Într-o accepţie largă, comerţul electronic include orice fel de tranzacţie (aceasta presupunând, pe lângă tranzacţiile financiare, şi operaţiunile de marketing şi serviciile oferite clienţilor/consumatorilor de către firme, magazine electronice) care utilizează tehnologia digitală, inclusiv reţele deschise (Internet), reţele închise (LAN-Local Area Network, EDI-Electronic Data Interchange) şi cărţi de credit-debit.49

Într-o interpretare mai restrânsă, comerţul electronic include numai tranzacţiile utilizând Protocoale de Control a Transmisiei sau Protocoale Internet, respectiv cele efectuate prin Internet.50

Categoriile de tranzacţii electronice pot fi structurate astfel:–Culegerea şi prelucrare informaţiilor;–Licitaţii on line;–Burse on line;–Distribuţia;–Promovarea şi publicitatea;–Site-uri de investiţii;–Presă, bănci etc.• Licitaţiile on line creează pieţe şi reduc pierderile vânzătorilor. Pe web, cumpărătorii şi

vânzătorii pot participa la mai multe licitaţii on line. În acelaşi timp, fără a suporta costurile de deplasare şi participare la locul licitaţiei.

• Bursele on line creează pieţe de schimb stabile. Asemenea burselor de valori, tranzacţiile on line asigură cumpărătorilor de acţiuni informaţii despre piaţa on line şi un loc de întâlnire, cu reguli clare şi cu modalităţi de stabilire a preţurilor, valabile în toată reţeaua Internet.

Estimările, în termeni generali, pentru tranzacţiile de comerţ electronic pornesc de la numărul de servere securizate („secured servers”) existente pe plan mondial. Acestea oferă utilizatorilor posibi-litatea de a transmite encriptat (codificat) date confidenţiale cum sunt adresa de livrare, numărul cărţii de credit etc. Tehnologia de encriptare este indispensabilă pentru protecţia traficului de date private printr-un sistem public global de informaţii.

Estimările comerţului electronic, în termeni specifici, se referă la valoarea tranzacţiilor on line. Acestea sunt cele mai greu de calculat, ţinând cont de diversitatea definiţiilor şi sferei de cuprindere a comerţului electronic. Practic, fiecare firmă de consultanţă din domeniu evaluează tranzacţiile on line în mod regulat, ceea ce face ca rezultatele estimărilor să difere foarte mult în funcţie de sursă. Pentru anul 1999, spre exemplu, valoarea estimată a comerţului electronic varia de la 70 miliarde USD, conform „Forrester Research”, la 1.000 miliarde USD, conform Boston Consulting Group (BCG). Prognozele pentru anul 2003 variau de la 1.244 miliarde USD, conform e-Marketer, la 4.600 miliarde USD, conform BCG. Rata medie anuală de creştere a comerţului electronic pentru perioada 1999-2003 variază de la 46% la 125%.

Aceate diferenţe foarte mari se datorează, în parte, segmentului firmă-firmă (F-F) al comerţului electronic care nu se desfăşoară prin Internet şi care poate fi inclus sau nu în estimări. Companiile efectuează tranzacţii electronice de circa 20 de ani, cu mult înaintea apariţiei World Wide Web-ului, prin EDI – Electronic Data Interchange51.

Tabelul nr. 5.4. Estimarea indirectă a tranzacţiilor electroniceServere securizate Computere conectate la reţea

(hosts)Număr Număr la 1 milion de

locuitoriNumăr (mii)

Număr la 1000 de locuitori

SUA 47.056 170 44.230 160

49 U.S. Department of Commerce (Henry David, Cooke Sandra, Buckley Patricia, Dumagan Jess, Gurmukh Gill, Pastore Dennis, LaPorte Susan), The Emerging Digital Economy II, Secretariat on Electronic Commerce, Washington D.S., June 1999.50 Industrie Canada. Stratégie canadienne sur le commerce electronique, Ottawa, 1988, citat în Le commerce electronique et OMC, GBDE, 1999.51 Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii interna-ţionale cu servicii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.70

Japonia 1.946 15 2.373 19Germania 2.835 34 1.676 20Franţa 1.058 18 778 13Italia 619 11 534 9Marea Britanie 3.243 55 2.073 35Canada 2.689 87 2.346 76Australia 2.227 119 1.037 55Austria 344 42 229 28Belgia 240 24 302 30Belgia 240 24 302 30Cehia 133 13 108 11Danemarca 210 40 317 60Finlanda 281 54 634 123Grecia 69 6 70 7Ungaria 49 5 116 11Islanda 54 194 27 97Irlanda 177 48 52 14Coreea de Sud 154 3 318 7Luxemburg 37 87 21 49Mexic 127 1 200 2Olanda 462 29 817 52Noua Zeelandă

355 93 241 63

Norvegia 219 49 391 88Polonia 119 3 155 4Portugalia 89 9 65 7Spania 619 16 382 10Suedia 631 71 615 69Elveţia 672 92 315 43Turcia 96 1 79 1OCDE 66.810 60 60.502 54

Sursa: OECD, Secretariat, BCG, Warburg-Dillon Read, 2003.

Comerţul electronic F-C deţine în prezent în Statele Unite o pondere neînsemnată în cadrul sectorului de comerţ cu amănuntul – circa 0,5-1% (aceasta ar putea ajunge însă la 15-20% în anul 2010). Prin comparaţie, comerţul cu amănuntul prin poştă („mail catalogue retailing”) reprezintă 10% în cadrul sectorului menţionat. Valoarea estimată a tranzacţiilor on line F-C pentru anul 1999 a fost de 20 miliarde USD, iar prognoza pentru anul 2004 , de 184 miliarde USD (tabelul nr. 5.4.). În anul 1999, 17% din familiile americane (aproximativ 39 de milioane de persoane) au efectuat tranzacţii on line. În 50% din cazuri ele au cheltuit în anul respectiv peste 500 USD pentru aceste tranzacţii.

Tabelul nr. 5.5. Volumul şi dinamica tranzacţiilor în comerţul electronic (1999-2000)

Valoareatranzacţiilor,

mil. USD

2000 faţă de 1999,

%

% încomerţul cu amănuntul

Cumpă-rători

mii

% înutilizatorii de

Internet

% înpopulaţiacu drept

de muncăSUA 24.170 195 0,48 19.666 39 11,1Japonia 1.648 334 0,06 n.a. n.a. n.a.Germania 1.199 200 0,3 1.370 13 2,4Franţa 345 215 0,14 310 8 0,8Italia 194 145 0,09 360 12 0,9Marea Britanie 1,040 280 0,37 970 11 2,5

Canada 774 166 0,26 811 12 4Australia n.a. nn.a. n.a. 803 13 6,4Austria 96 210 0,23 120 13 2,2

71

Belgia 82 420 0,16 90 11 1,3Danemarca 46 220 0,2 90 8 2,5Finlanda 51 160 0,22 160 10 4,7Grecia n.a. n.a. n.a. 30 11 0,4Irlanda n.a. n.a. n.a. 40 13 1,6Olanda 182 210 0,34 320 13 3Norvegia 61 100 0,26 100 10 2,5Portugalia 70 185 0,06 50 11 0,7Spania 70 185 0,06 220 11 0,9Suedia 232 170 0,68 260 10 4,6Elveţia 127 110 0,29 130 12 2,7

Sursa: OECD, Secretariat, BCG, Warburg-Dillon Read, 2003.

În celelalte ţări din cadrul OCDE (cu excepţia Suediei, Olandei sau Marii Britanii), cota de piaţă a tranzacţiilor F-C este mult mai redusă – circa 0,2% din totalul vânzărilor cu amănuntul. Ponderea utilizatorilor de Internet care au efectuat tranzacţii on line în aceste ţări nu depăşeşte 10%.

În ciuda ponderii foarte scăzute pe care comerţul electronic cu amănuntul o deţine în totalul vânzărilor cu amănuntul, există sectoare de activitate în care cota de piaţă a tranzacţiilor on line depăşeşte 2%, ajungând uneori până la 10-15%. Cele mai ridicate rate de penetrare şi de creştere le înregistrează acele sectoare care oferă bunuri şi servicii „digitalizabile” ce pot fi livrate direct prin Internet (exemplu: software, servicii financiare etc.), dar şi servicii turistice sau de transport. În ceea ce priveşte comerţul F-F, tranzacţiile on line se desfăşoară cu precădere în: industria auto, construcţiile navale, industria chimică, industria echipamentelor de înaltă tehnologie.

Investiţiile în Internet, la nivel mondial, au fost estimate la aproximativ 40 miliarde USD, între 1995 şi 1997, o parte din acestea fiind destinate comerţului electronic. Investiţiile în Internet au reprezentat în 1997 peste 45% din totalul investiţiilor în echipamente, ale companiilor52. Reţelele de Internet nu numai că se extind, dar se schimbă şi modalităţile şi scopurile în care sunt utilizate. Conform Media Metrix, în 1996 site-urile educative dominau lista celor 15 site-uri cele mai vizitate. Acest top nu includea în 1996 site-urile de comerţ electronic. Tranzacţiile prin Internet se vor dezvolta suficient de mult încât să influenţeze perceptibil fluxurile comerciale. Totuşi, mărimea şi direcţia acestui impact rămân incerte. Dacă, în cazul tranzacţiilor care utilizează tehnologia digitală, volumul depăşeşte mii de miliarde de dolari zilnic (numai prin SWIFT – Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication – sunt efectuate tranzacţii de 3000 miliarde USD zilnic), volumul comerţului prin Internet a fost relativ modest: în 1998, 30 miliarde USD şi peste 400 miliarde USD în 200253 (tabelul nr. 5). Internetul joacă un rol important într-un număr mult mai mare de tranzacţii decât cele derulate on line. Internetul este o sursă de informare (exemplu: cumpărătorii care fac comenzi on line şi plătesc off line), care influenţează comenzile şi achiziţiile de bunuri şi servicii off line (pe piaţa reală), în special pentru articole mari, ca, de exemplu, pentru autoturisme.

Într-o analiză a impactului Internetului asupra cheltuielilor consumatorilor, în 1998, Cyber Dialogue estimează că, în timp ce vânzările comandate şi plătite on line însumau 11 miliarde USD, vânzările către cumpărători realizate on line, dar plătite off line reprezentau mai mult de 15 miliarde USD, iar valoarea comenzilor off line influenţate de Internet reprezenta aproximativ 51 milioane USD54.

În lumina dinamicii recente a comerţului electronic, un număr mare de estimări făcute în 1998 au fost revizuite (tabelul nr. 5.6.).

52 A.C. Nielsen, Canadian Internet Survey, 199753 U.S. Department of Commerce, The Emerging Digital Economy. Secretariat on Electronic Commerce.Appendix 4, Washington D.C., 2002.54 US. Department of Commerce, The Emerging Digital Economy, Secretariat on Electronic Commerce. Appendix 4,Washington D.C., 2002.72

Tabelul nr. 5.6. Estimări ale valorii tranzacţiilor electronice conform diferitelor surse

Instituţii 1999mld. USD

2003mld. USD

R.M.A.(%)

e-Marketer 98,8 1.244 89IDC 111,4 1.317 85ActivMedia 95,0 1.324 93Forrester LowForrester High

70,0170,0

1.8003.200

125108

BCG 1.000,0 4.600 46Sursa: e-Marketer (2004) şi BCG (2004).

Valoarea tranzacţiilor on line iniţiate pe Internet (finalizate în totalitate sau doar demarate) este în continuă creştere, de la o,1 miliarde USD în 1995 la circa 1.234 miliarde dolari în anul 2002. Deşi până în prezent comerţul electronic se desfăşoară preponderent pe piaţa americană, este de notat că ponderea operaţiunilor derulate pe alte pieţe a crescut de la 11% în 1998 la 23% în 200255. În ciuda decalajului care se menţine, şi în unele cazuri se accentează, între ţările dezvoltate (America de Nord, Uniunea Europeană şi Japonia) şi restul ţărilor, participarea tot mai activă a unui număr sporit de ţări nu este deloc de neglijat. Între acestea, pieţele „emergente”, reprezentate de o serie de ţări în curs de dezvoltare (în general, din Asia), cu un ritm de creştere ridicat al PIB, o dezvoltare industrială accentuată şi o creştere rapidă a populaţiei urbane, devin tot mai mult un segment important în cadrul pieţei mondiale a comerţului electronic.

g) Servicii audivizualeParadoxurile imaterialului sunt exprimate într-o perfectă simbioză de serviciile audiovizuale:

abundenţa efemeră, informaţia spectaculară, imprevizibilul ca marfă, volatilul fiabil, clişeul per-sonalizat, interactivitatea pasivă caracterizează valorile şi acţiunile din audiovizual. Acestea sunt mijloacele de informare şi comunicare în masă care se bazează pe tehnici specifice de transmitere a sunetului şi a imaginii56.

Tranzacţiile internaţionale cu servicii de radio şi televiziune reprezintă aproximativ jumătate din piaţa audiovizualului, fiind urmate de tranzacţiile internaţionale cu casete video înregistrate.

În strânsă legătură cu tranzacţiile de pe piaţa audiovizualului, de fapt parte a acesteia, se află piaţa aparaturii electronice de recepţionare a serviciilor audiovizuale, cu un volum de tranzacţii, în anul 2001, de peste 1000 mld USD şi un ritm anual de creştere, în ultimul deceniu, de 0,2%.

Publicul neavizat ar putea fi scandalizat de faptul că, într-o lume în care emoţiile şi valorile sunt modelate tot mai mult prin semnalele primite pe cale audiovizuală, actul de creaţie, conţinutul său ideatic şi distribuirea acestuia pot fi studiate şi analizate ca mărfuri.

În literatura tehnică, dar şi în statistici, activităţile subsumate serviciilor audio-vizuale sunt structurate în cinci subramuri:

- producţia de filme pentru cinematograf şi videocasete;- distribuţia filmelor de cinematograf şi videocasete;- proiecţia de filme;- producţia şi distribuţia programelor de radio şi televiziune;- producţia studiourilor de înregistrare muzicală.Comerţul internaţional cu „produse audiovizuale” cuprinde tranzacţii internaţionale cu o gamă

foarte largă de valori, cu conţinut diferit: filme (difuzate prin sistemul sălilor de cinematograf, al casetelor video sau prin reţeaua de televiziune); programe de televiziune şi radio; casete audio;

55 International Trade Centre UNCT ADNVTO (Ite), http://www.intracen.org56 Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii internaţionale cu servicii, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004.

73

aparatură de recepţie a acestora (televizoare, radioreceptoare, magnetoscoape, aparatură video etc.). Volumul valoric al acestor tranzacţii a crescut, în medie, anual, pentru toate ramurile sale, cu 2,7%.

Tranzacţiile cu filme video şi programe de televiziune au înregistrat creşteri superioare acestei medii, de circa 4%, în timp ce pe alte segmente ale pieţei, cum ar fi cel al filmelor de sală, s-au înregistrat chiar şi ritmuri negative.

Evoluţia tehnică şi dispersarea geografică a producţiei şi achiziţiilor de „hard” ale audiovizualului au influenţat, în mod evident, dinamica şi structura tranzacţiilor cu servicii audiovizuale, deci componenta „soft” a pieţei. Importurile masive de aparatură electronică (televizoare, magnetoscoape, radioreceptoare, casete video şi audio, echipamentul de tip „Home Theastre”, echipamentul de transmitere a programelor prin cablu şi satelit), în special în ţările Europei Centrale şi de Est şi în China, au determinat şi creşterea exporturilor de creaţii artistice audiovizuale dinspre America de Nord şi ţările Europei de Vest spre aceste noi debuşee.

Sfârşitul secolului XX a însemnat pentru subsectoarele audiovi-zualului perioada de maximă concentrare a capitalului. Cifra de afaceri a 50 dintre cele mai mari societăţi de servicii audiovizuale din lume a fost în 1999 de circa 125 mld USD2, iar cele mai mari 50 de societăţi europene obţineau împreună o cifră de afaceri de 55 mld. USD (10 companii dintre acestea deţineau 53%). Piaţa mondială a audiovizualului era repartizată între cei trei poli ai puterii economice astfel: SUA – 31%, UE – 35% şi Japonia – 29%.

Cele două mari categorii de produse obţinute din activităţile care aparţin subsectorului audiovizual sunt filmele cinematografice şi video şi programele de televiziune. Ele pot fi definite, în optica economică, drept mărfuri imateriale, în calitatea lor de obiect al tranzacţiilor comerciale, dar prin apartenenţa lor, în acelaşi timp, la un vast grup de activităţi mass-media, au căpătat valenţe educative, sociale şi politice. Din acest ultim motiv, în numeroase ţări, activitatea mass-media este subvenţionată şi reglementată, filmele cinematografice şi programele de televiziune nefiind considerate numai simplu divertisment comercial, ci şi modalitate de exprimare culturală şi individuală, de comunicare socială.

GATT a recunoscut de la început toate implicaţiile tranzacţiilor cu servicii audiovizuale, precum şi legitimitatea măsurilor adoptate la nivelul politicii naţionale pentru limitarea accesului pe pieţele interne a produselor mass-media, atunci când autorităţile naţionale decidente au sesizat incompatibilitatea culturală cu „produsele” din import.

Din punct de vedere economic, serviciile audiovizuale se deosebesc de celelalte servicii, deoarece57:

• rezultatul activităţii are o existenţă materială proprie, pentru care s-au cheltuit capital şi muncă. De aceea, spre deosebire de turism sau distribuţie, unde locurile de muncă şi valoarea adăugată sunt create numai atunci când produsele sunt consumate sau ajung prin prestare la utilizatorul final, produsele audiovizuale devin produse „finite” înainte de a fi distribuite la locul consumului sau utilizării finale, fără a fi necesar transferul de tehnologie de producţie sau deplasarea producătorilor la locul de consum. Modalitatea de producţie este asemănătoare cu cea din ramurile producţiei materiale, făcându-se în mod uzual referiri, de exemplu, la industria cinema-tografică; de aceea, principala modalitate de livrare a acestor produse este pur transfrontalieră. Spre deosebire de alte servicii, unde ţările în dezvoltare sunt avantajate pe planul competitivităţii datorită costurilor salariale mai mici, producţia audiovizuală este astfel organizată, încât cea mai mare parte a capitalului şi a muncii, în special cea de înaltă calificare, este concentrată la locul de producţie, adică la distanţă faţă de locul de distribuţie;

• producţia primei unităţi (prima copie sau negativul copiei) de produs cinematografic sau video (film)sau a programului de tv absoarbe aproape toate costurile de producţie, celelalte unităţi (copii) fiind produse la costuri mult mai mici. Rentabilitatea activităţilor este influenţată, în foarte mare măsură, de momentul lansării produselor, iar monitorizarea strategică a lansării produselor pe piaţa altor ţări este cu atât mai dificilă, cu cât punctele de distribuţie sunt mai numeroase şi dispersate pe plan teritorial; de aici decurg rolul distribuţiei în obţinerea profitului şi necesitatea 57 Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii internaţionale cu servicii, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004.74

controlului distribuţiei prin diverse metode, cum ar fi, de exemplu, crearea de către producători a unei reţele proprii de distribuţie.

Comerţul internaţional cu filme are un caracter unilateral mai pronunţat decât cel cu programe TV. Marile societăţi de distribuţie din SUA sunt de departe cei mai mari exportatori de filme, preluând, aşa cum rezultă dintr-un studiu efectuat de UNESCO asupra unui număr de 87 de ţări importatoare, un segment de 70% din piaţa acestor ţări. Alături de ţările dezvoltate, care sunt cei mai mari exportatori de filme, singurele ţări în curs de dezvoltare mari exportatoare şi care deţin şi o vastă piaţă internă sunt Brazilia şi India, ţări în care importul de filme americane este mai scăzut, datorită barierei de limbă.

Tabelul nr. 5.7. Marii exportatori şi importatori de servicii audiovizuale pe plan mondial, în anul 2001 (miliarde USD)

Ţara Exporturi Importuri Deficit surplus netFranţa 1,4 2,0 -0,6Germania 0,3 3,3 -3,0Italia 0,5 1,1 -0,6Marea Britanie 1,5 1,0 0,5SUA 3,0 0,2 2,8Canada 0,8 0,9 -0,1

Sursa: http://www.wto.org/english/res-e//statis-e3/its2002-e/its2002-e.pdf

Comerţul mondial cu filme, programe de televiziune şi producţii video este dominat de Statele Unite, care deţin o pondere de 40% (inclusiv pe piaţa din SUA), în timp ce consumatorul cel mai important de pe piaţa mondială este Uniunea Europeană (tabelul nr. 7).

Evoluţia pieţei în interiorul UE este caracterizată de o creştere bruscă a cererii şi o uşoară scădere a producţiei interne de produse audiovizuale, piaţa europeană devenind astfel din ce în ce mai depen-dentă de importul de filme produse în statele Unite. În medie, ţările Uniunii Europene importă două treimi din materialul de divertisment pe care îl transmit. În comparaţie cu importurile UE din Statele Unite, comerţul intracomunitar cu produse audiovizuale este nesemnificativ. Totuşi, anumite state ale Uniunii, cum ar fi Franţa şi Spania sunt mult mai receptive la importul de filme europene decât alte ţări.

Ţările europene în care piaţa producţiilor cinematografice este dominată în proporţie mai mare de cinematografia americană sunt cele în care producţia naţională nu este suficient de bine adaptată la concurenţa de pe piaţă şi la preferinţele cererii. Această situaţie se reflectă, de exemplu, în cota de piaţă deţinută de filmele americane în Olanda (90%), Luxemburg (84%), Germania (82%), Finlanda (81,5%), precum şi, mai ales, pe considerente culturale, în Marea Britanie (90%).

În cadrul negocierilor desfăşurate de-a lungul Rundei Uruguay referitoare la servicii, Statele Unite au făcut presiuni pentru deschide-rea pieţei europene. Problema cea mai controversată era legată de cotele de emisie propuse de Directiva UE din 1989, „Televiziunea fără frontiere”, care obliga companiile de televiziune din cadrul ţărilor UE să rezerve cel puţin 50% din timpul de emisie „producţiilor europene”.

Piaţa cinematografiei americane se caracterizează prin orientarea către marele public, având toate caracteristicile unei industrii de masă. Caracterul mercantil al industriei cinematografice este susţinut de principiile economiei de piaţă, conform cărora mărfurile nu sunt produse decât dacă există o cerere solvabilă, suficient de vastă încât să susţină obţinerea profitului.

Barierele menţinute la intrarea producţiilor cinematografice străine pe piaţa americană protejează companiile americane şi explică poziţia negociatorilor americani la tratativele GATS privind accesul pe piaţă al produselor audiovizuale. Populaţia americană este o mai intensă consumatoare de producţii cinematografice decât cea din ţările cu dezvoltare economică şi culturală comparabilă. Astfel, în 2001, faţă de o frecventare medie anuală a sălilor de cinematograf, de către cetăţenii din Europa, de 2,05 ori, din Japonia de 1,6 ori, cetăţenii americani vizitau sălile de

75

cinematograf, în medie, de 5,1 ori/an. Dată fiind şi dimen-siunea populaţiei Statelor Unite, se poate spune că producătorii americani de filme dispun de cel mai vast public din lume58.

Importurile de filme ale SUA sunt minime. Mai puţin de 3% din filmele proiectate anual în SUA sunt opera unor companii cinematografice străine, iar numai 8% din cele 35.000 de videocluburi oferă filme străine. Minorităţile etnice, în special cele hispanofone, reprezintă un segment de piaţă omogen şi important, ale cărui necesităţi sunt acoperite exclusiv prin programele importate din Mexic sau Venezuela, dar din care o parte sunt realizate în coproducţie şi sunt finanţate de distribuitorii transnaţionali cu sediul în SUA.

Piaţa cinematografiei europene, expresie a istoriei „celei de-a 7-a arte”, modelată de o şcoală tradiţională foarte diferită de cea americană, cuprinde un număr mare de producători naţionali, dispersaţi în toate ţările; cele trei domenii de activitate: producţia, turnarea şi distribuţia filmelor, au acelaşi conţinut ca şi pe piaţa americană. Diferenţa din punct de vedere organizatoric se referă la o mai puternică tendinţă de integrare pe orizontală a producătorilor, prin constituirea de alianţe, în paralel cu integrarea în aval, care adaugă distribuţia la activităţile companiilor de producţie. Atât turnarea filmelor, cât şi distribuţia lor sunt rezultatul implicării unui număr foarte mare de societăţi specializate, dar incluse într-o reţea vastă şi integrată, a furnizorilor de servicii. Marile reţele poartă numele de Granada în Marea Britanie, Bavaria în Germania, S.F.P. şi Gaumont în Franţa59.

Conglomeratele de tip multimedia care antrenează, alături de companiile cinematografice, şi pe cele de televiziune, datorită capacităţii lor de distribuţie şi implicării în producţia de filme, concurează cu mult succes marile case producătoare de filme. Cele mai puternice conglomerate sunt Bertelsmann în Germania, Canal+ şi Bouygues în Franţa, Polygram în Olanda şi Fininvest în Italia. În ansamblu, ţările UE investesc de aproape 4 ori mai puţin în industria cinematografică decât SUA, dar produc un număr aproape egal de filme. O parte tot mai importantă a filmelor produse în Europa este rezultatul unor coproducţii intraeuropene sau cu capital extraeuropean. Ponderea acestora din urmă s-a dublat în ultimii 10 ani. De asemenea, situaţia financiară a primelor 50 de companii în Uniunea Europeană, din care multe operează în mai mult decât o ramură, poate fi privită ca un indicator general al tendinţelor în industrie. În perioada 1997-2000, capitalurile totale şi veniturile anuale de operare ale acestor companii aproape s-au dublat.

Producţia cinematografică însumată a tuturor ţărilor europene este superioară celei din Statele Unite, deşi şi aceasta este într-o creştere continuă. Costurile medii de producţie cresc mai rapid în SUA decât în Europa (cu aproximativ 3% pe an), ca, de altfel, şi cele de marketing şi promovare a filmelor (cu 9%). Comerţul intracomunitar cu produse audiovizuale este nesemnificativ ca volum în comparaţie cu importul extracomunitar, în special cel de provenienţă americană. Faptul că industria cinematografică americană deţine 74% din inves-tiţiile mondiale din acest sector explică, în bună parte, dependenţa pieţei europene faţă de producţia americană de film. De aceea, aşa cum rezultă din statisticile UE din ultimii ani, a crescut substanţial deficitul balanţei comerciale a audiovizualului (cinematograf, televi-ziune, video), în relaţia UE-SUA.

Din punctul de vedere al cifrei de afaceri, Marea Britanie şi Franţa reprezentau, în ultimii ani, mai mult de jumătate din vânzările de pe piaţa europeană a videocasetelor înregistrate, iar Irlanda şi Danemarca ocupau un loc important doar pe piaţa închirierilor de casete.

Pe baza datelor prezentate de European Audiovisual Observatory, se poate afirma că, în 2002, au fost produse în Uniunea Europeană aproximativ 625 de filme, rezultat foarte apropiat de cel din anul anterior, 2001 (628 de filme). Producătorii britanici, francezi şi germani au arătat un interes deosebit pentru coproducţii, în timp ce în Italia şi Spania, principala modalitate de creştere a volumului producţie s-a datorat filmelor finanţate exclusiv din surse naţionale. Filmele britanice au cele mai mari bugete, ajungând la o medie de 9,98 milioane euro în 2002, în timp ce media costurilor de producţie în Franţa a crescut până la 4,44 milioane euro (o creştere de 1%).

În cifre absolute, ţările mediteraneene produc mai multe filme decât fiecare din celelalte ţări. În realitate, dacă vom lua în calcul numărul de pelicule raportate la populaţia ţării producătoare,

58 Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii internaţio-nale cu servicii, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004.59 Idem.76

situaţia este cu totul alta. Luând ca referinţă numărul de lung-metraje realizate între anii 1998 şi 2001, se poate observa că cele mai mari producţii relative sunt deţinute de Suedia, Danemarca şi Finlanda, în timp ce pe ultimele locuri se situează Olanda, Germania, Belgia, Marea Britanie şi Irlanda. Ţările meridionale, deşi deţin un număr ridicat de producţjii, îşi dispută poziţiile de mijloc.

Conform estimărilor European Audiovisual Observatory, cota de piaţă pentru filmele europene în interiorul Uniunii Europene a crescut la 31,3%, o netă îmbunătăţire raportată la anul 2000 (22,8%). Aceasta se datorează, în principal, succesului filmelor locale pe propriile pieţe, dar şi unei importante scăderi a importurilor (tabelul nr. 5.8).

Tabelul nr. 5.8. Cota de piaţă a filmelor distribuite în Uniunea Europeană (1996-2001)– % –

1996 1997 1998 1999 2000 2001 (provizoriu)

Filme americane 71,6 65,8 77,4 69,1 73,0 65,3 Filme naţionale pe propriile pieţe 17,5 21,4 14,4 17,4 15,0 21,9 Filme europene în afara pieţelor naţionale 8,3 10,7 7,2 11,5 8,0 9,3

Altele 2,6 2,0 1,1 2,0 4,0 3,5 Sursa: European Audiovisual Observatory, 2002

European Audiovisual Observatory este o instituţie ce aparţine de Consiliul Europei şi care, începând cu anii ’90, strânge informaţii privind principalii indicatori din industria cinematografică, precum şi din alte sectoare ale audiovizualului. Din această organizaţie fac parte 34 de ţări europene, printre care şi cele 25 din Uniunea Europeană. Observatorul culege aceste date din ţările membre ale Uniunii, precum şi din Statele Unite şi Japonia, utilizând sursele cele mai autorizate.

Pe plan internaţional, rolul serviciilor ca segment al circuitului economic mondial este tot mai reprezentativ; serviciile deţin o pondere de cca 30% în cadrul acestuia, contribuind la sporirea celorlalte fluxuri şi la restructurări în direcţia modernizării schimburilor mondiale (tabelele nr. 9 şi 10).

Între principalii factori care au contribuit şi contribuie în continuare la dezvoltarea comerţului invizibil se înscriu:

a) deplasarea internaţională a factorilor de producţie (capital, forţă de muncă, resurse tehnologice);

b) diversificarea şi amplificarea serviciilor generate de dezvoltarea şi diversificarea comerţului internaţional cu mărfuri (dezvoltarea transporturilor, asigurărilor, expediţiilor, activităţilor portuare etc.);

c) dezvoltarea legăturilor economice, tehnico-ştiinţifice cultu-ral-artistice şi de altă natură dintre state;

d) apariţia a noi forme de comercializare: închirierea capacităţilor de producţie, acordarea de consultaţii şi asistenţă inginerească, dezvoltarea rapidă a noi forme de relaţii, cum sunt cele materializate în transferul de tehnologii, vânzarea şi cumpărarea de licenţe, brevete şi alte operaţiuni de cooperare în producţie între diferite state, sub formă de investiţii în străinătate, de societăţi mixte ş.a.

Factorii arătaţi, în dimensiuni şi forme diferite, au determinat, şi în cazul României, amplificarea fluxurilor economice externe şi diversificarea lor, dând naştere comerţului invizibil, care, pe măsura dezvoltării economice a ţării, se va extinde şi va contribui la echilibrul său economic şi valutar.

77

Tabelul nr. 5. 9. Principalii exportatori şi importatori de servicii în lume în anul 2003Nr.crt. Ţări

ExporturiNr. crt. Ţări

ImporturiValoare mld USD Pondere

%Valoare

mld USD Pondere %

1. SUA 288 16,0 1. SUA 229 12,92. Marea

Britanie143 7,9 2. Germania 171 9,6

3. Germania 116 6,5 3. Marea Britanie

118 6,6

4. Franţa 99 5,5 4. Japonia 110 6,25. China,

inclusiv Hong Kong

91 5,0 5. Franţa 84 4,7

6. Japonia 71 3,9 6. China, inclusiv Hong Kong

80 4,5

Sursa: OMC, 2004.

Ponderea principală în exportul (încasările) de servicii şi co-merţul mondial cu servicii o deţine SUA, ale cărei exporturi repre-zentau, în 2003, 288 mld USD. Contribuţia principală o aduc încasările din profituri, dobânzi şi dividende ale societăţilor transnaţionale, încasările din exportul de licenţe, know-how, filme şi comunicaţii, precum şi din transporturile internaţionale. În ceea ce priveşte plăţile la importurile de servicii, tot SUA ocupă primul loc.

Dacă unim încasările şi plăţile pentru servicii efectuate de China şi Hong Kong (care s-au reunificat) reiese că încasările Chinei din exportul de servicii reprezintă peste 91 mld USD, această ţară situându-se între primele 6 ţări ale lumii din punctul de vedere al exportului de servicii. Japonia, mare exportator de bunuri materiale, ocupă doar locul 6 în exportul mondial cu servicii. Contribuţia principală este adusă de încasările sale din transporturile internaţionale şi încasările din veniturile la exporturile de capital şi credite externe sub formă de profit şi dobânzi.

Tabelul nr. 5.10. Ponderea încasărilor din exportul de mărfuri şi exportul de servicii în 2003 - % -

Exporturi ImporturiMărfuri Servicii Mărfuri Servicii

Total mondial 80,7 19,3 81,4 18,61. SUA 79,4 20,6 85,0 15,02. Germania 86,6 13,4 77,9 22,13. Japonia 86,9 13,1 77,6 22,44. Franţa 79,6 20,4 82,3 17,75. China, inclusiv Hong Kong 88,0 12,0 89,0 11,0

Sursa: Rapport Annuel, OMC, 2004.

Ponderea serviciilor în schimburile internaţionale curente este de 19,3%, iar a comerţului cu mărfuri este de 80,7%. Tendinţa istorică de creştere mai rapidă a comerţului cu servicii în comparaţie cu comerţul cu mărfuri a condus la faptul că ponderea serviciilor în comerţul mondial a crescut de la 5%, la începutul secolului XX, la 20% la sfârşitul secolului respectiv. O contribuţie importantă la această evoluţie o are reorientarea investiţiilor externe directe din industria extractivă şi industria prelucrătoare în sectorul terţiar, cel al serviciilor. Astfel, SUA, Japonia şi UE (consideraţi mari investitori mondiali) au efectuat investiţii directe în proporţie de peste 50% în sectorul serviciilor bancare, comerciale, de asigurări, de turism, de telecomunicaţii şi de transporturi.

În ceea ce priveşte orientarea pe categorii de servicii, pe primele locuri se situează serviciile comerciale, de transporturi şi turism, pre-cum şi „alte servicii”, în care sunt cuprinse telecomunicaţiile, serviciile financiare şi de asigurare, redevenţele ş.a.

78

Capitolul „alte servicii” deţine, pe plan mondial, ponderea prin-cipală în ansamblul serviciilor, cca 44%, după care urmează turismul, cu 33,8%, şi transporturile, cu 23%.

4. Balanţa comerţului invizibil

Sursa principală de date statistice pentru evaluarea comerţului internaţional cu servicii o reprezintă balanţele de plăţi transmise de către ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional, care, în baza centralizării acestora şi conform unei metodologii proprii, elaborează datele care permit – în ciuda imperfecţiunii majore şi unanim recunoscute – aprecierea dimensiunii acestui comerţ. Potrivit „Manualului balanţei de plăţi” al FMI, datele vizând relaţiile economice externe ale unei ţări sunt organizate în două conturi standard, respectiv:

1. CONTUL CURENT, cuprinzând tranzacţiile cu nerezidenţi acoperind bunurile materiale; serviciile; veniturile (respectiv, veniturile din muncă, din investiţiile străine, din investiţii de portofolii şi din alte investiţii de capital (dobânzi); transferurile curente;

2. CONTUL DE CAPITAL ŞI FINANCIAR, înregistrând mişcările de capital şi schimbările în activele şi pasivele financiare ale unei ţări în relaţiile sale externe.

Spre deosebire de metodologiile precedente ale FMI, potrivit cărora în cadrul balanţei plăţilor curente nu se oferă distincţia între bunuri materiale şi servicii, ci între tranzacţiile cu mărfuri şi tranzacţiile, altele decât mărfuri (acestea din urmă fiind cunoscute şi drept „comerţ indivizibil”), noul Manual al FMI (din 1995) în vigoare identifică în mod explicit serviciile, separându-le în acelaşi timp de posturile de „venituri”. Astfel, în noua concepţie, balanţa serviciilor identifică următoarele categorii de comunicaţii; servicii de construcţii; servicii de asigurări; servicii financiare; servicii informatice şi legate de computere; taxe de licenţă, drepturi de autor; alte servicii de afaceri (servicii juridice, consultanţă contabilă şi de management; servicii de publicitate şi de cercetare a presei; servicii de cercetare dezvoltare; servicii de arhitectură şi inginerie, servicii din domeniul agriculturii, alte servicii comerciale); sericii personale, culturale şi de recreaţie; servicii guvernamentale neincluse în altă parte. Ansamblul acestor categorii de servicii este evidenţiat în cadrul a trei posturi majore ale balanţei serviciilor: transport, turism, alte servicii.

Aşa cum rezultă din statisticile balanţelor de plăţi, volumul valoric al comerţului internaţional cu servicii s-a cifrat la 1.760 miliarde de dolari la nivelul anului 2003, comparativ cu un volum valoric al comerţului internaţional cu bunuri materiale, care a totalizat 7.270 miliarde de dolari în acelaşi an (OMC, 2003).

Ţările exportă şi importă servicii, dar încasările şi plăţile generate de comerţul cu servicii nu sunt egale pentru fiecare ţară. Consta-tăm că există ţări care au excedente în comerţul invizibil şi ţări cu deficite care pot amplifica sau atenua soldul contului curent al balanţei de plăţi externe (tabelul nr. 5.11).

Tabelul nr. 11. Soldul balanţei comerţului invizibil- mld USD -

Excedente Deficite1. SUA 53,9 1. Japonia – 57,22. Franţa 19,1 2. Germania – 51,13. Spania 18,0 3. Canada – 7,84. Hong Kong (China) 14,4 4. Rusia – 8,75. Singapore 12,8 5. China – 6,2 6. Marea Britanie 12,7 6. Thailanda – 3,97. Eveţia 10,7 7. Norvegia – 1,8

Sursa: Rapport Annuel, OMC, 2004.

Deşi soldul comercial al SUA este puternic deficitar, soldul invizibilelor este activ, fiind subvenţionat de excedentul din veniturile la exportul de capital şi de creditele externe, precum şi din soldul activ al balanţei tehnologice. Însă, SUA are un important sold negativ la turismul

79

internaţional. Deficitul, în cazul Germaniei, este generat, în special, de soldul negativ al balanţei turistice şi cu plăţile de salarii ale imigranţilor. Deficitul Japoniei se explică prin soldul puternic negativ al balanţei turistice şi prin marile sale achiziţii de brevete, licenţe şi know-how din străinătate, prin care asigură sporirea competitivităţii tehnice a mărfurilor de export, Japonia fiind o mare putere comercială.

Este important să examinăm poziţia României în materie de comerţ invizibil. După cum s-a văzut, în ultimii 11 ani, balanţa comercială a ţării noastre a fost constant deficitară, adică s-au importat mărfuri în valoare mai mare decât s-au exportat. În ceea ce priveşte comerţul cu servicii, el este, de asemenea, deficitar (tabelul nr. 5.12).

Tabelul nr. 5.12. Soldul balanţei comerţului invizibil al României - mln USD -

1995 1996 1997 1998 1999Total serviciidin care:

- 437 - 111 -157 - 343 - 196

1. Transporturi - 325 - 120 - 23 - 129 - 352. Turism - 133 - 137 - 155 - 198 - 1503. Alte servicii - 107 - 128 - 282 - 327 - 2344. Salarii 4 6 13 39 855. Profituri şi dividende - 22 - 19 - 26 - 141 - 506. Dobânzi la obligaţii 6 - 16 - 76 - 120 - 867. Dobânzi la credite - 229 - 280 - 233 - 220 - 3528. Transferuri curente 369 583 579 753 626

Sursa: Publicaţii BNR.

Soldul serviciilor totale, inclusiv costul factorilor, este constant negativ. Pozitive sunt conturile „Salarii”, ale muncitorilor români care lucrează în străinătate, şi „Transferuri curente”, primite fără echivalent de la organisme internaţionale, guverne străine, fundaţii din străinătate sau donaţii.

Transporturile prezintă deficite, întrucât privatizarea navelor echivalează cu plecarea lor din ţară. La rândul său, turismul a cunoscut, în anii 1995-1999, o diminuare puternică a valorificării potenţialului românesc în acest domeniu, cetăţenilor români oferindu-li-se posibilitatea de a călători liber în străinătate. Factorii de producţie sub formă de capital au constituit un element pentru refacerea economiei româneşti, dar pentru care s-au plătit profituri, dobânzi, dividende etc. O parte din aceste plăţi s-a recuperat din încasările din privatizări sau din exportul de mărfuri al firmelor create cu capital străini. Salariile primite de la muncitorii care lucrează în străinătate sunt mult mai mari (circa 3 mild. USD), dar în tabelul nr. 5.12. sunt cuprinse doar salariile trimise prin sistemul bancar.

Toate acestea evidenţiază necesitatea dezvoltării sectoarelor prestatoare de servicii, cum ar fi turismul şi transporturile internaţionale.

80

Capitolul VI. TRANSFERUL INTERNAŢIONAL DE TEHNOLOGIE

1. Fluxurile internaţionale de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice

O analiză a fluxurilor internaţionale de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice în economia mondială contemporană scoate în relief următoarele aspecte:

- predomină transferurile, care presupun, de regulă, implicarea furnizorilor de tehnologie în managementul şi afacerile firmei receptoare;

- fluxurile internaţionale de tehnologie se concentrează pe un te-ritoriu restrâns, format din triunghiul: SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, care deţin circa 90% din totalul transferurilor internaţionale de tehnologie.

Principalul furnizor de tehnologie pe piaţa mondială este SUA, care deţine circa 50% din totalul transferurilor internaţionale de tehnologie, datorită preocupării atât a guvernului american, cât şi a societăţilor transnaţionale pentru stimularea cercetării ştiinţifice. Guvernul american a alocat de la buget, în ultimele decenii, fonduri foarte mari pentru stimularea cercetării ştiinţifice, obţinând astfel un număr de brevete net superior celui din Europa Occidentală. În afara interesului manifestat de guvern, în acest domeniu o contribuţie importantă au societăţile transnaţionale şi întreprinderile specializate în cercetarea aplicativă, realizându-se astfel o industrie a cercetării ştiinţifice.

Avantajul SUA în raport cu alte ţări este determinat de avansul său pe plan managerial, de posibilităţile sale sporite de formare a specialiştilor în domeniul gestionării, spre deosebire de unele întreprinderi vest-europene, unde cadrele de conducere au pregătire tehnică şi mai puţin economică, iar serviciile de marketing au uneori un rol minor. Astfel se explică dificultăţile întâmpinate în trecerea de la faza de laborator la cea de producţie şi de comercializare a noilor produse.

Europa se situează pe locul doi, la mică distanţă de SUA. Cele trei ţări europene puternic dezvoltate – Germania, Franţa şi Marea Britanie – acoperă trei sferturi din cheltuielile de cercetare-dezvoltare ale Uniunii Europene. Germania este singura ţară europeană care are o pondere a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în producţia industrială comparabilă cu SUA sau Japonia. Spre deosebire de Germania, ţările din sudul Europei înregistrează niveluri relative ale acestor cheltuieli mult inferioare. Acest regres este evident şi prin numărul de cercetători europeni, puţin superior celui din Japonia, dar net inferior faţă de cel al SUA.

Ţările europene par a fi relativ complementare din punct de vedere al cercetării de bază. Această complementaritate se găseşte, de asemenea, şi în cadrul structurilor industriale. Consecinţa acestei situaţii este aceea că Uniunea Europeană dispune de un echilibru global în domeniul industrial. Performanţele europene în domeniul transportu-rilor terestre, ca şi în cel al echipamentelor necesare pentru acestea sunt net superioare celor din SUA. De asemenea, domeniul chimiei şi cel al industriei farmaceutice sunt puncte forte ale Uniunii Europene, la acestea adăugându-se recent şi domeniul aerospaţial.

Cu toate că Europa se poate compara favorabil cu Japonia în domeniul cercetării, ea suferă de o lipsă de dinamism în domeniul inovaţiei. Partea sa în totalul brevetelor înregistrate pe plan mondial este inferioară celei japoneze şi reprezintă mai puţin de jumătate faţă de totalul brevetelor din SUA.

În Europa se constată orientarea puternică spre inovare a Germaniei (care deţine mai mult de jumătate din brevetele europene), a Franţei şi Marii Britanii.

Un loc aparte în fluxurile internaţionale de tehnologii îl ocupă Japonia, care până în deceniul al 7-lea era importatoare de tehnologii, iar în următoarele decenii a devenit una dintre cele mai semnificative importatoare de „inteligenţă”.

Transferul internaţional de tehnologie constituie unul dintre factorii importanţi ce contribuie la creşterea economică a ţărilor dezvoltate (OCDE).

Transferul internaţional de tehnologie pe relaţia Nord-Sud este deficitar şi, atunci când se realizează, se bazează, de regulă, pe intere-sele politice ale statelor dezvoltate în anumite regiuni ale globului.

81

După 1999 se observă o creştere a transferului internaţional de tehnologie din ţările Uniunii Europene către statele din estul Europei, tendinţă manifestată, de altfel, şi de SUA, Japonia şi Canada.

Cea mai mare parte a transferurilor de tehnologie s-a realizat în sectorul industrial, în care ţările din estul Europei aveau un substanţial deficit de tehnologie modernă occidentală.

Aranjamentele de cooperare industrială Est-Vest reprezintă un mijloc de a diversifica şi spori capacităţile de producţie şi de a ameliora eficacitatea globală a producţiei din Est. La sfârşitul anului 1989, între ţările din Est şi cele din Vest existau încheiate peste 350 de acorduri interguvernamentale. După 1990, datorită trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de piaţă, precum şi datorită apariţiei în aceste ţări a unui puternic sector privat, acordurile interguvernamentale şi-au pierdut din importanţă, transferurile de tehnologie desfă-şurându-se prioritar prin relaţii directe între întreprinderile interesate.

În ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare, ele au fluxuri tehnologice slabe, limitate. Caracteristic pentru aceste ţări este accen-tul pus pe importul de tehnologii din ţările dezvoltate.

Inventatorii şi industria invenţiilor din SUA reprezintă 34% din totalul brevetelor înregistrate la nivel mondial, în anul 2004. În acelaşi timp, Japonia (16,6%) detronează Germania, care până în anul 2003 se situa pe cel de-al doilea loc (tabelul nr. 1).

Totuşi, Germania (12,4%) îşi păstrează primul loc în Europa, la o distanţă relativ mare de Franţa (4,4%) şi Marea Britanie (4,2%).

Înregistrarea de brevete de invenţie a crescut în anul 2004, în Japonia, cu 15%. De asemenea, Republica Coreea (19,3%) şi China (37,8%) au înregistrat creşteri semnificative.

Din statisticile OMPI rezultă că la nivel mondial, în anul 2004, s-au înregistrat peste 120.000 de brevete de invenţie reprezentând o creştere de 4,3% faţă de 2003.

Înregistrările internaţionale de brevete provenite din ţările în curs de dezvoltare în anul 2004 au crescut cu 23% în comparaţie cu anul precedent, reprezentând 6,3% din numărul total (120.000).

În fruntea listei s-au aflat – după numărul de brevete de invenţie înregistrate – Republica Coreea cu 3.521 de brevete, urmată de China (1.782), India (784), Africa de Sud (416), Singapore (415), Brazilia (280) şi Mexic (137).

Multe dintre ţările în curs de dezvoltare au cunoscut o creştere foarte mare în utilizarea brevetelor de invenţie – Republica Coreea, China, Africa de Sud, Singapore şi Brazilia.

Tabelul nr. 6.1. Înregistrările internaţionale de brevete de invenţie

Ţara de origine 2000 2001 2002 2003 20042004(%)

Pondere

2004(%)

creştere anualăSUA 38.001 43.052 41.093 41,093 41.870 34,9 1,9Japonia 9.567 11.904 14.063 17.376 19.982 16,6 15,0Germania 12.582 14.031 14.326 14.676 14.898 12,4 1,5Franţa 4.138 4.707 5.088 5.163 5.281 4,4 2,3Marea Britanie 4.795 5.482 5.375 5.208 5.056 4,2 –2,9Olanda 2.928 3.410 3.977 4.453 4.458 3,7 0,1Coreea 1.580 2.324 2.520 2.951 3.521 2,9 19,3Elveţia 1.989 2.349 2.756 2.866 2.875 2,4 0,3Suedia 3.091 3.421 2.990 2.611 2.721 2,3 4,2Italia 1.394 1.623 1.982 2.157 2.162 1,8 0,2Canada 1.801 2.114 2.259 2.270 2.111 1,8 –7,0Australia 1.576 1.664 1.760 1.684 1.804 1,5 7,1China 784 1.731 1.017 1.293 1.782 1,5 37,8Finlanda 1.578 1.696 1.762 1.557 1.677 1,4 7,7Totalmondial

93.240 108.229 110.387 115.142 120.100 4,3

Sursa: www.wipo.int.

Societăţile transnaţionale s-au impus şi se impun în economia mondială pe plan tehnologic. Investiţiile lor externe directe sunt în cea mai mare măsură realizate prin aport de tehnologie, 82

licenţe, know-how, produse cu un grad ridicat de intensitate tehnică ş.a., deţinând o pondere importantă în transferul internaţional de tehnologie (tabelul nr. 6.2).

Tabelul nr. 6.2. Topul societăţilor cu înregistrare de brevete de invenţie internaţionale.– 2004 –

Loc Ţara de origine Societate aplicantă Totalînregistrări

1. Olanda Koninklijke Philips Electronics N.V. 2.3622. Japonia Matsushita Electric Industrial co.ltd. 1.7113. Germania Siemens Aktiengesellschaft 1.2964. Finlanda Nokia Corporation 8055. Germania Robert Bosch GMBH 7106. SUA Intel Corporation 6207. Germania Basf Aktiengesellschaft 5968. SUA 3M Innovative Properties Company 5959. SUA Motorola Inc. 57810. Japonia Sony Corporation 57211. Japonia Mitsubishi Denki Kabushiki Kaisha 56712. Suedia Telefonaktiebolaget LM Ericson (publ) 53513. Germania Daimlerchrysler Ag. 52014. Germania Bayer Ag. 47515. SUA Honeywell International inc. 41216. SUA The Procter & Gamble Company 39817. SUA Internationa Business Machines Corporation 39218. Franţa Thomson Licensing SA 39119. SUA E.I. Dupont de Nemours and Company 37720. R. Coreea Samsung Electronics co.ltd. 374

Sursa: www.wipo.int.

Societatea transnaţională olandeză Philips Electronics N.V. a fost cea mai activă în acest domeniu, fiind urmată de Matsushita (Japonia), Siemens (Germania), Intel (SUA), BASF (Germania), 3M (SUA), Motorola (Germania şi Sony (Japonia).

Primii zece utilizatori de brevete de invenţie internaţionale din ţările în curs de dezvoltare sunt: Samsung Electronics (R. Coreea), LG Electronics (R. Coreea), Huawei Tehnologies (China), Ranbaxy Laboratories (India), Agenţia pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Cercetare (Singapore), ZTE Corporation (China), LG Chem (R. Coreea), Institutul de Cercetare al Telecomunicaţiilor (R. Coreea), Consiliul de Cercetare Ştiinţifică şi Industrială (India) şi UT Starcom (R. Coreea).

Piaţa internaţională de tehnologii se caracterizează prin: • poziţia de monopol – numărul cumpărătorilor depăşind considerabil numărul vânzătorilor

între care se pot stabili înţelegeri în scopul dominaţiei asupra pieţei, aceasta permite vânzătorului o discrimi-nare faţă de cumpărător;

• poziţia de oligopol – creată prin alăturarea de marii producători de tehnologii a micilor producători, care şi ei pot avea o poziţie de monopol, rezultată din caracterul de unicat al tehnologiei.

Aceste poziţii de monopol şi oligopol creează vânzătorilor posibilitatea să abuzeze şi să mărească preţurile în mod artificial, devenind astfel extrem de dificil de apreciat costul real al cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice cumpărate.

În practica relaţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţională s-au impus următoarele categorii de tehnologii, care pot constitui obiectul comerţului internaţional:

- invenţiile;- desenele şi modelele industriale;- mărcile de fabrică şi de comerţ;- procedeele şi cunoştinţele de fabricaţie nebrevetate şi nebre-vetabile (know-how);- programele pentru calculatoare (software);- consultanţa de specialitate;

83

- asistenţa tehnico-inginerească;- pregătirea de personal (show-how);- indicaţia de provenienţă şi denumirea de origine;- numele comercial, emblema, firma şi titlurile.Fluxul internaţional al tehnologiilor are o tendinţă de creştere şi de accentuare a

interdependenţelor între diferitele sale circuite (figura nr. 6.1).

Figura nr. 6.1. Fluxul internaţional de tehnologii60

Tehnologia – privită în accepţiunea tuturor elementelor sale componente – constituie, ca orice marfă, obiectul relaţiilor de vânzare-cumpărare pe piaţă, diferenţiindu-se însă condiţiile de transfer şi pieţele în funcţie de forma pe care o îmbracă tehnologia, respectiv, invenţii, procedee, mijloace tehnice etc.61

2. Comerţul internaţional cu brevete, licenţe şi know-how

Transferul internaţional de tehnologii este cunoscut şi sub de-numirea de comerţ internaţional cu inteligenţă, tocmai datorită faptului că tehnologia este un rezultat al activităţii intelectuale. De aseme-nea, cu acelaşi conţinut circulă noţiunile de comerţ cu tehnologii şi transfer de tehnologii, deşi noţiunea de transfer de tehnologie are o arie mai largă de cuprindere, în sensul că poate exista şi un transfer gratuit sau un transfer de tehnologie încorporat în produs.

Dintre canalele transferului de tehnologii pot fi amintite:a) brevetul de invenţie;b) licenţa;c) transferul internaţional de tehnici şi tehnologii nebrevetate sau nebrevetabile (know-how); d) transferul internaţional de tehnologii sub formă de consulting – engineering; e) comerţul internaţional de tehnologii sub forma exporturilor complexe;f) transferul internaţional de tehnologie sub forma mărcilor de fabrică, de comerţ sau de

serviciu.Formele de comercializare a tehnologiei sunt foarte variate, ca şi instrumentele juridice prin

care se realizează. Există 4 mari forme de transfer de tehnologii (figura nr. 2), şi anume:- forma independentă;

60 Lefter Chirică, Managementul transferului internaţional de tehnolo-gie, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1997.61 Constantin Moisuc, Maria Scvorţov, Comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, Editura ASSP, Bucureşti, 1984.84

- inteligenţa încorporată în produs;- cooperarea tehnico-ştiinţifică;- serviciile legate de produs. A. Brevetul de invenţie este un titlu de protecţie a invenţiilor, acordat de un organism

guvernamental, ceea ce îl face act juridic oficial. Brevetul de invenţie conferă titularului său, pe o durată limita-tă, o serie de drepturi, dintre

care cel mai important este dreptul de folosire exclusivă a invenţiei, în sensul că numai titularul îl poate exploata, comercializa sau poate autoriza pe alţii să-l exploateze.

Deosebit de importantă este specificarea duratei protejării invenţiilor brevetate, deoarece drepturile de proprietate nu pot fi exerci-tate de către titular decât în cadrul intervalului de timp specificat. Aceste intervale de timp pot varia în funcţie de valoarea invenţiei, so-licitarea inventatorului şi prevederile din legislaţiile şi actele normati-ve ale fiecărei ţări.

O condiţie esenţială pentru ca un brevet de invenţie să fie valori-ficat în străinătate este aceea de înregistrare a invenţiei în ţările în care aceasta se doreşte a fi protejată şi valorificată, pentru a putea căpăta protecţia legală şi a evita contrafacerea atât prin fabricare, cât şi prin folosire.

Fig.

nr.

6.2.

For

mel

e de

com

erci

aliz

are

a te

hnol

ogie

i

Analizat din punct de vedere economic, brevetul de invenţie în-deplineşte, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, următoarele funcţii:

85

- garantarea de către stat a dreptului de proprietate asupra invenţiei;- informarea cu privire la nivelul progresului ştiinţei şi tehnicii atât la nivel naţional, cât şi la

nivel internaţional; - facilitarea transferului internaţional de tehnologie şi a comercializării produselor realizate pe

baza invenţiilor brevetate.Brevetul de invenţie are următoarele forme de comercializare:1. Cesiunea brevetelor de invenţie, ca formă a comerţului cu brevete, reprezintă acel tip de

tranzacţii prin care titularul dreptului de proprietate cedează contra cost acest drept terţilor.Cesiunea poate fi totală, dacă priveşte întregul brevet şi întregul teritoriu pe care invenţia

este protejată, şi parţială, în situaţiile în care titularul brevetului cedează doar o parte din drepturile sale, parţialitatea vizând teritoriul pe care se poate aplica invenţia, domeniul de aplicare, conţinutul dreptului transmis etc.

Cesiunea parţială cuprinde unele restricţii sau limitări, care interzic, de regulă, beneficiarului, manifestarea unor atribute ale dreptului de proprietate (se poate transmite, de exemplu, dreptul exclusiv de a produce un anumit produs, dar nu şi dreptul de comercializare sub nume propriu).

Însă, de cele mai multe ori, contractele de cesiune cuprind clauze care obligă cedentul (cel care vinde) să asigure cesionarului (cel care cumpără) asistenţa tehnică nebrevetată (know-how).

În cazul în care lipsesc prevederile specifice, cesiunea respectă regimul juridic de drept comun al contractului de vânzare – cumpărare şi în acest caz cesiunea poate fi: definitivă, transmiţându-se toate drepturile de proprietate pe o perioadă determinată sau definitiv, şi temporală, atunci când aceste drepturi sunt limitate în timp.

2. Locuţiunea invenţiilor brevetate reprezintă transferul dreptului de exploatare a invenţiei către un terţ beneficiar.

Locuţiunea invenţiilor brevetate este practicată, de regulă, de so-cietăţile monopoliste care controlează piaţa unui anumit produs şi care, în loc să vândă produsul brevetat, îl arendează altor societăţi, care îi plătesc proprietarului, în baza unei înţelegeri contractuale, o arendă.

3. Licenţierea brevetelor de invenţie este o înţelegere contractuală prin care titularul unui drept de proprietate industrială transmite (cedează) unei terţe persoane, total sau în parte, dreptul său exclusiv de exploatare, în schimbul unui contract echivalent în bani sau produse.

Licenţierea este forma cea mai răspândită a comerţului internaţional cu brevete şi de cooperare economică internaţională între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Licenţierea permite licenţiatului (beneficiarului folosinţei dreptului de proprietate) să utilizeze invenţia, în anumite condiţii şi limite, în baza unui preţ negociat (redevenţă). Prin licenţiere, licenţiarul (titularul brevetului de invenţie) nu înstrăinează dreptul său de proprietate asupra invenţiei, ci acordă total sau parţial permisiunea folosirii invenţiei.

4. Aportul unui brevet de invenţie la constituirea capitalului so-cial al unei societăţi economice mixte se încadrează în categoria activelor fixe, ca parte integrantă a patrimoniului societăţii comerciale, la preţul de evaluare al brevetului, iar persoana fizică sau publică ce a subscris şi vărsat un brevet de invenţie devine acţionar al societăţii şi are dreptul la dividendele rezultate din exploatarea brevetului de invenţie.

Titularul brevetului de invenţie, în acest caz aportorul, rămâne răspunzător de viciile ascunse ale brevetului, iar în cazul dizolvării sau lichidării societăţii comerciale, el îşi retrage brevetul de invenţie, dacă contractul şi statutul societăţii nu prevăd altfel.

Prin această formă de realizare a transferului de tehnologie, ţă-rile în curs de dezvoltare sau cele subdezvoltate pot să atragă investitorii cu aport în brevete de invenţie, reuşind astfel să-şi valorifice factorii de producţie naţionali în domeniul industriei, explorării resurselor naturale, agriculturii, infrastructurii şi comunicaţiilor, construcţiilor, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, comerţului, transporturilor, turismului, serviciilor bancare, de asigurări şi altor servicii.

Invenţia, aşadar brevetul de invenţie, îndeplineşte toate atributele dreptului de proprietate industrială.

86

B. Transferul internaţional de tehnici şi tehnologii nebrevetate sau nebrevetabile (know-how ş.a.)

Pentru a realiza produse de înaltă complexitate tehnologică nu este suficient ca unui agent economic să i se transmită un brevet de invenţie pe care să-l exploateze, ci trebuie ca acesta să deţină şi un anumit nivel de cunoştinţe, instrumente şi tehnici de realizare a produsului respectiv, şi, nu în ultimul rând, pentru realizarea acestuia este necesar şi un înalt profesionalism, ceea ce nu este la îndemâna oricărui agent economic.

Diferenţa de cunoştinţe dintre furnizorul de tehnologie şi cumpărătorul acesteia constituie know-how-ul, care reprezintă, de fapt, ansamblul de noţiuni şi de experienţă, de operaţiuni şi procedee necesare fabricării unui produs sau executării unei lucrări într-un anumit domeniu de activitate62.

Dacă brevetul (invenţiei) se referă la procedeu, adică la ansamblul de principii fizico-mecanice şi/sau chimice, pe baza cărora se obţine produsul, know-how-ul se referă la procedeele tehnologice, adică la metoda tehnică pentru aplicarea invenţiilor brevetate şi constă în determinarea:

- maşinilor, aparatelor, uneltelor şi instrumentelor de producţie, necesare fabricării produsului;- succesiunii diferitelor faze de prelucrare a materiilor prime (fluxul tehnologic);- amplasamentului utilajelor de producţie în conformitate cu fluxul tehnologic;- diferitelor formule, calcule şi reţete de preparare a materiei prime şi a produselor

intermediare, rezultând din diferite faze ale procesului tehnologic şi modul de operare;- numărului şi calificării personalului operativ necesar.Unele cunoştinţe tehnice necesare realizării unui produs sau aplicării unor tehnologii

industriale sunt nebrevetate pentru că titularul brevetului de invenţie le ţine în secret pentru a le exploata el însuşi şi/sau pentru a le transmite, în anumite condiţii, terţilor interesaţi.

Alte cunoştinţe tehnice sunt nebrevetabile, pentru că procedura de înregistrare şi eliberare a brevetelor este greoaie, îndelungată şi costisitoare, timp în care elementele de noutate tehnică cuprinse în cererea de brevet se pot perima, sau pentru că unele cunoştinţe tehni-co-ştiinţifice sunt imposibil de încadrat în termenii convenţionali ai brevetului, ceea ce impune necesitatea transferării acestora ca obiect independent la contractul de cesiune sau licenţă.

Principalele elemente componente ale know-how-ului sunt: • abilitatea tehnică – reprezintă calităţile persoanei (tehnicianului, specialistului), dexteritatea

manuală, precizia cu care execută anumite operaţii, grija şi atenţia; abilitatea tehnică nu poate fi transmi-să altui agent economic decât o dată cu persoana care o posedă;

• cunoştinţele tehnice – reprezintă cunoştinţele din cercetare-dezvoltare, informaţiile cu un conţinut intelectual sau empiric şi care se transmit terţilor contra unor plăţi suplimentare redevenţelor;

- experienţa tehnică – reprezintă capacitatea de a da soluţii rapide şi eficiente pe baza cunoştinţelor tehnice acumulate de persoana (specialistul) respectivă şi a unei intense activităţi intelectuale. La fel ca şi cunoştinţele tehnice, experienţa tehnică se acumulează în urma unei activităţi îndelungate într-un anumit domeniu. Experienţa tehnică se transmite terţilor prin servicii personale sub forma asistenţei tehnice, dar poate, uneori, să se concretizeze şi în documentare, ce repre-zintă o valoare economică independentă, transmisibilă şi negociabilă;

• procedeele – reprezintă obiectul investiţiilor brevetate şi sunt cele mai disputate, constituind un element conflictual al dreptului de proprietate industrială. Unele organizaţii internaţionale susţin că toate procedeele cu caracter de noutate absolută trebuie brevetate63.

Procedeele (metodele, mijloacele, tehnicile), în măsura în care nu îndeplinesc condiţiile de brevetabilitate sau deţinătorii lor nu doresc să le breveteze, constituie un element al know-how-ului care riscă să fie transferat ilicit, fără drept de dare în judecată.

62 Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.63 Lefter Chirică, Managementul transferului internaţional de tehnolo-gie, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1997.

87

În ceea ce priveşte secretul de fabricaţie, el este relativ şi diferit de cel protejat prin brevetul de invenţie, fiind păstrat în mintea specialistului, care îl comercializează o dată cu munca sa.

C. Transferul internaţional de tehnologii sub formă de consulting-engineeringActivitatea de consulting-engineering constă într-o înţelegere contractuală, intervenită între

un furnizor de consultanţă şi inginerie tehnică şi un beneficiar extern, prin care furnizorul se angajează să presteze servicii inginereşti şi de consultanţă pentru anumite lucrări de investiţii, efectuarea de studii tehnico-economice, acordarea de asistenţă tehnică.

Consulting-ul reprezintă ansamblul serviciilor prestate în vederea organizării unor activităţi economice, a perfecţionării conducerii şi a funcţionării unor întreprinderi ori a unor instituţii, în scopul alegerii soluţiilor cele mai adecvate şi eficiente, pentru realizarea unor obiective şi pentru optimizarea deciziilor de ordin economic sau tehnic.

Engineering-ul constituie ansamblul de operaţiuni de ordin intelectual, elaborarea de proiecte complexe de investiţii, întocmirea de studii tehnico-economice, acordarea de consultaţii tehnice legate de cumpărarea unor licenţe, formularea condiţiilor tehnice ale contractului şi chiar negocierea contractelor în numele firmei ordonatoare.

Engineering-ul poate fi considerat ca o activitate specifică de concepţie, studiu şi coordonare a diferitelor discipline sau specialităţi, exercitate de ingineri, tehnicieni, arhitecţi, proiectanţi, economişti, care activează în echipe complexe cu scopul realizării sau punerii în funcţiune a unui obiectiv sau ansamblu de obiective.

Diversificarea şi amplificarea activităţilor economice şi tehnice, ce necesită informaţii complete şi o experienţă vastă în domenii de strictă specializare, au determinat apariţia engineering-ul complex, care presupune fuziunea operaţiunilor de consulting şi engineering.

Engineering-ul complex cuprinde:• consulting-engineering – proiectarea unui obiectiv, pregătirea proiectelor în vederea punerii

lor în aplicare şi supravegherea execută-rii lucrării; • engineering de proces sau procedeu – transmiterea către bene-ficiar a procedeelor necesare

construirii, punerii în funcţiune a unui obiectiv;• contractarea generală – proiectarea, furnizarea echipamentelor şi a materialelor, precum şi

punerea în funcţiune a instalaţiilor şi reali-zarea lucrărilor de construcţii civile.

D. Comerţul internaţional cu tehnologii sub forma exporturilor complexe cuprinde transferul drepturilor de proprietate industrială, exporturile directe de maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, activităţi de construcţii montaj, punerea în funcţiune, recepţia, garantarea parametrilor tehnologici, asigurarea pieselor de schimb, lucrări geologice, execuţia de foraje şi montarea instalaţiilor de sonde etc.

Comerţul internaţional sub formă de exporturi complexe presupune realizarea de noi obiective industriale, ce implică livrarea şi montarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor complexe, operaţii care presupun realizarea unui număr mare de activităţi (cercetare, proiecta-re, execuţie, asistenţă, probă, darea în funcţiune) şi la care participă un număr mare de firme specializate, care în baza unuia sau mai multor contracte comerciale internaţionale, având un conţinut diferit, în func-ţie de sfera de activitate pe care o acoperă, contribuie la realizarea obiectivului comandat de un beneficiar extern.

Contractul de exporturi complexe este însoţit de acordul de licenţă, de transfer de know-how, de cesiune de marcă etc.

E. Transferul internaţional de tehnologie sub forma transmiterii mărcilor de fabrică, de comerţ sau de serviciu

Primul dintre obiectele dreptului de proprietate industrială care a căpătat un statut juridic distinct a fost marca, ea fiind, de regulă, încorporată în capitalul social şi, respectiv, în patrimoniul unui agent economic, la valoarea convenită de asociaţi sau la valoarea cu care a fost achiziţionată. Marca este un semn format din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, forma produsului sau a

88

ambalajului acestuia sau alte semnificaţii referitoare la produs sau servicii, şi reprezintă o garanţie a calităţii produsului sau serviciului.

Principalele funcţii ale mărcii sunt64: - funcţia de diferenţiere a produselor;- funcţia de calitate sau garanţie a calităţii;- funcţia de organizare a pieţei;- funcţia de monopol;- funcţia de reclamă;- funcţia de protecţie a consumatorului.Marca se manifestă în produsele pe care ea le-a creat şi le-a produs pe piaţă, orice progres

transformându-se în standard, cu care cumpărătorii se obişnuiesc, iar mărcile concurente trebuie să-l adopte dacă nu vor să rămână în urmă în raport cu aşteptările pieţei. Pentru o perioadă scurtă, marca inovatoare va beneficia de un monopol fragil, repede contestat dacă inovaţia nu este brevetată. Numele produsului dă inovaţiei exclusivitate şi o protejează împotriva imitaţiilor.

Transferul internaţional de tehnologie sub forma transmiterii dreptului de marcă se face doar în cazul mărcilor individuale, mărcile colective fiind intransmisibile, deoarece grupa colectivă deţinătoare a mărcii nu o poate transmite terţilor, fiindcă acest drept se manifestă numai în interesul general al grupului.

Transmiterea dreptului de marcă individual se poate face, total sau parţial, în următoarele modalităţi:

- cesiunea mărcilor de fabrică, de comerţ sau de serviciu;- aportul unei mărci la constituirea capitalului social al unei so-cietăţi de producţie sau

comercializare mixte;- licenţierea dreptului de marcă;- operaţiuni de franchising.

F. Transferul internaţional de tehnologie sub formă de show-how (arta de a dobândi cunoştinţe)

Show-how-ul este un concept relativ nou şi reprezintă activita-tea de valorificare a cunoştinţelor pe care le deţine un personal specia-lizat, ce transmite personalului unei firme beneficiare, la sediul pro-priu sau la sediul firmei beneficiare, cunoştinţele pe care le deţine. Datorită dinamismului şi complexităţii vieţii economice contempora-ne, schimbărilor profunde care s-au produs în ştiinţă şi tehnică, în lu-mea muncii şi în cea a profesiilor, este necesară formarea capitalului uman, astfel încât fiecare specialist să poată deveni o sursă de cunoş-tinţe, priceperi şi deprinderi care să poată fi valorificată prin transmite-rea acestui capital în cadrul unor acte de comerţ.

Premisa dezvoltării show-how-ului o reprezintă exporturile complexe, marile investiţii ce se realizează în ţările în curs de dezvol-tare, care presupun un personal bine pregătit, specializat în tehnologii complexe, cunoştinţe ce nu pot fi căpătate decât în grupurile şcolare de pe lângă marile firme occidentale, inclusiv în laboratoarele şi ate-lierele firmei exportatoare.

Dacă o firmă sau o economie naţională nu dispune de o forţă de muncă suficient calificată, ea are două alternative:

- să cumpere de pe piaţa internaţională pregătirea forţei de mun-că de care are nevoie în cadrul unor programe complexe de transfer internaţional de tehnologie;

- să o formeze utilizând show-how-ul, tot ca o formă de transfer internaţional de tehnologie. Această alternativă este cea mai avantajoasă, deoarece dezvoltarea unei naţiuni depinde de pregătirea şi pri-ceperea poporului său de a proiecta şi produce bunurile materiale şi serviciile de care are nevoie.

G. Comerţul internaţional cu echipamente de calcul şi programe pentru calculator (Hardware-Software)

64 Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.89

Programele de calculator se comercializează, de regulă, cu sistemul hardware (dispozitivele de calcul încorporate în calculator) şi pot constitui obiectul unui contract separat, sau sunt livrate în cadrul unor contracte complexe, vizând transferul internaţional de tehnologie, părţile luându-şi măsuri în vederea păstrării secretului şi a respectării celorlalte obligaţii contractuale. Pe plan mondial, un număr mare de cercetători sunt preocupaţi să extindă inteligenţa dincolo de graniţa umană, să facă în aşa fel încât unele obiecte sau mecanisme să acţioneze în mod inteligent. De asemenea, în economia contemporană, calculatorul este indispensabil în cazul realizării unor lucrări complexe, de proiectare, producţie şi comercializare.

3. Convenţii şi organisme internaţionale în domeniul transferului internaţional de tehnologii. Concepţii privind crearea de facilităţi pentru ţările în curs de dezvoltare în

vederea accesului la tehnologiile moderne

Un rol important în cadrul fluxurilor internaţionale de creativitate, de tehnologie, revine Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi organizaţiilor internaţionale aflate sub egida sa, cum ar fi: ONUDI, UNCTAD, OMC, PNUD, UNESCO şi, bineînţeles, cooperării eco-nomice internaţionale la nivel bi şi multilateral.

ONU a organizat la Viena, în anul 1979, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă şi Tehnologie, care a adoptat un program de acţi-uni, în sensul creării Comitetului Interguvernamental pentru Ştiinţă şi Tehnologie în folosul dezvoltării, ca organ al Adunării Generale a ONU; s-a constituit, totodată, un sector specializat pentru ştiinţă şi tehnologie în cadrul Secretariatului ONU. ONU, prin organul său, Consiliul Economic şi Social, elaborează materiale şi date statistice legate de dezvoltarea aplicării ştiinţei şi tehnicii.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), prin Comisia pentru transferul de tehnologie, creată la cea de-a doua sesiune UNCTAD, în subordinea căreia a funcţionat Serviciul Consultativ pentru transferul de tehnologie, instituit la reu-niunea a patra a UNCTAD, a identificat şi inventariat principalele tipuri de abuzuri şi restricţii, practicate în transferul internaţional de tehnologie sub forma licenţelor de producţie, astfel:

- clauza achiziţionării legate, care implică obligativitatea licenţiatului de a achiziţiona, o dată cu licenţa, echipamente la preţurile fixate de licenţiar, factori de producţie pe care licenţiatul ar putea să şi-i asigure prin eforturi proprii sau de la agenţii economici naţionali, în condiţii mult mai avantajoase. Motivaţia dată de licenţiar în includerea acestei clauze în contractele de licenţe rezidă în preocuparea acestuia de realizare a unei producţii cu înalţi parametri calitativi, fiind în joc prestigiul firmei sale;

- sistemul licenţelor grupate constituie un alt procedeu agreat de furnizorii de licenţă şi care lezează, în multe situaţii, interesele licenţiaţilor. Acest sistem presupune transmiterea, în paralel cu licenţa de brevet principală, şi a unei licenţe sau a unui pachet de licenţe colaterale, care uneori nu se justifică în economia licenţiatului, sau licenţele în cauză pot fi procurate în condiţii mai avantajoase de la alţi furnizori;

- stipularea în contractele de licenţă a perioadei îndelungate şi, uneori, nelimitate a plăţii redevenţelor de către firmele licenţiate;

- condiţionările, restricţiile şi limitările temporale şi spaţiale ale licenţelor constituie, de asemenea, un abuz în calea liberei circulaţii a tehnicilor şi tehnologiilor de vârf către statele în curs de dezvoltare;

- preţurile monopoliste practicate pe piaţa licenţelor ca urmare a concentrării brevetelor şi tehnologiilor de vârf la un număr redus de state dezvoltate ale lumii, care au posibilitatea fixării unor preţuri de monopol pentru brevetele şi tehnologiile licenţiate, în dezavantajul celorlalte state ale lumii.

Toate formele de îngrădire a liberei circulaţii a tehnologiilor pe plan mondial accentuează decalajul economic dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare ale lumii, facilitând o scurgere a produ-sului intern brut, cu implicaţii directe asupra creşterii economice a acestora din urmă şi, implicit, asupra nivelului de trai al populaţiei lor. 90

Identificând aceste restricţii şi abuzuri, UNCTAD a acţionat în mod concret pe linia formulării unui nou cod de condiţii privind transferul de tehnologie, relaţia ştiinţă-tehnică-dezvoltare constituind subiectul unor ample analize, atât în cadrul Conferinţei UNCTAD, cât şi în cadrul unor reuniuni internaţionale pe această temă.

Tot în această direcţie, Biroul Internaţional de la Geneva al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) a elabo-rat, în 1977, un ghid asupra licenţelor, ce reliefează principalele probleme de ordin juridic pe care le implică negocierea licenţelor sau acordurilor privind transferul internaţional de tehnologie, atenţionând statele în curs de dezvoltare asupra principalelor inconveniente sau dispoziţii ce contravin intereselor acestora.

Totodată, înseşi statele în curs de dezvoltare au început să-şi ela-boreze propriul cadru juridic, adecvat intereselor lor, pe linia transferu-lui de tehnologie, în concordanţă cu normele internaţionale în domeniu şi cu respectarea drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală.

UNCTAD s-a preocupat şi de protejarea secretelor comerciale şi a know-how-ului împotriva oricărui abuz de încredere şi a oricărui act contrar practicilor comerciale oneste (loiale). La Sesiunea de la Cartagena (Columbia), UNCTAD-ul a făcut următoarele recoman-dări în domeniul tehnologiei:

- sprijinirea creării capacităţilor tehnologice proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare;- stimularea transferului de tehnologie în aceste ţări;- instruirea şi aplicarea de norme convenite la nivel internaţional pentru protejarea drepturilor

de proprietate intelectuală;- transferul în ţările în curs de dezvoltare de tehnologii ecologi-ce, inclusiv în condiţii

privilegiate şi preferenţiale.Cu ocazia celei de-a IX-a sesiuni UNCTAD, organizată în Africa de Sud, în 1996, statele

membre au decis realizarea unui parteneriat internaţional pentru stimularea dezvoltării economice. Mai precis, se are în vedere creşterea rolul UNCTAD în direcţia integrării eforturilor tuturor statelor membre pentru accentuarea liberalizării şi globalizării în domenii precum comerţul, finanţele, tehnologia şi investiţiile. În plus, s-a recunoscut că tehnologia este un factor critic în preocupările ţărilor în curs de dezvoltare, în participarea cât mai activă a acestora la schimburile economice mondiale. Totodată, competitivitatea este con-siderată „o componentă principală a economiei mondiale”. Aceasta se bazează pe adaptarea rapidă la cele mai noi realizări tehnologice.

Preocupări în domeniul tehnologiei şi comercializării acesteia are şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), care a elaborat programe pentru transferul de tehnologii adecvate necesităţilor, posibilităţilor şi intereselor ţărilor, pregătirea cadrelor de specialitate, prestând în acelaşi timp servicii de consultanţă cu privire la realizarea de noi produse, cu luarea în considerare a condiţiilor şi tendinţelor de pe piaţa mondială.

Pe de altă parte, ONUDI se preocupă şi de problemele grave pe care le ridică insuficienţa resurselor financiare necesare cumpărării de noi tehnologii, cât şi de know-how din străinătate, de către ţările în curs de dezvoltare, şi caută soluţii cât mai adecvate în această privinţă, în concordanţă cu atribuţiile sale, sprijinind aceste ţări pentru obţine-rea de resurse externe.

În asociere cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), ONUDI acordă asistenţă tehnică şi finanţează livrările de echipamente, formarea de cadre calificate, organizarea educaţiei, în-văţământului şi cercetării ştiinţifice în ţările în curs de dezvoltare cu ajutorul unor fonduri obţinute din cotizaţii şi donaţii.

Reglementarea internaţională care stă la baza asigurării protec-ţiei proprietăţii industriale este Convenţia de Uniune pentru Proprieta-tea Industrială, încheiată la Paris în anul 1883 şi revizuită şi modifi-cată ulterior. Convenţia de la Paris cuprinde o serie de reguli şi dispo-ziţii referitoare la dreptul de proprietate – în sensul priorităţii primei cereri de brevet, la tratamentul naţional – în sensul egalităţii de trata-ment, la independenţa brevetelor, cuprinde restricţiile privind vânzarea produselor brevetate, fixarea termenului de garanţie pentru plata taxelor de conservare a drepturilor de proprietate industrială, exerciţiul abuziv al drepturilor conferite prin brevet etc.

Principalele probleme ridicate în cadrul conferinţelor de revi-zuire şi modificare a Convenţiei de Uniune, precum şi în cadrul reuniu-nilor internaţionale pe tema proprietăţii

91

industriale şi intelectuale, vizea-ză: principiul independenţei brevetelor, generalizarea recunoaşterii cer-tificatului de autor ca titlu de protecţie a invenţiilor – în sensul asimilării acestuia cu brevetul de invenţie sau al funcţionării paralele a celor două titluri, dreptul statelor de a stabili între ele relaţii bilaterale pentru pro-tecţia proprietăţii industriale, fără a încălca, însă, dispoziţiile Convenţiei de Uniune. Statele lumii au încheiat în decursul timpului o serie de în-ţelegeri, acorduri, convenţii etc. la nivel zonal, regional şi mondial, cu privire la protecţia proprietăţii industriale şi intelectuale, deschizându-se astfel o cale pentru colaborarea internaţională în acest domeniu.

Un aspect important, în ceea ce priveşte reglementarea pe plan internaţional a dreptului de proprietate industrială şi intelectuală, este prevederea, stipulată în art. 19 al Convenţiei de Uniune de la Paris, care garantează dreptul statelor de a încheia şi în interiorul Uniunii aranjamente separate ce pot viza un domeniu sau ansamblul drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală.

Importanţa acordată dreptului de proprietate industrială şi inte-lectuală, inclusiv cooperării la nivel mondial în acest domeniu, se exprimă şi în recunoaşterea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) ca organizaţie interguvernamentală din sistemul ONU, ca instituţie specializată.

Astfel, începând cu 20 aprilie 1970, îşi începe activitatea, la Geneva, OMPI, organizaţie internaţională al cărei obiectiv este cooperarea în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale şi care are sarcina de a promova activitatea intelectuală creatoare şi de a înlesni transfe-rul de tehnologie între state, îndeosebi din direcţia celor puternic industrializate către statele slab dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

OMPI are vocaţia de a proteja şi recompensa inventatorii şi au-torii recunoscuţi pentru creativitatea lor şi, totodată, pentru modul în care se comercializează produsele de proprietate intelectuală. OMPI are 175 de state membre, reprezentând peste 90% din totalul ţărilor Globului, ceea ce denotă utilitatea şi importanţa activităţii acestei organizaţii. De asemenea, are 760 de funcţionari din 83 de ţări şi un bu-get, în anul 2001, de 410 milioane de franci elveţieni. OMPI adminis-trează 21 de tratate internaţionale, dintre care 15 pentru proprietate industrială şi 6 pentru drepturi de autor, şi are un program de activitate foarte bogat şi variabil, care vizează:

- armonizarea legislaţiilor şi a procedurilor materiale în materie de proprietate intelectuală;- prestarea de servicii pentru cererea internaţională de titluri de proprietate industrială;- furnizarea de informaţii în materie de proprietate intelectuală;- furnizarea de asistenţă juridică şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare;- reglementarea litigiilor de proprietate intelectuală;- facilitarea accesului la informaţii utile în domeniu.Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) (mai recent OMC) a dezbătut

problemele legate de transferul de tehnologii în cadrul Rundei Uruguay şi a prevăzut, în Anexa 1c a Organizaţiei Mondiale de Comerţ, aspectele comerciale ale drepturilor de proprie-tate intelectuală. În acest scop, acordul se referă la aplicabilitatea prin-cipiilor fundamentale ale GATT şi a altor acorduri internaţionale per-tinente în materie de proprietate intelectuală legate de comerţ, la ela-borarea de mijloace eficiente pentru a asigura respectarea acestor drepturi, la reglementarea multilaterală a diferendelor.

Negocierile de la Punta del Este au trebuit să ţină seama de faptul că problematica globală a proprietăţii intelectuale face obiectul activităţii Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) şi, în consecinţă, ele s-au limitat doar la acele aspecte care influenţează schimburile comerciale între state. Negocierile s-au finalizat prin adoptarea Acordului privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS), obligatoriu pentru toţi membrii OMC. TRIPS stipulează că auto-rii programelor de calculator şi producătorii de înregistrări au dreptul să autorizeze sau să interzică închirierea comercială a produselor lor. În ceea ce priveşte mărcile, acordul stabileşte tipurile şi categoriile de semne care trebuie admise pentru a beneficia de protecţie, precum şi drepturile mini-me care trebuie să fie oferite titularilor lor.

Printre documentele adoptate la Runda Uruguay este şi Acordul relativ la aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ, inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute. Acordul recunoaşte că normele menite să protejeze şi să asigure respectarea drepturilor de 92

proprietate intelectuală variază considerabil şi că absenţa unui cadru multilateral de principii, reguli şi discipline aplicabile comerţului in-ternaţional cu mărfuri contrafăcute a constituit o sursă crescândă de tensiuni în relaţiile economice internaţionale. El prevede că trebuie definite reguli şi discipline pentru reducerea acestor tensiuni. În acest scop, Acordul se referă la aplicabilitatea principiilor fundamentale ale Acordului General şi ale acordurilor internaţionale pertinente în mate-rie de proprietate intelectuală şi elaborarea de norme şi principii adecvate privind drepturile de proprietate intelectuală care au legătură cu comerţul, la elaborarea de mijloace eficiente pentru a asigura respecta-rea acestor drepturi de proprietate intelectuală, la reglementarea multilaterală a diferendelor şi la dispoziţiile tranzitorii.

La 15 aprilie 1994, în cadrul negocierilor comerciale multilaterale ale GATT-ului la Runda Uruguay intră în vigoare şi Acordul cu privire la aspectele dreptului de proprietate intelectuală, inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute ADPIC. Acest acord reprezintă o punte de legătură între OMC şi OMPI şi deschide o nouă eră în relaţiile dintre aceste instituţii internaţionale, care împreună îşi concentrează atenţia asupra pro-blemelor protecţiei dreptului de proprietate intelectuală şi, totodată, îşi propun realizarea unor programe de activitate în acest domeniu.

La 1 ianuarie 1996 a intrat în vigoare un acord între OMPI şi OMC, prin care se notifică o serie de legi şi reglementări, în domeniul protecţiei dreptului de proprietate intelectuală şi, totodată, se stabilesc şi programele de asistenţă juridică şi tehnică în favoarea ţărilor în dezvol-tare. Cele două organizaţii au lansat, în 1998, o iniţiativă comună pentru ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare de a-şi onora obligaţiile ce de-curg din acordul ADPIC pentru anul 2000, iar ţărilor în curs de dezvol-tare care şi-au îndeplinit obligaţiile li s-a acordat o atenţie specială.

ONU, prin instituţiile sale specializate în domeniul dezvoltării tehnologice şi alături de alte instituţii interesate de acest domeniu, se preocupă permanent pentru elaborarea şi punerea în aplicare a strategiilor internaţionale pentru dezvoltare.

Examinând tendinţele tehnologice pentru următorii 10 ani, Fo-rumul de la New-Delhi (India), care a avut loc în 1995, a insistat asu-pra importanţei comerciale pe care o vor avea tehnologiile în asigura-rea competitivităţii. Această competitivitate este determinată de eforturile de dezvoltare integrată şi de capacităţile adaptabile diferitelor condiţii de piaţă. Evoluţiile rapide ale tehnicilor, schimbările econo-mice şi industriale, noile forme de cooperare, precum şi reforma regi-mului proprietăţii intelectuale vor reprezenta repere ce vor marca pro-fund dezvoltarea economică în anii următorii.

Strategiile în materie de tehnologie vor merge de la absorbţia şi ameliorarea tehnicilor tradiţionale până la adoptarea unor procedee de fabricaţie care înglobează ultimele progrese ale ştiinţei şi tehnologiei. Un rol determinant vor avea informatica, biotehnologia şi materialele netradi-ţionale, care vor crea noi industrii şi vor oferi posibilităţi de ameliorare în sectoare foarte diverse. Bazate pe cunoştinţele ştiinţifice, aceste tehnologii necesită o mobilizare pe termen lung a capacităţilor de cercetare şi tehni-ce. Trebuie să fie recunoscute cât mai rapid importanţa majoră a factorului tehnologic pentru industrializare şi strategiile în materie de competitivitate, factor minimalizat adesea datorită constrângerilor de ordin financiar şi bugetar. Toate ţările în curs de dezvoltare vor trebui să formuleze şi să aplice programe care să amelioreze competitivitatea tehnologică, ţinându-se cont de situaţia diferită a acestor ţări, de resursele proprii, de nivelul lor general de dezvoltare etc.

Este din ce în ce mai necesară – se mai arată în documentele Forului – planificarea tehnologică, chemată să se situeze în perspectiva unor strategii extinse pe 20 sau 30 de ani. O astfel de viziune este necesară datorită progresului tehnicilor de vârf – microelectronica, automatizarea, genetica, ce deschid posibilităţi care nu vor putea fi niciodată exploatate pe deplin, dacă se va prefera o politică pe termen scurt.

O atenţie specială va trebui acordată căilor transferului internaţio-nal de tehnologie, îndeosebi comerţului şi investiţiilor externe. Pentru ca aportul comerţului internaţional la transferul de tehnologie către ţările în curs de dezvoltare să sporească, pe fondul general al preocu-părilor pentru reducerea şi eliminarea obstacolelor tarifare şi netari-fare, pentru creşterea veniturilor din exporturi

93

ale acestor ţări este ne-cesar să fie găsite posibilităţile reale pentru ca transferul să se efectueze în condiţii de favoare.

4. Balanţa financiară a schimburilor tehnologice

Aşa cum fiecare flux economic internaţional a generat, o dată cu dezvoltarea sa, şi un instrument de urmărire şi măsurare (balanţa co-mercială, balanţa transporturilor etc.), tot aşa şi în fluxul internaţional de tehnologie a fost elaborată balanţa de plăţi tehnologice, parte com-ponentă a balanţei serviciilor.

Balanţa de plăţi tehnologice este un instrument prin care se urmăresc rezultatele financiare legate de transferul tehnologic.

Nivelul de dezvoltare economică, potenţialul ştiinţific şi tehnic al unei ţări faţă de alta, sau faţă de economia mondială în ansamblu, ca şi capacitatea valorificării acestui potenţial determină soldul activ sau pasiv al balanţei de plăţi tehnologice a ţării respective. Soldul balanţei de plăţi tehnologice, ca poziţie a comerţului invizibil, reprezintă un factor important care influenţează echilibrarea, ameliorarea sau îmbu-nătăţirea balanţei de plăţi curente a statelor.

Soldul balanţei de plăţi tehnologice exprimă locul potenţialului ştiinţific al unei ţări în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, în fluxul internaţional de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, ca şi intensificarea valorificării potenţialului respectiv în acest flux al asimilării cunoştinţelor, al cumpărării şi vânzării de idei noi.

De remarcat este că majoritatea ţărilor, cu excepţia SUA, Japoniei, Germaniei, Marii Britanii, Franţei ş.a., au un sold pasiv al balanţei tehnologice sau, în cel mai bun caz, echilibrat.

Capitolul VII. TURISMUL INTERNAŢIONAL

1. Produsul turistic şi comerţul internaţional cu servicii turistice

Produsul turistic este o componentă a ofertei turistice şi reprezintă rezultatul asocierilor, interdependenţelor dintre resurse (patrimoniu) şi servicii.

Resursele se concretizează în variatele produse turistice numai prin intermediul prestărilor de servicii specifice.

Componentele produsului turistic pot fi grupate în două categorii:• elemente atractive, compuse din resurse naturale, socio-culturale, umane şi tehnologice, ce

aparţin mediului în care se mate-rializează oferta turistică şi imprimă acesteia o particularitate caracteristică;

• elemente funcţionale, compuse din echipamentul, bunurile şi forţa de muncă specializată, care conferă ofertei turistice un anumit nivel calitativ şi o determinare cantitativă.

Cele două categorii de elemente formează un sistem ale cărui elemente structurale se pot completa, substitui sau influenţa, în diferite proporţii, reciproc.

Fiecare dintre componentele celor două categorii de elemente, la rândul său, prezintă o mare diversitate de concretizări. De exemplu, echipamentul de transport este format din: mijloace terestre de transport (automobil, autocar, tren), mijloace de transport naval, mijloace de transport aerian. Sau, echipamentul de primire şi cazare (industria ospitalităţii) este format din: hoteluri, moteluri, reşedinţe secundare, pensiuni, camping, sate de vacanţă etc., toate de diverse categorii sau clase calitative.

Industria turistică ce mobilizează aceste elemente (de atracţie şi funcţionale) oferă o mare diversitate de produse turistice, corespunzător motivaţiei consumatorilor.

Principalele activităţi integrate produsului turistic se structurează astfel:• activităţi organizatorice ale turismului;• activităţi economice implicate în transportul turiştilor;

94

• activităţi economice implicate în serviciile de cazare şi cele au-xiliare acestora;• activităţi economice implicate în serviciile de alimentaţie şi cele complementare acestora;• activităţi economice privind producerea şi comercializarea de diferite bunuri pentru turişti;• activităţi economice şi neeconomice privind serviciile de divertisment;• activităţi de cercetare ştiinţifică şi de pregătire profesională în domeniu.Consumul produsului turistic se derulează într-o succesiune riguroasă, determinată obiectiv

de specificul prestaţiei, forma de turism, locul şi momentul acţiunii etc . Derularea principalelor prestaţii turistice este ilustrată în figura nr. 7.1.

1) Acţiunile de promovare a ofertei turistice sunt înfăptuite de agenţii de specialitate, birouri de turism etc., prin contacte directe şi prin mijlocirea materialelor publicitare.

2) Contractarea aranjamentului înseamnă contractarea mini-mului de servicii solicitate şi definitivarea programului de desfăşurare a acţiunii turistice.

3) Transportul şi, asociat lui, transferul turiştilor şi bagajelor la obiectivul de cazare sau de la un mijloc de transport la altul se realizează atunci când călătoria presupune utilizarea mai multor mijloace de transport, precum şi diferite facilităţi de care beneficiază turistul pe durata transportului şi sejurului turistic.

4) Odihna şi serviciile complementare acesteia sunt oferite de către unităţile de cazare.5) Alimentaţia şi prestaţiile auxiliare acesteia sunt oferite, în principal, de către restaurantele

sau cantinele din dotarea hotelurilor.6) Agrementul în diversitatea formelor sale este pus la dispoziţie prin diverse oferte de

călătorii şi divertisment.7) Transportul turiştilor pe ruta de întoarcere se face cu diverse mijloace de transport.8) Prezenţa, pe parcursul tuturor acestor momente, a activităţii de relaţii publice este necesară

pentru conturarea climatului propice desfăşurării consumului turistic şi creşterii frecvenţei revenirii turistului.

Fig. nr. 7.1. Derularea prestaţiilor turistice

Respectarea succesiunii solicitării prestaţiilor nominalizate este specifică doar formelor organizate ale turismului şi numai atunci când deplasarea se efectuează cu mijloace de transport în comun. În cazul celorlalte forme, serviciile sunt solicitate parţial de la organizatori (pentru turismul semiorganizat şi/sau direct de la unităţile prestatoare specializate).

Prin specificul său, produsul turistic trebuie să creeze condiţiile pentru refacerea capacităţii de muncă, concomitent cu petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber. Totodată, el trebuie astfel conceput încât, în urma derulării consumului turistic, oamenii să dobândească un plus de cunoştinţe, informaţii, chiar deprinderi noi. Numai în felul acesta, prestaţia turistică îşi conturează un conţinut concordant cu exigenţele vieţii moderne, cu cerinţele consumului contemporan, imprimând

95

turismului rolul unui important mijloc în dezvoltarea personalităţii umane şi realizarea unei noi calităţi a vieţii. În acelaşi timp, o altă cerinţă a consumului turistic, la care produsul turistic, prin conţinutul său, este solicitat să contribuie efectiv, o reprezintă diversificarea agrementului tradiţional pentru sporirea atractivităţii manifestărilor turistice, prin conceperea unor vacanţe turistice cu posibilităţi multiple de desfăşurare a unei odihne active: sportive, culturale, artistice, stimularea unor pasiuni (hobby) şi, respectiv, deprinderea sau perfecţionarea unor ocupaţii secundare, din ce în ce mai diverse, în domenii ca, de exemplu, cursuri de iniţiere sau de aprofundare, după caz, pentru diferite ramuri sportive (tenis, patinaj, schi, gimnastică de întreţinere etc.), pentru meserii artizanale (cioplitul lemnului, olărit, croitorit etc.), cunoaşterea specificului bucătăriilor locale, învăţarea declamaţiei teatrale sau a mânuirii marionetelor într-un teatru de păpuşi, învăţarea unor limbi străine ş.a. Odihna activă tinde, astfel, să devină o componentă tot mai importantă a produsului turistic, mai ales în condiţiile în care consumul turistic se transformă tot mai mult într-o formă specifică a consumului de masă.

Furnizarea produsului turistic, a tuturor prestaţiilor oferite con-sumatorului de turism este imposibil de realizat de un singur producător: De aceea, producătorii – ofertanţi sunt specializaţi în patru categorii de prestaţii turistice:

• cazare şi restaurare;• transport;• animaţie, agrement şi informare;• proiectarea şi organizarea derulării diverselor tipuri de călătorii de către touroperatori (TO).Referitor la rolul celei de-a patra categorii, dacă, iniţial, touroperatorii erau preocupaţi de

toate componentele realizării unei călătorii, treptat funcţia lor s-a conturat mai bine prin concentrarea asupra modului de grupare a elementelor primelor trei categorii într-o ofertă turistică globală şi comercializarea în direct către consumator.

Faţă de o concurenţă internaţională severă, fabricantul de produ-se turistice va trebui să identifice cele mai rentabile soluţii de adaptare a produselor sale la necesităţile consumatorului, prin cunoaşterea aprofundată a pieţei emiţătoare şi prin păstrarea continuă a raportului calitate-preţ.

Pentru ca produsul turistic să fie competitiv, fabricantul de voiaje trebuie să selecţioneze riguros pe fiecare dintre prestatorii de servicii, astfel încât serviciul de o calitate dată să fie prestat la cel mai avantajos preţ. Acesta este conţinutul operaţiei de montaj, care cuprinde mobilizarea serviciilor de transport, cazare, restaurare, animaţie, servicii speciale (de tratament, culturale etc.).

Comercializarea produselor turistice se efectuează fie direct prin touroperator, fie prin intermediul agenţiilor de voiaj. În ambele cazuri, „broşura” de prezentare a diferitelor produse concepute de touroperator joacă un rol esenţial pentru succesul comercializării, alături de acţiunile de promovare şi de companiile publicitare.

„Broşura” turistică este un material editat într-un număr suficient de exemplare şi difuzat prin reţeaua de sucursale şi de agenţii de voiaj. Broşurile sunt adresate uneori şi direct către vechii clienţi sau anumiţi clienţi potenţiali, selecţionaţi pe diferite criterii. Principalele argumente comerciale utilizate în broşurile turistice sunt fotografiile în culori, care pot suscita cel mai mare interes pentru aranjamentul turistic, precum şi preţurile de referinţă vizând atragerea atenţiei consumatorului.

Realizarea şi publicarea broşurii presupun mijloace financiare importante, accesibile numai marilor touroperatori, ceea ce determină şi o anumită grupare a ofertanţilor în cadrul aceluiaşi material publicitar. Durata îndelungată a procesului de „producţie” turistică, cuprinzând o perioadă între şase luni şi un an, dificultăţile de previzionare a preţurilor (anticiparea inflaţiei, a modificărilor valutare, a preţului petrolului) îl determină pe fabricantul de voiaje forfecate să separe tot mai frecvent prezentarea produselor de cea a preţurilor (de obicei prin intercalarea unor foi volante cu tarife modificabile), ceea ce reduce importanţa comercială a broşurilor.

Agenţiile de voiaj, a căror activitate constă în vânzarea produselor turistice, sunt remunerate pentru vânzările realizate printr-un comision. Numărul de agenţii de voiaj în lume este de ordinul zecilor de mii (cca 30.000). Importanţa lor diferă, ele fiind concentrate în special în ţările industrializate, dar mai ales în cele europene. Conform statisticilor OMT (Organizaţia Mondială a Turismului), repartiţia agenţiilor de voiaj în lume este următoarea: 70% în Europa, 14% în America 96

de Nord, 8% în Asia şi Pacific, 4% în America Latină, 4% în Africa şi Orientul Mijlociu. Alături de acestea, micile agenţii sunt cel mai adesea simpli distribuitori de produse turistice, având un caracter artizanal. Activitatea economică a agenţiilor de voiaj constă în vânzarea biletelor de transport şi comercializarea produselor turistice forfetare. Un specific important al comercializării în turism este faptul că promovarea comercială şi publicitatea turistică sunt consecinţa unei duble iniţiative a organizaţiilor turistice din ţara de destinaţie, care se ocupă de programul de informaţii şi promovare comercială, şi a touroperatorilor şi agenţiilor de voiaj distribuitoare, care fac promovarea şi publicitatea pentru toate produsele pe care le vând.

În cazul în care interesele celor două categorii de promotori coincid, ei cooperează involuntar, organizat sau chiar coordonat. Atunci când campania promoţională pentru o destinaţie turistică nu este susţinută de organele turistice ale ţării primitoare, cheltuielile şi riscul publicitar sunt suportate aproape exclusiv de către touroperatorul implicat şi, eventual, de către agenţiile de voiaj.

Cu cât produsul turistic cuprinde prestaţii de servicii mai puţin integrate, cu atât realizarea programului publicitar antrenează mai mulţi participanţi (întreprinderi), deci este mai puţin riscantă şi oneroasă pentru fiecare în parte, riscul fiind partajat între aceştia.

2. Cererea şi oferta turistică

Piaţa turistică reprezintă sfera economică de interferenţă a intereselor purtătorilor ofertei turistice, materializată prin producţia turistică, cu cele ale purtătorilor cererii turistice, materializată prin consum. Şi cum, în cazul turismului, locul ofertei coincide cu locul consumului, dar nu şi cu locul de formare a cererii, interferenţa se va transforma în suprapunere, în timp şi spaţiu, a celor doi factori (oferta şi cererea), prin intermediul consumului turistic.

Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care îşi manifestă dorinţa de a se deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii pentru alte motive decât prestarea unei activităţi remunerate la locul de destinaţie sau, altfel spus, este acea parte a persoanelor care se deplasează periodic şi în mod temporar, în afara rezidenţei obişnuite, pentru motive de călătorie, altele decât pentru a desfăşura o activitate remunerată65.

Cererea turistică se manifestă la locul de reşedinţă al turistului, unde se conturează ceea ce se cheamă „bazinul cererii”, fiecare bazin autonomizându-se, pe plan internaţional, prin caracteristicile economice, etnice, sociale şi politice ale teritoriului naţional căruia îi este integrat.

Specificul turismului ca activitate economică imprimă cererii turistice o particularitate, comparativ cu alte domenii, exprimată prin următoarele trăsături principale:

• este o cerere naţională: circa 4/5 din cererea turistică mondială se conturează şi se satisfac în interiorul graniţelor naţionale ale ţărilor lumii, prin forma consumului turistic naţional;

• este o cerere concentrată în ţările şi regiunile dezvoltate pe plan economic: Europa şi America de Nord exprimă şi satisfac aproape 90% din această cerere, fiind totodată continentele cele mai importante în materie de emisie turistică;

• este o cerere prioritar intraregională: cea mai mare parte a fluxurilor cererii turistice internaţionale se derulează sub forma turismului intraregional. Studii realizate de Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) arată că peste 2/3 din cererea turistică internaţională constă în deplasări între ţări ale aceluiaşi continent. În cazul celor două Americi, procentajul turismului intraregional este de 80% din totalul mişcării turistice. Din contră, în Africa, acesta este sub 25%, motivul esenţial fiind stadiul de dezvoltare al ţărilor acestui continent şi posibilităţile reduse ale ofertei turistice din Africa;

• este o cerere deosebit de dinamică: potrivit datelor cuprinse într-un studiu al Consiliului Mondial al Călătoriilor şi Turismului (WTTC), cifra de afaceri a industriei turistice mondiale a atins, în anul 1995, 3400 miliarde dolari SUA, iar la începutul mileniului III, reţeta realizată de industria turistică va înregistra o creştere de 56%. Această creştere urmează să-şi găsească şi o reflectare corespunzătoare în crea-rea de noi locuri de muncă;

65 Lanquar, R, L’Economie du tourisme, Deuxième édition, Mise à jour, 14e mille, Presses Universitaires de France, 1987.97

• este o cerere cu o sezonalitate accentuată şi rigidă, ca urmare a unor legiferări specifice, precum şi datorită unor factori psihosociali, culturali şi naţionali.

Toate aceste trăsături imprimă pieţei turistice caracterul de piaţă „opacă”, anevoios de pătruns, de cuantificat şi de influenţat66.

Literatura de specialitate propune o serie de modalităţi de clasificare a factorilor determinanţi ai nivelului şi evoluţiei cererii turistice. Astfel de grupări cuprind, de exemplu, factorii endogeni şi exogeni; factorii raţionali şi motivaţionali; factorii cu acţiune pe termen scurt şi pe termen lung etc.

Cercetarea fenomenului turistic dezvăluie că principala sa caracteristică este orientarea spre consum. Cererea turistică apare dintr-o necesitate specifică şi se regăseşte într-un consum specific. Pentru ca această cerere să se transforme într-un act de consum, trebuie îndeplinite trei condiţii: timp liber, venit disponibil şi motivaţie. Bugetul de timp, cât şi bugetul financiar au o bază economico-socială, iar motivaţia, o bază emoţională şi/sau raţională.

Principalele grupe de factori care modelează nivelul, dinamica şi structura cererii turistice sunt:

• Disponibilitatea de timp liber – recunoaşterea concediilor plătite de către state sau firme, consecinţă directă a productivităţii muncii şi a revendicărilor populaţiei muncitoare din întreaga lume, a fost factorul cel mai important ce a permis dezvoltarea cererii turistice moderne. În măsura în care acest drept a fost introdus efectiv în cel mai mare număr de ţări şi pentru că segmente de populaţie tot mai mari au beneficiat de el, s-a creat o bază obiectivă, condiţie necesară pentru manifestarea unei cereri turistice potenţiale şi mai mari. Se observă pe termen scurt şi mediu o tendinţă de reducere a timpului de muncă şi, ceea ce este şi mai important, o mai bună valorificare a timpului liber.

66 Ioan Cosmescu, Turismul, Editura Economică, Bucureşti, 1998.98

Fig.

nr.

7.2.

Stru

ctur

a ce

rerii

turis

tice,

a u

nei ţ

ări s

au re

giun

i, pr

in p

rism

a de

term

inan

ţilor

să

i (ad

apta

re d

upă

Lanq

uar R

., op

. cit.

)

• Factorii economici – venitul personal (sau familial), care a cunoscut o creştere reală într-un mare număr de ţări, stimulând consumul privat de bunuri materiale şi servicii, între care şi cele turistice.

• Factorii demografici – când este vorba despre turism, poate mai mult decât în alte domenii, populaţiile au un comportament diferit, în funcţie de caracteristicile lor demografice (gradul de urbanizare, vârsta, sexul, situaţia familială, numărul copiilor etc.).

• Factorii sociali – valorificarea socială a vacanţelor antrenează un efect de imitaţie, acela de a asimila modelele de consum ale persoanelor cu nivel superior al veniturilor.

• Organizarea şi promovarea – pentru multe popoare, turismul este o forţă economică şi o realitate socială foarte puternică ce a sus-citat interesul statelor, ca instrument pentru a atinge atât obiective culturale, sociale, educaţionale, cât chiar şi obiective politice.

O schematizare din punct de vedere structural a cererii turistice potenţiale şi efective dintr-o ţară sau regiune dată, în relaţie cu o serie de factori, s-ar putea prezenta ca în fig.1.

Consumul turistic este cel ce asigură transformarea interfeţei în suprapunere, în timp şi spaţiu, a celor doi factori: cererea turistică şi oferta turistică. Aceasta, întrucât, în cazul turismului, locul ofertei coincide cu locul consumului, dar nu şi cu locul de formare a cererii.

Consumul turistic se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice pe mai multe trepte desfăşurate în timp şi spaţiu:

99

• înainte de începerea deplasării efective către locul de destinaţie turistică, dar legat de aceasta (de exemplu, achiziţionarea de material sportiv necesar pe circuit sau la destinaţie);

• în timpul deplasării spre locul de destinaţie (de exemplu, transportul);• la locul de destinaţie (de exemplu, cazarea, alimentaţia, agre-mentul etc.).Cu alte cuvinte, consumul turistic reprezintă o agregare, exprimată în termeni monetari,

referitoare la cheltuielile făcute de client, în calitatea lui de turist. Calificativul „turistic” al consumului este în funcţie de calificativul subiectului (turistului) care l-a realizat.

Specificul activităţii turistice face ca volumul consumului să echivaleze cu volumul producţiei, ceea ce înseamnă că nu se poate produce decât ceea ce va fi consumat.

Din punct de vedere structural, consumul turistic înregistrează un evantai larg al gamei consumurilor specifice, în funcţie de: originea turistului, destinaţia aleasă, motivaţie etc.

Consumul turistic este format, în principal, din: • consumul turistic naţional, adică cel efectuat de rezidenţii unei ţări în interiorul ţării

analizate;• consumul turistic internaţional sau exterior, deci cel efectuat într-o ţară, alta decât cea de

reşedinţă a turistului.Este dificil de cuantificat cu exactitate nivelul consumului turistic naţional în lume. Statisticile

internaţionale ale ultimului deceniu nominalizează un procent de 90% al consumului turistic mondial ca fiind naţional. Marea dependenţă a industriei turistice de consumul turistic intern, şi nu atât de cel internaţional, în majoritatea ţărilor, se poate observa dacă se calculează raportul între consumul turistic intern şi consumul turistic extern. Sub acest aspect, specificul fiecărei ţări va imprima o anumită atitudine în adoptarea strategiilor de dezvoltare turis-tică pe diferite perioade şi în construirea punctelor de sprijin ale acestora.

Un interes deosebit, în cazul turismului internaţional, prezintă cunoaşterea părţii din valoarea consumului turistic care rămâne în ţara receptoare de turişti, ţinând seama de faptul că o parte din bunurile şi serviciile utilizate în consumul turistic nu se produc în ţara receptoare, ci se aduc din import, ceea ce antrenează o scurgere a veniturilor în afara graniţelor naţionale. Acest fenomen este într-un fel firesc şi cunoscut, dar, de regulă, nu este cuantificat. El se manifestă într-un sens invers gradului de dezvoltare şi de integrare a structurii economice a ţării receptoare. Cu cât nivelul dezvoltării este mai înalt şi structura economică mai complexă, cu atât scurgerile de venit spre străinătate sunt mai puţin ridicate.

Oferta turistică grupează ansamblul elementelor care concură la obţinerea produsului turistic sau, altfel spus, oferta integrează ansamblul resurselor economice mobilizate în calitate de factori ai producţiei turistice.

Între oferta turistică şi producţia turistică există o relaţie strânsă, care, comparativ cu aceeaşi relaţie de pe piaţa bunurilor fizice, este marcată de următoarele particularităţi67:

1) Producţia turistică poate fi cel mult egală cu oferta turistică, în timp ce pe piaţa bunurilor materiale oferta este cel mult egală cu producţia.

2) Oferta turistică există şi independent de producţia turistică, în timp ce producţia turistică nu se poate realiza în afara ofertei. Comparativ, în sectorul producţiei bunurilor materiale, oferta acestora nu se poate detaşa de existenţa unei producţii.

3) Structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei respective.4) Oferta turistică este fermă. Ea există atât timp cât sunt prezente elementele ce intră în

structura ei, pe când producţia turistică există atât timp cât se manifestă consumul şi se întrerupe o dată cu întreruperea consumului.

Această relaţie specială dintre oferta turistică şi producţia turistică reliefează rolul primordial al ofertei ca sursă a producţiei turistice, dar şi rolul producţiei în mobilitatea ofertei date.

Oferta turistică poate fi clasificată, în funcţie de motivaţia consumatorilor, în patru mari grupe:1) Oferta turismului de vacanţă (turism de odihnă şi recreere, turism balnear, turism sportiv).

67 Cristina Cristureanu, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992.100

2) Oferta turismului cultural (turismul de studii, stagii de iniţiere tehnică, artistică, festivaluri, turismul religios etc.).

3) Oferta turismului de afaceri (turismul itinerant, turismul de congrese şi convenţii, turismul cu titlu stimulator etc.).

4) Oferta turismului pentru îngrijirea sănătăţii (turism de tratament, turism profilactic).Creşterea concurenţei pe piaţa mondială a turismului, accentua-rea caracterului de piaţă a

cumpărătorului au determinat din partea ofertanţilor şi producătorilor de turism o reacţie de adaptare, concretizată prin mărirea efortului de particularizare a ofertei, creşterea atractivităţii sale şi influenţarea printr-o politică de marketing agresivă a dimensiunii şi chiar a calităţii cererii turistice. Toate aceste adaptări au presupus eforturi financiare sporite, ceea ce a impus creşterea dimensiunii firmelor ofertante prin contopirea, regruparea sau chiar integrarea lor. De asemenea, datorită implicaţiilor majore asupra sistemului economico-social, prin racordarea multiplă a turismului la toate subsistemele naţionale, unele state şi-au asumat sarcina elaborării şi aplicării unei strategii integrate de planificare a turismului pe plan naţional.

În cadrul elementelor ofertei turistice se înregistrează o tendinţă de centralizare care determină apariţia unor grupări de întreprinderi mari şi foarte mari, alături de firmele mici, artizanale, existente, acceptând caracterul eterogen al ofertanţilor şi producătorilor de turism. Reprezentativă este, în acest sens, componenta hotelieră a ofertei, care cunoaşte cel mai înalt ritm de centralizare în raport cu celelalte elemente ale ofertei turistice. Modalităţile practice de centralizare ale „industriei hoteliere” sunt:

1) Lanţurile voluntare, care reprezintă o emisiune „voluntară” a producătorilor, în scopul oferirii unui produs omogen standardizat, de calitate ridicată, sub aceeaşi denumire comercială, care reprezintă marca lor de producţie. Dimensiunea ofertei lor este spectaculoasă, reprezentând un adevărat monopol în domeniu. Cele mai mari lanţuri voluntare hoteliere din lume sunt Best Western Inc – SUA (220.000 de camere), Supranational Reservation – Elveţia (100.000 de camere), Logis et Auberge de France (75.200 de camere).

2) Franşiza (franchise în fr.) în turism se defineşte ca o metodă de conlucrare, reglementată juridic, în care o întreprindere denumită franşizor extinde asupra altor întreprinderi dreptul de a efectua, conform propriilor tehnici, operaţii de producţie şi comercializare în domeniul hotelier. Franşiza este frecvent folosită, deoarece permite firmelor mici şi mijlocii să se racordeze la o structură reputată. Unitatea ofertantă franşizată este standardizată şi considerată identică celorlalte din sistem. De exemplu, firma franşizoare Climat de France, creată în 1979, şi-a extins capacitatea la 92 de unităţi hoteliere, în 1985, din care şase se află în alte ţări.

3) Asociaţia profesională, o altă modalitate de integrare a ofer-tei, a apărut o dată cu extinderea grupurilor profesionale cu scop nelucrativ în diversele domenii ale ofertei turistice. Principala acţiune de conlucrare a întreprinderilor participante se referă la lansarea unui sistem comun de rezervare informatică, deschis tuturor ofertanţilor, indiferent de dimensiune. Aceleaşi metode de grupare a ofertanţilor se practică în domeniul transportului rutier, agrementului, în promovarea şi informarea turistică.

Ca şi în oferta şi producţia bunurilor materiale, şi în oferta turistică se înregistrează o tendinţă de concentrare a producţiei prin trei modalităţi68:

• concentrarea orizontală;• concentrarea verticală;• conglomeratele turistice.Concentrarea orizontală a ofertanţilor are loc între întreprinderi care participă la acelaşi

stadiu al procesului de producţie, respectiv în hotelărie, transport, comercializare. Concen-trarea implică integrarea deplină a întreprinderilor ofertante în lanţuri hoteliere. Spre deosebire de lanţurile voluntare, lanţurile hoteliere integrate controlează unităţile care le poartă numele printr-un unic centru de decizie.

68 Ioan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997.101

Concentrarea verticală reuneşte în cadrul aceluiaşi grup între-prinderi complementare care intervin în diferite stadii ale procesului de producţie a unui produs turistic. Ea are ca punct de plecare fie un organizator de voiaje, care doreşte să-şi asigure mijloacele materiale de transport şi cazare, fie un transportator, care încearcă să-şi asigure debuşee prin controlul ofertei de cazare şi al distribuţiei. De exemplu: grupul britanic Thomson (care editează şi ziarul „Times”) cuprinde în jurul firmei Thomson Holidays (cel mai important touroperator britanic) următoarele: oferta de transport prin Britania Airways Ltd – societate de chartere aeriene (14 Boeing 737), oferta hotelieră cu Thomson Overseas Development Ltd, care posedă 15 unităţi de cazare cu 6000 de paturi şi distribuitori ca Lunn Poly Ltd, cu 45 de puncte de vânzare.

Conglomeratul este o formă clasică de concentrare, care se realizează prin diversificarea activităţii unei societăţi, pornind de la cumpărarea sau fuziunea unor întreprinderi ce nu au activităţi înru-dite din punct de vedere industrial sau comercial. De exemplu, ITT (International Telephone & Telegraph), cu o cifră de afaceri care a crescut de cinci ori în ultimii zece ani, a adăugat la activităţile sale tradiţionale lanţurile de hoteluri Sheraton şi întreprinderea de locaţii de autoturisme Avis.

3. Dinamica şi structura fluxurilor turistice internaţionale

Începând cu anul 1950, când călătoriile internaţionale au început să devină accesibile publicului larg, activitatea turistică a crescut în fiecare an cu o cotă medie de 7,1%, de la 25 milioane în 1950 la 595 milioane turişti în 1996; turismul internaţional creşte, în aceeaşi perioadă, anual, cu 12,2%, iar valoric (la preţuri curente şi excluzând cheltuielile pe transportul internaţional) de la 2,1 miliarde dolari americani la 425 miliarde dolari americani69.

Creşterea puternică şi continuă a sosirilor turistice internaţionale în prima jumătate a anilor ’90 (4,4% pe an, doar cu jumătate de procent sub rata de creştere atinsă în anii ’80) indică elasticitatea turismului în faţa căderii economice de la începutul anilor ’90. Cele mai rezistente regiuni în perioada 1990-1995 s-au dovedit a fi: Estul Mijlociu (8,5% creştere a sosirilor pe an), Asia de Est şi Pacificul (8,4% pe an), Asia de Sud (6,3%pe an) şi Africa (5,9% pe an); performanţe sub medie s-au înregistrat doar în Europa (3,6% pe an) şi America (3,4% pe an).

Megatendinţele şi direcţiile turismului în perioada de timp până în 2020 se prevăd a fi, după opinia specialiştilor OMT, următoarele70:

• globalizare versus delocalizare;• tehnologia electronică va deveni atotputernică în ce priveşte influenţarea alegerii destinaţiei

şi distribuţiei;• accentul, în ce priveşte căile de călătorie rapide, va fi pus în special pe acordarea de facilităţi

şi pe rapiditatea procesului de călătorie;• clienţii vor alege ruta prin intermediul atlaselor de pe CD-ROM: examinarea hotelurior şi a

facilităţilor o vor face prin Internet; brokerii vor oferi camere cu reducere pe Website-uri şi e-mail-uri de ultim minut; biletele de călătorie vor fi astfel la un cost mai redus etc;

• polarizarea gusturilor turiştilor către confortul de bază şi orientarea către aventură;• lumea turistului „în îngustare” – mai mult turism în locurile „nebătute de om” şi apropierea

turismului spaţial;• destinaţia ca „accesoriu de modă”;• dezvoltarea produselor (îndeosebi a celor bazate pe o temă) pe o piaţă îndreptată către unul

sau o combinaţie a următorilor factori: divertisment, „senzaţii tari” şi educaţie;• mai multe destinaţii se concentrează pe imagine ca o condiţie prealabilă către diversificarea

şi extinderea puterii atractive; de exemplu, „mişcarea” Spaniei de la o destinaţie ieftină la promovarea ei pe baza frumuseţii şi culturii;

• toţi alergând după turismul asiatic;

69 Organizaţia Mondială a Turismului, Raport anual, 1999.70 Lumea turismului. Orizont 2020, Geneva, 1999.102

• impactul în creştere al consumatorului duce la campanii pentru dezvoltarea susţinută a turismului şi a „comerţului corect” în turism;

• conflictul dintre conştiinţa socio-ambientală crescândă a con-sumatorului şi nevoia consumului de călătorii.

O consecinţă a creşterii semnificative a turismului pe trasee lungi este necesitatea ca turismul public şi privat din diverse regiuni să fie cunoscut pentru a înţelege mai bine cererile şi aşteptările turiştilor din alte regiuni şi modul în care operează comerţul cu călătorii în aceste regiuni. Studiul şi comunicarea interregională vor deveni, apreciază experţii OMT, o prioritate tot mai mare.

Scala şi ritmul de creştere a turismului atât intern, cât şi internaţional, până în 2020, vor fi asociate cu impactul intens al turismului asupra economiilor, societăţilor şi mediului ţărilor-gazdă. Administraţiile din întreaga lume se vor strădui continuu să extindă domeniul şi să îmbunătăţească acurateţea statisticilor asupra turismului, să recunoască posibilele greutăţi înainte ca acestea să apară şi să promoveze politici şi măsuri de atenuare a unor astfel de greutăţi şi să maximizeze profiturile provenite din turism.

Dezvoltarea turismului şi deciziile de marketing depind de noutatea şi acurateţea informaţiilor despre tendinţele pieţelor şi modul în care acestea s-ar putea schimba în următorii ani. Ţelul pentru ţările individuale, lucrând în colaborare cu parteneri regionali, trebuie să fie dezvoltarea unor sisteme şi proceduri cu care să-şi poată calcula singure previziunile în turismul propriu.

OMT s-a angajat să asiste ţările membre în toate aceste zone vi-tale ale cercetării şi analizei.La nivel mondial, turismul este considerat ca fiind unul dintre cele mai dinamice sectoare

economice, cu o evoluţie ascendentă, chiar în perioade conjuncturale nefavorabile din punct de vedere economic, politic, social. Această afirmaţie este demonstrată de principalii indicatori ce caracterizează evoluţia turismului, respectiv numărul de sosiri de turişti internaţional şi încasările valutare.

Tabelul nr. 7.1. Turismul internaţional pe plan mondial

AniiSosiri turişti Încasare

Număr sosiri(mln)

Raport faţă de 1988 (%)

Total încasări(mln $)

Raport faţă de 1988

(%)1988 395,0 100,0 202,6 100,01989 426,0 108,0 219,3 108,21990 458,3 116,0 226,2 131,41991 463,6 111,4 272,7 134,61992 503,1 127,4 310,8 153,41993 518,0 131,1 317,8 156,91994 544,5 137,8 351,2 173,31995 563,3 142,8 401,0 197,91996 592,5 150,3 428,1 211,31997 610,8 154,6 436,0 215,21998 625,2 158,3 444,7 219,51999 627,1 159,0 447,5 221,82000 696,8 176,2 453,1 224,22001 692,6 175,0 464,0 229,72002 704,1 178,2 599,2 296,5

Sursa: WTO’s, 2003

Astfel, în anul 2002, sosirile de turişti internaţionali înregistrate la nivelul întregii planete au fost de 704 milioane, iar încasările valutare aferente au atins cifra de aproximativ 600 mild. dolari, în care nu sunt incluse cheltuielile de transport (tabelul nr. 7.1).

În perioada 1988-2002, sosirile de turişti internaţionali au crescut cu 78,2%, în timp ce încasările valutare aferente au sporit, în aceeaşi perioadă, cu aproape 197% (figura nr. 7.3).

103

Figura nr. 7.3. Evoluţia comparativă (%) a sosirilor de turişti internaţionali şi a încasărilor valutare, faţă de anul 1988

Aceste realizări şi tendinţa lor permanent crescătoare demonstrează că turismul, în general, dovedeşte o mare rezistenţă, depăşind unele perioade critice legate de recesiuni economice, conflicte regionale, instabilitate politică, calamităţi naturale etc., care au apărut în diverse zone ale globului. Singurele consecinţe ale unor astfel de situaţii s-au materializat prin reduceri ale ratelor de creştere (fără a înregistra ritmuri negative), cum a fost cazul între 1991-2002, în urma recesiunii economice înregistrate în ţările industrializate, a războiului din Golf, a războiului din Balcani şi Irak, a impactului atacurilor teroriste (exemple: Djerba, Bali, Mombassa, Madrid, SUA).

Turismul internaţional a înregistrat o scădere de 0,6% în anul 2001, scădere ceva mai mică decât s-a aşteptat după atentatul de la 11 septembrie 2001. Americanii au fost cei mai afectaţi, înregistrând o scădere de 6%, urmaţi de Asia de Sud (4,5%) şi Orientul Mijlociu (2,5%). Europa a înregistrat o mai mică descreştere (0,7%), rămânând în top ca regiune turistică (tabelul nr. 7.2).

Tabelul nr.7.2. Dinamica sosirilor de turiştiRegiuni Sosiri turişti (mln) Dinamica

2000/2001 (%)Cota de piaţă

2001 (%)2000 2001Total mondial 696,8 692,6 -0,6 100,0•Africa 27,2 28,4 4,3 4,1•America 128,5 120,8 -6,0 17,4•Estul Asiei şi Pacific 109,2 115,2 5,5 16,6• Europa 402,5 399,7 -0,7 57,7•Orientul Mijlociu 23,2 22,7 -2,5 3,3• Sudul Asiei 6,1 5,8 -4,5 0,8

Sursă: WTO’s, 2003.

În Africa, turismul a înregistrat în anul 2001 o creştere cu 4,6%. Africa de Sud rămâne cea mai importantă destinaţie turistică, în ciuda faptului că a suferit o descreştere de sosiri cu 1,5%.

Ţările africane care s-au bucurat de cel mai mare aflux de turişti în 2001 au fost: Tunisia, Algeria şi Nigeria (tabelul nr. 7.3).

Tabelul nr. 7.3. Africa

Regiuni şi ţăriSosiri turişti

(mln)Dinamica

2000/2001 (%)Cota de piaţă

2001 (%)2000 2001

Africa 27,2 28,4 4,3 100,0Africa de Sud 6,0 5,9 -1,5 20,8Tunisia 5,0 5,4 6,5 19,0Maroc 4,1 4,2 2,7 14,9Zimbabwe 1,1 - - -Kenya 0,9 0,8 -6,5 3,0Algeria 0,7 0,9 4,1 3,2Nigeria 0,1 0,9 17,5 3,4

Sursa: WTO’s, 2003.

104

Turismul internaţional american a suferit declinuri în toate regiunile, cu excepţia Americii Centrale. Cel mai puternic s-a resimţit SUA, care a înregistrat o scădere de 10,7% (tabelul nr. 7.4).

Tabelul nr. 7.4. AmericaRegiuni şi ţări Sosiri turişti (mln) Dinamica

2000/2001 (%)

Cota de piaţă

2001 (%)2000 2001

America 128,5 120,8 -6,0 100,0SUA 50,9 45,5 -10,7 37,6Mexic 20,6 19,8 -4,0 16,4Canada 19,7 19,6 0,2 16,3Brazilia 5,3 4,8 -10,2 3,9Puerto Rico 3,3 3,5 6,3 2,9Republica Dominicană

2,9 2,8 -6,6 2,3

Argentina 2,9 2,6 -9,6 2,2Uruguay 1,9 1,8 -3,9 1,6

Sursă: WTO’s, 2003.

În ceea ce priveşte Europa, nici aceasta nu a mai reuşit recordul obţinut în anul 2000. Dar descreşterea de doar 0,7% nu s-a resimţit. Europa de Sud şi de Est a înregistrat o creştere constantă datorită unei cereri turistice însemnate. Bulgaria a marcat un succes în 2001, în timp ce Polonia a suferit un declin de 13,8 % (tabelul nr.7.5).

Tabelul nr. 7.5. Europa

Regiuni şi ţăriSosiri turişti

(mln)Dinamica

2000/2001 (%)Cota de piaţă

2001 (%)2000 2001

Europa 402,5 399,7 -0,7 100,0Franţa 75,6 76,5 1,2 19,1Spania 47,9 49,5 3,4 12,4Italia 41,2 39,1 -5,2 9,8Marea Britanie 25,2 22,8 -9,4 5,7Germania 19,0 17,9 -5,9 4,5Polonia 17,4 15,0 -13,8 3,8

Sursă: WTO’s, 2003.

În Orientul Mijlociu, în anul 2001, în medie, sosirile interna-ţionale au scăzut cu 2,5% faţă de anul anterior. Cel mai mare succes a fost înregistrat de Liban şi Iordania, în timp ce Egiptul a suferit o descreştere de 14,8% (tabelul nr. 7.6).

Tabelul nr. 7.6. Orientul Mijlociu

Regiuni şi ţăriSosiri turişti (mln) Dinamica

2000/2001 (%)Cota de piaţă

2001 (%)2000 2001

Orientul Mijlociu 23,2 22,7 -2,5 100,0Egipt 5,1 4,4 -14,8 19,2Iordania 1,4 1,5 3,6 6,5Siria 1,4 1,3 -6,9 5,8Liban 0,7 0,8 12,9 3,7

Sursă: WTO’s, 2003.

În contrast cu America, Asia de Est şi Pacificul au continuat să înregistreze în anul 2001 o creştere puternică a turismului interna-ţional. China împreună cu Hong Kong-ul devine lider în turismul asiatic, urmată de Malaysia şi Tailanda (tabelul nr.7.7).

105

Tabelul nr. 7.7.

Regiuni şi ţăriSosiri turişti (mln)

Dinamica2000/2001

(%)

Cota de piaţă

2001 (%)2000 2001Estul Asiei şi Pacificul

109,2 115,2 5,5 100,0

China 31,2 33,2 6,2 28,8Hong Kong (China)

13,1 13,7 5,1 11,9

Malaysia 10,2 12,8 25,0 11,1Thailanda 9,6 10,1 5,8 8,8Singapore 6,9 6,7 -2,8 5,8R. Korea 5,3 5,1 -3,3 4,5Indonezia 5,1 5,2 1,8 4,5

Sursa: WTO’s, 2003.

Creşterea puternică şi continuă a sosirilor turistice internaţionale indică elasticitatea turismului în faţa recesiunii economice, conflic-telor regionale şi instabilităţii politice.

Cele mai rezistente regiuni s-au dovedit a fi: Estul Asiei şi Pacificul, Africa şi Europa.Principalele 10 destinaţii turistice în 2003 (ca număr de sosiri) (tabelul nr. 8) concentrează

peste 50% din volumul mondial al fluxurilor turistice.

Tabelul nr. 7.8. Principalele destinaţii turisticeNr.Crt. Ţări 2001 2002 2003

%2001/2002

Cota depiaţă 2002

(%)1. Franţa 76,5 77,0 75,0 2,6 11,02. Spania 49,5 52,3 52,5 3,3 7,43. SUA 45,5 41,9 40,4 -6,7 6,04. Italia 39,1 39,8 39,6 0,6 5,75. China 33,2 36,8 33,0 11,0 5,26. Marea Britanie 22,8 24,2 24,8 5,9 3,47. Austria 18,2 18,6 19,1 2,4 2,68. Mexic 19,8 19,7 18,7 -0,7 2,89. Germania 17,9 18,0 18,4 0,6 2,610. Canada 19,7 20,1 17,5 1,9 2,9

Sursa: World Tourism Organization. Web: www.world.tourism. org.

Clasamentul ţărilor în funcţie de încasările turistice arată o configuraţie oarecum diferită de aceea a sosirilor.

În primul rând, se constată concentrarea geografică mult mai pronunţată a încasărilor faţă de sosiri. Astfel, primele 5 ţări (SUA – 80,7 mln $, Spania – 36,7 mln $, Franţa – 33,5 mln $, Italia – 29,0 mln $, China – 19,5 mln $) absorb aproximativ 40% din totalul mondial al încasărilor.

4. Reglementări şi organizaţii internaţionale OMT (Organizaţia Mondială a Turismului)

În scopul promovării turismului internaţional, al reglementării desfăşurării sale, au fost create o serie de instituţii a căror natură juridică este diferită: organizaţii interguvernamentale şi organizaţii neguver-namentale.

În structura organizaţiilor interguvernamentale, cu vocaţie internaţională, identificăm organizaţii care au competenţe generale cum ar fi: Organizaţia Mondială a Turismului, cât şi alte organizaţii cu competenţe specializate într-un anume sector al activităţii turistice, cum ar fi, spre exemplu, Biroul Internaţional de Turism Social. Pentru alte organizaţii internaţionale, turismul nu constituie decât un segment al ansamblului activităţii lor, ele veghind, în principal,

106

asupra altor domenii de activitate ca, de exemplu: Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, care are un comitet pentru turism însărcinat cu soluţionarea problemelor de transport turistic aerian.

Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) este singura organizaţie interguvernamentală cu atribuţii turistice generale, exercitate la scară universală. În cadrul acestei organizaţii, alături de statele membre ale ONU, funcţionează peste 200 de membri afiliaţi, reprezentaţi de organisme neguvernamentale internaţionale şi naţionale.

OMT a fost creată în urma deciziei Adunării Generale Extraordinare a Uniunii Internaţionale a Organizaţiilor Oficiale de Turism (UIOOT), întrunită la Mexico în 1970.

Obiectivul fundamental al OMT este de a promova şi dezvolta turismul, pentru a contribui la dezvoltarea economică, la înţelegerea internaţională, la pace şi prosperitate, precum şi la respectul universal şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor omului, fără deosebire de rasă, sex, limbă şi religie (art.3 din Statutul OMT).

OMT iniţiază şi dezvoltă diverse activităţi ce acoperă ansamblul turismului mondial (intern şi internaţional), cum ar fi:

a) elaborează studii şi statistici care vizează şapte domenii distincte:– dinamica turismului mondial;– pieţele turistice;– echipamentele şi întreprinderile turistice;– analiza economică şi financiară;– planificarea şi amenajarea turistică;– efectele sociologice ale activităţii turistice;– reprezentarea turistică în străinătate.Rezultatele activităţii de documentare statistică şi prelucrare ştiinţifică pot fi cunoscute prin

intermediul unor publicaţii regulate, între care cea mai importantă este revista „Turismul mondial”;b) oferă asistenţă tehnică, ţărilor în curs de dezvoltare, cu economie de piaţă sau aflate în

procesul tranziţiei spre economia de piaţă, fie direct prin propriile sale resurse bugetare, fie prin delegarea Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), cu ajutorul resurselor bugetare oferite de acesta;

c) adoptă rezoluţii, favorizează consultaţii internaţionale şi pune la dispoziţia statelor membre propuneri de programe şi acţiuni speci-fice. Printre rezoluţiile adoptate, de referinţă pentru evoluţia turismului, se numără:

• Declaraţia de la Manilla, adoptată de Conferinţa Mondială de la Manilla din 1980, care se referă la probleme legate de: administra-rea ofertei turistice, cooperarea tehnologică în turism, resursele umane din turism, libertatea circulaţiei turistice.

• Declaraţia de la Haga, adoptată la Conferinţa Mondială Interparlamentară de la Haga, din 1989, care a adoptat şi un „Cod al turismului”, ce cuprinde sugestii privind realizarea unui sistem internaţional de asigurare a turiştilor, precum şi reglemenarea juridică a raporturilor dintre agenţii economici care comercializează produse turistice.

Unul dintre cele mai importante studii elaborate de OMC este „Lumea turismului în 2020”. În acest studiu se prevede că, în 2020, vor fi 1,6 miliarde de sosiri turistice internaţionale în întreaga lume. Aceşti turişti vor cheltui peste 2000 miliarde de dolari.

În cadrul organizaţiilor internaţionale cu competenţe în domeniul turismului se înscriu cele care aparţin sistemului Naţiunilor Unite, precum şi organizaţiilor regionale.

Dintre organizaţiile cu vocaţie turistică aparţinând sistemului ONU, menţionăm:– Organizaţia Internaţională a Muncii – angrenată în formarea profesională şi angajarea în

domeniul turismului.– Organizaţia Mondială a Sănătăţii – în sensul că turismul contribuie la menţinerea şi

creşterea stării de sănătate, la care se adaugă răspunderea faţă de riscurile privind sănătatea decurgând din actul călătoriei.

– Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, în virtutea relaţiei strânse dintre transportul internaţional aerian şi turismul internaţional.

107

– UNESCO, prin prisma competenţelor în formarea resurselor umane şi a relaţiilor directe între turism şi cultură.

Aceste organizaţii au un rol complementar OMT, cu care cooperează.Organizaţiile internaţionale neguvuernamentale grupează organismele profesionale, sociale şi

ştiinţifice existente în diferite ţări ale globului. Aceste organizaţii favorizează schimburile, reuniunile profesioniştilor, sistematizarea informaţiilor şi realizarea studiilor ce vor forma fundamentul deciziilor autorităţilor publice. Din această categorie fac parte următoarele organizaţii:

– Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Voiaj (WATA).– Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj (FUDAV).– Asociaţia Internaţională a Circuitelor Turistice (ISTA).– Grupul Uniunilor Naţionale ale Agenţiilor de Voiaj din Uniu-nea Europeană.– Uniunea Internaţională a Organizaţiilor Naţionale ale Hotelie-rilor, Restaurantorilor şi

Cofetarilor.– Asociaţia Transportului Aerian Internaţional.– Federaţia Internaţională a Automobilului (FIA).– Asociaţia Internaţională de Hotelărie.– Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici din Turism (AIEST).– Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor din Turism (FIJET).– Alianţa Internaţională a Turismului.

5. Balanţa turistică

Balanţa turistică este o componentă a balanţei de plăţi externe şi cuprinde încasările şi plăţile în valută care provin din activitatea de turism internaţional. În activ se înregistrează cheltuielile efectuate într-o ţară de către vizitatorii nerezidenţi. În pasiv se înregistrează cheltuielile aferente călătoriilor în străinătate ale rezidenţilor ţării respective. Diferenţa între activ şi pasiv constituie soldul balanţei turismului internaţional.

Deosebim trei categorii de ţări după soldul balanţei turistice:a) Ţări cu balanţă turistică echilibrată: Canada, Belgia, Austria, Brazilia, Egipt ş.a.b) Ţări cu balanţă turistică excedentară: Grecia, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie,

Portugalia, Israel, Mexic ş.a.c) Ţări cu balanţă turistică deficitară: SUA, Germania, Japonia, ţările nordice, Olanda, Franţa.

108

Capitolul VIII. TRANSPORTURILE INTERNAŢIONALE

1. Funcţiile şi aportul transporturilor la schimburile economice internaţionale

Transportul reprezintă o ramură importantă a activităţii economice pe plan mondial, care a depăşit ca ritm creşterea PIB-ului mondial.

Sectorul transporturilor cuprinde întreprinzătorii a căror activitate constă în transportul mărfurilor şi persoanelor, fie prin acţiune directă (prin mijloace de transport terestre, aeriene, navale), fie prin acţiuni indirecte sau complementare (prin servicii de depozit, servicii portuare şi aeroportuare).

Prin activitatea de transport se realizează deplasarea în spaţiu a bunurilor sau a oamenilor în vederea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale societăţii omeneşti.

O dată cu formarea societăţii industrializate, rolul atribuit proce-sului de transport s-a adâncit, acesta ajungând să exercite o influenţă orizontală asupra întregului sistem productiv. Astfel, transporturile structurează spaţiul marilor oraşe moderne, influenţând implantarea în-treprinderilor şi stimulând dezvoltarea schimburilor internaţionale. Epoca modernă – caracterizată prin dezvoltarea forţelor de producţie şi adâncirea diviziunii sociale a muncii, dezvoltarea producţiei şi a circu-laţiei mărfurilor – a determinat şi perfecţionarea mijloacelor şi căilor de transport, în aceste condiţii transporturile ajungând să se delimiteze ca ramură economică de sine stătătoare. Astfel, transporturile au ajuns să reprezinte un adevărat sistem circulator al economiei naţionale, iar orice dereglare sau defecţiune a acestui proces specific produce perturbaţii în diferitele compartimente ale producţiei şi consumului.

Asigurarea aprovizionării, desfacerea produselor pe piaţa internă şi pe pieţele externe, mobilitatea populaţiei depind de modul în care transporturile răspund exigenţelor impuse de sistemul economiei naţionale.

Prin transporturi internaţionale înţelegem acele transporturi care traversează cel puţin o frontieră de stat, punctele de expediere şi de destinaţie a mărfii fiind situate în ţări diferite.

Transporturile internaţionale reprezintă mijlocul material ce stă la baza relaţiilor economice ale unei ţări cu celelalte ţări ale lumii. Ele continuă procesul de producţie în sfera circuitului economic mondial şi reprezintă un sistem tehnico-economic complex prin intermediul căruia o parte din produsul social este realizat pe pieţele externe în schimbul altor mărfuri necesare economiei naţionale, contribuind direct la modificările de structură, cantitate şi calitate în PIB.

Transporturile internaţionale contribuie activ la procesul realiză-rii mărfurilor de export – import, influenţând direct rezultatele acestui proces. Cheltuielile de transport şi auxiliare (cheltuieli de ambalare, marcare, depozitare, încărcare – descărcare, asigurare etc.) participă direct la formarea preţurilor internaţionale ale mărfurilor. În situaţii specifice, participarea cheltuielilor de transport şi auxiliare la formarea preţurilor de export-import poate să crească într-o asemenea măsură încât ele să devină factorul principal de care depinde realizarea sau nu a mărfii pe o anumită piaţă externă. În acest mod, transporturile internaţionale joacă un rol important în formarea curentelor de schimb pe piaţa mondială, favorizând sau, dimpotrivă, acţionând ca un factor de restricţie în derularea fluxurilor de mărfuri pe plan mondial.

Fără transport, producţia bunurilor materiale ar fi fost condamnată să se limiteze strict la resursele existente pe plan local, iar ex-ploatarea acestora ar fi fost determinată exclusiv de cerinţele satisfacerii nevoii sociale pe plan local.

Dezvoltarea transporturilor şi apariţia de noi mijloace de transport perfecţionate şi specializate au eliminat izolarea economică, au permis specializarea şi schimbul de activităţi, formarea pieţei naţionale şi a pieţei mondiale, dezvoltarea comerţului pe plan intern şi internaţional.

Transportul a făcut posibilă exploatarea mai complexă şi mai eficientă a resurselor naturale ale planetei, contribuind la progresul economico-social al ţărilor lumii. Astfel, activitatea de transport îndeplineşte, pe plan internaţional, importante funcţii economice şi sociale.

Funcţiile economice mai importante îndeplinite de activitatea de transport:109

a) Permite lărgirea pieţelor de desfacere a mărfurilor depăşind piaţa locală. Pe măsura dezvoltării şi modernizării mijloacelor de transport, piaţa a putut fi extinsă în cadrul internaţional, sporind capa-citatea de absorbţie a acesteia.

b) Transportul a făcut şi face posibil un echilibru mai bun între cererea şi oferta pentru diverse mărfuri, pe plan internaţional. Exce-dentul de produse din anumite ţări sau zone poate acoperi mai bine cererea de produse deficitare în alte ţări sau zone.

c) În aceste condiţii, posibilitatea deplasării mărfurilor din zo-nele unde se află în abundenţă în zonele cu deficit în asemenea măr-furi contribuie la egalizarea preţurilor acestora. Dacă oferta pentru un produs sau altul va fi mai mare decât cererea de pe o anumită piaţă, va exista o tendinţă de scădere a preţurilor, cu posibile pierderi pentru vânzători; invers, dacă cererea depăşeşte oferta, va exista o tendinţă de creştere a preţurilor. Echilibrul dintre cerere şi ofertă creat prin in-termediul transporturilor şi al mecanismelor de piaţă va exercita însă o acţiune stabilizatoare asupra preţurilor pe diverse pieţe. Pe măsură ce zonele care oferă produse similare se lărgesc, concurenţa dintre vân-zători creşte şi tinde să ţină preţurile la niveluri rezonabile. Fiecare cumpărător va avea un număr mai mare de furnizori potenţiali care să concureze între ei, iar posibilitatea unor aranjamente de preţuri ridi-cate între aceştia are şanse mai mici sau este chiar exclusă.

d) Transportul asigură în bună măsură şi mobilitatea capacităţilor de prelucrare intermediară şi finală. Activitatea multor fabrici depinde uneori total de resursele naturale aflate în apropiere. Pe măsu-ră ce resursele se epuizează, capacităţile de producţie vor putea fi reamplasate în alte zone mai bogate.

e) Transportul facilitează specializări în activitatea de producţie şi comercializare. Colectivităţile umane se vor concentra în exploatarea resurselor naturale pe care le au la îndemână din abundenţă, în prelucrarea lor, ştiind că nevoile de unele produse vor putea fi satisfă-cute prin schimbul cu alte produse şi transportul lor la distanţă. Pe această cale devine posibilă crearea unor capacităţi de producţie puternice, cu costuri reduse, în condiţii de eficienţă economică.

f) Transporturile facilitează deplasarea oamenilor în interes de afaceri, transportul de documente comerciale şi schimbul valutar, organizarea de târguri şi expoziţii, participarea la activitatea diverselor organizaţii economice internaţionale. Toate acestea sunt posibile în ma-re măsură datorită dezvoltării transporturilor.

Funcţiile sociale ale activităţii de transport:a) Deplasarea liberă a oamenilor, schimbul de idei şi de expe-rienţă, care contribuie la

îmbogăţirea tezaurului universal al gândirii şi cunoaşterii umane.b) Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării transportului s-a extins activitatea de turism

internaţional pentru odihnă şi recreere sau în scopuri terapeutice.c) Învăţământul a putut dispune de posibilităţi de perfecţionare prin schimbul de cadre

didactice şi studenţi între diverse ţări.d) Activităţile recreative, sportive, culturale, ştiinţifice, medicale pot fi extinse prin deplasarea

dintr-o ţară în alta.Calitatea şi costurile serviciilor de transport au impact asupra comerţului şi îl susţin prin

dezvoltarea infrastructurii.Infrastructura transporturilor (şosele, căi ferate, aeroporturi, porturi) şi serviciile oferite de

sectorul logistic şi reţelele de comunicaţie sunt incluse în costurile de transport şi totodată influenţează costurile şi eficienţa comerţului (import, export).

Costurile de transport pot varia în funcţie de regiune şi produse. Costurile de transport din ţările în curs de dezvoltare sunt cu 70% mai mari decât în ţările dezvoltate. Cele mai mari costuri sunt în ţările africane (tabelul nr. 8.1).

Tabelul nr. 8.1. Procentajul valorii de importRegiune %

Total mondial 6,1Ţări dezvoltate 5,1Ţări în curs de dezvoltare 8,7

110

Africa 12,7America Latină 8,6Asia 8,4Pacific 11,7

Sursa: UNCTAD, Review of Maritime Transport, 2003

Costurile de transport sunt mai mici pentru bunurile de mărimi mici, iar cele mai mari se aplică, în general, pentru utilajele folosite în agricultura şi industria extractivă.

Factorii care determină valoarea costurilor sunt de ordin geografic (distanţa), dezechilibrul schimbului (de exemplu, dacă o ţară exportă marfă în exces va avea costuri mai mari decât o alta care va face şi import şi export cu acelaşi partener, costurile fiind astfel suportate de ambii parteneri), tipul produsului, traficul de pe anumite rute, calitatea infrastructurii transportului, eficienţa serviciilor de transport.

Costurile mari sunt un obstacol în liberalizarea comerţului. Diferenţele de cost dintre ţări afectează volumul bunurilor ce trebuie transportate sau poate crea avantaje.

2. Mutaţii în evoluţia principalelor mijloace de transport

Datorită mutaţiilor permanente din structura exporturilor şi im-porturilor pe plan mondial, ca şi modificărilor în repartizarea geografică a acestora, oferta de transport cunoaşte schimbări continue, în sensul modernizării şi apariţiei de noi mijloace de transport tot mai perfecţionate şi mai specializate, mai eficiente din punct de vedere economic, fără a deteriora factorii de mediu şi sănătatea şi care să eficientizeze consumurile energetice astfel încât să fie posibilă satisfa-cerea necesităţii de mobilitate a populaţiei.

În ultimele decenii s-au intensificat tot mai mult preocupările constructorilor de mijloace de transport pentru: creşterea capacităţii de transport; construirea unor mijloace de transport cu consumuri spe-cifice de carburanţi cât mai mici şi extinderea cercetărilor pentru utili-zarea unor noi surse de energie; creşterea vitezei transporturilor; sporirea siguranţei transporturilor; reducerea poluării atmosferice şi fonice.

Paralel cu dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de transport se impune şi o reţea de transport corespunzătoare din punctul de vede-re al calităţii şi capacităţii care să poată constitui suportul necesar atât desfăşurării unei producţii de bunuri şi servicii eficiente, cât şi satisfa-cerii mobilităţii populaţiei.

Reţelele de transport sunt un element constitutiv al infrastructurii, alături de instalaţiile fixe necesare circulaţiei mijloacelor de transport.

Modernizarea infrastructurii transporturilor urmăreşte asigurarea condiţiilor deplasării bunurilor şi persoanelor în concordanţă cu cerinţele economice, sociale sau ecologice. Utilizarea unei reţele moderne de căi ferate, drumuri, căi navigabile, porturi, aeroporturi, gări este pusă în evidenţă de eliminarea disfuncţionalităţilor în prestarea serviciilor.

Transportul de mărfuri pe plan internaţional se poate efectua în diferite modalităţi şi cu diferite mijloace. Folosirea unui anumit mijloc sau a unei anumite modalităţi este determinată de o serie de factori cum sunt: poziţia geografică a ţării de expediere şi a celei de destina-ţie, gradul de dezvoltare a reţelei de transport, cantitatea şi proprietă-ţile mărfurilor ce urmează a fi transportate, condiţia de liberă trecere convenită etc.

În principiu, modalităţile de transport se clasifică în funcţie de:I. Mediul în care se desfăşoară transportul:- transport pe apă: a) transport maritim b) transport fluvial- transport terestru: a) transport rutier; b) transport feroviar;

111

c) transport prin conducte şi cablu.- transport aerian.II. Modul de folosire a diferitelor mijloace de transport:- expediţii fără transbordare (directe), efectuate cu ajutorul unui singur mijloc de transport;- expediţii cu transbordare, efectuate până la destinaţie cu mai multe mijloace de transport.III. Natura mărfurilor şi modul lor de prezentare:a) transporturi de mărfuri de masă (minereuri, cereale, cherestea, bumbac);b) transporturi de mărfuri generale (ambalate în colete indivizibile); c) transporturi de mărfuri speciale (agabaritice, perisabile, vie-tăţi, inflamabile, explozive

etc.).Totalitatea mărfurilor transportate cu diferite mijloace de transport într-o anumită perioadă

de timp poartă denumirea de trafic de mărfuri.După criteriul operaţiunilor de comerţ exterior, traficul in-ternaţional se clasifică în: - trafic internaţional de export;- trafic internaţional de import;- trafic internaţional de tranzit.• Transportul pe apă asigură circa 75-80% din totalul traficului mondial de mărfuri.

Economia şi relaţiile economice externe ale majorităţii ţărilor lumii se bazează îndeosebi pe transportul maritim.

Prestaţiile de transport maritim se vând pe piaţa internaţională a navlurilor, care e formată din totalitatea pieţelor naţionale ale navlurilor, privite în interdependenţa complexă a legăturilor lor. În prezent, piaţa internaţională a navlurilor se caracterizează prin numărul mare al armatorilor, navlositorilor şi caselor de brokeraj, prin existenţa unui sistem modern de comunicaţii la orice distanţă, care facilitează legăturile economice între vânzătorii şi cumpărătorii tonajului maritim, ca şi prin prezenţa unor surse numeroase de informaţii cu privire la eveni-mentele care influenţează această piaţă specifică (starea vremii, situaţia economică mondială şi a comerţului internaţional, starea recoltelor şi perspectivele acestora, precum şi desfăşurarea evenimentelor politi-ce internaţionale).

Practica maritimă comercială a consacrat două modalităţi dis-tincte în exploatarea comercială a navelor, şi anume:

1) navigaţia regulată sau de linie – o navigaţie organizată şi regulată pe o rută comercială dată, după un orar fix. În mod uzual, navele de linie furnizează serviciile lor unei clientele numeroase, care expediază mărfuri în partizi relativ mici, dar frecvent şi care nu pot constitui prin ele însele, luate individual, o încărcătură completă pentru o navă dată. Ca atare, o navă de linie trebuie să ofere condiţii optime pentru transportul oricăror feluri de mărfuri, solide sau lichide, minerale sau vegetale, la temperaturi obişnuite sau scăzute;

2) navigaţia neregulată sau tramp, care nu este legată de o anu-me rută de transport, de anumite porturi de expediere şi destinaţie. Navele utilizate în navigaţia neregulată colindă mările şi oceanele în căutarea de marfă pentru transport, acostând în acele porturi unde anumiţi încărcători le oferă condiţiile de transport cele mai avantajoase, de unde şi denumirea lor de nave vagaboande.

Fiecare cursă a unei nave tramp este legată, în general, de satis-facerea cerinţelor de transport ale unui singur navlositor. Aceste nave transportă în general mărfuri de masă (ţiţei şi diverse produse petrolie-re, minereuri, cărbuni, cereale, îngrăşăminte chimice, cherestea etc.).

Transportul fluvial reprezintă, după transportul maritim, modalitatea de transport cea mai ieftină. Potrivit cifrelor în vigoare, transportul fluvial este de circa 2-3 ori mai ieftin decât cel feroviar şi cu mult mai ieftin decât cel aerian sau auto. Economicitatea transportului fluvial se datoreşte atât capacităţii mari de transport a mijloacelor fluviale, cât şi cheltuielilor de investiţii mai reduse pentru dezvoltarea infrastructurii acestora comparativ cu infrastructura transportului fero-viar sau auto.

O serie de mărfuri de masă cu valoare unitară scăzută, cum ar fi calcarul, marmura, materialele de construcţii nu ar fi putut fi atrase în circuitul economic internaţional fără existenţa unor transporturi ieftine, cum sunt cele maritime şi fluviale.112

Tabelul nr. 8.2. Ponderea principalelor mijloace de transport internaţional utilizate de SUA şi Japonia pentru transportul de mărfuri (2003)

– % – Modalitate

de transportSUA Japonia

Import Export Import Export- maritim 78,7 75,1 99,8 99,2- aerian 0,3 0,6 0,2 0,8- terestru (rutier şi feroviar) 20,8 23,9 0,0 0,0- multimodal 0,2 0,8 0,0 0,0

Sursa: US Department of Transportation, Bureau of Transportation Statistics; Japan Tariff Association, the summary report on Japan’s trade.

Tabelul nr. 2 arată procentajul modalităţilor de transport din SUA şi Japonia. Caracteristicile geografice ale Japoniei explică procentul „0” pentru transportul terestru şi multimodal, predominant fiind transportul maritim.

Transportul maritim însemna în 2002 un total de 5,9 miliarde de tone de bunuri transportate, cu 0,8% mai mult decât în 2001. În 2002 în ţările în curs de dezvoltare, transportul maritim totaliza 49,4% din exporturi, iar în ţările dezvoltate 40,4%. Transportul pe apă reprezenta pentru multe ţări cea mai importantă modalitate de transport (exemplu: Brazilia, Chile, Columbia, Peru – 95% din transport se realizează pe apă).

Tabelul nr. 8.3. Transporturile pe apă2000 2002 2000-2002

Trans – Pacific• America – Asia• Asia – AmericaEuropa – Asia• Europa – Asia• Asia – EuropaTrans – Atlantic• America – Europa• Europa – America

8522013

7411620

9761204

7681502

6631172

8321182

-9,9-25,4

-10,5-27,7

-14,8 -1,8

Sursa: UNCTAD, Review of Maritime Transport (2002, 2003 a).

Tabelul nr. 8.3 arată costurile medii percepute de şase mari companii pentru cele mai importante rute. De aici rezultă cât de mult diferă costurile pe diferite rute (exemplu: pentru un transport din Asia în America se percepe o taxă dublă faţă de cât se percepe pentru un transport din SUA în Asia) şi o scădere a costurilor faţă de anul 2000.

Aceste diferenţe de cost sunt influenţate de o serie de factori cum ar fi dezechilibrul de schimb, compoziţia produsului exportat, ambalajele folosite, distanţa, eficienţa finalizării procesului de transportare (încărcare-descărcare şi alte activităţi portuare).

• Transportul terestru include şoselele, căile ferate, conductele şi cablurile, este mai scump decât cel maritim, dar costurile sale au scăzut mai mult decât costurile transportului maritim.

Tabelul nr. 8.4. Transport terestrukm pe 100 km2 de teritoriu

Grupe de ţări Şosele Autostrăzi Linii de căi ferateŢări cu buget ridicat 41,7 36,7 2,5Ţări cu buget mediu 12,3 6,5 0,7Ţări cu buget scăzut 17,7 2,9 0,7La nivel mondial 20,7 9,0 0,9

Sursa: WTO calculations on World Bank, WDI (2003) data.

113

Tabelul nr. 8.4 arată câţi kilometri de şosele, autostrăzi şi linii ferate pe o suprafaţă de 100 km2 de teritoriu, deţin ţările cu venit mare, mediu şi mic. Diferenţa calităţii infrastructurii dintre aceste ţări este mare, iar ţările dezvoltate au de peste 13 ori mai mulţi kilometri de autostrăzi pe 100 km2 decât ţările sărace. Calitatea infrastructurii transportului afectează comerţul acestor ţări prin creşterea costurilor totale de transport şi a timpului de livrare, fapt care poate afecta venitul producătorilor locali.

• Transportul feroviar asigură deplasarea în spaţiu şi timp a bunurilor şi persoanelor cu ajutorul locomotivelor şi vagoanelor, care circulă după un program prestabilit, pe trasee fixe (căi ferate). Trans-portul feroviar prezintă următoarele caracteristici mai importante:

• asigură deplasarea mărfurilor în partizi mari, îndeosebi a mărfurilor de masă solide şi lichide, dar şi a produselor finite şi semifinite, industriale sau agricole;

• este asigurat, de regulă, la preţuri mai scăzute decât cele practi-cate în transportul auto şi aerian, îndeosebi pe distanţe medii şi lungi;

• prezintă un grad ridicat de siguranţă;• pe de altă parte, transportul feroviar nu poate asigura în orice situaţie transportul direct de la

furnizor la beneficiar, necesitând combi-narea acestuia cu transportul auto şi transbordarea mărfurilor în parcurs;

• durata transportului este mai mare decât în cazul transportului auto, datorită vitezei comerciale reduse determinate de staţionarea în-delungată a vagoanelor în triaje şi operaţiunii de încărcare-descărcare.

Transportul rutier este o formă de transport terestru şi asigură deplasarea în spaţiu a mărfurilor şi persoanelor pe distanţe scurte cu ajutorul autovehiculelor. Mijloacele de transport auto dezvoltă viteze tehnice şi comerciale ridicate, fapt ce are o mare importanţă în transportu-rile de mărfuri perisabile, al celor care presupun un anumit grad de ur-genţă. În transporturile pe distanţe mari, rulajul mijloacelor de transport auto este de două ori mai ridicat decât cel al vagoanelor de cale ferată, ceea ce contribuie la accelerarea proceselor de producţie şi desfacere.

• Transportul aerian a încetat să mai fie considerat un mijloc de transport luxos şi neprofitabil, fiind preferat pentru rapiditatea transporturilor, pentru confortul şi siguranţa zborurilor.

Avionul poate asigura aprovizionarea ritmică şi a zonelor inaccesibile altor mijloace de transport, utilizarea unor ambalaje uşoare şi ieftine, eliminarea cheltuielilor cu depozitarea mărfurilor înainte şi după efectuarea transportului, evitarea transbordărilor excesive, care duc la deteriorarea mărfurilor. Tot mai multe sunt produsele care se pretează la transportul cu avionul, începând cu produsele a căror perisabilitate se manifestă în ore (vaccinuri, seruri) şi continuând cu produsele perisabile obişnuite (legume, fructe, carne, brânzeturi etc.) şi cu produsele urgente la transport (piese de schimb, documentaţii tehnice, poştă etc.). În general, la transportul aerian se pretează o gamă largă de produse, în special cele cu valoare unitară ridicată şi greutate sau volum redus.

Pentru transportul mărfurilor se folosesc atât avioane mixte, pentru pasageri şi mărfuri, cât şi avioane speciale pentru transportul mărfurilor.

Importanţa acestui tip de transport a crescut în timp. Importurile de transporturi aeriene din SUA au crescut de la 7% în 1965 până la 23% în 2002. Transporturile pe cale aeriană sunt foarte importante în ţările dezvoltate, însumând aproape 30% din exporturi. Acest tip de transport este important pentru produsele ce necesită un transport rapid.

Datele despre costurile acestui tip de transport sunt greu de obţinut, datorită diferenţelor între costurile din diferite ţări. De exemplu, în China transportul aerian este cu 70% , iar în Germania şi SUA cu 25-45% mai ieftin decât în Japonia.

De asemenea, calitatea infrastructurilor aeriene variază foarte mult de la o ţară la alta. Tabelul nr. 8.5 arată numărul mediu de aeroporturi din diverse categorii de ţări. SUA are cu 5131 mai multe aeroporturi decât Benin, dar este doar de 86 de ori mai mare şi are de 44 de ori mai mulţi locuitori.

Tabelul nr. 8.5. Numărul mediu de aeroporturi de prima clasă114

Categorii de ţări pe ţară pe 100.000 km2

Ţări cu buget mare 14 1,1Ţări cu buget mediu 5 0,6Ţări cu buget mic 2 0,4

Sursa: WTO calculations based on CIA (2003) and on World Bank, WDI (2003 b) data.

3. Tendinţe noi în transporturile internaţionale

Un transport eficient reprezintă, în mod cert, un aspect al calităţii vieţii, maximizarea rezultatelor activităţii conducând la numeroase şi permanente tendinţe şi evoluţii.

Transportul nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de realizare a unei multitudini de scopuri practice. Validarea oricărei mişcări în spa-ţiu a bunurilor şi persoanelor depinde exclusiv de scopul urmărit, de efectele economico-sociale ce urmează a fi obţinute71. Transportul este strâns legat de societatea omenească şi a apărut o dată cu aceasta. Omul primitiv se deplasa dintr-un loc în altul în căutarea de hrană şi protecţie împotriva vicisitudinilor naturii. Limitele fizice ale organismului uman – în privinţa distanţelor ce puteau fi parcurse pe jos şi a cantităţii de bu-nuri materiale ce puteau fi transportate – au determinat în timp descope-rirea unei game variate de mijloace ajutătoare, numite astăzi „căi şi mijloace de transport”. Acestea au cunoscut o permanentă dezvoltare cantitativă, calitativă şi structurală, în pas cu dezvoltarea producţiei, a ştiinţei şi tehnicii, contribuind nemijlocit la dezvoltarea forţelor de pro-ducţie, la creşterea economică pe plan mondial72.

În secolul XIX, legăturile dintre economia naţională, în general, şi transporturi au făcut obiectul a numeroase cercetări teoretice. În 1850, Kohl studia relaţia dintre repartiţia geografică a resurselor naturale şi structura reţetelor de transport. În 1885, Ravenstein, plecând de la studierea fluxurilor de circulaţie, schiţa ceea ce astăzi constituie baza analizei repartiţiei fluxurilor de trafic: modelul gravitaţional. Ideea a fost reluată de Lill, în 1891, care a formulat legea funda-mentală a călătoriei, aplicând-o la planificarea construcţiei căilor ferate din Imperiul Austro-Ungar.

Până la jumătatea secolului XX, calculul investiţiilor legate de infrastructură nu intra în categoria problemelor importante. Puterni-cele raporturi existente între preţuri şi economiile de scară au atras însă în curând atenţia economiştilor. Astfel, transporturile s-au situat din nou în centrul unor dezbateri de politică economică. Cu această ocazie, de o deosebită importanţă a fost introducerea în analiza generală a unor noi concepte teoretice, iar în particular a celor legate de pieţele contestabile şi de producţia multiplă. Astfel, un anumit număr de concepte generale, adoptate iniţial pentru rezolvarea unor probleme specifice din domeniul transporturilor, au fost integrate ulterior în teo-riile generale de calcul economic. În acelaşi mod, principiul de bază al structurilor tarifare, denumit „Ramsey-Boiteux”, a fost pentru prima dată enunţat în 1844 în lucrările lui Jules Dupuit. Acelaşi autor intro-duce expresia excedent de călători, încercând să justifice investiţiile prin unitatea serviciilor publice pentru colectivitate.

În ultimele patru decenii s-a constatat o intensificare a transpor-tului internaţional atât de mărfuri, cât şi de pasageri, marcându-se evoluţii diferite ale transporturilor, din punctul de vedere al mijloace-lor de transport.

Situaţia ţărilor participante la circuitul economic mondial diferă, în funcţie de particularităţile economice, cât şi de cele geografice. O comparaţie a structurii volumului transporturilor în principalele ţări dezvoltate pe plan mondial relevă că ponderea transportului de pasa-geri pe căile ferate este, în aceste ţări, mai redusă decât ponderea celui cu autoturismele personale, dar având o evoluţie diferită pe ţări în raport cu traficul total de călători. În transportul de mărfuri, situaţia este similară, transportul terestru de mărfuri deţinând ponderea cea mai mare în totalul traficului de mărfuri.

În ultimii ani se înregistrează o tendinţă de dezvoltare a transportului feroviar de călători şi de mărfuri în majoritatea ţărilor, datorită progresului tehnic. În planul inovaţiei tehnice, liderii sunt:

71 Constantin Alexa, Transporturi şi expediţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1995.72 Daniel Fistung, Transporturi. Teoria economică. Ecologie, Legisla-ţie, Editura ALL, Bucureşti, 1999.

115

Europa, Japonia şi America de Nord. Celelalte zone, care dispun de capacităţi de producţie, fie lucrează sub licenţe, fie se rezumă la activitatea de montaj. În condiţiile creşterii concurenţei celorlalte mijloace de transport, a rezultat tendinţa de creştere a vitezei în transportul fe-roviar în ţările industrializate şi de dezvoltare a reţelelor suburbane şi a numărului trenurilor de marfă în ţările în curs de dezvoltare. Asistăm, în prezent, la o ofensivă a transportului feroviar care, prin avantajele pe care le oferă (capacitate mare de transport, cost redus, regularitate, viteze din ce în ce mai mari, ajungând şi la 300 km/h, consum energetic redus, siguranţă în exploatare etc.), tinde să realizeze pon-deri crescânde în traficul mondial.

Activitatea de transport din ultimii 25 de ani, ca urmare a libera-lizării şi globalizării schimburilor economice internaţionale şi a creşterii veniturilor, a cunoscut o continuă evoluţie ascendentă. În Europa, acest lucru este valabil, mai ales, pentru ţările OCDE, tendinţa caracte-ristică lor observându-se de câţiva ani şi la ţările aflate în tranziţie.

Aceleaşi tendinţe ascendente se observă şi la producţia mijloacelor de transport. Numai în anul 2002, de exemplu, producţia de au-tovehicule a înregistrat creşteri substanţiale.

Transporturile, în evoluţia lor, au devenit plurimodale, internaţionale, mondiale. După producţia agricolă, în stadiul atins de dezvoltarea socială, ele constituie o necesitate vitală. Acest sector economic reprezintă un mediu viu, în permanentă evoluţie, în care se confruntă, uneori, prea accentuat, interese opuse.

Problema transporturilor în general, ca prelungire a producţiei în sfera circulaţiei, spre deosebire de trecut, prezintă în zilele noastre as-pecte şi rezolvări noi, constând în special în combinarea activităţii tuturor modalităţilor de transport, în scopul accelărării circulaţiei mărfu-rilor între locul de producţie şi cel de consum, al asigurării cantitative şi calitative a integrităţii mărfurilor pe timpul transportului şi depozită-rii cu cheltuieli sociale minime.

Noile posibilităţi oferite de îmbinarea avantajelor fiecărei modalităţi de transport, inclusiv a fiecărui mijloc de transport, au condus la o mai bună servire a clientului, concretizată în final în aşa-numita expediţie din poartă în poartă.

Pentru realizarea unor asemenea transporturi, fără a efectua cla-sicele manipulări „bucată cu bucată”, a fost necesară însă introducerea unor tehnologii noi de transport, cu rol de grupare a mărfurilor în uni-tăţi mari de manipulare (palete, containere etc.), care să asigure conti-nuitatea întregului proces de transport (lanţ de transport) şi să permită în punctele de joncţiune ale mijloacelor de transport o transbordare rapidă, sigură şi la timp a unităţilor de manipulare. Practic, în loc de transbordarea mărfurilor, are loc transbordarea unităţii de manipulare nou create (de la un mijloc de transport la altul), operaţiunile efectuându-se în întregime în regim mecanizat, cu mijloace specializate, cu largi implicaţii asupra reducerii duratei de transport şi a costurilor (containere, marşrutizare, multimodale ş.a.).

Coordonarea transporturilor multimodale trebuie astfel făcută încât să creeze condiţii optime pentru buna desfăşurare a întregului lanţ de expediţie, avându-se în vedere nu numai transportul propriu-zis, ci şi celelalte operaţiuni, acţionarea trebuind să înceapă o dată cu pregătirea mărfurilor la locul de producţie, sau în magazia producătorului, şi să se termine o dată cu sosirea şi eliberarea acestora beneficia-rilor în locurile (destinaţiile) convenite.

De reţinut că avantajele transporturilor multimondiale, şi în spe-cial reducerea costurilor, nu se manifestă în toate ocaziile în care există posibilitatea combinării unui număr oarecare de mijloace de transport (chiar specializate), ci numai în situaţii bine determinate.

De regulă, atunci când se aleg modalitatea şi mijlocul de transport, trebuie să se analizeze, în funcţie de distanţa de transport, costurile totale ce revin deplasării mărfii, atât în cazul deplasării acesteia numai cu un mijloc de transport, cât şi în cazul utilizării mai multor mijloace de transport în sistem multimodal.

4. Convenţii şi organisme de profil

116

Participanţii la reuniunea ministerială a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ au decis, în Declaraţia de la Punta del Este, să lanseze negocieri şi în domeniul comerţului cu servicii, ca o parte componentă a negocierilor comerciale multilaterale.

Printre documentele adoptate în cadrul Rundei Uruguay se regăseşte şi Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS), iar prin anexele acestui acord se reglementează activitatea de comercializare a serviciilor de transport internaţional şi telecomunicaţii. Anexa referitoa-re la transporturi şi telecomunicaţii se referă la măsurile ce privesc accesul şi recursul la reţelele şi serviciile publice, prevăzându-se, în particular, că acest acces trebuie să fie acordat oricărei alte părţi conform unor modalităţi şi în condiţii rezonabile şi nediscriminatorii pentru a permite furnizarea unui serviciu cuprins în lista sa. Anexa cu privire la serviciile de transport aerian exclude din câmpul său de aplicare taxele de trafic (în special cu privire la acordurile bilaterale asupra serviciilor aeriene care acordă drepturi de aterizare), precum şi activităţile direct legate care ar putea afecta negocierea drepturilor de trafic. Cu toate acestea, în forma sa actuală, Anexa specifică faptul că acordul se va aplica serviciilor de reparaţii şi întreţinere a aeronavelor, comercializării serviciilor de transport aerian şi serviciilor de rezervare a informatizării. Totodată, din Anexă rezultă că principalele obiective pentru transporturile internaţionale sunt fixarea de norme tehnice comune, repartizarea pieţelor între participanţi şi fixarea de comun acord a preţurilor.

GATS oferă asistenţă tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, deşi nu este încă foarte clar cum şi de către cine este finanţată această activitate73. În schimb, există o serie de convenţii multilaterale care, prin agenţii create în acest scop, oferă asistenţă tehnică finanţată în baza unor relaţii de cooperare stabilite cu ţările în curs de dezvoltare.

Multe ţări membre ale OCDE derulează astfel de acţiuni, pe dife-rite baze şi în anumite condiţii, mai ales prin programe individuale de finanţare.

Alături de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), continua-toare a activităţii Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) derulează o serie de programe de cooperare tehnică în domeniul transporturilor internaţionale şi oferă asistenţă în elaborarea de strategii de marketing în acest domeniu. În urma colaborării dintre cele două organisme internaţionale a luat fiinţă Centrul de Comerţ Internaţional din Geneva (ITC).

Nu în ultimul rând, Banca Mondială şi alte bănci de dezvoltare cu caracter regional oferă, la rândul lor, asistenţă tehnică şi ajutoare financiare pentru dezvoltarea şi managementul transporturilor.

Alături de acestea, în domeniul transporturilor internaţionale există şi alte organizaţii internaţionale, dintre care cele mai cunoscute sunt:

- Convenţia ONU, cunoscută şi sub denumirea de „Regulile de la Hamburg”, din anul 1978, referitoare la transportul mărfurilor pe mare. În prezent, este documentul de profil cel mai important care regle-mentează transportul maritim;

- Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale (COTIF), la care participă toate ţările europene, inclusiv unele ţări din Asia, şi care prevede reglementările şi regulile transportului feroviar internaţional;

- Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe calea rutieră, semnată la Geneva, la 19 mai 1956. Prin această convenţie sunt reglementate, în mod uniform, condiţiile generale în care se încheie şi se execută contractul rutier de mărfuri, reprezentat de scrisoarea de trăsură CMR.

De asemenea, legat de transportul rutier, la 15 ianuarie 1959, tot la Geneva, a fost încheiată Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional sub acoperirea carnetelor TIR, care acordă transportatorilor avantaje de ordin vamal, menite să faciliteze traficul internaţional de mărfuri. Atât această convenţie, cât şi cea referitoare la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe calea rutieră sunt instrumente tehnico-comerciale ale Uniunii Internaţionale a

73 Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii internaţionale cu servicii, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004.

117

Transporturilor Rutiere (IRU), care a adus o contribuţie remarcabilă în legătură cu punerea în aplicare a acestora;

- Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile a luat fiinţă în 1947 şi este o instituţie specializată a ONU. Această instituţie îşi propune realizarea următoarelor obiective: urmărirea dezvoltării sigure şi ordonate a navigaţiei civile aeriene; perfecţionarea metodelor de construire şi exploatare în scopuri paşnice a navelor aeriene; promovarea dezvoltării rutelor aeriene şi aeroporturilor; înlăturarea obstacolelor ce rezultă din concurenţa neloială; garantarea respectării drepturilor sta-telor contractante.

Balanţa de plăţi în domeniul transporturilor internaţionale este un post al balanţei de plăţi a serviciilor care cuprinde analiza comparativă a încasărilor şi plăţilor valutare în relaţie cu străinătatea provenind din documentările rezultate din transporturile internaţionale feroviare, maritime, fluviale, rutiere, aeriene.

118

Capitolul IX. FLUXUL INTERNAŢIONAL AL FORŢEI DE MUNCĂ

1. Formele şi curentele migraţiei internaţionale

Prin migraţia internaţională a forţei de muncă se înţelege procesul de trecere a forţei de muncă dintr-o ţară în alta în vederea desfăşurării unei activităţi în afara ţării unde se află reşedinţa acesteia, urmând ca aceia ce migrează să fie retribuiţi de persoane fizice, juridice sau de or-ganisme internaţionale pentru care desfăşoară activităţile respective.

Migraţia internaţională contemporană, mai ales după cel de-al doilea război mondial, prezintă următoarele caracteristici:

- în primul rând, migraţia nu mai priveşte populaţii compacte - ca pe timpul migraţiilor din mileniul I –, ci doar indivizi sau familii, în căutare de locuri de muncă;

- în al doilea rând, se emigrează din ţări sărace sau în curs de dezvoltare către ţări mai dezvoltate, primele devenind furnizoare de forţă de muncă, iar ultimele, beneficiare;

- în al treilea rând, procesul migraţiei nu este linear, ci cunoaşte atât faze de flux, cât şi faze de reflux. Astfel, ţările dezvoltate, în perioada de înviorare economică, stimulează imigrările, pentru ca în timp de criză să le frâneze;

- în al patrulea rând, cererea de forţă de muncă străină vizează, dar nu în egală măsură, persoane având vârsta între 20 şi 40 de ani;

- în al cincilea rând, observăm că mulţi emigranţi sunt muncitori necalificaţi, angajaţi pentru treburi fizice grele şi prost plătite, pe care autohtonii le refuză. Migraţia între ţările dezvoltate cuprinde, însă, muncitori calificaţi, cadre superioare, oameni de ştiinţă.

Din deceniul trecut, acest aspect – emigraţia de forţă de muncă calificată – devine caracteristic şi pentru migraţia din ţările în curs de dezvoltare către ţările dezvoltate, fenomen denumit „transfer invers de competenţe” sau „exodul de materie cenuşie” (fig. nr. 9.1), care aduce mari avantaje ţărilor gazdă, fără ca acestea să fi făcut investiţii în pregă-tirea cadrelor respective, folosite pentru sporirea venitului lor naţional.

Specificul migraţiei internaţionale a forţei de muncă în perioada actuală constă, în principal, în aceea că acest proces are loc în strânsă legătură cu fluxul internaţional de capital. Tendinţa de concentrare a capitalurilor în funcţiune în ţările dezvoltate determină o parte a forţei de muncă din ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare să emigre-ze spre aceste ţări.

Formele migraţiei internaţionale:1) migraţia reglementată, care se realizează în baza unor înţelegeri între ţări sau în cadrul unor

zone;2) migraţia nereglementată, care se realizează prin forme de intrare ilegală sau fără a se

respecta legile unei ţări, care este foarte răs-pândită şi are tendinţe de amplificare concomitent cu expansiunea de-mografică în ţările în curs de dezvoltare;

3) migraţia oficială şi de afaceri, care cuprinde persoanele ce rămân în alte ţări timp mai îndelungat. Numărul acestora creşte con-stant ca urmare a creşterii interdependenţelor economice şi intensifică-rii raporturilor pe diferite planuri între ţări;

4) migraţia în vederea stabilirii definitive, care este în uşoară creştere şi prezintă anumite particularităţi generate, în primul rând, de dificultăţile de acomodare.

În literatura de specialitate se delimitează şi alte forme ale migraţiei internaţionale în funcţie de aria de desfăşurare:

1) migraţia intracontinentală (cum ar fi cea din Sudul Europei către Nordul continentului);2) migraţia intracontinentală (din Africa spre Europa, din Asia spre America de Nord etc.);3) migraţia interregională (cum ar fi cea din ţările sărace din Africa de Sud către Republica

Sud Africană).

119

Fig. nr. 9.1. Exodul de competenţe sau de inteligenţă

Exodul forţei de muncă, inclusiv al oamenilor de ştiinţă dintr-o ţară în alta, este un fenomen vechi, bine cunoscut în istoria umanită-ţii. Astfel de treceri, mai mult sau mai puţin importante, de forţă de muncă dintr-o ţară în alta au existat în toate epocile istorice, dar nu aveau amploarea şi nici mobilurile specifice epocii contemporane. Unul din cele mai elocvente exemple îl oferă piaţa muncii din SUA, care a fost în permanenţă flexibilizată prin aportul ofertei de emigranţi, în principal constituiţi din elite profesionale şi din forţă de muncă calificată, dispusă să accepte un salariu mai redus decât al autohtonilor. Aceasta a permis crearea de acumulări de capital, per-manent investite în tehnologie. Nici o ţară din lume nu a atras atâta forţă de muncă din alte ţări cum a fost SUA. Pe acest fond s-au dezvoltat aici teoriile monetariste şi liber schimbiste, dar şi cele referi-toare la flexibilitatea/rigiditatea pieţei muncii, a substituţiei de capital/muncă.74

Până la sfârşitul anilor ’60, cei mai mulţi specialişti proveneau din Vestul sau Sudul Europei. Ulterior, situaţia s-a modificat. În anii 1974-1979, specialiştii sosiţi, de exemplu, în SUA, erau cetăţeni ai unor ţări în curs de dezvoltare. Acest fenomen afectează considerabil ţările de origine, prin diminuarea capitalului uman de care dispun, factor primordial de acţiune împotriva subdezvoltării. Pe de altă parte, educarea şi pregătirea profesională superioară a personalului tehnico-ştiinţific au impus acestor ţări sacrificii considerabile, cheltuieli pentru formarea şi pregătirea lor.

Emigrarea personalului calificat din ţările „lumii a treia” a făcut obiectul multor studii. Adunarea Generală a ONU, în 1962, a adoptat o rezoluţie în care îşi manifesta preocuparea şi, totodată, îngrijorarea faţă de consecinţele acestui fenomen pentru tinerele state independente.

După Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, de la Santiago de Chile, din 1972, problema a fost calificată drept un „transfer invers de tehnologie” sau mai exact de „competenţe”, problemă ce necesită adoptarea de măsuri pentru îngrădirea şi lichidarea unui asemenea transfer inechitabil.

Transferul invers de competenţe implică, printre altele, studenţii ţărilor în curs de dezvoltare care îşi fac studiile în ţările dezvoltate, dar care, după absolvire, se angajează în aceste ţări ca specialişti deja formaţi.

Decizia de a emigra rezultă din interacţiunea a două grupe de factori:a) factori de impuls – caracteristici ţărilor în curs de dezvoltare;b) factori de atracţie – specifici ţărilor dezvoltate.Factorii de impuls sunt organic legaţi de mediul subdezvoltat, condiţiile de viaţă şi de muncă

precare jucând în acest sens rolul decisiv, la care uneori se adaugă şi lipsa conştiinţei interesului naţional, la unele persoane, ceea ce alimentează fenomenul emigraţiei cadrelor.

Factorii de atracţie sunt, în principal, de ordin economic, la care se adaugă stabilitatea politică şi instituţională.

Pe termen lung, în diminuarea şi lichidarea transferului de competenţe rolul principal revine statelor subdezvoltate, care, printr-un efort propriu consecvent şi de proporţii corespunzătoare, pe

74 Steliana Perţ (coordonator), Evaluarea capitalului uman, Editura IRLI, Bucureşti, 1997.120

măsură ce vor depăşi starea de subdezvoltare, vor crea condiţiile economice şi sociale, un mediu adecvat de viaţă şi de muncă pentru propriile cadre, ce vor deveni, astfel, cointeresate să rămână în ţara de origine sau să revină din străinătate.

Pe termen scurt şi mediu, beneficiarii transferului invers de com-petenţe, adică ţările dezvoltate, sunt chemaţi să contribuie la limitarea acestui transfer. O măsură eficientă poate fi controlul imigraţiei.

Dintre toate fluxurile existente între naţiuni, nici unul nu este mai sensibil decât fluxul uman. În comparaţie cu alte fenomene demografice cum ar fi naşterile sau decesele, migraţia începe să capete o importanţă tot mai mare în măsurarea schimbărilor în structura populaţiei. Spre deosebire de alte fenomene demografice, fluxurile migraţiei ridică anumite probleme de comparabilitate internaţională.

Motivele acestor provocări pot fi găsite atât în caracteristicile migraţiei, cât şi în strategiile actuale de colectare şi interpretare a datelor privind migraţia internaţională. Fluxurile migraţiei înregistrează fluctuaţii rapide, în timp ce majoritatea trăsăturilor demografice care se manifestă simultan la nivelul a două instituţii naţionale de statistică – una în ţara de provenienţă şi alta în ţara de destinaţie. În ciuda tuturor dificultăţilor, este nevoie urgent de date sigure privind migraţia internaţională pentru elaborarea de noi proiecte şi politici privind populaţia.

O caracteristică fundamentală a oamenilor este mutarea lor dintr-un loc în altul. Dreptul de a se deplasa liber a fost recunoscut de peste o jumătate de secol, odată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. În Articolul 13 al Declaraţiei se menţionează că „fiecare are dreptul la libera mişcare şi rezidenţă în interiorul graniţelor fiecărui stat” şi „fiecare are dreptul de a părăsi orice ţară, chiar şi ţara sa natală”.

În anul 1994 s-a desfăşurat Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi Dezvoltare, unde s-sa discutat şi despre impactul pozitiv al migraţiei internaţionale, atât pentru ţara de origine, cât şi pentru cea de destinaţie. Migraţia are, de asemenea, potenţialul de a facilita transferul de cunoştinţe şi de a contribui la îmbogăţirea culturală. Astăzi, numărul persoanelor rezidente în afara ţării de origine este mai mare ca oricând, aproximativ 175 milioane, aproape dublu faţă de generaţia precedentă. Marea majoritate a migranţilor aduce importante contribuţii pentru ţara gazdă, dar în acelaşi timp determină scăderea resurselor umane în ţara de origine şi uneori amplifică tensiunile politice, economice sau sociale în ţara de destinaţie.

Migraţia internaţională, cu reţeaua sa complicată de consecinţe şi determinări demografice, sociale, economice şi politice, este un subiect de „linia întâi” la nivel atât naţional, cât şi internaţional. Recent, în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, multe ţări şi-au revizuit politicile cu privire la imigranţi, refugiaţi şi persoane care solicită azil.

În întreaga lume s-a intensificat implementarea de noi politici naţionale care să influenţeze nivelul şi structura migraţiei internaţionale. Discuţii pe marginea unor teme ca fertilitatea scăzută şi îmbătrânirea populaţiei, şomaj, exodul creierelor, reducerea forţei de muncă, drepturile omului, integrarea socială, xenofobia, traficul uman şi securitatea naţională ar trebui să determine o reexaminare a politicilor de migraţie şi o reevaluare a posibilelor beneficii şi dezavantaje din punctul de vedere al ţărilor de origine, de destinaţie şi de tranzit. În ultimele decenii, ponderea guvernelor care au adoptat noi măsuri pentru a influenţa migraţia a crescut simţitor (de la 6% în 1976 la 40% în 2001).

În propunerile sale de restrângere a migraţiei, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Secretariatul General al Naţiunilor Unite (Raportul Secretariatului General A/57/387) afirmă că: „Este timpul să avem o privire înţelegătoare vizavi de proporţiile problemei migraţiei care include acum sute de milioane de oameni şi afectează ţările de origine de tranzit şi de destinaţie. Avem nevoie să înţelegem mai bine cauzele fluxurilor internaţionale de persoane şi interrelaţia lor complexa sa dezvoltare”.

Iată câteva din constatările Raportului Diviziei Populaţie a Naţiunilor Unite din 2004:• aproximativ 175 milioane persoane sunt rezidente într-o ţară, alta decât cea natală, ceea

ce reprezintă aproape 3% din populaţia globului;• numărul migranţilor s-a dublat din 1970;

121

• 60% din migranţii la nivel mondial sunt rezidenţi în ţările cele mai dezvoltate;• marea majoritate a migranţilor la nivel mondial trăiesc în Europa (56 milioane), Asia (50

milioane) şi America de Nord (41 milioane);• persoana din 10 care trăieşte în ţări dezvoltate este migrant;• în decurs de 10 ani, din 1990 şi până la 2000, numărul migranţilor în lume a crescut cu

21 milioane persoane (14%);• în doar 5 ani, între 1995 şi 2000, regiunile cele mai dezvoltate ale lumii au primit

aproximativ 12 milioane de migranţi din regiunile mai puţin dezvoltate, aproape 2,3 milioane pe an; cea mai mare parte au fost absorbiţi de America de Nord (1,4 mili-oane migranţi anual), urmată de Europa cu 0,8 milioane/an;

• între primele 20 de ţări cu cel mai mare stoc de migraţie se numără: Statele Unite cu 35 milioane migranţi, Federaţia Rusă cu 13milioane şi Germania cu 7 milioane;

• aproape 9% dintre migranţi sunt refugiaţi.La sfârşitul anului 2002 numărul refugiaţilor era de 16 milioane, 12 milioane dintre ei fiind

sub supravegherea Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR).Pentru o mai bună imagine a situaţiei migraţiei internaţionale, redăm grafic (figura nr. 9.2)

ţările cu cel mai înalt nivel al migraţiei internaţionale:

Figura nr. 9.2. Ţările cu cel mai înalt nivel al migraţiei internaţionale în anul 200275.

Graficul din figura nr. 9.3 redă evoluţia fluxurilor migratoare pe regiuni între 2001 şi 2002:

75 Raportul migraţiei internaţionale, 2004, p.3122

Figura nr. 9.3. Evoluţia fluxurilor migratorii pe regiuni, între 2001 şi 200276

Aşa cum se poate vedea din figura 9.3., numărul de migranţi a crescut per total mondial în 2002 faţă de 2001, creştere care s-a datorat majorării numărului de migranţi în regiunile dezvoltate şi care a compensat chiar şi tendinţa de scădere din regiunile în curs de dezvoltare şi cele mai puţin dezvoltate.

Evoluţia pe continente în aceeaşi perioadă este redată în figura nr. 9.4.

Figura nr. 9.4. Evoluţia fluxurilor migratorii pe continente77

Figura 3 ne arată că numărul migranţilor s-a majorat între 2001 şi 2002 în Europa şi America de Nord, pe când în Africa şi Asia modificările au fost nesemnificative. Singura regiune în care numărul migranţilor a fost în scădere o reprezintă America Latină şi Caraibe.

Raportul menţionat conţine informaţii despre nivelul migraţiei internaţionale, tendinţele şi politicile acesteia; multe din date au la bază aproximări – în particular, în absenţa datelor cu privire la locul naşterii s-au folosit date privind cetăţenia. „Documentarea prin stabilirea nivelului şi tendinţelor migraţiei rămâne o provocare majoră”, se arată în Raport. În multe ţări, informaţiile nu

76 Raportul migraţiei internaţionale, 2004, p.3.77 Raportul migraţiei internaţionale, 2002, p.3.

123

sunt valabile şi, mai mult, responsabilitatea pentru formularea implementarea şi evaluarea datelor cu privire la migraţie este deseori difuzată între organismele guvernamentale şi organizaţiile internaţionale.

De multe ori, ţările nu au un interes comun, din punct de vedere politic, economic sau social, în a colecta date despre imigraţie şi emigraţie. Unele confuzii între „migraţie” şi „migrant” şi între „fluxurile” şi „stocurile” migratorii nu îmbunătăţesc deloc colectarea datelor cu privire la migraţia internaţională.

Neconcordanţa datelor poate avea ca sursă, uneori, decizia politică a unor ţări implicate în emiterea de fluxuri de migraţie. Deschiderea frontierelor, creşterea migraţiei ilegale şi a numărului de persoane care solicită azil, de asemenea, îngreunează calcularea fluxurilor de migraţie. O estimare exactă a numărului de persoane care imigrează ilegal este imposibil de realizat şi, mai mult decât atât, estimările cu privire la migraţia ilegală nu pot fi incluse în datele administrative care măsoară imigraţia legală.

În acelaşi timp, creşterea numărului de persoane care solicită azil face dificile estimarea şi compararea fluxurilor, deoarece multe ţări (Belgia, Germania), atunci când îşi întocmesc statisticile, nu consideră aceste persoane ca fiind migrante. Ele sunt calculate ca migraţie temporară în aşteptarea unui permis de şedere pe termen lung.

2. Politici de emigrare şi imigrare. Condiţii de viaţă şi de muncă ale imigranţilor

Chiar dacă, în ce priveşte amploarea sa, nu se compară cu mişcările populaţiei în interiorul frontierelor unui stat, migraţia internaţio-nală se dezvoltă şi, după unele aprecieri mai recente ale Fondurilor Naţiunilor Unite pentru Populaţie, circa o jumătate din cele 125 milioane de persoane care locuiesc în afara ţărilor lor de origine lucrează în ţări în curs de dezvoltare.78

În urma unui studiu efectuat de Peter Stalker (colaborator al Oficiului Internaţional al Muncii de la Geneva) s-a constatat că milioane de oameni circulă anual ca turişti, ca oameni de afaceri sau în cadrul acordurilor guvernamentale. Ceilalţi migranţi propriu-zişi se împart în cinci grupe:79

1) Coloniştii sunt oameni care se stabilesc într-o altă ţară decât cea în care s-au născut, pentru a trăi acolo permanent.

2) Persoanele care pleacă din ţările lor cu contract de muncă sunt cele care migrează pentru o perioadă limitată de timp. Cei mai mulţi muncitori cu contract de muncă pleacă din Europa de Est, majo-ritatea mergând în ţările arabe şi Asia, şi sunt muncitori necalificaţi, cu o slabă pregătire profesională.

3) Specialiştii sunt persoane cu o înaltă pregătire profesională care se pregătesc într-o ţară, iar de rezultatele acestei calificări beneficiază altă ţară. Mulţi sunt angajaţi în corporaţii multinaţionale, de cele mai multe ori sub nivelul calificării pe care o au. Această categorie de imigranţi include, de asemenea, universitarii şi studenţii.

4) Imigranţii ilegali sunt persoanele care intră fără formă într-o ţară sau cărora le-a expirat viza de şedere în ţara respectivă. Cei mai mulţi dintre aceştia se găsesc în SUA (aproximativ 3 milioane) şi Eu-ropa (aproximativ 3 milioane).

5) Azilanţii şi refugiaţii sunt acele persoane care pleacă din ţara lor pentru a scăpa de anumite pericole. Se recurge la această modalitate de a emigra pentru apărarea împotriva persecuţiilor politice, etnice sau religioase. Persoanele respective devin azilanţi din momentul în care li s-a acceptat cererea de azil şi mulţi dintre aceştia cer dreptul la rezidenţa permanentă în noua lor ţară.

În cadrul migraţiei internaţionale întâlnim două procese strâns legate între ele: emigraţia şi imigraţia.80

Emigraţia reprezintă deplasarea pendulatorie a populaţiei între reşedinţă (ţara de origine) şi locul de muncă (ţara de primire). Prima ţară se caracterizează printr-un grad mai redus de dezvoltare economi-că, o pondere ridicată a tineretului şi, în general, a populaţiei apte de muncă în totalul 78 FNUAP, Les problèmes demographiques, Dossier d’information, 1995.79 Peter Stalker, A work of strangers, Geneva, 1994.80 Dan Dumitriu, Forţa de muncă în lume, Editura Comphys, 1998.124

populaţiei, datorită unei lungi perioade de natalitate ridicată, absenţei posibilităţilor de utilizare pe plan naţional a forţei de muncă disponibile, absenţei fondurilor de investiţii în unele sectoare economice şi, deci, de creare a noi locuri de muncă.

Condiţia necesară şi suficientă ca migraţia să aibă loc constă în exis-tenţa într-o ţară a unei cantităţi de forţă de muncă disponibile şi a unor so-cietăţi, dintr-o altă ţară, care să aibă nevoie de forţă de muncă, iar aceasta să fie dispusă să se deplaseze spre locurile de producţie respective.

Emigraţia este foarte selectivă, sub diverse aspecte, cum sunt: vârsta, starea matrimonială, sexul, nivelul de educaţie etc. În timp ce adulţii migrează aproape permanent, bătrânii şi copii migrează mai rar. Studiile arată că bărbaţii migrează în proporţie mai mare decât femei-le; în cazul în care avem de-a face cu migraţii de familii se constată deplasări echilibrate de copii, bătrâni şi femei. Caracterul selectiv al migraţiei internaţionale a forţei de muncă are drept urmare apariţia unor diferenţe în ce priveşte compoziţia populaţiei din ţările de unde se emigrează şi cea a populaţiei din ţările în care se imigrează.

Emigrează în special tinerii, iar în cadrul acestora tendinţe de a emigra manifestă celibatarii şi în mod deosebit cei care au o calificare; ponderea femeilor în migraţie creşte foarte sensibil în urma regrupării familiale şi a dezvoltării forţei de muncă feminine active.

Accentuarea fenomenului de emigrare este condiţionată de înlă-turarea barierelor de plecare şi de informaţiile trimise de primii indivizi care au emigrat, de diminuarea cheltuielilor de transport şi de re-ducerea obstacolelor juridice şi a incertitudinilor referitoare la amelio-rarea condiţiilor de viaţă.

Imigraţia este primirea populaţiei deplasate în ţara de destinaţie, temporar sau definitiv, numită şi ţara de imigraţie, care se caracterizează din punct de vedere economic prin următoarele elemente:

– grad relativ mai înalt de dezvoltare economică;– cereri mai mari de forţă de muncă în comparaţie cu disponibi-lităţile naţionale;– ponderea redusă a tineretului şi a populaţiei apte de muncă în totalul populaţiei.81

În analiza migraţiei este necesar să avem în vedere şi factorii de „nonmigraţie”, adică acele elemente de inerţie, tradiţie, teamă, ignorarea posibilităţilor de trai în alt loc, care împiedică migraţia pentru un moment dat sau pentru totdeauna. Statele importatoare de forţă de muncă pun accent deosebit pe calitatea profesională a imigranţilor.

Marile discrepanţe lingvistice şi culturale provoacă dificultăţi spo-rite de comunicare şi înţelegere între populaţia autohtonă şi imigranţi. Aceste bariere devin şi mai sensibile când densitatea populaţiei migratoa-re depăşeşte un anumit prag. O prea mare proporţie de străini într-o societate, o comună, un imobil, o şcoală, mai ales în condiţiile accentuării crizei economice mondiale, determină în mod inevitabil din partea popu-laţiei autohtone o reacţie de neînţelegere şi chiar de ostilitate.

Imigrantul, la rândul său, suferă de un handicap: sosit, în majo-ritatea cazurilor, din zone rurale, el intră fără tranziţie în viaţa industrială; vorbeşte prost sau deloc limba ţării autohtone şi este adesea analfabet în propria limbă; întâmpină mari dificultăţi în găsirea unei locuinţe; la sosire el nu are, în majoritatea cazurilor, nici o calificare profesională. Imigranţii constituie categoria cea mai vulnerabilă, ei sunt concediaţi primii în caz de conjunctură nefavorabilă, fapt demon-strat de situaţia existentă în ultimii ani în principalele ţări de imigraţie şi, în mod deosebit, în ţările Europei Occidentale, precum şi în Cana-da, SUA, Australia şi Noua Zeelandă.82

Totodată, dincolo de bariera calificării profesionale şi a salarii-lor, pe imigranţi îi aşteaptă şi bariere de ordin rasial. În multe ţări ale lumii, imigranţii sunt acuzaţi de creşterea criminalităţii sau accentua-rea încordării rasiale, de creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai, de deteriorarea, în general, a vieţii sociale. Migraţia forţei de muncă din ţări sărace spre ţări bogate se produce în momente de avânt economic pentru cele din urmă, iar reîntoarcerea în ţările de origine se produce

81 A. Albu, I. Roşu-Hamzescu, Migraţia internaţională a forţei de muncă, Bucureşti, 1987.82 Dan Dumitriu, Forţa de muncă în lume, Editura Comphys, 1998.

125

în momente de recesiune economică şi şomaj, la cote ridicate, în ţările bogate, când statutul migranţilor este sub semnul incertitudinii.

Fenomenul migraţiei internaţionale a devenit în prezent o preocupare permanentă, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, având în vedere implicaţiile economice, sociale, chiar politice, pe care acesta le implică.

După cum se aprecia într-un Raport al Băncii Mondiale referitor la amploarea şi consecinţele migraţiei internaţionale a forţei de muncă, trebuie găsite modalităţi comune pe plan internaţional care să reglementeze acest fenomen, să elimine şi restricţiile şi să protejeze într-o măsură mai mare pe muncitorii imigranţi.

Cauzele care determină migraţia internaţională a forţei de muncă au suportul fie în condiţii de ordin economic din ţara respectivă, fie în condiţii generale de natură politică, religioasă, culturală, ideologică, naţională, geografică sau de altă natură. Migraţia internaţională a forţei de muncă capătă dimensiuni şi valenţe complexe de natură economică, demografică, sociologică şi social-umană.

Forţa de muncă externă constituie pentru ţările de primire un aport economic de mare valoare.În contextul deosebit de complex al migrării forţei de muncă din perioada actuală se observă

două fenomene noi:1) imigraţia extrem de rapidă a specialiştilor cu înaltă calificare, atât din ţările dezvoltate, cât

şi din ţările în curs de dezvoltare ca urmare a şomajului, a prigoanei politice, a convingerilor religioase sau a efectelor progresului tehnic contemporan pentru factorul uman, cu toate consecinţele care decurg de aici;

2) extinderea migraţiei clandestine.Încă de la începutul secolului XX, în unele ţări europene populaţia activă era staţionară sau

chiar în regres, ceea ce a dus la fenome-nul de îmbătrânire a acesteia. În consecinţă, intrarea în viaţa profesio-nală este mai tardivă ca urmare a extinderii progresive a regimului şi a coeficienţilor de şcolarizare, ceea ce a determinat reducerea părţii relative a persoanelor active în ansamblul populaţiei. Totodată, se constată că ieşirea din viaţa profesională se produce mai devreme, iar du-rata medie a muncii este mai mică; tendinţa aceasta, accentuată în deceniile trecute şi ca urmare a reducerii puternice a natalităţii, creşterii duratei medii a vieţii, pierderilor importante de vieţi omeneşti suferite în timpul celui de-al doilea război mondial, a agravat penuria de forţă de muncă în anumite sectoare industriale. În această situaţie, fără aportul imigranţilor, populaţia ocupată ar fi fost în scădere. Pe de altă parte, nu ar fi fost posibilă expansiunea economică rapidă şi continuă a unor ţări, cu deosebire a ţărilor vest-europene, unde rolul mâinii de lucru străine în dezvoltarea economico-socială, în general, şi cea industrială, în special, a avut o importanţă capitală.

Unele ţări facilitează emigraţia forţei de muncă autohtone sau, dim-potrivă, iau măsuri prohibitive în această privinţă, altele facilitează libera circulaţie a forţei de muncă pe baza unor înţelegeri interstatale sau duc o politică de atragere, cu anumite condiţii, a emigranţilor, aşa cum este cazul, în prezent, în majoritatea ţărilor Europei Occidentale, în Canada şi SUA.

Cauza fundamentală a migraţiei internaţionale a forţei de muncă, potrivit unui studiu efectuat în ultimii ani de Oficiul Internaţional al Muncii de la Geneva, o constituie diferenţele de venituri între diferite ţări, în special între ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. În ultimii ani, aceste diferenţe s-au accentuat. Astfel, în ţările slab dezvoltate, apro-ximativ 1,2 miliarde de oameni trăiesc în mizerie, aproximativ 700 mi-lioane de muncitori nu au un loc de muncă şi 38 de milioane caută un loc de muncă la Oficiul Forţelor de Muncă. Pentru a da de lucru acestor oameni, până la sfârşitul acestui deceniu este nevoie de creşterea cu 1 mi-liard a numărului locurilor de muncă. În Filipine, de exemplu, şomerii urbani reprezintă 13% din totalul populaţiei apte de muncă, iar împreună cu cei din mediul rural, ei reprezintă 19%; în Caraibe, şomerii reprezintă 15-20% din totalul populaţiei apte de muncă.

Căderea comunismului a făcut ca mulţi oameni să rămână fără un loc de muncă în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică, ceea ce a dus la o creştere, an de an, a ratei şomajului şi exodului de forţă de muncă.83

83 Peter Stalker, A work of strangers, Geneva, 1994.126

În lucrarea sa The work of strangers, Peter Stalker a studiat cauzele migraţiei internaţionale a forţei de muncă din două puncte de vedere: abordarea individuală şi abordarea structurală.

Abordarea individuală consideră fiecare migrant ca pe un om raţional existent care evaluează destinaţiile posibile şi alege soluţia optimă privind impozitul pe salariu, munca sigură şi costul transpor-tului. Aceasta se numeşte abordarea „capitalului uman” întrucât fieca-re persoană poate fi considerată ca o investiţie în producţie. Fiecare om va căuta să plece acolo unde munca îi va fi mai bine răsplătită. În urma cercetărilor întreprinse s-a constatat că munca este mai bine răs-plătită, de pildă, în Japonia decât în Orientul Mijlociu.

Abordarea structurală, pe de altă parte, consideră că soarta imi-granţilor este determinată, în ultimă instanţă, de circumstanţele cu care se confruntă. Fiecare migrează în cadrul structurilor sociale, economice şi politice în care trăieşte. Explicaţia structurală include populaţia constrânsă, de exemplu, să emigreze din lipsa unui loc de muncă. Astfel, migranţii fără un loc de muncă din ţările în curs de dezvoltare sunt expuşi unor dezaprobatoare mesaje televizate care sugerează că viaţa poate fi bună oriunde.

Împreună, abordarea individuală şi cea structurală au şi explicaţii pentru fiecare caz. Dar, în final, ele pot fi combinate. Indivizii nu pot lua decizii neţinând cont de structurile în care fiecare se găseşte, numai că structurile nu există independent de indivizi.

Unul dintre cele mai relevante exemple de fuziune între cele două abordări poate fi ilustrat de migraţia „în reţea”, în cadrul căreia migranţii mai vechi îi ajută pe cei ce urmează să caute şi să găsească un loc de muncă. Aceste reţele încep adesea cu o alegere individuală. Când un individ are succes, el încurajează migraţia altora.

Una din cauzele migraţiei internaţionale a forţei de muncă, şi anume conflictele armate, pare să-şi schimbe natura: războaiele între state au cedat loc conflictelor în interiorul aceleiaşi naţiuni. Din cele 82 de conflicte armate înregistrate între anii 1989 şi 1992, numai 3 au fost între state.

În general, asemenea conflicte se înregistrează în ţări în curs de dezvoltare. În anul 1993, în 42 de ţări s-au înregistrat conflicte armate, iar alte 37 de ţări au căzut pradă violenţelor politice. Nici o zonă a lu-mii nu a fost ocolită de conflicte.

3. Consecinţele contradictorii ale migraţiei internaţionale

Consecinţele migraţiei internaţionale se analizează din punct de vedere al:a) efectelor asupra finanţelor publice;b) efectelor externe.

a) Din punct de vedere al efectelor asupra finanţelor publice. Migranţii, de regulă, se sustrag plăţii impozitelor în ţările lor de origine, dar sunt supuşi unor noi taxe în ţara de destinaţie. Este vorba de impozitul pe venit, taxele pe cifra de afaceri, cotizaţiile la securitatea socială. Migranţii legali beneficiază de un nou mediu, de şcoli publice, de noi drepturi.

Pentru ţara de origine, pierderea de impozite va depăşi avanta-jul rezultat din faptul că repartiţia bunurilor şi serviciilor publice se va face asupra unui număr mai mic de oameni. Migraţia nu măreşte avantajele celor care rămân în ţara de origine, dacă ţinem cont de apă-rarea naţională, prezervarea mediului ambiant etc.

Probabilitatea unei evaziuni fiscale nete, datorată emigrării, este influenţată de configuraţia bunurilor publice, ca şi a emigraţiei într-un ciclu de viaţă. Indivizii tind să migreze la începutul vârstei adulte. Aceasta înseamnă că emigranţii tind să se concentreze în clase de vârstă care tocmai au beneficiat de un învăţământ public pe cheltuiala contribuabililor, în timp ce ei nu vor plăti impozit pe veniturile realizate la această vârstă.

Ţara de origine poate, deci, să suporte o pierdere netă, din punctul de vedere al finanţelor publice, din cauza emigraţiei.

Unii economişti au propus, ca o contramăsură, introducerea unui impozit asupra celor ce vor să emigreze, aproximativ egal cu contribuţia fiscală netă pe care societatea a furnizat-o pentru a le asigura diversele servicii publice, mai ales pentru cei calificaţi.

127

În analiza acestui aspect al problemei este necesar să se ţină seama şi de influenţa sumelor de bani expediate voluntar în ţările de origine.

Pentru ţara de destinaţie a emigranţilor, raţionamentul este in-vers. Se primeşte o masă de oameni, formată din tineri în cea mai mare parte, pentru calificarea cărora ea n-a cheltuit nimic, dar care încep să plătească impozite pe măsură ce îşi încasează salariile. Cât priveşte fondurile pe care aceştia le trimit în ţara lor de origine, este adevărat că, prin prisma balanţei de plăţi, ele reprezintă ieşiri. Din punct de vedere al naturii lor, aceste fonduri sunt donaţii care nu pot reduce nivelul de trai al emigranţilor în aşa măsură încât să genereze o povară suplimentară asupra bugetului noii lor ţări. Desigur, pot apărea şi situaţii care să antreneze sarcini fiscale nete în cazul unor grupuri particulare de emigranţi, cum ar fi refugiaţii politici. Dar aceste situaţii sunt o excepţie de la regulă şi se produc numai cu acordul ţării de destinaţie.

În ce priveşte emigranţii ilegali, cum sunt, de exemplu, mexicanii din SUA, de cele mai multe ori, aceştia sunt contribuabili efectivi. Ei nu au acces la bunurile şi serviciile publice, dar plătesc impozit pe salariu.

b) Din punct de vedere al efectelor externe, se pot desprinde trei categorii de efecte externe posibile:

• Avantaje în domeniul cunoştinţelor (know-how)Emigranţii aduc cu ei cunoştinţe dintre cele mai variate şi utile pentru ţara de adopţiune,

începând cu noi reţete culinare şi terminând cu tehnologie avansată. SUA constituie un exemplu convingător în acest sens. Nume ca Arthur Rubinstein, Albert Einstein, Wassily Leontief, dar şi români precum Celibidache, Eliade, Palade au contri-buit la faima Americii. Mişcările migratorii pot să determine un transfer de avantaje externe în domeniul know-how-ului din ţara de origine în ţara de destinaţie.

• Dezavantaje datorate sporirii densităţii populaţiei. Imigra-ţia,ca orice factor de creştere demografică, poate să antreneze costuri externe (mai multe conflicte, criminalitate în creştere, poluarea mediu-lui). Aceste costuri se deduc din beneficiile ţării de destinaţie şi din pierderile ţării de origine. Aceste efecte sunt slabe, dacă mişcările mi-gratorii sunt foarte progresive, iar ţara „importatoare” beneficiază de un teritoriu mare şi o infrastructură statală corespunzătoare.

• Tensiuni sociale. Migranţii sunt consideraţi o minoritate; în consecinţă, apar discriminări în mod inevitabil. Este un aspect care riscă să fie subestimat. Argumentele privind costurile economice as-cund, de fapt, un sectarism profund. În mod cert, se remarcă o aver-siune faţă de emigranţii de o anumită naţionalitate în fiecare ţară dată: mexicanii în SUA, arabii în Franţa, turcii în Germania etc.

Migraţii Sud-Nord Anii ’60 marchează un important punct de cotitură în migraţia internaţională. Pentru prima

dată în secolul XX, migraţiile din statele în curs de dezvoltare (Sudul) către statele dezvoltate (Nordul) au crescut, ceea ce a avut drept rezultat că un tot mai mare număr al migranţilor spre statele dezvoltate l-au constituit cei din lumea în curs de dezvoltare.

Până în 1980, schimbările observate au fost rezultatul direct al politicilor adoptate de către principalele state primitoare din lumea dezvoltată. Mai recent, imigraţia din statele în curs de dezvoltare a avut loc în pofida politicii antimigraţie a statelor dezvoltate primitoa-re. În mod consecvent, în special în Europa, se manifestă o grijă con-stantă pentru măsuri şi politici care să oprească acest flux.

Pentru a înţelege viitoarea dezvoltare a fluxurilor migratorii, tre-buie avute în vedere următoarele abordări:

– Prima abordare se bazează pe conceptul sistemelor migraţiei in-ternaţionale şi susţine că migraţia internaţională este unul dintre procesele care leagă ţările una de cealaltă şi de aceea nu se manifestă în mod izolat faţă de alte procese care creează legături între state. Deşi această abordare este utilă pentru a analiza fluxurile migraţiei în mod sistematic la nivel macro, ea nu răspunde la întrebarea: „De ce migrează oamenii?”

– Cea de-a doua abordare este mai bine orientată spre a explica modul în care fluxurile migraţiei cresc şi se menţin prin intermediul legăturilor (reţelei) sociale. Ea are potenţialul de a lega

128

nivelul micro şi macro de analiză a migraţiei, dar nu reuşeşte să explice cum iau naştere fluxurile migratorii de la bun început.

Faptul că graniţele internaţionale pot acţiona ca bariere pentru mişcarea populaţiei distinge migraţia internaţională de migraţia din interiorul statelor. De asemenea, politicile în materie de migraţie au şi ele rolul lor, migranţii internaţionali putând intra fie pe „poarta principală”, fie pe „uşa din spate”, aceasta depinzând de oportunităţile pe care politica le oferă sau nu.

Teoriile existente în materie de migraţie internaţională tind să fie, toate, parţiale, deoarece ele se focalizează numai pe anumite tipuri de migraţie.

Prima teorie generală despre mobilitatea teritorială a fost, poate, cea formulată de Zelinsky (1971), care a combinat teoria tranziţiilor demografice cu aşa-zisa lege a migraţiei. Zelinsky notează că există regularităţi definite, măsurabile în creşterea mobilităţii teritoriale în timpul istoriei recente şi că aceste regularităţi sunt legate de procesul de modernizare. În mod consecvent, el argumentează că, în stadiile timpurii ale tranziţiei vitale (când mortalitatea începe să scadă), o ţară va experimenta o rată rigidă a urbanizării şi ieşiri masive de migranţi către destinaţii disponibile şi atractive din străinătate.

În stadiile mai târzii ale tranziţiei vitale, când reducerea fertilită-ţii (a natalităţii) devine rigidă, rata urbanizării va scădea şi migraţia va intra în declin sau se va opri.

În cele din urmă, când atât mortalitatea, cât şi natalitatea ating niveluri scăzute, migraţia va avea loc către marile aglomerări urbane sau îşi va găsi sursa în ţările în curs de dezvoltare, ceea ce va constitui un rezervor de muncitori necalificaţi sau semicalificaţi.

Caracteristicile populaţiei migratoare includ şi statutul legal al migranţilor, ceea ce determină, printre altele, şi posibilitatea reuni-ficării familiilor.

5. Balanţa financiară a migraţiei internaţionale

Numărul în creştere al emigranţilor se datorează creşterii inter-dependenţei dintre ţări, decalajului continuu şi în creştere al venitului dintre ţări, modalităţilor de transport mai ieftine şi mai accesibile, decalajului demografic în creştere în special dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Aceşti factori au dus la creşterea continuă a mobilităţii internaţionale mai ales după 1970.

Estimările numărului de emigranţi au fost posibile în special datorită informaţiei rezultate din recensământul asupra nou-născuţilor străini înregistraţi în fiecare ţară. Astfel rezultă că numărul emigranţilor a crescut cu doar 6 milioane între 1960-1970 (de la 76 milioane la 82 milioane) şi cu 18 milioane între 1970-1980, ajungând la 100 milioane în 1980 (tabelul nr. 9.1.)

Tabelul nr. 9.1. Indicatorii migraţiei internaţionale în principalele regiuni ale lumii

Sursa: ONU – Trends in Total Migrants Stock: The 2003 Revision (POP/DB/MIG/REV. 2003).

a) nu sunt incluse: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kyrgystan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan;

b) nu sunt incluse: Belarus, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Ucraina.Între 1980-1990, creşterea estimată a numărului emigranţilor a fost mai evidentă – 54

milioane. Jumătate din această creştere a fost cauzată de destrămarea fostei URSS.

129

În 1991, după scindarea URSS în 15 state independente, numărul emigranţilor a crescut cu 27 milioane, iar această creştere s-a produs deoarece persoane care erau considerate emigranţi interni, prin mutarea acestora din statul în care s-au născut în alt stat care aparţinea tot URSS, au devenit emigranţi internaţionali după ce aceste state şi-au câştigat independenţa. O discontinuitate similară în evoluţia numărului de emigranţi a avut loc odată cu destrămarea fostei Cehoslovacii şi a fostei Iugoslavii, cu toate că numărul celor implicaţi în procesul de emigrare era mai mic. O transformare inversă a avut loc când, de exemplu, fosta Republică Democrată Germană şi Germania Federală s-au reunificat spre sfârşitul anilor ’90.

În anul 2000, 175 milioane de oameni trăiau în afara ţării de origine, iar o persoană din 35 era emigrant internaţional faţă de anul 1960 când o persoană din 40 era emigrant internaţional. În anul 1910, după o perioadă de importanţă semnificativă pentru migraţia internaţională, care a caracterizat începutul secolului XX, 33 milioane de oameni trăiau în alte ţări decât cele de origine, ceea ce înseamnă că o persoană din 48 putea fi considerată emigrant internaţional; astfel, putem spune că între 1910 şi 2000 numărul emigranţilor internaţionali din toată lumea a crescut de 5 ori, în timp ce populaţia lumii a crescut cu mai puţin de 4 ori, de la 1,6 miliarde la 6,1 miliarde.

Drept urmare, emigranţii internaţionali, care reprezentau 2,1% din populaţia lumii în 1910, au ajuns la 2,9% din populaţia mondială. Mai mult, a fost nevoie de 50 de ani ca numărul emigranţilor internaţionali să crească de 2,3 ori – de la 33 milioane în 1910 la 76 milioane în 1960. O creştere similară a avut loc în următorii 40 de ani – de la 76 milioane în 1960 la 175 milioane în 2000.

De remarcat este faptul că în India numărul de persoane care trăiesc într-un district diferit de cel în care s-au născut reprezenta 75 milioane în 1991, iar dintre aceştia 24 milioane trăiau în afara statului în care se născuseră; deci, emigranţii între districte însumau 11% din populaţia Indiei, în timp ce emigranţii între state reprezentau 3,4%. Evident, costurile şi distanţele mai lungi au reprezentat factori importanţi în reducerea numărului de persoane care migrau în alte state.

Faptul că emigranţii internaţionali au însumat 2,5% din populaţia lumii încă din anul 1960, permite o comparaţie între cele două tipuri de emigrare dintr-un stat complex precum India.

Distribuţia numărului de emigranţi internaţionali în ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare s-a modificat considerabil din punct de vedere al creşterii numărului celor ce emigrează. Excluzând fosta URSS, ţările dezvoltate au înregistrat 6 milioane de emigranţi internaţionali între 1960 şi 1970, 9 milioane între 1970-1980, aproape 15 milioane între 1980-1990 şi peste 19 milioane între 1990-2000; astfel, în anii’60, în ţările dezvoltate s-a înregistrat cea mai mare creştere a numărului emigranţilor internaţionali; dar, în anii’70, aceste ţări au înregistrat doar aproape jumătate din creşterea numărului total al emigranţilor. În anii’80, când numărul emigranţilor a crescut cu 27 milioane în toată lumea (excluzând efectele destrămării URSS), ţările dezvoltate au însumat 55% din această creştere, iar în anii’90, aceste ţări au însumat majoritatea persoanelor care au migrat în alte state.

În ciuda recentei creşteri, rata de emigrare în ţările ce primesc cei mai mulţi emigranţi este mai mică decât în secolul trecut.

Tabelul nr.9.2. Contribuţia emigrării internaţionale la evoluţia populaţiei,după regiuni importante

– % –

Principa-leleregiuni

1960 - 1965 1995 - 2000Rata

creşterii naturale

Rata migra-ţiei

Ratacreşterii

populaţiei

Ratacreşterii naturale

Ratamigra-ţiei

Ratacreşterii

populaţieiRegiuni mai dezvoltate

10,4 0,5 10,9 1,2 2,2 3,4

Regiuni mai puţin dezvoltate

23,7 -0,2 23,5 16,7 -0,6 16,1

Africa 25,6 -1,0 24,6 24,0 -0,5 23,5Asia 22,0 0,0 22,0 14,5 -0,4 14,1America 28,6 -1,1 27,5 16,8 -1,2 15,6

130

Latină şi CaraibeAmerica de Nord

13,2 1,4 14,6 6,1 4,6 10,7

Europa 9,4 0,2 9,6 -1,2 1,4 0,2Oceania 15,9 5,2 21,1 11,1 3,0 14,1

Sursa: World Population Prospects; The 2002 Revision, Vol.I; Com-prehensive Tables.

Tabelul nr. 2 evidenţiază ratele creşterii naturale, migraţiei şi creşterii populaţieiEmigrarea a redus, de pildă, populaţia Argentinei cu 60% între anii1870-1910, iar forţa de

muncă a fost mai mică cu 86% în această ţară. Populaţia Canadei a crescut cu 32% în urma emigrării, iar forţa de muncă a crescut cu 44% în aceeaşi perioadă.

Pentru SUA, cu o populaţie de bază mai numeroasă, creşterea a fost mai mică, dar totuşi importantă - 17% la populaţie şi 24% la forţa de muncă.

Astăzi, cea mai mare concentraţie de emigranţi este în America de Nord. Numărul oamenilor care migrează în SUA şi Canada este de peste 3 ori mai mare în 2000 faţă de 1960.

În toate ţările în care se imigrează, fluxul imigranţilor a devenit din ce în ce mai fluctuant din punct de vedere al originii (tabelul nr. 9.3).

Tabelul nr. 9.3. Fluxul imigranţilor

Datele pentru Australia, Canada şi SUA arată că proporţia imigranţilor proveniţi din ţările în curs de dezvoltare a crescut în toate aceste ţări, dar mai ales în Australia, unde a crescut de la 6% între 1960-1964 la 60% între 1990-1994, iar în Canada creşterea a fost de la 11% la 78%. În SUA, proporţia acestor imigranţi era deja mai mare decât în Australia şi Canada, în 1960-1964 (41%), ajungând la 87% între 1985-1989, pentru ca în anul 1990 să rămână la aproape 80%. Dacă emigranţii care au regularizat situaţia în SUA, ca rezultat al Tratatului de reformă şi Control asupra Imigrării, ar fi fost incluşi în statistici în prima jumătate a anilor’90, proporţia imigranţilor din ţările în curs de dezvoltare ar fi crescut considerabil.

În toate aceste trei ţări a existat o tendinţă de creştere a proporţiei imigranţilor proveniţi din ţările din Europa Centrală şi de Est, dar creşterea s-a produs mai devreme în Canada (începutul anilor’80). În Australia, creşterea de la sfârşitul anilor’90 nu a părut să fie susţinută după anul 2000. În schimb, în Australia, proporţia imigranţilor proveniţi din ţările dezvoltate a crescut semnificativ după 1994.

Numărul imigranţilor din Asia a crescut mult, dar mai ales în Canada, unde mai mult de jumătate din imigranţi au fost recunoscuţi ca provenind din Asia după anul 1995.

În Australia, numărul imigranţilor asiatici a fost înregistrat drept cel mai mare în 1990-1994, iar o tendinţă similară s-a înregistrat şi în Noua Zeelandă, unde numărul imigranţilor asiatici, îndeosebi al celor din Hong Kong, Taiwan şi R. Coreea a crescut rapid. Această creştere a fost urmată de introducerea unui sistem de selecţie în 1991. În SUA, un număr mare de imigranţi din Asia s-a înregistrat între 1980-1984.

131

Imigranţii din America Latină şi Caraibe au constituit, în general, un număr foarte mare de imigranţi admişi în SUA. În anii’90, numărul acestora a surclasat numărul imigranţilor asiatici, mai ales dacă se iau în calcul reglementările stabilite de Tratatul pentru Controlul Reformei asupra Imigrării. Chiar şi în absenţa acestei reglementări, Mexicul tot ar fi rămas sursa principală de imigranţi în SUA.

A existat o varietate considerabilă în ceea ce priveşte sursele imigranţilor după ţara de origine. Oricum, în Canada şi SUA a existat o diversitate mai mare, din acest punct de vedere, decât în Australia şi Noua Zeelandă.

132

Capitolul X. RELAŢII MONETARE INTERNAŢIONALE

Apariţia şi dezvoltarea unor acţiuni de un anumit tip, ca şi în alte domenii ale activităţii umane, conduc – mai devreme sau mai târziu – la realizarea unui cadru instituţional cu scop de reglementare, fundamentare, conducere, perfecţionare etc. a activităţilor care i-au impus apariţia.

Primele forme instituţionale în activitatea financiar-monetară internaţională au apărut după primul păzboi mondial. Ele erau reprezentate de uniuni monetare, blocuri sau zone monetare, bănci, conferinţe. Formele instituţionale cu un statut bine definit au apărut însă după cel de-al doilea război mondial.

Conferinţa Monetară de la Bretton Woods a reprezentat un pas hotărâtor pentru formarea şi funcţionarea unui Sistem Monetar Internaţional (SMI). Sub egida ONU au fost organizate instituţii internaţionale cu atribuţii financiar-monetare: Fondul Monetar Inter-naţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (actuala OMC). Pe plan regional, au fost înfiinţate în perioada următoare instituţii bancare, financiare şi economice. Concomitent, o parte tot mai mare din activi-tăţile aparatului financiar-bancar naţional era consacrată repartiţiei şi fluxurilor monetare de pe piaţa externă.

1. Funcţiile monedei în derularea schimburilor economice externe

Acest cadru instituţional, completat cu fondul tot mai cuprinzător de „reglementări privind plăţile, mişcările de capital şi raporturile valorice dintre monede”, precum şi ansamblul de relaţii cantitativ-calitative cu participanţii la procesele economice din economia mondială formează „substanţa” Sistemului Monetar Internaţional, forma sub care a apărut iniţial această categorie sistemică de generalizare a activităţii financiar-monetare internaţionale.

Amplificarea repartiţiei de tip financiar şi de credit a impus latura financiară a activităţii şi a instituţiilor cuprinse în sistemul monetar internaţional, acesta devenind financiar-monetar.

Ca formă instituţională a activităţii financiar-monetare, Sistemul Financiar-Monetar Internaţional devine responsabil pentru organi-zarea, conducerea, perfecţionarea şi diversificarea activităţii respective. Sub această formă, activitatea financiar-monetară se integrează în sistemul economiei mondiale, îndeplinind cantitativ şi calitativ cerinţele economiei respective aflate în stările dinamice de tip economic.

Aceste cerinţe se concretizează sub forma următoarelor „produse finite”:

Pentru a realiza aceste „produse finite”, Sistemul Financiar-Mone-tar Internaţional este structurat sub forma unor pieţe internaţionale, pieţe bine conturate în sistemul actual. Acestea sunt: piaţa monetară internaţio-nală; piaţa internaţională de capital şi piaţa valutară internaţională (schema nr. 10.1).

133

Schema nr.10.1Structura sistemului financiar-monetar internaţional

Sursa: Paul Bran, Ionela Costică, Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2003, fig. 54.

Fluxurile economice internaţionale, cu toate că se caracterizează printr-o mare varietate de forme, circuite şi parteneri de afaceri, au totuşi o componentă comună, şi anume aceea că toate acestea se realizează în contextul unui anumit sistem financiar-monetar al momentului în care ne aflăm şi al stadiului actual al dezvoltării schimburilor economice interstatale84. Oricare ar fi natura, structura şi gradul dezvoltării monetar-financiare internaţionale, banii – cu funcţiile lor multiple – sunt cei care constituie punctul forte al unui asemenea sistem85.

Desfăşurarea schimburilor internaţionale de bunuri şi servicii implică intervenţia banilor ca mijlocitor al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de plată între agenţii economici din diferite ţări.

Cel mai vechi şi mai amplu flux economic internaţional, şi anume comerţul cu mărfuri, urmăreşte schimbarea formei valorii, care se poate analiza numai prin intermediul banilor în diferitele lor ipostaze86. Schimbul de mărfuri pe plan intern sau extern implică utilizarea celei mai vechi forme de schimb întâlnite, şi anume: marfă-bani-marfă, astfel încât moneda este cea care mijloceşte orice tranzacţie comercială. În relaţiile economice internaţionale, moneda – îmbrăcând forme valutare diferite – constituie elementul de bază de care depind siguranţa, fluenţa şi echitabilitatea schimburilor eco-nomice de orice natură*. În cadrul pieţei mondiale actuale, moneda – sub diferitele sale forme – îndeplineşte mai multe funcţii87, şi anume:

a) mijloc de plată în cadrul tranzacţiilor comerciale, ca instru-ment unic al acestora;b) mijloc de circulaţie a valorii între persoanele fizice şi juridice;c) mijloc de rezervă a valorii;d) măsură a valorii mărfurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor internaţionale.Aceste funcţii le îndeplinea moneda în trecut sub formă de aur, iar în prezent sub formă de

monede naţionale convertibile precum dolarii, euro, lirele, yenii etc., care de mult au pierdut orice legătură directă cu aurul. Totuşi, dacă aceste monede asigură o putere de cumpărare relativ stabilă în tranzacţiile internaţionale, ele sunt acceptate în ipostaza unei funcţii sau a mai multora ale banilor mondiali (măsură a valorii, mijloc de plată, mijloc de circulaţie, mijloc de rezervă). Relaţiile valutar-financiare internaţionale reprezintă tocmai raporturile economice care implică una sau mai multe funcţii ale monedei pe piaţa mondială. Subiecţii relaţiilor valutare pot fi firmele, corporaţiile, băncile sau statele. Caracteristica economiei mondiale contemporane constă – printre altele – în aceea că rela-ţiile valutare apar între agenţii (subiecţii) economici din state diferite, iar moneda 84 Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000.85 Jean-Pierre Faugère, Moneda şi politica monetară, Editura Institutului European, Iaşi, 2000.86 Gheorghe Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997.* Valuta este o monedă naţională convertibilă, deţinută de un nerezi-dent al ţării de emisiune a ei. De exemplu, yenii japonezi deţinuţi de cetăţeni europeni sau depuşi la o bancă în afara Japoniei sunt consideraţi valute.87 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă. Credit. Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.134

utilizată poate fi moneda unuia dintre parteneri sau moneda naţio-nală a unei ţări terţe. În ultimul timp au apărut monede internaţionale emise de organisme internaţionale, cum este euro.

Relaţiile monetare internaţionale îmbracă forme şi circuite variate: a) cel mai important circuit este cel care serveşte nemijlocit schimburile comerciale internaţionale, oferind mijloacele de plată necesare. Acest circuit corespunde – în principal – decontărilor în cadrul balanţei curente de mărfuri şi servicii; b) al doilea circuit constă în aceea că banii sunt utilizaţi în scopul autovalorificării, servind fluxul internaţional de capital; c) un al treilea circuit al fluxului mone-tar internaţional este acela ce rezultă din necesitatea echilibrării balanţelor de plăţi, antrenând în cadrul fluxului monetar internaţional o parte din rezervele monetare. Această diversitate de circuite reiese atât din particularităţile relaţiilor economice internaţionale, cât şi din specificitatea diferitelor funcţii ale banilor în relaţiile internaţionale. Fluxul monetar internaţional, în diferitele sale circuite, deşi are un caracter secundar în raport cu producţia şi comerţul, exercită o influ-enţă activă asupra proceselor economice, putând să stimuleze sau să frâneze evoluţia tuturor fluxurilor economice internaţionale, în raport cu principiile, natura şi mecanismele sistemului monetar internaţional.

Principala cerinţă ce se ridică în faţa unui sistem monetar internaţio-nal constă în necesitatea de a asigura transferul sigur, rapid şi eficient al capacităţii de cumpărare de la o monedă naţională la alta şi de la un agent economic la altul. Orice act de vânzare-cumpărare presupune (atât pe plan intern, cât şi pe plan extern) ca producătorul să intre, în final, în posesia contravalorii produselor sale sub formă de bani naţionali ai ţării sale pe care să-i poată folosi la procurarea de mijloace de producţie, la plata salariilor, a impozitelor şi care trebuie să aibă, de regulă, o circulaţie legală şi obligatorie în ţara producătorului. Pe plan naţional, treptat şi mai de mult, aurul a pierdut o serie de poziţii în relaţiile monetare: a încetat practic să mai îndeplinească funcţia de mijloc de circulaţie, de etalon al preţurilor, de mijloc obligatoriu de acoperire a întregii circulaţii băneşti, şi nu mai poate fi solicitat de particulari în schimbul banilor de hârtie pe care eventual aceştia îi posedă. Banii de hârtie au preluat o serie de funcţii ale aurului. Emiterea banilor de hârtie este în prezent atributul statului, care foloseşte multiple pârghii pentru a asigura circulaţia obligatorie a banilor de hârtie în plăţile interne, urmărind scopuri economice, politice şi sociale ce decurg din natura politicii economice.

Sistemul monetar internaţional constituie o unitate a trei componente de bază: 1) mecanismele valutar-financiare internaţionale; 2) instituţiile financiar-bancare şi 3) normele de drept sau uzanţele internaţionale în domeniul plăţilor internaţionale. De-a lungul istoriei, ca mecanisme valutar-financiare internaţionale au acţionat punctele aur. Cu timpul, apar diverse uzanţe internaţionale (care, prin adoptarea formală a unora dintre ele, devin norme de drept valutar), precum şi diverse instituţii financiar-monetare internaţionale cu caracter guver-namental şi neguvernamental.

Sinoptic, sistemul monetar internaţional, poate fi reprezentat ca în schema nr. 10.2.

Schema nr. 10.2Componentele sistemului monetar-financiar internaţional

Sistemul monetar-financiar internaţional

1) Mecanisme monetar-financiare2) Instituţii financiar-bancare3)Norme de drept şi uzanţe internaţionale

După cum se poate observa din schema nr. 10.2, sistemul monetar-financiar internaţional reprezintă un sistem complex, care are mai multe subsisteme, la rândul lor foarte complexe: mecanismele valutar-financiare, instituţiile valutar-financiare şi cadrul juridic, toate aflate în strânsă dependenţă reciprocă. În acelaşi timp, sistemul monetar internaţional trebuie să se afle într-o interconexiune adecvată cu politicile valutar-financiare ale statelor, politici care şi ele au la bază anumite mecanisme, norme şi reguli juridice naţionale ce vizează relaţiile externe ale statelor respective. Astfel, politica băncilor centrale, care influenţează mişcările internaţionale de capital, ca şi politica balanţei de plăţi sau a cursului valutar de schimb al valutelor într-o perioadă sau alta pot

135

condiţiona ritmul, direcţiile sau fluenţa fluxurilor monetar-financiare internaţionale. Aceste legături reflectă interdependenţele existente în lumea contemporană, iar domeniul valutar-financiar este cel mai sensibil barometru al acestor interde-pendenţe.

Sistemul monetar internaţional, fiind un sistem complex, constituie – la rândul său – un subsistem al ordinii economice mondiale, adică el reprezintă ordinea monetar-financiară în domeniul relaţiilor internaţionale. Aşa cum ordinea economică mondială are un caracter dinamic, evolutiv, tot aşa şi ordinea monetară are un caracter dinamic, evolutiv, fiind subordonată obiectivelor şi principiilor generale care guvernează ordinea economică mondială în ansamblul ei. După cum se ştie, ordinea economică mondială are un caracter multidimensional, dimensiunea monetar-financiară ocupând un loc deosebit. La rândul său, şi sistemul (ordinea) monetar-financiar internaţional are un ca-racter multidimensional.

În continuare vom analiza componentele de bază ale sistemului monetar internaţional. Tratarea lor separată este dictată de necesităţi didactice, dar trebuie să reţinem că orice componentă nu acţionează, în rea-litatea concretă, separat, izolat sau autonom, ci într-o corelaţie reciprocă şi concomitentă, dar – din nefericire – nu întotdeauna convergentă.

2. Principii şi mecanisme ale sistemului monetar internaţional

Sistemul monetar creat în 1944 la Bretton Woods (SUA) a avut ca obiectiv principal o creştere a comerţului internaţional prin lărgirea cooperării monetare dintre statele lumii, ceea ce avea să contribuie în final la dezvoltarea economiei ţărilor, precum şi a economiei mondiale în ansamblul său. Dar, pentru a atinge acest scop, mecanismele sale de funcţionare trebuia să se bazeze pe anumite principii. Dintre acestea, cele mai importante vizau: adoptarea unui etalon monetar cert; o sta-bilitate a parităţii şi a cursurilor de schimb ale monedelor naţionale; convertibilitatea internaţională a monedelor; crearea rezervelor mo-netare oficiale; asigurarea unei lichidităţi internaţionale şi echilibrarea balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.

1) Definirea şi alegerea etalonului monetar internaţional, adică a monedei de referinţă, au constituit principiul de bază al sistemului. Ca etalon monetar a fost ales etalonul aur-devize. Dolarul american convertibil în aur deţinea funcţia de etalon şi, în acelaşi timp, rolul de monedă de rezervă şi de plată pe plan internaţional.

În afara acestuia a mai circulat, având tot rolul de etalon, şi aurul, însă doar pe o perioadă de 27 de ani, rolul acestuia diminuându-se treptat şi încetând definitiv în anul 1971, o dată cu sistarea convertibi-lităţii internaţionale a dolarului american în aur.

O dată cu acceptarea, ca etalon, a dolarului american s-a pus, în primul rând, problema definirii lui, dar şi a mecanismelor ce aveau să menţină pe termen lung puterea sa de cumpărare. În ceea ce priveşte definirea dolarului american ca etalon, se aveau în vedere mecanis-mele monetare bazate pe etalonul aur, care erau în vigoare la acea vreme. Astfel, dolarul a fost definit printr-o valoare paritară de 0,888671 gr. aur fin, graţie rezervei de 24 mld. dolari pe care o deţinea la acea dată Sistemul Federal de Rezerve al SUA. Preţul fix oficial al aurului avea să se definească prin raportul valoric de 35 dolari/uncia (1 uncie = 31,105 gr.).

Aşa a luat naştere primul sistem, denumit şi sistemul etalon aur-devize sau, mai bine spus, etalon aur-dolar SUA. Posesorul nerezident al dolarilor avea, aşadar, posibilitatea să aleagă între cele două forme ale etalonului. Dacă se observa o scădere a puterii de cumpărare a do-larului, posesorul de dolari – băncile centrale ale statelor membre ale FMI – putea solicita o cantitate de aur corespunzătoare valorii paritare a dolarului în limitele sumei de dolari de care dispunea.

2) Condiţia de bază pentru realizarea cooperării monetare şi a dezvoltării comerţului internaţional, dar şi unul dintre principiile fun-damentale de funcţionare a sistemului a fost menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb. Punerea în aplicare a acestui principiu presupu-nea şi practicarea cursurilor fixe. Astfel, fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi definească valoarea paritară a monedei naţionale în aur sau în dolari. Însă, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale pu-teau oscila faţă de paritatea oficială cu o marjă de 1%, evoluţie strict supravegheată de către ţările emitente ale monedelor naţionale respective. Menţinerea cursului de piaţă între aceste limite (după 136

1971 fiind stabilit între 2,25%) se realiza prin operaţiuni repetate de vânzare-cumpărare de monedă. În caz că nu se obţinea efectul scontat, atunci se punea în aplicare modificarea valorii paritare prin operaţiunea de devalorizare oficială, unitatea monetară definindu-se printr-o cantitate mai mică de aur. Când puterea de cumpărare creştea foarte mult, se recurgea la operaţiunea inversă, de revalorizare oficială, adăugându-se o cantitate suplimentară de aur la cantitatea de aur deja existentă.

3) Un alt treilea principiu de funcţionare a sistemului avea să fie, având în vedere importanţa sa, convertibilitatea monetară, care era privită sub două forme: o convertibilitate a dolarului SUA, în calitatea sa de eta-lon, de monedă de rezervă şi de plată, şi o convertibilitate a monedelor naţionale ale ţărilor membre ale FMI în raport cu moneda etalon.

Având în vedere că statul american era singurul care îşi putea permite la acea vreme o acoperire în aur a monedei sale, aceasta constituia singura monedă convertibilă în aur, astfel încât autorităţile mo-netare americane asigurau oricând, la cererea băncilor centrale ale ţă-rilor membre ale FMI, o conversie în aur a deţinerilor lor de dolari SUA la preţul stabilit de 35 USD/uncia de aur fin.

Conform articolului VIII al Statutului FMI, convertibilitatea monedelor naţionale era privită în două ipostaze distincte88. Una din-tre acestea definea convertibilitatea monedelor ca pe o desfiinţare a restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor in-ternaţionale. Cea de-a doua definea convertibilitatea monedelor ca pe o obligaţie a băncii centrale de a cumpăra, la cererea unei bănci străi-ne, propria sa monedă deţinută la acea bancă, suma respectivă putând proveni numai din tranzacţii curente ale băncii străine respective sau putând să folosească numai la stingerea unor datorii curente. Conform acestei reglementări, operaţiunile de convertire puteau fi efectuate numai între autorităţile monetare ale statelor. Dar, în afara acesteia, mai exista şi o convertibilitate reciprocă (oficială şi de piaţă), generată de nevoile comerciale sau financiare ale agenţilor economici, convertibilitate care se desfăşura fără intervenţia directă a băncii centrale în-tre persoanele fizice şi juridice. Etalonul era convertibil în aur numai la cererea băncii centrale.

4) Un alt principiu ce trebuia respectat se referea la crearea unor rezerve monetare oficiale ale ţărilor membre ale FMI. Aceste rezerve erau necesare acestora fie pentru convertibilitatea sumelor solicitate de băncile centrale ale altor state membre, fie pentru menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb prin intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare. În cadrul rezervelor monetare oficiale, care erau aurul şi valutele convertibile străine, s-a inclus şi valuta-dolar provenită din economia ţării respective prin intermediul operaţiunilor comerciale şi financiare. Astfel, moneda altei ţări (aici SUA) a devenit garanţie pentru emisiunea de monedă naţională.

5) Ultimul dintre principiile cele mai însemnate ale funcţionării sistemului monetar l-a constituit menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Astfel, ţările membre ale FMI erau obligate să supravegheze menţinerea unei balanţe de plăţi echilibrate, iar în cazul că se produceau deficite sau excedente exagerate, exista posibilitatea introducerii tehnicii devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale, bineînţeles cu acordul strict al FMI. Singura excepţie de la acest principiu o făceau Statele Unite ale Americii, pentru că ele îşi puteau acoperi deficitul balanţei de plăţi printr-o emisiune de monedă proprie (având în vedere statutul monedei lor naţionale la acea vreme).

3. Orientări teoretice şi practice pentru reforma sistemului monetar

Sistemul monetar creat la Bretton Woods a funcţionat satisfăcător până la sfârşitul anilor ’60, când a intrat într-o profundă criză structurală. Principiile fundamentale proclamate la Bretton Woods – stabilitatea valutară, echilibrul valutar, asigurarea lichidităţilor necesare – nu s-au realizat decât în mică măsură. Lipsa stabilităţii valutare a fost confirmată de frecventele devalorizări şi revalorizări, inclusiv ale monedei etalon. Echilibrul plăţilor externe a rămas, de asemenea, un principiu formal, iar lichiditatea valutară a fost continuu nesatisfăcătoare.

88 Albu Cornelius, Fondul Monetar Internaţional – documentar, Editura Politică, Bucureşti, 1973.137

O analiză obiectivă a sistemului monetar înfiinţat în 1944 ne obligă să observăm o serie de cauze ale crizei, unele primare, altele derivate.

Cauza majoră care a dus la declanşarea crizei sistemului a fost emisiunea masivă de dolari SUA pe piaţa americană, emisiune care, în timp, a condus la scăderea rezervelor oficiale de aur cu care era garantată mo-neda etalon de la 24,6 mld. dolari SUA, în 1944, la doar 10,6 mld. dolari SUA, în 1970. Astfel, scăderea rezervelor de aur ale SUA, existenţa unor sume semnificative în dolari SUA aflate în circuitul internaţional, cât şi o anumită rezervă a Sistemului Rezervelor Federale Americane de a converti dolarii SUA în aur i-au făcut pe posesorii de dolari SUA să aleagă convertirea acestora într-o altă monedă mai stabilă.

O altă cauză a dereglării sistemului, provenită din prima, a fost îm-părţirea pieţei aurului într-o piaţă oficială, pe care preţul era de 35 USD/uncia aur fin şi pe care operau doar băncile centrale, şi o piaţă liberă, unde preţul era stabilit pe baza cererii şi ofertei generate de vânzătorii şi cumpărătorii de aur particulari. Aceasta a condus la neconvertibilitatea dolarilor SUA în aur (suspendarea oficială a convertibilităţii dolarilor în aur s-a produs în august 1971), deci la desfiinţarea primului principiu al sistemului monetar, şi anume a principiului etalonului aur-devize.

O a treia cauză, care a rezultat din cea precedentă, a constat în devalorizarea oficială a dolarului pentru a stopa trecerea, peste graniţele SUA, a ceea ce mai rămăsese din rezerva federală de aur a SUA. Astfel, în anul 1971, preţul oficial al unciei de aur fin este stabilit la 38 USD, pentru ca numai în doi ani el să ajungă la cea de a doua devalorizare, înregistrând 42,22USD/uncia aur fin. Această situaţie făcea aproape imposibilă păstrarea cursurilor de schimb în limitele conve-nite. În acest fel s-a ajuns la renunţarea la cursurile stabile şi trecerea la cele flotante. Practic, în decursul anului 1974 se va elimina şi cel de-al doilea principiu al sistemului, şi anume principiul stabilităţii cursurilor de schimb.

O altă cauză a crizei sistemului instituit la Bretton Woods a constat în faptul că monedele au avut o convertibilitate cu caracter limi-tat, şi nu una deplină, aşa cum se ceruse iniţial, ţările menţinându-şi în continuare unele restricţii privind plăţile externe. Convertibilitatea era una de piaţă, cu o evoluţie imprevizibilă, autorităţile monetare nefiind obligate de către nimeni să preschimbe o monedă cu alta la un curs fix ori stabil. Aşadar, se observă cu uşurinţă că nici cel de-al treilea prin-cipiu instituit în 1944, cel al funcţionării convertibilităţii, nu a fost respectat în totalitate.

Cea de-a cincea cauză a constat într-un exces inflaţionist de rezerve monetare în cadrul rezervelor anumitor ţări şi într-o împărţire la nivel mondial defectoasă a acestora, marea parte a statelor lumii ducând o lipsă de lichidităţi. Aşadar, după cele două devalorizări în lanţ ale dolarului SUA, autorităţile monetare ale mai multor ţări au stabilit structura rezervelor lor şi în alte devize care existau atunci, precum: DEM (marca germană), JAY (yenul japonez), FRF (francul francez), GBP (lira sterlină) etc. În acest fel, nici principiul realizării unui volum adecvat de rezerve monetare nu a fost posibil de realizat.

Ultima dintre cauzele prăbuşirii sistemului a fost deficitul cronic al balanţei de plăţi a SUA. Această stare de fapt, asociată cu excedentele balanţelor de plăţi ale altor state, a condus la puternice con-flicte comerciale, financiare şi monetare între statele membre ale FMI. Dacă la toate acestea se mai adaugă şi criza energetică şi a materiilor prime din acea perioadă, atunci ne dăm seama de ce s-a ajuns la o imposibilitate a supravegherii echilibrului balanţelor de plăţi. O dată cu prăbuşirea acestui ultim dintre principii, cel al funcţionării echilibrate a sistemului, a luat sfârşit şi Sistemul Monetar Internaţional înfiinţat la Bretton Woods în 1944.

Toate aceste crize valutar-financiare ale sistemului, generate de cauzele enumerate anterior, au avut efecte profund negative asupra economiilor naţionale şi, implicit, a economiei mondiale în ansamblul său.

Reforma sistemului prăbuşit a început prin introducerea unor elemente noi în cadrul sistemului şi prin continuarea cooperării monetare, adaptată însă la condiţiile existente pe plan mondial. Toate mecanismele monetare stabilite la Bretton Woods, în 1944, aveau acum să fie îmbrăcate într-o formă nouă, iar reglementările aduse au fost inserate în noul statut, modificat, al FMI. Printre elementele noi introduse se numără şi înfiinţarea şi punerea în circulaţie a monedei in-138

ternaţionale DST(SDR – Special Drawing Rights), ceea ce a condus fundamental la schimbarea conţinutului etalonului monetar şi a mecanismelor de funcţionare a cursului de schimb şi convertibilităţii89.

Prima dintre modificările esenţiale a fost înfiinţarea etalonului puterii de cumpărare în locul celui aur-devize. Aceasta a devenit po-sibilă prin internaţionalizarea puterii de cumpărare naţională în cadrul mecanismului cursurilor de schimb. În noul sistem, compararea puterilor de cumpărare este un proces mult mai anevoios şi mai amplu de-cât în sistemul etalonului aur-dolar. Ea se realizează prin urmărirea statistică a preţurilor din statele care se compară în cadrul mecanismului cursurilor de schimb, pentru grupe de mărfuri şi servicii similare. Din această comparaţie reiese un curs oficial folosit în relaţiile unei economii cu piaţa internaţională. Acest etalon îşi poate îndeplini func-ţiile monetare numai dacă oscilaţiile cursului de piaţă faţă de cursul oficial se menţin în anumite limite, considerate a fi rezonabile.

Dată fiind această situaţie de fapt, şi mecanismul de coordonare a cursului de piaţă a suferit schimbări structurale. Astfel, încă din 1973, s-a trecut de la cursurile fixe la cele flotante, cursul de piaţă oscilând în raport direct cu poziţia monedei unei ţări în cadrul economiei internaţionale. Acest etalon reflectă mai bine capacitatea reală a unei economii naţionale, dar nu mai este stabil în timp - ca în vechiul sistem. Prima măsură luată de Comunitatea Economică Europeană pentru atenuarea acestei tehnici de flotare a cursurilor a fost punerea în funcţiune, în 1979, a unui sistem monetar bazat pe cursuri relativ stabile în cadrul relaţiilor dintre statele membre ale comunităţii, dar flotante în raport cu ţările membre. O altă măsură pentru atenuarea instabilităţii etalonului provenit dintr-o economie naţională s-a considerat a fi înfiinţarea şi circulaţia, prin intermediul FMI, a monedei internaţionale DST(SDR – Special Drawing Rights – Drepturile Speciale de Tragere).

Convertibilitatea şi-a păstrat şi în noul sistem aceleaşi caracte-ristici stabilite în 1944 de FMI. Însă, datorită instabilităţii cursurilor de schimb, convertibilitatea a devenit una de piaţă. Tot în contextul con-vertibilităţii, FMI a hotărât să majoreze numărul monedelor naţionale utilizate în cadrul operaţiunilor sale, cu condiţia ca balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale statelor emitente să fie destul de bune, şi a creat o grupă de monede liber-utilizabile.

Sistemul monetar-financiar internaţional funcţionează pe baza unor mecanisme, care, la începutul relaţiilor economice internaţionale, acţionau destul de simplu. Astfel, în a doua jumătate a secolului XIX, sistemul monetar se baza în principal pe aur şi mecanismele punctelor aur, care declanşau fluxul monetar şi echilibrul balanţelor de plăţi. Astfel, dacă cursurile de schimb dintre două valute nu se abăteau de la paritatea metalică mai mult de 0,8 sau ±0,9% (cât echivalentul costurilor transporturilor şi asigurărilor internaţionale ale aurului), exportatorul nu pretindea aur şi se mulţumea cu moneda naţională a cumpărătorului, pe care o convertea în propria valută, prin intermediul sistemului bancar internaţional. În prezent, sistemul monetar interna-ţional se bazează pe diverse mecanisme, unele complicate, deosebit de sensibile şi aflate într-o strânsă conexiune reciprocă, dar şi în strânsă legătură cu conjunctura economică mondială, cu politicile economice ale statelor etc. Care sunt aceste mecanisme valutar-financiare?

a) Unul dintre mecanismele de bază, cel mai vechi din punct de vedere istoric, care cândva se confunda cu însuşi sistemul, este eta-lonul monetar internaţional. Acesta reprezintă unitatea de măsură la care se raportează valorile mărfurilor, serviciilor şi valutelor ce fac obiectul schimburilor economice externe. De-a lungul istoriei, socie-tatea a cunoscut diferite etaloane monetare internaţionale. Astfel, până la primul război mondial, a funcţionat etalonul aur (Gold Stan-dard), iar după al doilea război mondial, etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard), care, la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, a degenerat în etalonul deviză (Exchange Standard) bazat pe dolar, cu toate consecinţele ce rezultă dintre caracterul naţional al etalonului (dolarul) şi caracterul internaţional al schimburilor şi func-ţiilor unui etalon.

În prezent, lumea este în căutarea unui nou etalon monetar internaţional, sistemul monetar internaţional fiind într-o etapă de tranziţie, pe care unii autori o numesc etapă fără un etalon, sau etapă de trecere la un etalon multivalutar, etalonul bazat pe un coş de valute, de genul drepturilor

89 Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997.139

speciale de tragere (DST). DST sunt instrumente de rezervă şi unităţi de evidenţă emise şi gestionate de Fondul Monetar Internaţional. Drepturile speciale de tragere reprezintă o unitate monetară de cont; la începutul emisiunii lor (1970-1972), un DST era egal cu un dolar sau 0,888 grame aur. Începând din 1974, conţinutul unui DST nu mai este determinat prin greutatea în aur, ci prin puterea de cumpărare a 16 valute naţionale, apoi a 5 valute naţionale ale unor state membre ale FMI care intră în „coş” cu o anumită pondere, în raport cu forţa economică a ţării respective pe piaţa financiară şi co-mercială mondială USD (dolarul SUA), DEM (marca germană), FRF (francul francez), JEY (yenul japonez) şi GBP (lira sterlină)).

După apariţia monedei unice a UE (euro), coşul unui DST este format din următoarele monede: dolar SUA, euro, lira sterlină şi yen japonez. Totuşi, DST nu s-a impus ca etalon, căci el fusese emis în scopul completării mecanismelor FMI de sporire a capacităţii de creditare. Astfel, doar 4 state menţin în prezent etalonul DST, acestea fiind ţări în curs de dezvoltare, cu valută neconvertibilă

Fiecare stat îşi stabileşte cursul valutar de schimb în raport de cerere şi ofertă, în raport de altă valută sau indicatori economici; această stabilire se face împreună cu FMI şi poartă denumirea de „aranjamente de schimb valutar”.

Totuşi, principalele valute convertibile din lume nu au, la rândul lor, nici un etalon; cursurile lor de schimb cu alte valute flotează pe piaţa mondială în raport cu cererea şi oferta la valuta respectivă. Dacă avem în vedere că valutele care nu au nici un etalon şi care flotează liber pe piaţă deţin peste 86% din comerţul internaţional şi peste 95% din tranzacţiile financiare internaţionale, putem afirma că în actuala etapă nu există un etalon monetar internaţional.

b) Raportându-se la etalon, monedele naţionale îşi definesc pa-ritatea. Aceasta poate fi exprimată în aur, ca în perioada etalonului aur90, şi în acest caz reprezintă paritatea metalică. În cazul în care rolul de etalon monetar internaţional îl are o valută naţională (de exemplu, lira sterlină în secolul trecut sau dolarul în zilele noastre) sau un coş de valute (de exemplu, DST), atunci paritatea unei monede internaţionale ia forma de paritate valutară. Indiferent dacă este vorba de paritate metalică sau de paritate valutară, paritatea în viaţa economică reală are un caracter ideal.

Puterea de cumpărare a unei monede variază în strânsă depen-denţă de mulţi factori, ceea ce determină oscilaţiile acesteia în raport atât cu etalonul monetar, cât şi cu alte monede naţionale.

c) Raportul valoric dintre monede a căror valoare nu mai cores-punde parităţii – aceasta fiind regula – se numeşte curs valutar. În ca-drul sistemului monetar de la Bretton Woods, parităţile – stabilite de-seori pe baza parităţilor metalice sau ale dolarului – se mai numeau şi cursul valutar central.

Cursul valutar central – ca şi paritatea valutară – are un caracter teoretic, întrucât, în realitate, raportul practic, de zi cu zi, în care se schimbă o valută convertibilă cu alta –cursul de schimb – variază în jurul cursului central. Abaterea cursului de schimb într-o parte sau alta a cursului valutar central poate fi reglementată prin acorduri internaţionale sau intervenţii unilaterale ale băncii centrale (abatere care se realizează în anumite limite), sau cursul poate fluctua liber. De aici rezultă tipurile cursurilor de schimb (fixe, stabile şi flotante) care se adoptă într-un sistem monetar internaţional (mondial, regional sau subregional). Regulile, normele şi acţiunile care guvernează – conşti-ent sau spontan – cursurile de schimb constituie mecanismul cursuri-lor de schimb. Alegerea tipurilor şi mecanismelor cursurilor de schimb constituie în prezent, de asemenea, o problemă controversată.

Modul şi limitele în care diverse fenomene influenţează cursul de schimb depind de natura şi principiile adoptate în cadrul sistemului monetar internaţional. Modificarea cursului de schimb al unei valute faţă de alta ca urmare a unor mişcări spontane (inflaţie, deflaţie etc.) poate lua forma de depreciere (reducerea cursului de schimb) sau de repreciere (sporirea cursului de schimb) a unei valute în raport cu alta.

d) Orice sistem monetar internaţional se bazează pe utilizarea de către agenţii economici a unor mijloace de plată internaţională. În tre-cut, principalul (dacă nu chiar singurul) mijloc de plată

90 Costin C. Kiriţescu, Înapoi la aur, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedi-că, Bucureşti, 1969.140

internaţională a fost aurul. Dar aurul nici în trecut – cu atât mai mult în prezent – nu intervine efectiv în toate tranzacţiile ca mijloc de plată. Intensificarea schimburilor economice externe a condus la apariţia sistemului de credit şi bancar internaţional, care se interpune între importatorii şi exportato-rii internaţionali, folosind ca mijloace de plată reciprocă valutele naţio-nale convertibile, de regulă valutele statelor care au o pondere impor-tantă în circuitul economic mondial sau dispun de o anumită încredere şi stabilitate etc. Dar şi valutele naţionale, în calitate de mijloace de plată, rareori se folosesc în decontările comerciale în mod efectiv, căci sistemul credito-bancar operează cu disponibilităţile de valută în cont ale partenerilor lor pentru decontările internaţionale. În prezent, valutele au devenit principalul mijloc de plată inclus în contractele de vânzare internaţională, în tranzacţiile financiare etc., aurul fiind folosit ca mijloc de plată, de regulă, după ce a fost vândut pe piaţa mondială a aurului şi transformat într-o valută oarecare, dorită de vânzătorul de aur. Aceasta nu înseamnă că aurul nu are funcţia de mijloc de plată, dar el o îndepli-neşte indirect. Preţul aurului fluctuează pe piaţa aurului ca preţul oricărei mărfi. În sistemul de la Bretton Woods, preţul oficial al unei uncii de aur (31,1 gr.) era de 35 dolari americani. În prezent, preţul liber al au-rului este de peste 280 dolari SUA uncia de aur fin.

e) Pentru a face faţă plăţilor internaţionale, sistemul monetar in-ternaţional şi statele participante la el trebuie să dispună de o anumită lichiditate internaţională; prin aceasta se înţelege capacitatea ţărilor de a efectua decontările internaţionale în momentul scadenţei de plată. În sistemul de la Bretton Woods, lichidităţile externe ale unui stat membru erau formate din: 1) aur, 2) valute străine (dolarii SUA şi lirele sterline, numite şi valute cheie sau valute de rezervă), 3) poziţia de rezervă asupra FMI sau creditele certe de la FMI, iar din 1970 şi din 4) Drepturile Speciale de Tragere (DST), care – aşa cum am arătat – sunt unităţi monetare de cont (de evidenţă), iar posesia lor dă dreptul – în anumite limite – la împrumutul altor valute prin intermediul FMI.

Nivelul şi structura lichidităţilor internaţionale ocupă, de aseme-nea, un loc deosebit în disputele privind restructurarea sistemului mo-netar internaţional. Toate statele acceptă teza că sistemul monetar internaţional trebuie să dispună de un grad optim de lichidităţi, dar mă-surarea acestui „optim”, ca şi structura rezervelor valutare, sursele de creare a lor pentru state etc. sunt probleme deosebit de controversate.

f) În tranzacţiile internaţionale, mijloacele de plată enunţate mai sus sunt în majoritatea cazurilor folosite ca element de referinţă. În comerţul internaţional, ca şi în tranzacţiile financiare internaţionale, de mult a apărut şi s-a dezvoltat creditul. În comerţul internaţional, prin operaţiuni de credit, importatorul amână plata până la o dată numită scadenţă, convenită între părţi, plătind valoarea mărfurilor sau serviciilor cu înscrisuri care au căpătat o largă utilizare în schimburile in-ternaţionale sub denumirea de titluri de credit (cambia, biletul la ordin şi cecul). Aceste titluri de credit, emise sau acceptate de creditor, devin autonome (de tranzacţia pentru care s-au elaborat,) putând fi negociate (vândute şi cumpărate) până la scadenţă pe piaţa monetară la un preţ numit scont sau factoring.

În afară de aceste înscrisuri, care derivă nemijlocit din derularea comerţului (denumite şi efecte de comerţ), pot apărea şi alte titluri de valoare, cum sunt: bonurile de tezaur, acţiunile, obligaţiunile etc., care pot fi folosite ca instrumente de plată. Toate aceste înscrisuri (cambia, biletul de ordin, cecul, bonurile de tezaur, acţiunile, obligaţiunile etc.), exprimate într-o valută, reprezintă valori mobiliare şi constituie instrumente de plată şi de credit. Aceste instrumente sunt de plată, pen-tru că înlocuiesc temporar mijlocul de plată convenit în contract, dar sunt şi de credit, pentru că amână efectiv plata până la o anumită sca-denţă contra unui cost care poate purta diferite denumiri (dobândă, dividende, cupoane etc.). Modul de utilizare a instrumentelor de plată şi de credit este reglementat prin convenţii sau uzanţe internaţionale, iar băncile au un rol determinant în a asigura valabilitatea, garantarea şi eficienţa utilizării acestor instrumente. Instrumentele de plată şi cre-dit constituie forme de mobilizare de fonduri financiare pentru dezvoltarea comerţului internaţional.

g) Sistemul monetar-financiar internaţional presupune transferul sigur între parteneri al creanţelor şi obligaţiilor ce rezultă din schimbu-rile economice internaţionale şi include – printre mecanismele sale – un sistem de modalităţi de plată. În comerţul intern cu amănuntul (în ma-gazine, de exemplu), sunt prezenţi concomitent, în timp şi spaţiu, toţi factorii care participă la

141

tranzacţie: cumpărătorul, vânzătorul, marfa şi banii. În comerţul internaţional, aceste coincidenţe în timp şi spaţiu ale tuturor celor patru factori au loc foarte rar. După încheierea contractului de vânzare-cumpărare, producătorul fabrică marfă, marfa călătoreşte prin diferite mijloace de transport spre cumpărător, iar actele de expedi-ţie circulă prin sistemul bancar, ca şi mijloacele de plată. Pentru a asigu-ra certitudinea şi fluenţa tranzacţiilor comerciale, au apărut diferite mo-dalităţi de plată, ce reprezintă un ansamblu de norme, reguli şi instru-mente prin care se realizează decontarea între parteneri în schimburile economice internaţionale. Principalele modalităţi de plată sunt următoa-rele: creditul documentar (care include acreditivul documentar şi scri-soarea de credit); incasoul documentar; ordinul de plată.

h) Un rol important în eficienţa unui sistem monetar financiar in-ternaţional îl are convertibilitatea valutară. Aşa cum am arătat, în schimburile economice internaţionale se folosesc diferite mijloace şi instrumente de plată. Transferarea lor în valuta dorită de cumpărător depinde de convertibilitatea valutei respective sau de gradul liberei sale utilizări în plăţile internaţionale. Prin convertibilitatea valutară se poate asigura multilateralizarea schimburilor economice. Conceptul de con-vertibilitate a variat în raport cu evoluţia etalonului monetar şi a între-gului sistem monetar internaţional. Astfel, în condiţiile etalonului aur, prin convertibilitate se înţelegea preschimbarea unor bancnote în aur, la valoarea nominală, oricărui posesor al bancnotelor de către banca sau organul emitent. După al doilea război mondial, capacitatea de conver-tibilitate în aur, în condiţiile etalonului aur – devize, a deţinut-o doar dolarul american, până la 15 august 1971, şi aceasta doar pentru dolarii pe care îi posedau alte bănci centrale (sau autorităţi monetare) ale ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional. După 15 august 1971, cum am arătat, şi dolarul american a încetat de a mai fi convertibil în aur. Convertibilitatea valutelor în aur a fost înlocuită prin convertibilitatea reciprocă a valutelor. Deci, în prezent, prin convertibilitatea valutară se înţelege capacitatea de preschimbare a unei valute în altă valută, la rândul ei convertibilă, de regulă, în favoarea nerezidenţilor.

În lume există, în prezent, circa 140 de monede naţionale decla-rate formal convertibile din totalul de 184 de state membre ale FMI. Dar unele din cele circa 140 valute socotite convertibile au multiple limitări de convertibilitate, respectiv de transfer extern al valutei, la diferite ope-raţiuni, iar altele nu prezintă o stabilitate deosebită. Principalele valute convertibile folosite în decontările şi finanţarea comerţului internaţional sunt: dolarul american, lira sterlină, euro, francul elveţian, yenul japonez, iar recent valutele unor ţări mari exportatoare de petrol (rialul iranian şi altele).

i) Sistemul monetar internaţional se întemeiază – în realizarea obiectivelor sale – pe mecanismele pieţei valutare. Piaţa valutară func-ţionează în condiţiile convertibilităţii valutare şi este reglementată sau „supravegheată” astăzi, destul de puternic, de autorităţile monetare pe teritoriul cărora au loc tranzacţiile valutare, fie prin mijloace directe, fie prin mijloace indirecte. Piaţa valutară reprezintă un sistem de re-laţii între diverşi agenţi economici (firme, bănci, autorităţi monetare) prin care se realizează vânzarea-cumpărarea de devize atât în scopul stingerii creanţelor şi obligaţiilor apărute în procesul tranzacţiilor economice în valuta dorită sau convenită de parteneri, cât şi în scopul obţinerii unor câştiguri rezultate din evoluţia în timp şi spaţiu a cursu-rilor de schimb ale valutelor.

j) Spre deosebire de piaţa valutară, care înlesneşte transformarea unei valute într-o altă valută, în cadrul sistemului monetar-financiar internaţional acţionează mecanismele pieţei financiare, care au ca scop crearea condiţiilor favorabile în ceea ce priveşte accesul la sursele de finanţare în schimburile economice internaţionale. Piaţa financiară in-ternaţională oferă cadrul de obţinere sau plasare de fonduri disponibile la un moment dat, iar în raport cu obiectul, tehnicile şi natura operaţiu-nilor financiare, deosebim mai multe segmente ale pieţei financiare, şi anume: eurocreditele, euroobligaţiunile, investiţiile directe internaţio-nale realizate în diferite întreprinderi (productive, comerciale, bancare, de asigurare etc.), investiţiile de portofoliu etc. Un element de apreciere a dimensiunilor pieţei financiare îl reprezintă operaţiunile financiare formate din emisiunile de obligaţiuni cu o durată de peste trei ani şi îm-prumuturile bancare în eurovalute cu o durată de peste un an.

142

Cele trei segmente ale pieţei financiare – titlurile de valoare, creditele bancare şi investiţiile – cunosc o dinamică ridicată, superioa-ră dinamicii comerţului mondial. Pe segmente de piaţă, eurocreditele bancare sunt preponderente, cu tendinţă de creştere absolută, cât şi relativă. Din punctul de vedere al împrumutătorilor, datele arată că principalii participanţi ai pieţei financiare sunt ţările dezvoltate atât ca ofertanţi, cât şi ca împrumutători. Totuşi, în ultimii ani, apar mai active pe piaţa financiară internaţională unele ţări în curs de dezvoltare, precum şi organizaţiile internaţionale. În ceea ce priveşte valutele uti-lizate pe piaţa financiară, observăm că, în pofida scăderii locului dolarului SUA, acesta continuă să rămână principala valută a pieţei financiare. Este de remarcat însă preferinţa pentru euro în ultima perioadă de timp în ceea ce priveşte operaţiunile financiare.

Investiţiile internaţionale au o pondere importantă pe piaţa de capital, observându-se locul preponderent al investiţiilor americane şi vest-europene. În acelaşi timp, deprecierea dolarului a atras investiţii europene şi petroliere în economia americană, sporind valoarea aces-tor investiţii în ultimii ani.

Desigur, deosebirile făcute între piaţa valutară şi piaţa financia-ră, ca şi între diferitele segmente ale pieţei de capital au un caracter teoretic şi aproximativ, căci în practică, deseori, ele sunt greu de deli-mitat. Ceea ce pare a fi o posibilitate uşor de utilizat în clasificarea operaţiunilor pe cele două pieţe sunt tehnicile şi mecanismele pe care le utilizează. Astfel, în cazul pieţei valutare, mecanismul preponderent este cursul de schimb, iar în cel al pieţei financiare preponderent este costul finanţării (dobânda, profitul, dividendele etc.), deşi atât cursul de schimb, cât şi costul finanţării acţionează şi sunt urmărite pentru fructificarea pe ambele pieţe prin sistemul monetar internaţional. Aceleaşi observaţii se pot face şi la alte mecanisme.

k) În fine, cel mai sintetic, dar şi cel mai complicat mecanism într-un sistem monetar internaţional este mecanismul de echilibrare a schimburilor monetare dintre state. Instrumentul care reflectă starea de echilibru sau dezechilibru, ca şi natura şi sursele dezechilibrului valutar sunt balanţele de plăţi externe. Chiar dacă balanţa comercială este echilibrată – comerţul ocupând ponderea principală în circuitul economic mondial –, pot apărea dezechilibre valutare, întrucât o serie de mărfuri pot fi vândute sau cumpărate pe credit. În discuţiile privind restructurarea sistemului monetar internaţional postbelic, unele din problemele cele mai controversate, rămase şi până în prezent fără o soluţie consecventă, este problema mecanismului de echilibrare a ba-lanţelor de plăţi ale statelor. Aceasta se explică prin aceea că dezechi-librului activ al unei ţări îi corespunde, inevitabil, dezechilibrul pasiv într-o ţară parteneră. Măsurile posibil de luat de către fiecare stat pen-tru echilibrare sunt adoptate plecându-se nu numai de la situaţia internaţională, ci şi, în cele mai multe cazuri, de la situaţia internă a sta-telor respective, de aici putând apărea interese contradictorii.

Având în vedere că dolarul SUA a îndeplinit oficial (iar neoficial şi în prezent) funcţiile unei monede internaţionale, SUA au abuzat de această situaţie şi, timp de peste trei decenii, au avut deficite în balanţa lor de plăţi, „echilibrarea” făcându-se în moneda naţională americană. În această situaţie, sistemul monetar internaţional şi rezervele valutare ale statelor au fost „inundate” şi alimentate cu dolari SUA. Germania, Japonia şi alte state dezvoltate au avut excedente în balanţele de plăţi, acumulând dolari SUA în rezervele lor valutare. În acelaşi timp, ţările membre ale OPEC au excedente în balanţele de plăţi, iar restul ţărilor în curs de dezvoltare au balanţe de plăţi cronic deficitare.

4. Organisme internaţionale valutar – financiare. Fondul Monetar Internaţional şi mecanismele funcţionării lui. Grupul Băncii Europene

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este organizaţia care a su-pravieţuit până în prezent, chiar după criza valutară din 1971-1973; el a luat naştere pe fondul unor preocupări intense pe plan internaţional în ceea ce priveşte reorganizarea relaţiilor valutar-financiare în vede-rea reconstrucţiei economice şi a dezvoltării comerţului mondial. Această instituţie a fost înfiinţată urmărindu-se următoarele obiective majore: promovarea cooperării monetare internaţionale, facilitarea

143

expansiunii comerţului internaţional, înlăturarea restricţiilor de natură valutară din calea comerţului mondial şi a fluxurilor financiare internaţionale, acordarea către ţările membre de credite pe termen scurt şi mediu în vederea reducerii dezechilibrelor balanţelor lor de plăţi externe, promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizării monetare, a manevrării cursurilor în scop de concurenţă, pre-cum şi scurtarea duratei şi diminuarea dezechilibrului balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre.

Capitalul FMI este numit „fond”, întrucât el este format din contribuţiile statelor membre. Contribuţiile la fond se stabilesc după următoarele criterii: valoarea PIB, volumul comerţului exterior, volumul rezervelor valutare, poziţia monedei naţionale în relaţiile economice internaţionale. Fiecare stat are o contribuţie bănească numită cota de participare. Ţările puternice şi dezvoltate au o cotă mai mare, şi invers. Mărimea cotei este importantă, ea dând dreptul unui împrumut de la FMI de 3 ori mai mare decât cota de bază şi determinând numărul de voturi în organele de conducere. Cota de participaţie este formată din două părţi: a) cota de rezervă, constituită din subscrierea, de către statul membru, la fond a unei cote egale cu 25% din cota totală a ţării respective în aur sau valute liber utilizabile şi b) cota formată prin punerea la dispoziţia FMI a 75% din această cotă totală în monedă naţională. Evident, atunci când moneda naţională este convertibilă şi liber utilizabilă, FMI o foloseşte ca sursă de împrumut pentru celelalte state.

Funcţiile cele mai importante ale FMI constă în: a) creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economico-financiară şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici, cheltuielile statului) sau prin aplicarea unei aşa-numite „politici de austeritate”; b) acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în monedă naţională), astfel încât ei să fie sprijiniţi la nevoie pentru a-şi echilibra balanţa de plăţi; c) limitarea restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional, membrii FMI fiind astfel obligaţi să treacă la convertibilitatea monedelor naţionale pentru plăţile curente; d) supravegherea şi interzicerea încheierii de acorduri valutare discriminatorii între statele membre; e) menţinerea stabilităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi încheierea cu aceste ţări a unor aranjamente privind stabilirea cursurilor.

Activitatea FMI constă în supravegherea funcţionării sistemului monetar internaţional, în finanţarea deficitelor din balanţele de plăţi ale statelor membre, în cazul în care această situaţie există pe perioade mici de timp. Atunci când o ţară membră a FMI înregistrează un defi-cit în balanţa sa de plăţi externe, ea cumpără de la FMI monedele străine de care are nevoie pentru finanţarea acestuia, cedând în schimb echivalentul în moneda sa proprie. La expirarea termenului pentru care s-a făcut tranzacţia, ţara respectivă „răscumpără”, de la FMI, moneda sa, restituind monedele străine primite. Aceste operaţiuni poartă denumirea de „trageri asupra FMI” şi au caracteristicile creditelor internaţionale, percepându-se dobânzi şi comisioane, iar rambursarea se efectuează la termenele stabilite. Dobânda care se percepe de către Fond este între 1% şi 5% pe an, iar comisionul bancar perceput este de 0,50%, aplicându-se o singură dată la toată suma acordată. Termenul de răscumpărare a monedei naţionale, adică termenul de rambursare, se stabileşte în funcţie de posibilităţile ţării respective de a-şi echilibra balanţa de plăţi externe, dar el nu trebuie să depăşească 5 ani.

A. Drepturile Speciale de Tragere (DST)Cu ocazia sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor FMI, din septembrie 1969, a fost luată

hotărârea de creare a unor „drepturi speciale de tragere” asupra Fondului, în scopul măririi lichidităţii monetare internaţionale. Acestea sunt puse la dispoziţia ţărilor membre, prin alocare şi fără să fie rambursabile, proporţional cu cotele părţi deţinute de acestea la Fond. Pentru ţările respective, DST (Special Drawing Rights) au rolul unor devize şi se pot utiliza pentru achiziţionarea altor valute convertibile, pentru realizarea de plăţi, acordarea de credite etc., în principal prin intermediul băncilor centrale ale ţărilor interesate.

Atât sumele în DST alocate statelor, cât şi deţinerile de DST neutilizate, aflate în cont la FMI, sunt purtătoare de dobânzi, având acelaşi regim cu cel al depozitelor. Deci, pentru alocările de DST, statele plătesc dobânzi, dar şi pentru deţinerile de DST în contul FMI, încasează dobânzi.144

Lichiditatea internaţională este mărită periodic prin emisiunea de noi DST şi prin sporirea nivelului deţinerilor de DST de către fiecare ţară. Pentru a-şi forma resursele necesare acestei măriri, FMI recurge la capitalul vărsat de state şi la împrumuturi de pe piaţa internaţională, dar şi la fondurile proprii vărsate de diferite state dezvoltate (exemple: Acordul general de împrumut semnat de 11 state foarte dezvoltate şi Arabia Saudită; Acordul de credit cu unele bănci centrale din Europa, Japonia şi Arabia Saudită).

DST funcţionează ca o monedă de cont a FMI, constituită pe principiul coşului de valute. Această „monedă-coş”, cum mai este ea denumită, a avut iniţial o valoare egală cu valoarea dolarului ameri-can. În anul 1978, s-a căzut de acord ca valoarea sa să fie stabilită în funcţie de un coş valutar ce cuprindea 16 monede naţionale ale unor ţări ce deţineau o pondere mai mare de 1% din comerţul mondial. Ulterior, s-a hotărât că abundenţa unor monede naţionale fără vocaţie internaţională, în moneda-coş nu era utilă, luând astfel naştere un coş format din numai 5 monede naţionale. Până la apariţia euro, din coşul DST făceau parte: dolarul american (cu o pondere de 40%), marca germană (21%), yenul japonez (17%), francul francez (11%) şi lira sterlină (11%). Ulterior, a fost introdusă în coş moneda euro, cu o pondere cumulată a Franţei şi Germaniei de 32% (adică 21%+11%).

Datorită structurii monedelor naţionale care compun coşul (creşterea cursurilor pentru unele însemnând scăderea cursurilor pentru altele), DST s-a bucurat mereu de o valoare aproximativ stabilă. Deşi nu se poate conta pe o compensare deplină, totuşi „moneda-coş” este mult mai stabilă şi mai puţin afectată de variaţiile bruşte ale cursurilor decât orice altă monedă naţională ce compune coşul91.

DST, fiind o monedă-coş stabilă şi obţinând şi o relevanţă internaţională, şi-a câştigat şi alte funcţii92, cum ar fi acelea de: etalon monetar în 10 alte ţări, printre care Iran şi Libia; monedă de contract, prin ea exprimându-se valorile mărfurilor sau serviciilor din cadrul contractelor comerciale dintre firme; monedă de expresie a emisiunilor obligatare internaţionale; monedă de evidenţă.

Pentru obligaţiile de credit exprimate în DST se aplică o rată a dobânzii, denumită „specifică”; aceasta se calculează ca o medie pon-derată a dobânzilor practicate pe pieţele naţionale ale ţărilor din care provin monedele din coş.

B. Perspectivele activităţii Fondului Monetar InternaţionalSesiunea anuală a FMI din septembrie 1996 a adus pe scena preocupărilor Fondului un număr

de 11 principii de gestiune economică, reprezentând un nou cod de bună conduită economică, de natură să conducă spre o creştere economică durabilă. Aceste principii se referă la următoarele aspecte:

1) politicile monetare, fiscale şi structurale ale ţărilor membre ale Fondului trebuie să fie similare şi să aibă o strânsă legătură între ele;

2) evitarea dezechilibrelor majore ale balanţelor de plăţi pentru o stabilitate a cursurilor de schimb şi pentru una financiară;

3) crearea unui ambient economic adecvat, care să favorizeze dezvoltarea sectorului particular;

4) micşorarea ratei inflaţiei;5) continuarea politicii de liberalizare totală a comerţului mondial;6) încurajarea ţărilor în realizarea convertibilităţii monedelor lor naţionale şi asigurarea liberei

circulaţii a capitalurilor;7) realizarea echilibrelor balanţelor de plăţi pe termen mediu şi mic-şorarea datoriei publice

prin adoptarea unor politici bugetare adecvate;8) reducerea cheltuielilor neproductive la nivel de economie naţională şi investirea în

dezvoltarea resurselor umane;9) introducerea reformelor structurale, cu precădere pe pieţele forţei de muncă;

91 Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contempo-rane, Editura Institutului European, Iaşi, 1998.92 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă. Credit. Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.

145

10) gestionarea corectă şi riguroasă a sectorului public, punându-se accent pe respectarea legislaţiei în vigoare şi pe lupta împotriva corupţiei;

11) supravegherea mai atentă a sistemului bancar pentru a elimina riscurile şi a eradica falsificările de bani.

5. Fluxurile financiare şi investiţiile internaţionale

După modalitatea de plasare internaţională a fondurilor valutar-financiare, distingem următoarele circuite ale fluxului valutar-financiar:

a) Depozitele financiare de trezorerie reprezintă un plasament internaţional de fonduri, la o bancă sau instituţie bancară, în valută străină, temporar disponibile. Sursele acestor fonduri sunt foarte diferite şi pro-vin: din rezervele valutare (oficiale sau private) menţinute pe conturi curente sau pe termen foarte scurt; din fondurile de rulment ale băncilor sau corporaţiilor; din încasarea contravalorii unor exporturi de mărfuri şi servicii sau din alte venituri obţinute într-o altă ţară etc. Scopul depo-zitelor financiare de trezorerie constă – în principal – în menţinerea unui grad foarte înalt al lichidităţii fondurilor, fără însă a se subaprecia prin aceasta maximizarea veniturilor din depozitele financiare respective. În unele situaţii – şi acestea sunt foarte frecvente, antrenând uneori valori considerabile –, scopul principal al plasamentului este obţinerea de ve-nituri maxime ca urmare a unei previzibile evoluţii favorabile a dobân-zilor sau a cursului de schimb al valutei în care se face depozitul financiar, acestea căpătând denumirea de capitaluri speculative sau hot money. Deseori, însă, în condiţii de instabilitate valutară, economică sau politică, prin depozite financiare de trezorerie se urmăreşte pur şi simplu asigurarea integrităţii valorice a fondurilor.

În acelaşi timp, trebuie subliniată marea diversitate a tehnicilor de depozit, acestea variind de la clasicul depozit în conturi curente la depozite cu condiţii de depozitare şi retragere foarte variate, cum ar fi: depozite la termen (de o lună, trei luni, şase luni, nouă luni şi 12 luni, sau pe perioade „sparte”); depozite pe durată nedeterminată, dar cu un preaviz, în zile, convenit în vederea retragerii; depozite day to day – în diferitele sale variante (overnight, spot, tomorow next, weekend – de vineri până luni); depozite call, care reprezintă o creaţie a sistemului bancar în ţările unde depozitele la cont curent până la 30 de zile nu sunt remunerabile. Dezvoltarea pieţelor eurovalutare a creat condiţii favorabile diversificării formelor şi tehnicilor de depozite sau altor plasamente financiare internaţionale. Eurovaluta este o valută depozitată într-un cont la o bancă situată în afara ţării de emisiune.

b) Creditul internaţional este una din componentele importante ale fluxului valutar-financiar internaţional, în prezent existând o ade-vărată piaţă internaţională a creditului. Formele creditului internaţio-nal sunt variate şi ele pot fi grupate după diferite criterii. În cazul ana-lizei de faţă, modalitatea de acordare a creditului, scopul nemijlocit urmărit şi efectele pe care le antrenează ne permit să distingem două tipuri principale de credite internaţionale: credite financiare şi credite comerciale. În ambele forme are loc o mişcare internaţională de valori, însă, în primul caz, fondurile sunt acordate sub formă bănească, iar în al doilea caz, sub formă de mărfuri. De aici, deosebiri esenţiale în ce priveşte sursele de mobilizare a fondurilor, nivelul costurilor, schema de acordare şi de mobilizare. Cu toate acestea, nu în toate tranzacţiile de credit se pot face o distincţie clară şi o încadrare certă într-unul sau altul dintre tipurile de credite menţionate.

c) Investiţiile străine de portofoliu constă în plasamentele de fonduri în valori mobiliare, cu deosebire în obligaţiuni şi acţiuni emise de străini într-o anumită ţară sau în mai multe ţări, concomitent, şi cumpărate de rezidenţi (bănci, instituţii financiare, precum şi persoane fizice). Investiţiile de portofoliu – cel puţin în momentul efectuării lor – sunt pe termen lung, având ca obiectiv principal obţinerea unui venit fix sau variabil. Evident, această formă de investiţii, fiind efectuată pe termen lung, are un grad mai redus de lichiditate, dar majoritatea valorilor mobiliare aici în discuţie sunt negociabile la bursa de valori, putând fi vândute şi transformate în orice moment în fonduri lichide.

d) Investiţiile directe în străinătate reprezintă una din formele cele mai vechi ale fluxului valutar-financiar internaţional şi se caracte-rizează prin plasarea de resurse financiare, materiale, 146

tehnologice etc. în crearea, dezvoltarea sau achiziţionarea unei unităţi economice (de producţie, de comercializare, de asigurare sau bancare) prin care investitorul străin obţine o parte strategică din, sau în totalitate, capitalul social, dar care în orice caz trebuie să-i permită un anumit grad de control asupra activităţii unităţii economice respective. În acelaşi timp, însă, au apărut forme noi de investiţii directe prin care investitorul străin realizează controlul asupra activităţii societăţii în comun cu un partener local (privat sau public) ca urmare a aportului de resurse la activitatea comună. Acestea constituie societăţile mixte sau întreprinderile comune (joint ventures). Proporţia participării variază în raport cu interesele partenerilor în limitele legislaţiei naţionale a ţării pe te-ritoriul căreia funcţionează societatea mixtă.

e) O componentă importantă a fluxului valutar-financiar internaţional o constituie veniturile rezultate din plasamentele financiare externe. Acestea sunt venituri generate de mişcarea internaţională anterioară de fonduri financiare (sub forma celor enunţate mai sus). Aici nu este vorba de rambursarea sau repatrierea fondurilor financiare propriu-zise, investite sau acordate anterior unui partener străin, ci de veniturile pe care acestea le generează pe parcursul existenţei lor în străinătate până la rambursare sau repatriere. Aceste venituri iau forme diferite în raport cu caracterul plasamentelor sau investiţiilor internaţionale: dobânda (la credite), beneficiul (la investiţia directă), dividendele (la investiţia în acţiuni), dobânda (la obligaţiuni). Veniturile de mai sus intră în fluxul valutar-financiar internaţional atât prin sporirea creanţelor externe, ca urmare a reinvestirii lor locale sau într-o terţă ţară, cât şi prin repatrierea lor în ţara de origine.

f) Un element cu o anumită pondere în cazul unor ţări sau pe-rioade sunt transferurile valutar-financiare unilaterale, adică acele fluxuri financiare care nu generează ulterior rambursarea, repatrierea sau venituri în contrapartidă. În acest flux intră şi asistenţa financiară pentru dezvoltare în favoarea ţărilor subdezvoltate economic.

Din nefericire, nu se dispune cu exactitate de toate datele statis-tice privind tranzacţiile valutar-financiare internaţionale. Astfel, nu se publică toate creditele valutar-financiare de la bancă la bancă, credi-tele comerciale, o serie de depozite financiare pe termen scurt, o serie de investiţii directe etc. De aceea, încercarea de evaluare cantitativă a unui circuit sau altuia este o tentativă de evaluare relativă, care urmă-reşte mai mult dinamica şi ordinea decât mărimea diferitelor circuite valutar-financiare. Datele atestă că fluxul valutar-financiar internaţio-nal, deşi al doilea ca mărime după fluxul de mărfuri, are o dinamică mai ridicată decât cea cunoscută de comerţul internaţional.

6. Balanţa de plăţi externe

În anul 1977, FMI dă o definiţie a balanţei de plăţi externe ca fiind „un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade de un an”. Rezidenţii reprezintă agenţii naţionali sau străini, persoane fizice sau juridice, care trăiesc sau îşi desfăşoară activităţile în mod curent şi permanent pe teritoriul unei ţări, inclusiv filialele şi sucursalele societă-ţilor străine care acţionează în mod obişnuit în cadrul ţării respective. De aici sunt excluse activităţile ambasadelor şi consulatelor străine din acea ţară, precum şi activităţile instituţiilor internaţionale pe teritoriul acelei ţări. Invers, nerezidenţii sunt străinii şi conaţionalii, persoane fizice şi juridice, care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea în mod curent şi permanent în străinătate, inclusiv filialele şi sucursalele din străinătate ale firmelor naţionale. În acestea nu se includ activităţile întreprinse în străinătate de ambasadele şi consulatele naţionale.

Astfel spus, această definiţie a balanţei de plăţi externe ia în calcul două mari categorii de fluxuri, şi anume: fluxurile reale şi fluxurile financiare sau mişcările de capital. Din categoria fluxurilor reale fac parte schimburile de mărfuri şi servicii. Fluxurile de mărfuri se referă la valoarea importurilor şi exportului de mărfuri şi servicii.

Cea mai importantă poziţie într-o balanţă de plăţi externe sunt plăţile şi încasările curente, care formează balanţa plăţilor curente sau contul curent. Ponderea acestui cont în balanţa plăţilor şi încasărilor externe variază între 50% şi 95%, iar starea acestui cont – activă sau pasivă – influenţează în mod decisiv starea generală a balanţei de plăţi externe. Deşi în literatură şi vorbirea

147

curentă se utilizează noţiunea de plăţi externe, în realitate aceasta include, în acelaşi timp, şi încasările externe. De aceea, corect şi complet ar trebui să vorbim şi să scriem despre balanţa de plăţi şi încasări externe.

Contul curent include încasările şi plăţile generate de comerţul cu mărfuri, comerţul invizibil sau de servicii (transport, turism etc.), veniturile provenite din circulaţia internaţională a forţei de muncă (salarii), din investiţiile directe (profituri), din investiţiile de portofoliu (dividende, cupoane) şi din creditele externe (dobânzi). Pentru decontarea plăţilor şi încasărilor directe, FMI pretinde statelor membre să nu introducă obstacole în utilizarea internaţională a monedei naţionale, adică să practice o convertibilitate de cont curent.

Deoarece deţine a doua poziţie într-o balanţă de plăţi externe, contul de capital reflectă fluxul financiar extern al unei ţări şi are ca funcţie de bază echilibrarea balanţei de plăţi curente. Astfel, exce-dentul dintr-o balanţă de plăţi curente poate fi folosit pentru finanţarea investiţiilor externe, acordarea de credite şi împrumuturi externe, alocarea ori cumpărarea unei părţi din excedent de către bancă sau pentru sporirea rezervei valutare centralizate a statului. Dimpotrivă, în cazul în care contul curent este deficitar, acesta poate fi acoperit din contravaloarea de credite externe, atragerea de investiţii externe sau apelarea la rezervele valutare ale băncii centrale pentru achitarea datoriei externe curente.

Balanţa de plăţi externe se construieşte pe baza raportărilor statistice la sistemul bancar prin intermediul căruia se derulează decontările internaţionale. Dar există o mişcare internaţională a valutei, care nu se realizează prin bănci, cum ar fi: numerarul sau unele cecuri internaţionale utilizate în turismul internaţional; unele plăţi din transporturile internaţionale; unele tranzacţii ilicite, cum ar fi actele de comerţ cu arme, traficul internaţional cu stupefiante, neraportarea temporară a unor tranzacţii aflate cu documentele în curs de prelucrare comercială sau bancară etc. De aceea, balanţa de plăţi, deseori, nu poate fi în întregime echilibrată din sursele contului de capital. Întrucât, în final, balanţa de plăţi şi încasări externe nu poate fi decât echilibrată, se apelează la un cont statistic numit erori şi omisiuni, care se include la rubrica debit sau credit pentru echilibrarea finală şi sold zero, care reprezintă tocmai diferenţa neechilibrată dintre debit şi credit.

Conturile de echilibru ale balanţei de plăţi curente sunt – în esenţă – investiţii sub diverse forme, credite pe diferite perioade, precum şi mişcarea internaţională a rezervelor monetare ale băncii cen-trale. În legătură cu aceasta trebuie făcută deosebirea de esenţă eco-nomică dintre investiţii şi credite. Astfel, recurgerea la investiţii este cea mai favorabilă din contul de echilibru, deoarece investiţiile nu generează datorii externe pentru primitor şi nici nevoia de plată a dobân-zii, căci ele (investiţiile) se autovalorifică şi se rambursează. În schimb, recurgerea la credite externe generează pentru ţara debitoare datorii şi nevoi de plată anuală a dobânzilor.

Pentru evidenţa investiţiilor şi creditelor externe cu o durată de peste un an se foloseşte un alt instrument, numit balanţa creanţelor (drepturilor) şi obligaţiilor (datoriei) externe, care se elaborează în fiecare an începând cu 1 ianuarie. Această balanţă arată, în fiecare an, statele creditoare şi statele debitoare. Ţările în curs de dezvoltare au mari datorii externe, unele fiind puternic îndatorate străinătăţii, altele, nemaiputând, din diferite motive, să-şi respecte termenele de rambur-sare, intră în ceea ce se numeşte criza datoriilor externe. Tot o situaţie debitoare arată şi balanţa creditelor şi obligaţiilor externe ale SUA, datorie care este însă structural diferită. Creşterea mai rapidă a datoriei SUA faţă de creditele sale rezultă din două procese recente: a) SUA reprezintă beneficiarul principal al investiţiilor internaţionale; b) deficitul cronic şi îndelungat al balanţei sale de plăţi externe s-a „echilibrat” prin utilizarea monedei naţionale (dolarul), care se află în cantităţi enorme în canalele valutare şi financiare internaţionale, precum şi în rezervele monetare ale băncilor centrale ale statelor.

Când ne-am referit la echilibrarea balanţei contului curent al ba-lanţei de plăţi externe prin recurgerea la investiţii, credite şi active de rezervă externe, am avut în vedere o echilibrare statistică a balanţei. Dar trebuie să reţinem căile economice reale ale echilibrării balanţei contului curent, care constă, în esenţă în următoarele: sporirea exportului de mărfuri şi servicii printr-o politică economică şi fiscală de stimulare a exporturilor, dimensionarea raţională a importurilor prin aplicarea unei politici vamale adecvate, creşterea competitivităţii măr-furilor autohtone, dezvoltarea 148

şi valorificarea bazei turistice autohtone, a unei flote autohtone de transport, obţinerea în procesul de negociere a contractelor comerciale a unor preţuri avantajoase în tranzacţiile comerciale externe etc. Utilizarea acestor căi presupune promovarea unui management şi marketing adecvate la nivelurile macroeconomic, microeconomic şi la nivelul produselor şi serviciilor.

Starea de echilibru extern se realizează în cazul următoarelor egalităţi:Y + M = I + C + A, unde:Y = PIB; M = import de mărfuri şi servicii; I = Export; C = con-sum intern; A = acumulări

(investiţii) interne.Teoretic, echilibrul valutar se realizează în cazul în care Y = C + A, ceea ce ar însemna că M

= I, adică încasările din exporturi să fie egale cu importurile sau, altfel spus, existenţa unei balanţe comerciale echilibrate.

Desigur, aceasta este o premisă matematică, deoarece în realitate nici un stat nu poate ignora relaţiile valutar-financiare externe, primirea şi acordarea de credite şi investiţii şi nu poate promova o autarhie valutar-financiară externă. Egalitatea M = I nu arată altceva decât că, în realitate, contul de plăţi curente deţine ponderea principală în echi-librul unei balanţe de plăţi externe.

Balanţele de plăţi s-au caracterizat în toată perioada postbelică, şi în prezent, prin dezechilibre active sau pasive. Ceea ce observăm astăzi este faptul că dezechilibrul pasiv caracterizează din ce în ce mai puţine grupe de state, cu excepţia Statelor Unite şi a UE (tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 10.1. Soldul balanţei plăţilor curente (mărfuri + servicii)- mld USD -

Sursa: IMF, World Economic Outlook, 2004.

Legendă: p = previzionat*1 = U.E. e formată din următoarele 25 de state: Austria, Belgia, Cipru, Rep. Cehă, Danemarca, Estonia,

Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Rep. Slovacă, Slovenia, Spania, Suedia şi Marea Britanie.

*2 = Aria Euro e formată din următoarele ţări: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.

*3 = Noile economii industrializate asiatice sunt: Hong Kong SAR, R. Korea, Singapore, Taiwan, Province of China.

*4 = Orientul Mijlociu e format în principal din marii exportatori mondiali de ţiţei: Iran, Irak, Kuweit, Libia, Oman, Qatar, Arabia Saudită, R.A. Siria, Yemen.

Dintre ţările dezvoltate, SUA are un deficit care depăşeşte excedentul ţărilor din Aria EUR şi Japonia. SUA însă este un deficitar de investiţii externe din aceste ţări, iar moneda sa naţională – dolarul – este căutată încă de multe ţări pentru a completa rezervele valutare. Pe de altă parte, şi sistemul mondial are nevoie de mijloace de plată, ceea ce încă încurajează SUA să aibă deficite. Totuşi, Statele Unite vor avea nevoie în viitorul apropiat de o consolidare fiscală mult mai ambiţioasă pentru care, de altfel, au început să acţioneze. Deficitul ţărilor din zona U.E., deşi nu este mare, este generat de aderarea a noi state la Uniune, ceea ce a generat din partea acesteia costuri destul de însemnate.

Japonia pare a-şi fi încetinit creşterea economică în 2005, însă pentru 2006 prognozele sunt destul de bune. Ţările în tranziţie şi cele în curs de dezvoltare urmează un trend crescător datorită,

149

în primul rând, ţărilor în tranziţie din Asia şi Pacific care sunt în continuă expan-siune, ceea ce putem observa şi la noile economii industrializate asiatice.

Cât priveşte Europa în tranziţie, deficitele de cont curent rămân încă o provocare şi în anii ce vor urma.

Numai Orientul Mijlociu se pare că a avut previzionată pentru 2005 o creştere spectaculoasă a soldului balanţei de cont curent, şi aceasta în principal pe seama creşterii preţului produselor petroliere. Deficitul ţărilor din această regiune este generat de slăbirea exporturilor, dar şi de nevoia de investiţii şi credite externe pentru restructurarea şi retehnologizarea economiei. Privatizarea practicată de multe dintre aceste state este şi ea o sursă de atragere de capital străin şi de echilibrare a contului curent.

Valoarea exporturilor şi importurilor de mărfuri deţine ponderea principală în contul curent. Diferenţa dintre acestea reprezintă soldul comercial al unui stat. Fluxurile de servicii reprezintă importurile şi exporturile de servicii, denumite şi „invizibile”, legate de: transporturi, comunicaţii, asigurări, construcţii în străinătate, consultanţă şi asistenţă informaţională, servicii legate de afaceri, onorarii, drepturi de autor, salarii, servicii financiare, servicii de intermediere financiară, comisioa-ne asupra acreditivelor, dobânzi, linii de credit, servicii de leasing, schimburi de tehnologie – brevete, lucrări de antrepriză, cooperare etc.

În ceea ce priveşte fluxurile financiare sau mişcările de capital, acestea sunt formate din două părţi distincte: contul de capital şi contul financiar. În contul de capital sunt incluse transferul proprietăţii activelor fixe, transferul de fonduri legat de achiziţionarea sau dispunerea de fon-duri fixe sau anularea unor active de către creditori. Contul financiar are în componenţa sa mai multe tipuri de investiţii: investiţii directe (cele realizate de firme străine pe teritoriul naţional sau de cele naţionale în străinătate), investiţii de portofoliu (se referă la plasamentele rezidenţilor în străinătate sau la cele efectuate de nerezidenţi pe pieţele financiare naţionale – achiziţionări de acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.), alte investiţii (creditele pe termen scurt şi pe termen lung, împrumuturile acordate de FMI, depozitele la vedere şi la termen şi alte depozite de pri-mit sau de plătit) şi mişcarea internaţională a activelor de rezervă.

În conformitate cu modelul prezentat în ultima ediţie a Manualului FMI privind întocmirea balanţelor, redăm, în continuare, structura balanţei de plăţi externe (tabelul nr.2).

Tabelul nr. 10.2. Structura balanţei de plăţi externe- utilizată de BNR -

- mln USD -COMPONENTE Credit Debit Sold1. Contul curent (A+B+C)A. Bunuri şi servicii a. Bunuri FOB (export, import) b. Servicii: – transport – turism – alte serviciiB. Venituri – din muncă – din investiţii directe – din investiţii de portofoliu – din alte investiţii de capital (dobânzi)C. Transferuri curente – sector oficial – alte sectoare2. Contul de capital şi financiar (A + B)A. Contul de capital a. Transferuri de capital – sector oficial – alte sectoare b. Achiziţionare/Vânzare active nemateriale-

150

nefinanciareB. Contul financiar a. Investiţii directe – ale rezidenţilor în străinătate – ale rezidenţilor în România b. Investiţii de portofoliu – active – pasive c. Alte investiţii de capital – active 1. Împrumuturi şi credite pe termen lung 2. Împrumuturi şi credite pe termen scurt 3. Documente de export pe termen lung 4. Documente de export pe termen scurt 5. Numerar şi cecuri 6. Depozite 7. Alte active – pe termen lung – pe termen scurt – pasive 1. Credite şi împrumuturi de la FMI 2. Împrumuturi şi credite pe termen lung 3. Împrumuturi şi credite pe termen scurt 4. Documente de import pe termen lung 5. Documente de import pe termen scurt 6. Numerar şi cecuri

7. Depozite deţinute de nerezidenţi în România 8. Alte pasive – pe termen lung – pe termen scurt d. Conturi în tranzit e. Conturi de cliring/barter f. Active de rezervă – aur monetar – DST – poziţia de rezervă la FMI – devize convertibile – alte active3. Erori şi omisiuni (net)

Sursa: BNR; FMI.

Din modelul prezentat desprindem definiţiile următoare:• Balanţa tranzacţiilor sau operaţiunilor curente este formată din balanţa comercială sau de

mărfuri, la care se adaugă balanţa servi-ciilor sau „invizibilelor” (formată din bunuri şi servicii, venituri şi din transferurile curente). Acestea formează Capitolul I.

• Balanţa de bază este compusă din balanţa tranzacţiilor curente, la care se adaugă balanţa capitalurilor pe termen lung = Capitolul I + Capitolul II.

• Balanţa de plăţi are în componenţa sa balanţa de bază, balanţa capitalurilor pe termen scurt şi contul de erori şi omisiuni = Capitolul I + Capitolul II + Capitolul III.

Balanţa de plăţi externe poate cunoaşte trei ipostaze diferite, şi anume: echilibrată, excedentară şi deficitară. Balanţa de plăţi externe este echilibrată în cazul în care variaţia creanţelor este nulă, cu alte cuvinte, debitul este egal cu creditul. Balanţa de plăţi externe este ex-cedentară dacă soldul balanţei tranzacţiilor curente, împreună cu cel al balanţei capitalurilor, este zero, cu alte cuvinte, creditul este mai mare decât debitul. Balanţa de plăţi externe este deficitară în cazul opus, în care suma soldurilor celor două balanţe este mai mică decât zero, adică atunci când debitul este mai mare decât creditul.

151

Este de preferat ca balanţa de plăţi externe a unui stat să fie ori echilibrată, ori excedentară. Pentru cea de-a treia ipostază, şi anume deficitară, există mai multe modalităţi sau posibilităţi de corectare ori măsuri de echilibrare, şi anume: corectarea, compensarea, finanţarea şi reglementarea.93

Corectarea presupune eliminarea deficitului în viitor prin măsuri de austeritate şi de disciplină, cum ar fi: deprecierea monetară, spori-rea taxelor vamale la import, încurajarea industriilor exportatoare pentru a produce, încurajarea politicii de turism din ţara respectivă etc.

Compensarea se referă la deficitul care poate fi compensat prin intrări de capital sau prin depozite de capitaluri pe termen scurt.

Ca instrumente de finanţare a deficitului se utilizează atragerea de investiţii externe, contractarea de credite externe de pe piaţa banca-ră privată, împrumuturi interguvernamentale, obţinerea de credite de balanţă de la FMI, acorduri Swap între băncile centrale94 ş.a.

Reglementarea se realizează prin măsuri cum ar fi anularea datoriei pentru a nu mai exista nici un angajament pentru viitor.

În afară de FMI, în domeniul relaţiilor valutar-financiare in-ternaţionale mai există multe alte organisme internaţionale. Printre cele mai importante menţionăm: Grupul Băncii Mondiale, Banca Eu-ropeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca Europeană pentru Investiţii (BEI), Sistemul Monetar European, bănci regionale pentru dezvoltare.

93 Ioan Bari, Economia Mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.94 Acest tip de operaţiuni se realiza în trecut doar între băncile centrale întrucât, după Bretton Words, cursul valutar era fix, iar abaterea cursului pe piaţă cu mai mult de ±1% obliga băncile centrale să intervină pe piaţa valutară pentru vânzarea sau cumpărarea de monede străine spre a influenţa astfel raportul dintre cererea şi oferta de valută şi, prin aceasta, cursul de schimb de pe piaţa valutară. Ca să nu apeleze des la rezervele valutare proprii, băncile centrale cu valută liber convertibilă făceau schimb (swap) de monedă proprie între ele. În acest scop, cele două bănci centrale îşi deschideau reciproc conturi în propria valută în favoarea băncii centrale partenere. Aceste sume nu se numeau împrumuturi, căci nu erau purtătoare de dobândă, ci simplu schimb (swap). (Constantin Moisuc (coord.), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p.87).152

Capitolul XI. ASISTENŢA FINANCIARĂ EXTERNĂ PENTRU DEZVOLTARE. PROBLEMA DATORIEI EXTERNE

Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare reprezintă o instituţie nouă în sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane. Ea a apărut ca expresie a extinderii şi adâncirii relaţiilor de cooperare dintre economiile lumii, precum şi datorită preocupării comunităţii internaţionale pentru lichidarea urmărilor subdezvoltării.

1. Sursele financiare externe şi dezvoltarea economică. Nevoia de asistenţă financiară externă pentru ţările în curs de dezvoltare

Resursele de finanţare a dezvoltării reprezintă, în acest context, principalul factor de progres economic şi social. În cadrul lor (schema nr. 11.1), cele mai importante resurse sunt cele procurate:

A) prin efort propriu;B) din resurse externe sau din asistenţă financiară externă;C) din asistenţa publică pentru dezvoltare.

Schema nr. 11.1Sistemul resurselor de finanţare a dezvoltării

în ţările în curs de dezvoltare

RESURSELE FINANCIARE PENTRU DEZVOLTAREI)Resursele obţinute prin efort propriu:– economisirea;– investiţiile externe directe şi de portofoliu realizate de rezidenţi în afara ţării de origine;– emiterea de obligaţiuni;– creditele externe.II) Resursele obţinute pe plan extern ca ajutoare pentru dezvoltare:În condiţii favorizante:– Asistenţa publică pentru dezvoltare: 1. Împrumuturi obţinute prin acorduri bilaterale; 2. Împrumuturi obţinute prin acorduri multilaterale.– Donaţii particulareÎn condiţii de piaţă:– Asistenţa oferită de sectorul public 1. Împrumuturi obţinute prin acorduri bilaterale• credite la export• alte împrumuturi publice 2. Împrumuturi obţinute prin acorduri multilateraleIII) Asistenţa oferită de sectorul particular 1. Împrumuturi bancare rambursabile de la băncile private 2. Investiţii directe şi de portofoliu 3. Obligaţiuni

Sursa: Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 195.

A) Efortul propriu. Fiecare ţară are datoria să-şi procure, în primul rând, singură, prin efort propriu, resursele financiare de care are nevoie pentru dezvoltare, pe calea economisirii. Astfel, din PIB, urmează să se consume numai o anumită parte, cealaltă utilizându-se pentru formarea brută de capital, în principal pentru investiţii.

Rata de economisire este diferită de la o ţară la alta în funcţie de: 1) modul de gestionare a întreprinderilor; 2) conjunctura economi-că internă şi internaţională; 3) politica financiară promovată de stat; 4) nivelul veniturilor reale ale populaţiei; 5) metoda de amortizare a capitalului fix.

Cu cât o ţară este mai dezvoltată din punct de vedere economic, realizând o productivitate a muncii mai ridicată, cu atât ea are o capacitate mai mare de a-şi satisface nevoile de consum public

153

şi privat şi a-şi asigura resursele necesare pentru dezvoltare. Toate acestea sunt adevărate doar cu condiţia ca salariile personalului muncitor să creas-că mai lent decât productivitatea muncii, cheltuielile publice limi-tându-se doar la resursele financiare care pot fi procurate pe plan intern, naţional.

Ţările în curs de dezvoltare trebuie să fie principala sursă de fi-nanţare a propriei dezvoltări95.

Pentru aceasta, ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a) promovarea unor politici macroeconomice durabile şi a unor structuri economice suple,

capabile să reacţioneze la tendinţele pieţei;b) realizarea unui cadru juridic şi instituţional adecvat, care să definească în mod clar

obligaţiile întreprinderilor şi măsurile de protejare a acestora;c) sporirea venitului mediu pe locuitor;d) ajustarea economică prin reorientarea politicilor şi prin re-forme instituţionale;e) stimularea creşterii economice prin majorarea cheltuielilor de îmbunătăţire a rezultatelor

exportului sau prin noi investiţii pe seama finanţării externe;f) funcţionarea cât mai bună a sectorului financiar pentru ca acesta să fie cât mai eficace în

intermedierea dintre economisire şi investiţii;g) asigurarea unui sistem fiscal cu o bază largă de impunere şi echitabil, care să asigure

resursele necesare finanţării cheltuielilor publice;h) reconsiderarea politicii de subvenţionare a serviciilor publice accesibile întregii populaţii.

B) Resursele externe (asistenţa externă). Adevărata problemă a dezvoltării ţărilor sărace este aceea că ele au posibilităţi foarte limitate de sporire a economiilor interne şi aşa destul de reduse. Tocmai de aceea, eforul lor de economisire trebuie completat cu resurse externe de natură să permită investiţiilor să accelereze creşterea economică şi socială, să conducă la democratizarea societăţii şi la depăşirea unor situaţii de criză.

Ţările în curs de dezvoltare, pentru a-şi procura resursele de care au nevoie, se adresează guvernelor ţărilor exportatoare de capital, or-ganizaţiilor internaţionale guvernamentale, băncilor sau altor persoane juridice şi fizice private care au disponibilităţi băneşti şi care mani-festă interes faţă de problemele acestor ţări.

Formele de asistenţă financiară externă96 sunt, în principal, următoarele:1) ajutoare, care constă în împrumuturi şi donaţii acordate ţări-lor beneficiare prin intermediul

organismelor oficiale, favoarea şi gra-tuitatea reprezentând minimum 25% din suma totală acordată;2) împrumuturile pentru ajutoare, care includ operaţiunile de reeşalonare şi împrumuturile

acordate pentru refinanţarea unei datorii contractate (publice sau private);3) donaţiile, care constituie transferurile de resurse financiare sau în natură ce nu implică

rambursarea;4) alte contribuţii ale sectorului public incluzând operaţiunile de reeşalonare a datoriei

efectuate de sectorul public (în condiţii de piaţă) pentru finanţarea dezvoltării, având un element de gratuitate mai mic de 25%.

În concluzie, ţările în curs de dezvoltare se folosesc de asistenţa ex-ternă de provenienţă publică sau privată, obţinută cu titlu rambursabil sau nerambursabil, dar în condiţii mai favorabile decât cele de pe piaţa liberă.

Aşa cum este prevăzut în strategiile internaţionale de dezvoltare ale Naţiunilor Unite, fluxurile anuale de resurse financiare ale ţărilor dezvoltate către cele în curs de dezvoltare urmau să reprezinte cel pu-ţin 1% din PIB-ul acestora, din care 0,70% din resurse publice şi 0,30% din resurse private pentru dezvoltare. La aceste strategii au răspuns pozitiv: 1) ţările dezvoltate ale OCDE, constituite în Comitetul de Asistenţă pentru Dezvoltare (CAD), care au asigurat partea cea mai însemnată a transferului de resurse; 2) ţările arabe membre ale OPEC (Arabia Saudită, Kuwait,

95 Vezi ONU, Document nr. A/48/367 din 20 septembrie 1993, paragraful 49 şi următoarele.96 Ioan Bari, Economie Mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p.499-500.154

Emiratele Arabe Unite ş.a.); 3) ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie la economia de piaţă: China, India, Venezuela ş.a. Transferul s-a realizat pe baze bi şi multilaterale. Ţările dezvoltate ale CAD au stabilit raporturi directe cu ţările beneficiare, în timp ce în celelalte două cazuri transferul s-a realizat prin intermediul organizaţiilor publice internaţionale: Naţiunile Unite, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Comunităţile Economice Europene, băncile regionale de dezvoltare ş.a.

Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un ajutor, conform definiţiei date de CAD al OCDE, sunt în esenţă următoarele:

– să includă într-o proporţie însemnată (minimum 25%) un echivalent de donaţie; – să fie utilizat preponderent către obiective legate de sprijinirea dezvoltării economico-

sociale;– să fie oferit de către instituţii oficiale (guverne, agenţii oficia-le, organizaţii multilaterale

ş.a.).

C) Asistenţa publică pentru dezvoltare. Ajutorul public pentru dezvoltare, aşa cum a demonstrat practica, se apropie în prezent, într-o măsură tot mai mare, de cerinţele unei finanţări reale a ţărilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie la economia de piaţă. Pentru a întări cele afirmate vom încerca să reliefăm câteva aspecte relevante.

Evoluţia asistenţei publice pentru dezvoltare înregistrată în anii’80 nu este capabilă să ţină pasul cu cerinţele mondiale în continuă ascensiune.

În anii ’90, preşedintele CAD afirma: „Nevoile ţării beneficiare şi noile priorităţi sectoriale, cum ar fi mediul ambiant, vor intensifica în anii următori concurenţa pentru obţinerea de resurse reale de la asistenţa publică pentru dezvoltare”97.

Sunt de remarcat trei aspecte98 care au atras atenţia în ceea ce priveşte rolul ajutorului public pentru dezvoltare, până în prezent:

• raportul ajutor public pentru dezvoltare/PNB al ţărilor membre ale OCDE era, la începutul anilor ’90, de numai 0,35;

• începând cu ultimii ani ’80, importanţa ajutorului public pentru dezvoltare în totalul fluxurilor de capital către ţările în dezvoltare a fost mai mică decât cea a resurselor obţinute în condiţii de piaţă;

• ţările preferă acordurile bilaterale în defavoarea celor multilaterale, aceasta însemnând că repartiţia ajutorului public pentru dezvoltare între ţările în curs de dezvoltare este încă influenţată de consideraţii geopolitice, de legături tradiţionale şi de interese comerciale.

Ţările în curs de dezvoltare sunt interesate şi pledează pentru sporirea alocaţiilor bugetare destinate dezvoltării. Ele îşi argumentea-ză doleanţele afirmând că fluxurile de resurse financiare actuale, direcţionate Nord-Sud, vor antrena pe viitor fluxuri semnificative, di-recţionate opus.

Cea mai mare parte a fluxurilor private orientate către ţările în curs de dezvoltare provin din: investiţii directe, împrumuturi bancare externe şi împrumuturi pe bază de emisiuni de obligaţiuni.

a) Făcând parte din categoria fluxurilor financiare care nu creează datorii, investiţiile externe directe de capital trebuie să reprezinte, în prezent, sursa principală de finanţare internaţională a ţărilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie la economia de piaţă. Aceste investiţii ur-măresc, în principal, să exploateze anumite resurse locale, mai abundente sau care se obţin mai avantajos, pentru a obţine un profit şi pen-tru a satisface cererea de pe piaţa internaţională. Mai există şi un alt tip de investiţii, tot atât de folositoare ca şi primele, dar care se bazează, în principal, pe transferul de tehnici, tehnologii şi know-how, pe dezvoltarea unor sectoare prioritare, pe reinvestirea unei părţi din profituri şi dividende.

b) În ceea ce priveşte împrumuturile bancare externe de la băncile comerciale transnaţionale, acestea sunt mai costisitoare şi pun ţările debitoare în faţa unor dificultăţi deosebite. Toate acestea 97 Citat după ONU, Document A/48/367 din 20 septembrie 1993, paragraful 46.98 S. Dumitrescu, V. Gheorghiţă, G. Marin, O.Puiu, Economie Mondială, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1998, p.188.

155

au loc datorită faptului că băncile respective doresc să se asigure împotriva riscurilor de neplată sau a incapacităţii de rambursare a creditelor. Ele adaugă peste dobânda de pe piaţa internaţională o marjă (spread) calculată în funcţie de ratingul ţării respective. Drept urmare, costul împrumutului pentru o ţară săracă, cu posibilităţi limitate, este mult mai mare decât pentru o ţară dezvoltată.

c) Emisiunile de obligaţiuni reprezintă un sistem de finanţare a dezvoltării preferabil împrumuturilor bancare, fiind într-o măsură mai mare corespunzător nevoilor de finanţare pe termen mediu şi lung a unei economii naţionale. Din păcate, însă, în prezent, tinerele state independente şi cele aflate în tranziţie la economia de piaţă nu mai sunt considerate suficient de solvabile pe piaţa obligaţiunilor pentru a putea efectua plasamente importante99.

Contribuţiile ţărilor membre ale CAD, puse la dispoziţia Asoci-aţiei Internaţionale pentru Dezvoltare a Naţiunilor Unite, a Comunită-ţilor Economice Europene, a băncilor comerciale de dezvoltare ş.a., şi donaţiile organizaţiilor neguvernamentale din respectivele ţări ale OCDE nu reprezintă decât o parte foarte mică a acestor ajutoare.

Ţările beneficiare de resurse financiare externe îşi însoţesc cere-rile lor de asistenţă financiară publică de o serie de argumente econo-mice, sociale sau de altă natură pe care le înglobează într-un proiect de finanţare adresat creditorilor (instituţiile publice ori societăţile priva-te). Corespunzător, creditorii au propriile criterii, în funcţie de care selectează şi aprobă cererile care le sunt adresate. Dintre acestea le vom enumera pe cele mai importante, şi anume:

• stabilitatea politică şi economică;• echilibrul financiar şi monetar;• situaţia balanţei de plăţi externe;• gradul de îndatorare faţă de străinătate;• eficacitatea şi oportunitatea obiectivelor pentru care se solicită finanţarea;• caracterul economiei (de piaţă sau centralizată) în care operea-ză solicitantul;• natura regimului politic din ţara importatoare de capital;• ataşamentul faţă de valorile democraţiei;• respectul faţă de drepturile omului şi ale minorităţilor naţionale.Comunitatea internaţională a căzut de acord că ar trebui să bene-ficieze cu prioritate de

transferurile nete de resurse financiare externe acele state aflate într-un stadiu de început sau intermediar de dezvoltare, dar aceasta numai dacă ele aplică politici de ajustare economică şi de reformă instituţională.

Din păcate, în prezent, cooperarea pentru dezvoltare este afectată de reducerea asistenţei publice pentru dezvoltare, determinată de recesiu-nea economică sau de încetinirea ritmului de creştere într-o serie de ţări donatoare. La acestea se adaugă următoarele inconveniente:

– nu rareori, asistenţa publică pentru dezvoltare avea o motivaţie comercială, urmărind în principal promovarea exportului ţării dona-toare (ţările beneficiare s-au văzut deseori silite să cumpere mărfuri de pe piaţa ţării donatoare, nu pentru că ar fi mai competitive, ci pentru că sunt condiţionate în mod arbitrar; se produce astfel fenomenul „de-vierii de comerţ”, fenomen nociv pentru economia internaţională);

– în comerţul exterior există o vădită contradicţie între declaraţii-le privind necesitatea slăbirii protecţionismului şi practica unor ţări industrializate de a limita accesul produselor ţărilor în curs de dezvoltare pe pieţele lor, mai ales prin bariere netarifare;

– în ceea ce priveşte fluxurile financiare (investiţiile externe di-recte şi de portofoliu), ele se ghidează, în principal, după un climat adecvat dezvoltării lor, ceea ce reprezintă un inconvenient pentru ţă-rile în curs de dezvoltare, care au o anumită instabilitate economică şi un cadru juridic şi instituţional nu suficient de încurajatoare pentru investitorii străini, necreându-le acestora prea mari avantaje;

– nu rareori, asistenţa publică pentru dezvoltare a avut o motivaţie politico-militară, vizând formarea de alianţe în perioada „războiului rece”.

99 Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economie mondială, Editura Econo-mică, Bucureşti, 2002.156

Făcând un rezumat al celor prezentate – în cadrul problematicii resurselor de finanţare a dezvoltării, şi în mod cu totul special privitor la asistenţa financiară externă – putem afirma că ajutorul financiar extern are două categorii de efecte asupra creşterii economice dintr-un stat aflat în curs de dezvoltare şi în tranziţie la economia de piaţă, şi anume:

• un efect pozitiv, determinat de utilizarea resurselor externe atrase şi care conduce la o creştere economică şi socială;

• un efect nociv, determinat de diminuarea resurselor interne ale statelor ca urmare a rambursării ratelor la credite cu dobânzi neavanta-joase, care cuprind marje de risc mari, astfel că dobânda reală este mult mai mare decât dobânzile existente pe pieţele internaţionale, practicate între ţările dezvoltate.

Analiza acestor efecte ne permite să afirmăm că numai o parte foarte mică din aceste ajutoare, şi anume donaţiile, reprezintă un avantaj pentru ţările respective, în rest producându-se doar o inversare a fluxurilor financiare internaţionale, ieşirile de capital din ţările în curs de dezvoltare către ţările dezvoltate fiind tot mai mari, sub forma serviciului datoriei externe. Referindu-se la această anomalie, un fost director al FMI afirma că „este o răsturnare a logicii economice, ca şi cum ar curge apa la deal”.

2. Dinamica şi structura fluxurilor financiare către ţările în curs de dezvoltare

A) Fluxurile financiare privateFluxurile de capital privat către pieţele ţărilor în tranziţie au fost destul de puternice în

ultima perioadă de timp.Pe pieţele ţărilor cu economie în tranziţie, creşterea PIB-ului în 2004 a depăşit aşteptările în

aproape toate regiunile şi o continuă creştere a fost previzionată şi pentru 2005, chiar dacă nu în acelaşi ritm. Totuşi, rămâne ca o preocupare şi ca o îngrijorare o anumită deteriorare în climatul investiţional din Rusia. Ţările nou intrate în UE în 2004 au o creştere solidă, deşi încă mai cunosc unele vulnerabilităţi în ceea ce priveşte deficitele externe, în special Ungaria.

În 2004, fluxurile private de capital către ţările în curs de dezvoltare au atins cele mai înalte niveluri înregistrate de după crizele de la începutul anilor ’90. Ratele dobânzilor scăzute de pe pieţele internaţionale au permis ţărilor în curs de dezvoltare ca să-şi restructureze datoriile în termeni favorabili. De asemenea, pieţele acestor ţări au fost destul de provocatoare pentru investitorii străini, al căror apetit pentru risc a fost dat de creşterea abilităţii pieţelor de capital de a manevra riscul. Creşterea ratingului de ţară în multe dintre ţările în curs de dezvoltare a fost expresia unei îmbunătăţiri a politicilor macroeconomice şi fiscale care a contribuit la creşterea încrederii investitorilor străini.

Dintre fluxurile de capital private nete îndreptate către economiile acestor ţări, investiţiile străine directe sunt cele mai relevante, cunoscând o creştere de-a dreptul spectaculoasă (217,4 mld USD în 2005 comparativ cu 147,2 mld USD în 1997). Pentru 2006, previziunile sunt şi mai bune, aceste investiţii putând ajunge la nivelul de 222,3 mld USD (tabelul nr. 1).

Investiţiile străine de portofoliu cunosc şi ele o creştere semnificativă în ultimii ani (de la –86,9 mld USD în 2001 la 28,8 în 2004) însă nu ajung la nivelul celor din anul 1997 (28,8 mld USD în 2004, comparativ cu 60,4 mld USD în 1997).

Tabelul nr. 11.1. Fluxurile financiare private nete către ţările în tranziţie şi în curs de dezvoltare în perioada 1997-2006

– mld USD –Fluxurile de capital net către ţările în tranziţie şi în curs de dezvoltare 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 p 2006 p

Fluxurile totale de capital privat net

198,4 84,8 89,1 60,8 60,9 75,8 149,5 196,6 175,1 193,9

– investiţii străine directe nete 147,2 159,8 173,3 174,3 184,7 144,4 151,9 186,4 217,4 222,3– investiţii străine de portofoliu 60,4 42,5 69,1 20,5 -86,9 -90,0 -9,9 28,8 2,3 16,0

157

nete – alte fluxuri de capital privat net -9,2 -117,6 -153,3 -134,0 -36,9 21,4 7,5 -18,6 -44,6 -44,4

Notă: p = previzionareSursa: International Monetary Found, World Economic Outlook, 2005, p. 8.

Fluxurile financiare private, pe tot parcursul perioadei analizate, s-au menţinut la cotele cele mai ridicate, adică la aproximativ 50% din totalul fluxurilor îndreptate către ţările în curs de dezvoltare.

B) Creditul privatFluxurile de credite private către economiile în curs de dez-voltare au atins un vârf înainte de

„atacul” crizei asiatice. În decursul anului 1999, s-a efectuat o cantitate mare de plăţi nete către băncile străine, provenite din rambursarea unor credit pe termen scurt, a unor angajamente noi de împrumut pe termen mediu şi lung, precum şi din restituiri substanţiale de împrumuturi.

Nivelul scăzut al noilor împrumuturi bancare s-a datorat, pe de o parte, unei slabe cereri de împrumuturi, în special din partea ţărilor asiatice, şi, pe de altă parte, unei dorinţe nu prea mari a băncilor de a împrumuta. În lumina experienţelor nefaste datorate crizei, băncile internaţionale şi-au redus disponibilitatea de a mai acorda credite pe pieţele emergente.

Acordarea de împrumuturi a început să crească începând cu anul 2000, însă destul de încet, în măsura în care s-au îmbunătăţit şi condi-ţiile economice şi financiare.

În prezent (anul 2005), tendinţa de a împrumuta şi-a schimbat traiectoria de la extern la intern. Multe dintre ţările în curs de dezvoltare şi-au îmbunătăţit capacitatea de a-şi gospodări propriile datorii şi o parte însemnată dintre ele au acţionat pentru a combate efectele negative care au condus în trecut la renumitele crize financiare. Cu toate acestea, debitele externe au crescut în mai mult de jumătate din economiile ţărilor în tranziţie şi, în multe dintre ele, împrumuturile interne au crescut dramatic. Totuşi, „schimbarea de macaz” de la împrumuturile externe la cele interne poate reduce vulnerabilitatea la şocurile externe, dar, în acelaşi timp, implică şi riscurile unor posibile împrumuturi exagerate ori unei supervizări inadecvate. Această schimbare de situaţie mai este riscantă şi datorită faptului că împrumuturile interne excesive, de cele mai multe ori, nu sunt legate şi de alte condiţii stricte, în timp ce pentru împrumuturile externe trebuie respectată o anumită disciplină. Faptul în sine duce la concluzia că situaţia existentă nu va fi de lungă durată.

C) Investiţiile străine de portofoliu în participaţiuniFluxurile de investiţii de portofoliu au înregistrat o creştere mică, de 2 mld USD în 2004,

urmând unei creşteri spectaculoase de 19 mld USD înregistrată în 2003 (de la 5,8 mld USD în 2002). Creşterea de 21 mld USD din ultimii doi ani s-a înregistrat în mai multe regiuni, excepţie făcând regiunea America Latină şi Insulele Caraibe, unde fluxurile au scăzut cu 5 mld USD în 2004 după ce crescuseră cu 2 mld USD în 2003 (tabelul nr. 2). Aproape jumătate din fluxurile globale ale ultimilor 2 ani au provenit din regiunea Asia de Est şi Pacific: 19,5 mld USD. China a dominat, cu o creştere de 8,3 mld USD, aceasta însemnând aproximativ 40% din totalul fluxurilor de portofoliu net ale anului 2004 îndreptate către ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, fluxuri însemnate s-au înregistrat şi în regiunea Sudului Asiei, unde India a înregistrat o creştere de 6,4 mld USD în ultimii 2 ani, contribuind cu partea sa la 1/3 din totalul mondial.

Fluxurile de investiţii străine de portofoliu continuă să fie concentrate în doar câteva ţări – China, India şi Africa de Sud –, împreună contabilizând 82% din totalul acestor fluxuri mondiale către ţările în curs de dezvoltare în 2004 şi fiind destul de aproape de cota atinsă în ultimii 5 ani (85%). 11% din aceste fluxuri de portofoliu îndreptate către ţările în dezvoltare au luat drumul către ţările cu veniturile cele mai scăzute, comparativ cu 7% înregistrat în urmă cu 5 ani, în timp ce 5% au mers către ţările cel mai puţin dezvoltate, comparativ cu 3% înregistrat cu 5 ani în urmă.

158

Tabelul nr. 11.2. Întrările nete de fluxuri de investiţii străine de portofoliu în participaţiuni în perioada 1995-2004

– mld USD –Ani

Regiuni ale lumii

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Toate ţările în curs de dezvoltare 17,3 32,9 22,6 6,6 12,6 12,6 4,4 5,8 24,8 26,8Împărţirea pe regiuni:Asia de Est şi Pacificul 6,3 9,7 -3,9 -3,4 2,3 4,8 1,0 4,0 11,8 13,6Europa de Est şi Asia Centrală 1,7 4,3 4,0 4,0 2,0 1,2 0,3 -0,1 0,6 3,6America Latină şi Caraibe 4,8 12,2 13,3 -2,2 -3,6 -0,5 2,3 1,4 3,4 -1,5Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 0,0 0,2 0,7 0,2 0,6 0,2 -0,1 -0,2 0,1 0,2

Sudul Asiei 1,6 4,1 2,9 -0,6 2,4 2,8 1,9 1,1 8,2 7,5Africa Sub-Sahariană 3,0 2,4 5,6 8,7 9,0 4,1 -1,0 -0,4 0,7 3,5

Sursa: World Bank, Global Development Finance 2005.

D) Investiţiile străine directeInvestiţiile străine directe reprezintă cea mai larg utilizată sursă netă de capital privat extern

pentru economiile ţărilor în curs de dez-voltare şi în tranziţie la economia de piaţă.Abundenţa şi elasticitatea investiţiilor străine directe, în ciuda unei micşorări simţitoare a altor

surse private, au fost un factor stabilizator în cadrul fluxurilor financiare către aceste economii, de când ele s-au confruntat cu criza financiară din anul 1997.

Tabelul nr. 3. Intrările nete de investiţii străine directe în ţările în curs de dezvoltare în perioada 1995-2004

– mld USD –Ani

Regiuni ale lumii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Toate ţările în curs de dezvoltare 105,3 127,6 171,1 175,6 181,7 162,2 175,0 154,0 151,8 165,5Regiunea Asia de Est şi Pacific 50,8 58,6 62,1 57,7 50,0 44,2 48,2 55,6 59,6 63,6Regiunea Europa de Est şi Asia Centrală 17,4 16,4 22,6 26,2 28,4 29,3 31,8 35,0 35,6 37,6

Regiunea America Latină şi Caraibe 30,5 44,3 66,7 73,8 88,0 77,0 69,9 45,7 36,5 42,2Regiunea Orientul Mijlociu şi Africa de Nord -0,7 0,6 6,3 7,4 2,9 2,4 5,8 3,8 4,8 4,1

Sudul Asiei 2,9 3,5 4,9 3,5 3,1 3,4 5,0 4,8 5,2 6,5Africa Sub- Sahariană 4,3 4,2 8,4 6,9 9,3 5,8 14,3 9,0 10,1 11,3

Sursa: World Bank, Global Development Finance, 2005.

Investiţiile companiilor din ţările dezvoltate au fost sprijinite în principal de aprecierea bruscă şi rapidă a preţurilor acţiunilor din ţările dezvoltate ale lumii în perioada 1997-1998, ceea ce le-a facili-tat creşterea semnificativă a propriilor fonduri. În acelaşi timp, res-tructurarea financiară şi corporativă şi privatizarea din ţările cu eco-nomii în curs de dezvoltare şi în tranziţie au generat noi oportunităţi de investire, multe dintre ele luând forma de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere.

În contrast cu începutul anilor ’90, în anii 1997, 1998, 1999 s-a investit mai puţin în zona proiectelor „greenfield”, şi aceasta datorită unui excedent înregistrat în multe industrii.

În ceea ce priveşte perioada 2000-2004, condiţiile economice au favorizat din nou intrările de fluxuri de investiţii străine directe către ţările în curs de dezvoltare. Climatul investiţional în multe dintre ţările în curs de dezvoltare s-a îmbunătăţit marcant, veniturile corporative au sporit simţitor, iar refacerea economică globală a devenit mai puternică.

Ca răspuns la aceste îmbunătăţiri, intrările de ISD nete către ţările în curs de dezvoltare au crescut cu 14 mld USD (9%) în 2004, după ce în ultimii 2 ani se înregistrase un declin de 23 mld USD. Această creştere s-a răspândit în toate regiunile, excepţie făcând regiunea Orientului Mijlociu

159

şi a Africii de Nord. În America Latină, creşterea de 6 mld USD a fost reversul unui substanţial declin înregistrat în cei patru ani anteriori, ducând astfel la o creştere de la 25% în 2003 la 26% în 2004, însă tot sub procentajul de 48% înregistrat de America Latină în perioada 1999-2000 (tabelul nr. 3).

Regiunea Asia de Est şi Pacific a înregistrat o creştere de 4 mld USD la intrările de ISD în 2004, însemnând o creştere de 38%, faţă de 27%, în perioada 1999-2001. Fluxurile de ISD către Regiunea Asia de Est şi Pacific s-au stabilizat în ultimii 3 ani la 23% din totalul de ISD îndreptate către ţările cu economii în dezvoltare, adică semnificativ mai mult decât 9% cât înregistra această regiune în 1994.

Dar cea mai mare parte a fluxurilor de ISD (88%) s-au îndreptat în 2004 către următoarele 5 ţări: Brazilia, China, India, Mexic şi Federaţia Rusă. Şi aceasta s-a datorat în principal faptului că o parte dintre aceste ţări – China, India şi Federaţia Rusă – au avut o creştere economică de-a dreptul spectaculoasă în comparaţie cu alte ţări în curs de dezvoltare în perioada 2003-2004.

Investiţiile străine directe în ţările cu economie în tranziţie au fost, de asemenea, active, mai ales după criza financiară din Rusia.

Tabelul nr. 11.4. Intrările de investiţii externe directe în economiile ţărilor în tranziţie la economia de piaţă din Europa Centrală şi de Est, în perioada 1992-2003

– mln USD –Anii 1992-1997

(media anuală)

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Europa Centrală şi de Est

11533 24305 26518 27508 26371 31232 20970

Albania 56 45 41 143 207 135 180Belarus 84 203 444 119 96 247 171Bosnia şi Herţegovina - 56 154 147 130 265 381

Bulgaria 149 537 819 1002 813 905 1419Croaţia 235 932 1467 1089 1561 1124 1713Republica Cehă

1304 3700 6310 4984 5639 8483 2583

Estonia 180 581 305 387 542 284 891Ungaria 2924 3828 3312 2764 3936 2845 2470Letonia 229 357 347 411 163 384 360Lituania 108 926 486 379 446 732 179Republica Moldova 35 76 38 134 146 117 58

Polonia 2889 6365 7270 9341 5713 4131 4225România 402 2031 1041 1037 1157 1144 1566Federaţia Rusă

2018 2761 3309 2714 2469 3461 1144

Serbia şi Muntenegru 178 113 112 25 165 475 1360

Slovacia 235 707 428 1925 1584 4123 571Slovenia 166 218 106 137 369 1606 181Macedonia 12 128 33 175 442 78 95Ukraina 328 743 496 595 792 693 1424

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2004.

Continuarea intrării de fluxuri de investiţii străine directe în ţările Europei de Est s-a datorat în principal unor încasări importante din pro-cesul de privatizare din unele ţări, cum ar fi Republica Cehă şi Polonia.

160

În concordanţă cu cele afirmate, aderarea din 2004 a mai multor ţări est-europene la UE a atras fluxuri substanţiale de investiţii străine directe din ţările Europei de Vest către acestea (tabelul nr. 4).

E) Împrumuturi acordate de către FMIÎn ultimii ani, FMI a trecut de la situaţia de furnizor net de fluxuri financiare către ţările în

curs de dezvoltare şi în tranziţie la economia de piaţă la cea de primitor net de fonduri, şi aceasta datorită întârzierii ţărilor primitoare în rambursarea fondurilor pentru programele de asistenţă pentru dezvoltare, dar şi restituirii substanţiale şi cu întârziere a unor împrumuturi mai vechi.

Fluxurile oficiale de finanţare a dezvoltării în anii 2002-2004 au suferit şi o altă schimbare dramatică, şi anume prin trecerea de la împrumuturi la donaţii. Donaţiile străine pentru dezvoltare au crescut la un total cumulat de 20 mld USD în timpul perioadei 1991-2004, în timp ce împrumuturile oficiale nete au avut un declin de până la 52 mld USD.

Cea mai mare parte din declinul înregistrat de către împrumuturile oficiale nete în anii 2002-2004 poate fi atribuit unui declin cumulat de 30 mld USD împrumuturi nete acordate de către FMI, ceea ce reflectă rambursări nete către FMI ale unor mari sume din cele pentru asistenţă de urgenţă acordate de Fond în 2001 – în cea mai mare parte către ţări precum Argentina şi Turcia.

F) Acordarea de fonduri oficialeDin cadrul finanţării publice pentru dezvoltare fac parte finanţa-rea concensională şi cea

neconcesională, constând în acordarea de împrumuturi bi şi multilaterale, precum şi de donaţii (ele aparţin doar resurselor concesionale).

În ceea ce priveşte donaţiile către ţările în curs de dezvoltare în perioada 1990-2004, acestea sunt cele mai bogate fluxuri din categoria fondurilor oficiale. Numai în anul 2003 acestea au atins suma de 34 mld USD.

În ceea ce priveşte acordarea de împrumuturi multilaterale, acestea au cunoscut o pantă descendentă, înregistrând valori de numai 6,5 mld USD în 2003, comparativ cu anul anterior, când se înregistra o valoare de 14,7 mld USD. Din categoria acestora, împrumuturile concesionale au reprezentat în 2003 cea mai mare parte (6,4 mld USD), urmate fiind la o diferenţă semnificativ de mare de cele neconcesionale (doar 0,1 mld USD).

Privitor la împrumuturile bilaterale, acestea nu au mai fost ţinte ale ţărilor în curs de dezvoltare, ajungându-se chiar la neglijarea lor.

Deci, în linii generale, putem spune că datele recente confirmă o continuă evoluţie structurală în asistenţa financiară pentru dezvoltare (Official Development Assistance – ODA), de la împrumuturi trecându-se la donaţii în ultima perioadă de timp. În timp ce donaţiile bilaterale pentru dezvoltare au crescut anual începând cu anul 2001, împrumuturile oficiale nete, în special cele multilaterale, au cunoscut un declin dramatic, scăzând de la 27 mld USD fluxuri nete către ţările în curs de dezvoltare la 25 mld USD ieşiri nete de fonduri în anul 2004 (tabelul nr. 11. 5).

Tabelul nr. 11.5. Finanţarea oficială netă îndreptată către ţările în dezvoltare, în perioada 1990-2003

– mld USD –Anii 1990 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Total fluxuri oficiale 54,2 38,4 60,9 42,2 22,8 54,8 35,3 28,0Donaţii 27,7 25,3 26,7 28,5 28,7 27,9 31,2 34,3- Împrumuturi nete 26,5 13,2 34,2 13,7 -5,9 26,9 4,1 -6,3• Multilaterale 15,5 19,8 37,4 15,9 0,9 34,6 14,7 6,51) Concesionale 6,7 7,6 7,4 7,0 5,6 7,3 7,5 6,42) Neconcesionale 8,8 12,3 30,0 8,8 -4,7 27,3 7,2 0,1• Bilaterale 11,0 -6,6 -3,2 -2,2 -6,8 -7,7 -10,6 -12,81) Concesionale 8,5 0,2 2,0 5,0 0,7 1,6 -1,8 -1,02) Neconcesionale 2,4 -6,9 -5,2 -7,2 -7,5 -9,3 -8,8 -11,8

Sursa: World Bank, Global Development Finance 2004.

161

Ca alocare regională, fluxurile concesionale sunt preponderente în Africa Sub-Sahariană, urmată de Africa de Nord şi Orientul Mijlo-ciu şi, apoi, de Asia de Est şi Pacific. Cel mai mic procent de alocare îl înregistrează zona Europei şi a Asiei Centrale.

G) Asistenţa publică pentru dezvoltareÎn anul 2003, asistenţa oficială pentru dezvoltare (ODA) în 5 dintre cele 21 ţări donatoare ale

CAD a depăşit limita impusă de Naţiunile Unite, de 0,7% din PIB: Danemarca, Luxemburg, Olanda, Norvegia şi Suedia (tabelul nr. 6). Trei dintre aceste state (Luxemburg, Norvegia şi Suedia) au căzut de acord să crească ODA la 1% din PIB. Alte patru ţări donatoare (Belgia, Finlanda, Franţa şi Irlanda) au specificat în mod ferm că vor creşte asistenţa lor către ţările în curs de dezvoltare la 0,7% din PIB. Ca grup, ţările membre ale UE doresc să-şi crească aportul în cadrul asistenţei oficiale pentru dezvoltare de la 0,35% din PIB în 2003 la 0,39% din PIB până în 2006.

Reflectând angajamentele luate de către ţările donatoare, împreună, totalul ODA este previzionat să crească de la 0,25% cotă din PIB în 2003 la 0,30% în 2006, totuşi semnificativ mai puţin decât 0,34% din PIB, nivel atins la începutul anilor ’90.

Tabelul nr. 11.6. Asistenţa oficială netă pentru dezvoltare provenită din ţările CAD în perioada 1995-2002

– mld USD –Anii donatoare

Ţările CAD 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Total asistenţă publică pentru dezvoltare 58,9 55,6 48,5 52,1 56,4 53,7 52,3 58,3 69

1. Australia 1,2 1,1 1,1 1,0 1,0 1,0 0,9 1,0 1,22. Austria 0,8 0,6 0,5 0,5 0,5 0,4 0,5 0,5 0,53. Belgia 1,0 0,9 0,8 0,9 0,8 0,8 0,9 1,1 1,94. Canada 2,1 1,8 2,0 1,7 1,7 1,7 1,5 2,0 2,05. Danemarca 1,6 1,8 1,6 1,7 1,7 1,7 1,6 1,6 1,76. Finlanda 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,5 0,67. Franţa 8,4 7,5 6,3 5,7 5,6 4,1 4,2 5,5 7,38. Germania 7,5 7,6 5,9 5,6 5,5 5,0 5,0 5,3 6,89. Grecia - 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,3 0,410. Irlanda 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,3 0,4 0,511. Italia 1,6 2,4 1,3 2,3 1,8 1,4 1,6 2,3 2,412. Japonia 14,5 9,4 9,4 10,6 15,3 13,5 9,8 9,3 8,913. Luxemburg 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1 0,214. Olanda 3,2 3,2 2,9 3,0 3,1 3,1 3,2 3,3 4,015. Noua Zeelandă 0,1 0,1 0,2 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1 0,216. Norvegia 1,2 1,3 1,3 1,3 1,4 1,3 1,3 1,7 2,017. Portugalia 0,3 0,2 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,318. Spania 1,3 1,3 1,2 1,4 1,4 1,2 1,7 1,7 2,019. Suedia 1,7 2,0 1,7 1,6 1,6 1,8 1,7 2,0 2,420. Elveţia 1,1 1,0 0,9 0,9 1,0 0,9 0,9 0,9 1,321. Marea Britanie 3,2 3,2 3,4 3,9 3,4 4,5 4,6 4,9 6,322. USA 7,4 9,4 6,9 8,8 9,1 10,0 11,4 13,3 16,3

Sursa: World Bank, Global Development Finance 2005.

Fluxurile de ajutorare au reflectat o restrângere a bugetelor do-natorilor, datorată într-o anumită proporţie preocupărilor acestora în ceea ce priveşte eficienţa ajutorului în sporirea creşterii economice şi în reducerea sărăciei într-un număr de ţări primitoare de fonduri. În concluzie, donatorii au încercat să-şi îmbunătăţească eficienţa propriului management şi a acordării ajutoarelor şi să ajute ţările primitoare să-şi amelioreze capacitatea de a-şi proiecta şi implementa o politică de dezvoltare care să conducă la creşterea efortului propriu în cadrul programelor de ajutorare.

162

Tabelul nr. 11.7. Schimbări previzionate în ODA de la ţările donatoare ale CAD în perioada 2003-2006

– ODA ca% din PIB –Anii donatoare

Ţările CAD

2003 Previziuni2006

Schimbări previzionate între 2003 şi 2006

Total asistenţă publică pentru dezvoltare

0,25 0,30 0,05

1. Australia 0,25 0,26 0,012. Austria 0,20 0,33 0,133. Belgia 0,60 0,64 0,044. Canada 0,24 0,27 0,035. Danemarca 0,84 0,83 -0,016. Finlanda 0,35 0,41 0,067. Franţa 0,41 0,47 0,068. Germania 0,28 0,33 0,059. Grecia 0,21 0,33 0,1210. Irlanda 0,39 0,61 0,2211. Italia 0,17 0,33 0,1612. Japonia 0,20 0,22 0,0213. Luxemburg 0,81 0,87 0,0614. Olanda 0,80 0,80 0,0015. Noua Zeelandă 0,23 0,26 0,0316. Norvegia 0,92 1,00 0,0817. Portugalia - - -18. Spania 0,23 0,33 0,1019. Suedia 0,79 1,00 0,2120. Elveţia 0,39 0,38 -0,0121. Marea Britanie 0,34 0,35 0,0122. USA 0,15 0,19 0,04

Sursa: OCDE, Development Assistance Committee 2005.

Cu un număr semnificativ de donatori de ADP care-şi limitează propriile bugete pentru ajutoare, perspectiva unei creşteri susţinute în cadrul ajutorului public pentru dezvoltare nu se confirmă, astfel încât revigorarea fluxurilor de ajutor public pentru dezvoltare rămâne în continuare o provocare (tabelul nr. 7).

3. Problema datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare. Transferul invers de resurse financiare

O dată cu adâncirea interdependenţelor statelor lumii, au luat naşte-re şi anumite transferuri sistematice de resurse, în principal din ţările dez-voltate către ţările în curs de dezvoltare. Sumele datorate străinătăţii de o anumită ţară, la un moment dat, formează datoria externă a acesteia. Deci, toate transferurile rambursabile sunt în cea mai mare parte genera-toare de datorie externă pe termen scurt, mediu sau lung.

Necesitatea accelerării sprijinului financiar internaţional pentru lichidarea subdezvoltării a fost larg acceptată încă de la începutul anilor’ 60. Acest sprijin, acordat sub diverse forme ţărilor în tranziţie (împrumuturi publice sau private, investiţii străine de portofoliu, in-vestiţii externe directe, lansarea de obligaţiuni etc.), este menit să su-plinească resursele investiţionale insuficiente ale acestor ţări, să asigu-re transferul de tehnologie în vederea relansării creşterii economice sau pur şi simplu să facă faţă unor situaţii de criză.

Sursa principală de provenienţă a datoriei externe100 o reprezintă creditele pentru acoperirea deficitului balanţei comerciale ca urmare fie a creşterii importurilor cu mult peste exporturile unei

100 Ioan Bari, Economia Mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.163

anumite perioade, fie a unui raport de schimb dezavantajos. Dacă această acumulare a datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare se intensifică de la an la an, ea obligă aceste ţări să facă împrumuturi, ceea ce duce la o datorie externă a lor în creştere, deficitele devenind cronice.

Dacă fluxurile financiare către ţările în curs de dezvoltare nu s-au materializat într-un avantaj considerabil pentru ele, atunci vina este într-o proporţie destul de ridicată şi a acestor ţări, care nu au ştiut să-şi gestioneze resursele financiare, să preîntâmpine anumite dobânzi costisitoare.

Principalele cauze care au generat problema datoriei externe101 sunt, după opinia specialiştilor, următoarele:

1) insuficienţa volumului de fluxuri de capital către ţările în curs de dezvoltare, ceea ce a determinat o neacoperire a nevoilor interne de capital rămase descoperite prin efortul propriu financiar depus pe plan naţional;

2) scăderea continuă a sumelor destinate asistenţei financiare pentru dezvoltare pe care statele dezvoltate ale lumii le ofereau ţărilor în curs de dezvoltare;

3) reducerea drastică a donaţiilor în cadrul asistenţei publice pentru dezvoltare;4) creşterea dobânzilor la creditele luate cu împrumut de către ţările în curs de dezvoltare de

la băncile transnaţionale;5) încercarea de a finanţa nevoi pe termen lung prin credite acordate pe termen scurt a dus la

concentrarea scadenţelor la împru-muturi pe o perioadă redusă de timp, mărind astfel vulnerabilitatea debitelor;

6) se face tot mai resimţită existenţa unei crize a plăţilor in-ternaţionale, determinată în principal de acţiunea comună a trei fac-tori: creşterea semnificativă a ratei dobânzii pe pieţele internaţionale; deteriorarea termenilor de schimb pentru tinerele state, în special datorită „şocurilor petroliere” şi scăderii preţurilor produselor prima-re, precum şi datorită accentuării protecţionismului de către statele bogate, ceea ce a agravat situaţia pieţelor tradiţionale de export ale ţărilor în curs de dezvoltare.

4. Datoria externă şi investiţiile externe. Investiţii financiare

În general, datoria externă a unei ţări este reprezentată de totalitatea sumelor de bani şi a altor active datorate creditorilor externi de către rezidenţii unei ţări pe o perioadă mai mare de un an de zile. Fiecare ţară îşi administrează propria datorie externă după cum consideră că va fi mai avantajată.

Elementele care definesc datoria externă (schema nr. 11.2) sunt:a) durata de îndatorare (se iau în considerare doar creditele acor-date pe o perioadă care

depăşeşte 1 an);b) condiţiile în care se acordă creditele sau împrumuturile externe (dobânda fixă sau variabilă;

perioada de rambursare; condiţionări de natură economică, financiară sau politică etc.);c) calitatea creditorului (guverne, organisme publice, bănci co-merciale, persoane juridice sau

fizice private, organisme internaţionale).Principalele surse din care provine datoria externă a unui stat sunt102:1) creditele de export pe o perioadă mai mare de 1 an pe care importatorii din ţara debitoare le

primesc de la partenerii lor externi;2) împrumuturile acordate de guverne în cadrul unor acorduri bi sau multilaterale;3) împrumuturile acordate de diverse organisme internaţionale (FMI, Banca Mondială, BIRD,

BERD, BEI);4) creditele şi împrumuturile de la băncile private.Creşterea în cifre absolute a datoriei externe şi a serviciului datoriei externe (ratele scadente şi

dobânzile aferente) nu este întotdeauna privită ca un fapt negativ dacă aceste credite sunt destinate unor investiţii profitabile şi pentru retehnologizare, conducând astfel la o dezvoltare economică.

101 Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002.102 Idem.164

Totodată, volumul datoriei externe nu ne va releva nimic dacă îl analizăm separat. El trebuie să fie raportat la mai mulţi indicatori, cum ar fi: potenţialul economic, mărimea ţării, densitatea şi numărul populaţiei, capacitatea de a genera venituri în valută prin exporturi competitive ş.a.

Aşadar, oricum am analiza datoria externă, ea trebuie să scoată în evidenţă avantajele şi dezavantajele, respectiv costurile care provin din utilizarea capitalului împrumutat de provenienţă externă pentru rezolvarea unor probleme imposibil de rezolvat doar prin eforturi şi mijloace proprii.

Indicatorii cel mai des folosiţi ai datoriei externe sunt:a) Rata datoriei externe (Rde) se află raportând serviciul datoriei externe (Sde) la

veniturile anuale ale unui stat (Va), astfel:

Rde

Rata datoriei externe se mai poate calcula raportând serviciul datoriei externe (Sde) la veniturile debitorilor (Vd) – guvern, orga-nisme publice, regii autonome, agenţi privaţi garantaţi de stat, astfel:

b) Rata obligaţiilor externe (Roe) se determină raportând ser-viciul datoriei externe (Sde) la nivelul rezervelor oficiale (Nro) – aur şi devize, astfel:

Rata obligaţiilor externe evidenţiază nivelul la care un stat poate face faţă obligaţiilor externe în cazul când veniturile pe care le aştepta din exporturi nu au atins limitele scontate.

Conform indicatorilor de îndatorare calculaţi de Banca Mondi-ală pentru ţările în curs de dezvoltare, situaţia este următoarea.

De la mijlocul anilor ’90 şi până în prezent s-au remarcat progrese variate care reflectă o vulnerabilitate în schimbare a economiilor ţărilor în tranziţie şi în curs de dezvoltare în ceea ce priveşte crizele viitoare:

– o parte dintre statele îndatorate şi-au îmbunătăţit situaţia în ceea ce priveşte restituirea datoriilor;

– compoziţia şi caracterul datoriei externe s-au schimbat;– mediul politic s-a îmbunătăţit în multe ţări şi în mod cu totul notabil în ţările din estul Asiei,

care au constituit punctul forte al crizelor recente;– s-a dezvoltat un mediu financiar internaţional mult mai flexibil şi mai precaut;– au avut loc progrese semnificative în reţeaua internaţională de „guvernare a datoriilor

externe”.Ca tendinţă actuală se înregistrează o reducere a ratei de îndatorare externă a multora dintre

ţările în curs de dezvoltare şi se pune din ce în ce mai mult accentul pe rolul semnificativ al fluxurilor neaducătoare de debite.

Sarcina datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare (publică şi privată) a scăzut de la aproximativ 45% din PIB, în 1999, la 39%, în 2003.

Îmbunătăţirea s-a realizat în ciuda unei creşteri de aproape 207 mld USD în valoare nominală a datoriei externe totale, care a luat amploare în ultimii ani (după ce scăzuse în 2000 şi 2001), dar oricum într-o proporţie mai mică decât s-a înregistrat în anii ’80 şi la începutul anilor ’90.

Alţi indicatori ai sarcinii datoriei externe agregate a ţărilor în curs de dezvoltare s-au îmbunătăţit, de asemenea, cu toate că anumite grupuri de ţări şi regiuni au fost afectate diferit (tabelul nr. 8). Datoria pe termen scurt, ca procentaj în totalul datoriei externe, este scăzută atât

165

pentru ţările cu venituri mici, cât şi pentru ţările cu venituri medii din toate regiunile, excepţie făcând Europa şi Asia Centrală. Acest declin reflectă presiuni reduse asupra ţărilor pentru a menţine lichiditatea valutară. Rata agregată a datoriei externe raportată la exporturi a scăzut marcant, de la 135%, în 1997, la 105%, în 2003, în timp ce sarcina serviciului datoriei externe a scăzut uşor, de la 19% din exporturi la 17%.

Un fapt notabil îl reprezintă rezervele valutare ale ţărilor în curs de dezvoltare, care s-au dublat, de la o valoare de 631 mld USD în 1997 (aproximativ 30% din depozitul datoriei externe), atingând o valoare de 1,6 trilioane USD în 2004 (aproximativ 60% din depozitul datoriei lor), ceea ce reprezintă o foarte bună protecţie împotriva unor şocuri externe neanticipate.

Tabelul nr. 11.8. Indicatorii sarcinii datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltareîn perioada 1997-2003

– % –Indicatori ai datoriei externe

Ţări şi ani

Ţări în curs de dezvoltare

Ţări cu venituri mici

Ţări cu venituri medii

Regiunea Asia de Est şi

Pacific

America Latină şi Insulele Caraibe

Europa şi Asia

Centrală

1997 2003 1997 2003 1997 2003 1997 2003 1997 2003 1997 20031. Datoria pe termen scurt raportată la datoria totală 18,4 15,7 10,8 7,9 20,0 17,3 25,1 23,9 19,1 10,7 15,2 19,9

2. Depozitul datoriei totale raportat la exporturi 135,1 104,7 236,3 147,9 123,3 98,6 100,5 60,0 179,6 159,9 106,3 111,

13. Serviciul da-toriei totale raportat la exporturi 18,8 17,2 17,7 12,0 18,9 17,8 12,1 10,5 35,1 30,7 13,2 19,8

4. Rezervele raportate la depozitul da-toriei totale 29,2 50,0 14,6 37,9 32,4 52,4 42,7 107,7 26,2 25,8 25,8 36,9

5. Rezerve raportate la importuri (luni) 4,4 6,5 3,5 6,8 4,5 6,4 5,3 8,3 4,8 5,0 3,0 4,8

Sursa: World Bank, World Bank Debtor Reporting System, Global Development Finance 2005.

Pe linia îmbunătăţirilor marcante ale indicatorilor datoriei externe, fluxurile de capital străin din surse private au cunoscut, de asemenea, o îmbunătăţire.

Proporţia investiţiilor străine directe şi de portofoliu în mixul financiar al multor ţări în curs de dezvoltare a crescut semnificativ în ultimii ani. Această tendinţă a căpătat stabilitate, deoarece investitorii de investiţii străine directe (ISD), de cele mai multe ori, au ales investiţiile pe termen lung şi au arătat o toleranţă extraordinară pentru depozitele aproape de termen (near-term stocks). Fluxurile de investiţii de portofoliu au atins 80% din totalul finanţării externe în perioada 1990-2003, comparativ cu doar 60% în perioada 1993-1998.

Datoria externă şi-a schimbat compoziţia prin înmulţirea instituţiilor care acordă împrumuturi private.

Tiparul (modelul) proprietăţii asupra datoriei externe s-a schimbat în ultimii ani. Ponderea datoriei sectorului public în totalul datoriei externe a scăzut de la 82%, în perioada 1990-1995, la 69% în perioada 1996-2003. În acelaşi timp, raportul datoriei externe faţă de PIB a scăzut de la 31% la 27% în aceeaşi perioadă.

Dereglementarea pieţelor internaţionale de capital şi a econo-miilor ţărilor în curs de dezvoltare, expansiunea instituţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare, îmbunătăţirea cercetării şi informării – toate acestea au facilitat accesul investitorilor corporativi la ţările în curs de dezvoltare prin intermediul pieţei internaţionale de capital.

Dar declinul datoriei sectorului public nu este universal – îndatorarea în sectorul public a crescut în unele ţări, creând o vulnera-bilitate corelată cu expunerea lor crescândă la datoria externă comer-cială. Stabilirea unui acces la sursele private de finanţare trans-frontalieră deseori cere participarea publică pentru a scădea riscurile de credit, în special în ţările cu ratinguri ale riscului de credit scăzute. În multe ţări, finanţarea prin obligaţiuni este fie de datoria directă a sectorului public, fie poartă garanţii ale sectorului public. Guvernele, de obicei, mediază înţelegerile directe dintre

166

sectorul corporativ şi investitorii internaţionali privaţi pentru a menţine stabilitatea în contul de capital. Ambele măsuri au avut efectul de a scădea indicele/rata de îndatorare a sectorului public în câteva dintre ţările cu venituri medii încă de la jumătatea anilor ’90 – printre ele numărându-se şi Ecuador, Gabon, Liban, România, Bolivia şi Venezuela.

5. Concepţii cu privire la cooperarea economică ca flux economic internaţional

Deşi practica internaţională a avansat sensibil în domeniul schimburilor şi formelor de cooperare, se remarcă sensuri diferite, uneori contradictorii sau chiar confuze, ale conceptului de cooperare economică internaţională. Înainte de toate se impune să delimităm în mod clar noţiunea de „cooperare” de cea de „colaborare”, ultima având un conţinut şi forme mai cuprinzătoare de realizare, care includ, în afară de cooperarea şi schimburile comerciale, investiţiile internaţio-nale etc. La rândul său, conceptul de cooperare economică internaţio-nală cunoaşte două niveluri, şi anume: cooperarea microeconomică şi cooperarea macroeconomică. Cele două tipuri de cooperare au multe elemente comune. Atât cooperarea microeconomică, cât şi cea macroeconomică sunt de dată relativ recentă, impunându-se cu deose-bire în ultimele 3-4 decenii, amândouă presupunând un grad înalt de independenţă al partenerilor. Ele se caracterizează printr-o mare com-plexitate a legăturilor economice, vizând practic toate fazele de acti-vitate economică (cercetare-dezvoltare, prognoză, planificare, producţie, finanţare şi comercializare). Fiind forme ale colaborării economice internaţionale, ambele tipuri pot şi trebuie să se întemeieze pe principiile de drept internaţional.

Totuşi, ele nu pot fi confundate. Cooperarea microeconomică şi cea macroeconomică se deosebesc prin anumite particularităţi foarte importante.

În primul rând, ele se deosebesc prin subiecţii participanţi. Coo-perarea internaţională macroeconomică are ca subiecţi de participare statele (împuterniciţii autorizaţi ai acestora: guvern, ministere, departamente etc.), căpătând caracterul de cooperare economică interguver-namentală.

Cooperarea microeconomică este înfăptuită de către unităţile economice sau tehnico-ştiinţifice (întreprinderi, firme, corporaţii, insti-tute de cercetare etc.).

În al doilea rând, cele două tipuri se deosebesc prin factorii care stau la baza apariţiei şi dezvoltării. Cooperarea economică interguvernamentală a apărut ca o necesitate determinată de interdependen-ţele economice crescânde dintre state, ca urmare a creşterii rolului re-laţiilor economice externe în asigurarea reproducţiei sociale moderne, obligând statele să coopereze pentru a pune în valoare noua dimensiu-ne a schimburilor economice externe. Cooperarea internaţională între unităţile economice externe se dezvoltă, reflectând implicaţiile revolu-ţiei tehnico-ştiinţifice asupra producţiei moderne.

În al treilea rând, obiectivele nemijlocite ale cooperării au ca-racteristici specifice. Cooperarea interguvernamentală urmăreşte crea-rea de facilităţi reciproce în relaţiile economice şi tehnico-ştiinţifice în vederea realizării unor programe prioritare de interes naţional. Coope-rarea microeconomică are ca obiectiv imediat obţinerea unor avantaje nemijlocite materiale, tehnice sau financiare.

În al patrulea rând, cele două tipuri de cooperare se deosebesc prin principiile de finanţare a acţiunilor de cooperare. Cooperarea economică interguvernamentală (interdepartamentală etc.) este fi-nanţată – în diferite modalităţi – din bugetele statelor, pe când coope-rarea microeconomică se bazează pe autofinanţare.

În al cincilea rând, cadrul instituţional al celor două tipuri de cooperare este diferit. Cooperarea economică interguvernamentală se realizează pe bază de tratate, convenţii, acorduri sau protocoale bi sau multilaterale şi poate fi însoţită de crearea de organe interguverna-mentale (comisii mixte sau organizaţii economice internaţionale). Cooperarea microeconomică are la bază acordul-cadru de cooperare şi contractul economic, care pot lua diferite forme, în raport cu natura activităţii de cooperare.

În al şaselea rând, cooperările analizate se deosebesc prin natu-ra normelor de drept internaţional. Astfel, cooperarea interguverna-mentală poate şi trebuie să se desfăşoare pe baza dreptului internaţional public (cu tendinţa, în prezent, ca o extindere mai largă să capete dreptul

167

economic internaţional public, ca ramură a primului). Cooperarea microeconomică are la bază dreptul comercial privat (cu tendinţa de a se completa şi dezvolta cu elementele specifice cooperării eco-nomice internaţionale).

Evidenţiind deosebirile dintre noţiunile de cooperare internaţio-nală macroeconomică şi microeconomică, se impune să subliniem interdependenţa proceselor economice pe care se bazează sau pe care le generează cele două tipuri de cooperare economică. Acordurile inter-guvernamentale de cooperare bi şi multilaterală constituie baza intensificării cooperării între unităţile economice interesate, după cum satisfacerea intereselor acestora din urmă în condiţiile unui climat favo-rabil cooperării stimulează organele guvernamentale pentru a găsi noi forme de colaborare care să faciliteze dezvoltarea schimburilor economice reciproce, inclusiv pe calea cooperării. Totodată, se întâlnesc cazuri când, prin acordurile interguvernamentale, se stabilesc unităţile economice care vor finaliza înţelegerile stabilite la nivel macroeconomic. Utilizarea noţiunii generice de „cooperare economică internaţională”, ca formă nouă de colaborare, urmăreşte să exprime tocmai această unitate internă, organică, şi nu o identitate a celor două tipuri de cooperare.

Cooperarea economică internaţională între unităţi, firme şi corporaţii a apărut şi se dezvoltă pe fondul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi al adâncirii diviziunii internaţionale a muncii.

Printre factorii care stau la baza apariţiei şi extinderii cooperă-rii, ca flux economic de sine stătător, se remarcă: mutaţiile în diviziu-nea internaţională a muncii; progresul tehnic, care antrenează, în pri-mul rând, cooperarea economică în domeniul ştiinţifico-tehnic; creşte-rea gradului de concentrare a producţiei; multiplicarea parametrilor competitivităţii pe piaţa mondială; extinderea posibilităţilor de comu-nicare şi a mobilităţii geografice a factorilor de producţie; politicile economice ale statelor etc.

Acordurile interguvernamentale de cooperare sunt o reflectare a factorilor obiectivi care acţionează în prezent în favoarea dezvoltării cooperării internaţionale, creând cadrul economic şi juridic pentru adâncirea în continuare a acesteia. Multe din organismele economice internaţionale – guvernamentale sau neguvernamentale – desfăşoară o activitate intensă de informare, de promovare şi de încurajare a cooperării economice, reflectând convergenţa unor interese ale statelor şi ale firmelor în această formă de colaborare economică.

Cooperarea economică internaţională se distinge printr-o serie de caracteristici proprii, ca flux economic internaţional.

Astfel, spre deosebire de comerţul exterior, ale cărui obiecte de schimb reprezintă un rezultat al specializării formate de-a lungul anilor, cooperarea economică apare pe fondul diversificării economiei, al asimilării în producţie de noi tehnologii şi produse, generând noi trepte de specializare în subramuri, legate de progresul tehnic şi valorificarea superioară a resurselor naturale şi umane. Dacă, în cazul comerţului exterior, punctul de plecare al lanţului legăturilor economice este specia-lizarea (specializare-comerţ exterior-specializare), cooperarea are ca punct de plecare diversificarea, generând noi trepte de specializare şi noi posibilităţi de comerţ exterior (diversificare-cooperare-speciali-zare-comerţ exterior). Totodată, spre deosebire de comerţul exterior, care fixează specializarea şi structurile economice existente sau le modi-fică foarte puţin şi într-o perioadă îndelungată prin efectele indirecte ale circulaţiei mărfurilor, cooperarea este o cale mai directă care poate in-fluenţa în termen relativ scurt progresele dorite în structura economiei şi în specializarea internaţională. În fine, dacă comerţul internaţional se desfăşoară în măsură crescândă între ţări cu structuri simetrice şi nivel ridicat de dezvoltare economică, cooperarea permite adâncirea schim-burilor şi între ţări cu structuri şi niveluri diferite de dezvoltare, ca ur-mare a faptului că ea generează specializarea în interiorul subramurilor, pe faze ale producţiei sau subansamble.

Cooperarea microeconomică internaţională reprezintă o conlu-crare între doi sau mai mulţi parteneri care are ca obiect o anumită repartizare a activităţilor economice şi de cercetare. Ea este o formă superioară de colaborare, ce rezultă dintr-un grad înalt de specializare internaţională, destinată fie obţinerii şi sporirii eficienţei economice, fie creării unor produse sau

168

inovaţii, fie ambelor obiective, care nu pot fi realizate – sau nu pot fi realizate la fel de satisfăcător – de fiecare partener în parte sau prin formele clasice de colaborare.

a) Studiul practicii economice, cât şi al literaturii de specialitate atestă că o caracteristică fundamentală a cooperării constă în coordonarea funcţiilor, fie prin realizarea în comun a unor funcţii, fie prin repartizarea acestora între parteneri, ceea ce permite obţinerea unor rezultate inaccesibile de altfel fiecărui partener în mod individual sau în formele clasice de comerţ. Repartizarea între parteneri a înfăptuirii unor funcţii condiţionează o strânsă interdependenţă a lor. De menţio-nat că funcţia de conducere în cadrul cooperării poate fi realizată fie în comun, fie separat, dar coordonat.

b) O altă trăsătură caracteristică a cooperării constă în aceea că ea se realizează între parteneri independenţi.

c) Continuitatea, stabilitatea îndelungată a intereselor economice ale partenerilor constituie o altă caracteristică proprie cooperării economice.

d) O altă caracteristică a cooperării economice internaţionale constă în echilibrarea, în diferite proporţii, a schimburilor prin livrări reciproce între partenerii la cooperare.

6. Funcţiile cooperării economice internaţionale

Cooperarea internaţională – cea macroeconomică, precum şi cea microeconomică – exercită un rol catalizator, îndeplinind diferite funcţii atât la nivelul diviziunii internaţionale a muncii şi al circuitului internaţional, cât şi la nivelul economiilor naţionale şi al unităţilor economice.

Din analiza trăsăturilor caracteristice şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte cooperarea economică internaţională rezultă efectul multiplu al cooperării asupra circuitului economic mondial, asupra economiilor naţionale şi unităţilor economice. La rândul lor, dezvoltarea economică a statelor şi amplificarea circuitului economic mondial contribuie la accelerarea cooperării economice internaţionale. Toate acestea constituie importante argumente în favoarea considerării cooperării ca un flux economic internaţional cu caracteristici proprii (schema nr. 1).

7.Domeniile şi formele cooperării economice internaţionale

Cooperarea economică, având un rol important în dezvoltarea colaborării economice internaţionale, a atras atenţia cercetării în direcţia unei clasificări cât mai judicioase a acestui fenomen nou din relaţiile economice internaţionale. De remarcat este faptul că diferitele organizaţii internaţionale şi cercetările ştiinţifice realizează clasificări diferite ale sferelor de cooperare şi ale formelor (metodelor) de cooperare în raport cu criteriile de la care pornesc. Astfel, ONUDI clasifică acţiu-nile de cooperare economică în raport cu caracterul instituţional şi tehnico-economic al convenţiilor103. UNCTAD, însă, clasifică aceste acţiuni în raport cu influenţa pe care ele o au asupra comerţului internaţional104, iar Comisia economică a ONU pentru Europa, după do-meniile de activitate economică105. Unii autori le clasifică după numărul participanţilor sau al fazelor de finalizare a cooperării106. În literatura de specialitate din ţara noastră cooperarea este grupată fie după domeniile de activitate, fie după locul în care se realizează. Faptul că până în prezent se întâlnesc multe clasificări se explică, în principal, prin numărul mare de criterii de sistematizare a formelor de cooperare107. Datorită practicii foarte dinamice şi diverse în domeniul cooperării internaţionale, este de aşteptat ca prin cercetarea de specialitate să fie aduse noi contribuţii la sistematizarea fenomenului cooperării.

Cooperarea economică internaţională cunoaşte forme variate, uneori complexe, menite să îmbine interesele diferite ale partenerilor în diferite domenii, cum ar fi: cercetarea-dezvoltarea, producţia, pregătirea de cadre, resursele financiare sau desfacerea mărfurilor. 103 UNIDO, Regional Cooperation in Industry, New York, 1979.104 Doc. UNCTAD, TD/B/247.105 Doc. CEE/TD/214.106 CEE/ONU, Bruxelles, Tables rondes, 1971, 1979.107 Alexandru Albu, Cooperarea economică internaţională, Editura Expert, Bucureşti, 1995.

169

Fiecare formă are caracteristici proprii, distincte, dar acestea nu se găsesc în stare pură, ci

combinate cu trăsăturile altor forme.De aceea, se impune, pe de o parte, necesitatea clasificării for-melor pentru a le cerceta şi

determina eficienţa, iar pe de altă parte, apare greutatea efectuării acestei clasificări. Încercări de definire şi de clasificare a diferitelor forme de cooperare îşi au originea în anii ’50. La sesiunea a XIII-a a Comisiei Economice pentru Europa a ONU, din 1955, delegaţia României a formulat propunerea de cooperare bazată pe acordarea de credite rambursabile în produse sau servicii. Ţara noastră, prin reprezentanţii săi, s-a manifestat activ în identificarea şi fundamentarea teoretică şi politică a formelor variate de cooperare bazate pe respectarea principiilor dreptului internaţional. De un larg ecou s-au bucurat iniţiativele României în materie de cooperare eco-nomică la sesiunile UNCTAD, ONU, precum şi la sesiuni ale altor organisme internaţionale.

Formele cooperării economice internaţionale sunt specifice pentru diferite domenii de activitate (schema nr. 2).

Acţiunile de cooperare în domeniul ştiinţei şi tehnicii, al cercetă-rii tehnico-ştiinţifice urmăresc în principal sporirea contribuţiei cola-borării economice internaţionale la progresul economic, tehnic şi soci-al. Obiectivele concrete în cooperarea din acest domeniu sunt: dez-voltarea

170

şi perfecţionarea sistemului naţional de cercetări ştiinţifice; realizarea sau accelerarea cercetărilor complexe şi care cer mari efor-turi în domeniul resurselor financiare, materiale şi de cadre; realizarea de cercetări comune sau coordonate în domenii de vârf ale ştiinţei şi tehnicii; asimilarea în producţie a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii; transferul de tehnologii moderne; depăşirea dificultăţilor de docu-mentare, cercetare şi asimilare etc.

Formele de cooperare în domeniul tehnico-ştiinţific s-au do-vedit deosebit de dinamice şi tot mai complexe.

a) Programele comune de cercetare reprezintă o formă de coope-rare tehnico-ştiinţifică ce nu se desfăşoară în procesul producţiei mate-riale, dar deseori pregăteşte o cooperare în producţie. Aceste programe prevăd tematica cercetării, baza materială a cercetării, forţele de cerceta-re, ciclurile de cercetare, precum şi condiţiile de brevetare şi de valorifi-care a licenţelor de către participanţi în unităţi proprii sau pe terţe pieţe. Cercetarea comună pe baza unor programe poate cuprinde întreg ciclul de cercetare, executarea de prototipuri, uzina-pilot, punerea la punct a unui procedeu tehnic nou, precum şi valorificarea industrială a unor cer-cetări fie pentru seria zero, fie pentru producţia de serie mare etc. Alte-ori, această cooperare se poate referi la un stadiu al cercetării şi atunci ia forma de antrepriză de lucrări tehnico-ştiinţifice. Sub aspect organiza-toric, programele comune de cercetare se pot realiza în practică în urmă-toarele forme de bază: fiecare parte contractantă efectuează separat cer-cetările în baza programului comun de cercetare, realizându-şi singure finanţarea; o altă modalitate organizatorică rezidă în finanţarea comună a întregii cercetări; o modalitate distinctă este realizarea de cercetări comune în organizaţii (institute, laboratoare) internaţionale de cercetare; în fine, au apărut şi forme în care unul din institutele naţionale de cer-cetare are rolul de coordonator al temei, cercetarea comună efectuându-se separat, conform programului de cercetare.

b) Asistenţa tehnică sau de specialitate se realizează atât la nivel interguvernamental, cât şi la nivel de întreprinderi.

c) Schimbul de informaţii tehnico-ştiinţifice se poate realiza fie între unităţile productive, fie între institutele de cercetare, fie la nivelul unor organizaţii internaţionale specializate.

În domeniul producţiei, cooperarea economică include sfere di-ferite, cum sunt: prospectarea, cercetarea geologică, explorarea subso-lului, activităţi de producţie în agricultură, prelucrarea materiilor pri-me industriale şi agricole ş.a.

171

În domeniul prospectării şi cercetării geologice, cooperarea internaţională urmăreşte executarea de studii fundamentale, pe terito-riul unei ţări, referitoare la: tectonică, geochimie, metalogeneză, geo-fizică, geometrie, efectuarea de expertize, de documentaţii geologice, geofizice, descoperiri de minerale, diverse structuri geologice; acordarea de asistenţă tehnică şi efectuarea de prospecţiuni geologice şi ex-plorări destinate lărgirii bazei de materii prime; pregătirea unor acţiuni ulterioare de cooperare în domeniul explorărilor miniere, dar şi al industriei prelucrătoare.

În domeniul exploatării şi prelucrării resurselor naturale, coopera-rea internaţională contribuie la punerea în valoare a acestor bogăţii, sporeşte utilizarea lor eficientă şi raţională în vederea creării de noi locuri de muncă, precum şi a creşterii venitului naţional, în vederea satisfacerii sta-bile şi de durată a necesarului participanţilor în ce priveşte materiile prime sau valorificarea acestora în exterior pentru procurarea de resurse valutare necesare achiziţionării de maşini şi instalaţii industriale.

În domeniul producţiei industriale şi agricole, cooperarea a cu-noscut cea mai largă extindere şi urmăreşte diversificarea producţiei, ridicarea nivelului tehnico-calitativ al acesteia, introducerea tehnicii noi şi creşterea productivităţii muncii, utilizarea deplină a capacităţilor de producţie în funcţiune, organizarea superioară a producţiei şi reducerea costurilor de producţie în condiţii reciproc avantajoase, satisfacerea cerinţelor părţilor în ceea ce priveşte produsele complexe şi de înaltă calitate, putându-se crea şi disponibilităţi pentru exportul pe terţe pieţe108.

Formele de cooperare în producţie cunosc un proces de amplă diversificare ca urmare a varietăţii domeniilor, ramurilor şi intereselor economice ale partenerilor.

a) Producţia pe bază de licenţă şi documentaţie ale partenerului este o formă de legătură între cercetare şi asimilarea în producţie. În aceste acţiuni nu se cumpără pur şi simplu dreptul de a fabrica şi de a vinde un produs protejat de un brevet, ca în cazul licenţei de produc-ţie, ci este vorba de o cooperare între posesorul de invenţii şi producător pe baza asimilării acesteia, prin care o parte se obligă să livreze documentaţiile şi procedeele de a produce (know-how-ul), secretele de producţie, uneori chiar maşini şi utilaje necesare organizării producţiei sau a produsului finit, şi asistenţa tehnică, iar cealaltă parte, asimilând în producţie tehnologia, se obligă fie să asigure partenerului necesarul de produse pe o perioadă determinată, fie să organizeze desfacerea în comun a produselor noi.

b) Producţia la comandă reprezintă o formă relativ simplă de cooperare, prin care una din părţi fabrică un produs finit sau semifinit după modelul, documentaţiile sau instrucţiunile partenerului, fie pe baza capacităţilor existente, fie creând în acest scop capacităţi noi. Spre deosebire de comerţ, producţia la comandă presupune o conlucrare a partenerilor în asimilarea şi determinarea caracteristicilor teh-nice ale produselor, permiţând o mai bună utilizare a capacităţilor de producţie, a forţei de muncă şi resurselor de materii prime disponibile, diversificarea producţiei şi crearea de resurse valutare. Această formă reprezintă, în esenţă, o „închiriere” a capacităţilor de producţie. Dat fiind faptul că produsele realizate în producţia la comandă sunt co-mercializate pe piaţa mondială nu sub marca producătorului, exporta-torul – producător este lipsit de contactul cu piaţa şi suportă exclusiv riscurile încetării la un moment dat sau altul a comenzilor. În plus, mărfurile fabricate prin producţia la comandă suportă toate restricţiile politicii vamale specifice comerţului cu mărfuri. Totuşi, în fazele ini-ţiale ale industrializării sau de asimilare a unor produse în ramuri noi, producţia la comandă reprezintă un avantaj evident în valorificarea resurselor naţionale de muncă şi naturale.

c) Coproducţia şi specializarea sunt o formă evoluată a cooperării în producţie, prin care partenerii îşi valorifică complementaritatea factorilor şi a costurilor de producţie ca urmare a îmbinării potenţia-lelor tehnice, umane şi financiare în faza de concepţie, de execuţie şi de comercializare. În această formă de cooperare, întreprinderile partenere îşi păstrează independenţa juridică, organizatorică şi patrimonială, însă ele se specializează fie în producţia diferitelor subansamble, iar asamblarea produsului finit este realizată independent de către fiecare parte, livrându-şi reciproc părţile pe care nu le produc, fie în în-făptuirea diferitelor procese tehnologice

108 Ioan Popa (coord.), Tranzacţii internaţionale, Editura Recif, Bucureşti, 1992.172

succesive, astfel că lucrările de asamblare şi finisaj se execută de către o singură parte. În copro-ducţie, produsele pot fi comercializate fie sub marcă comună, fie sub marca proprie a fiecărui partener.

d) Acordarea de credite în utilaje şi maşini rambursabile în produsele rezultate din cooperare, precum şi în alte mărfuri sau servi-cii, este forma de cooperare iniţiată şi fundamentată de România, formă care şi-a găsit o largă recunoaştere şi dezvoltare practică. Rambursarea creditului în produsele obiectivului construit în cooperare are o serie de avantaje ce decurg din solidaritatea intereselor partenerilor, pe de o parte, în asimilarea în scurt timp a producţiei la nivel tehnic ridicat, iar pe de altă parte, în certitudinea desfacerii mărfurilor fără un efort valutar împovărător. Practica arată că atunci când creditorul nu este interesat în obţinerea de produse fabricate la obiectivul construit în cooperare, creditul poate fi rambursat fie în alte mărfuri şi servicii, fie încheind un acord triunghiular, prin care un al treilea partener – de regulă, din ţara creditorului - preia desfacerea produselor şi rambursează în valuta dorită creditul aferent acţiunii de cooperare. Proprietatea şi gestiunea obiectivului construit pe credit aparţin exclusiv beneficiarului de credit.

e) Construirea în comun a unor obiective industriale, agricole, turistice este o formă mai complexă de cooperare, prin care unii par-teneri realizează diverse faze ale ciclului construcţiei (livrarea licenţei de fabricaţie şi a documentaţiei tehnice, a utilajelor, instalaţiilor, acor-darea de asistenţă tehnică, achiziţionarea pe terţe pieţe a unor suban-samble, preluarea operaţiilor de desfacere etc.), iar alţi parteneri reali-zează producţia efectivă, rambursând contravaloarea livrărilor şi ser-viciilor fie prin produsele realizate la obiectivele respective, fie prin alte produse sau servicii. În această formă de cooperare se au în vedere satisfacerea multiplelor interese ale partenerilor privind obţinerea unui produs, plasarea unor echipamente, utilaje sau licenţe de fabricaţie, valorificarea resurselor naturale şi utilizarea forţei de muncă, asimila-rea tehnicii noi, diversificarea producţiei şi exportului. Proprietatea şi gestiunea obiectivului construit în comun aparţin, de asemenea, părţii pe teritoriul căreia acel obiectiv este amplasat.

f) Întreprinderea mixtă de producţie (joint venture) reprezintă o formă a cooperării rezultând din construirea în comun a unor obiective. Se creează atunci când părţile se conving că prin formele anterioare ale cooperării nu beneficiază pe deplin de avantajele cooperării economice. Întreprinderea mixtă este o unitate ce poate îmbrăca forme juridice diferite. Întreprinderile mixte cu răspundere limitată (la capitalul adus) sau pe acţiuni şi-au dovedit avantajele şi au o largă răspândire. Ele activează pe baza legislaţiei ţării pe teritoriul căreia se află: patrimoniul se constituie din aportul comun al partenerilor, în proporţii stabilite de lege sau de contractul de societate; conducerea întreprinderii se realizează în comun sau conform înţelegerii dintre parteneri. Societăţile mixte se constituie în diferite domenii de activitate, cum sunt: producţia, transporturile, comerţul, turismul, domeniul financiar-bancar ş.a.

În domeniul comercializării produselor, cooperarea internaţională are obiective multiple, printre care: studierea şi prospectarea pie-ţelor externe, sporirea debuşeelor sau crearea de noi debuşee, îmbu-nătăţirea structurii exporturilor, conjugarea potenţialelor economice şi tehnice pentru a spori ritmul şi competitivitatea produselor pe propriile pieţe, ca şi pe terţe pieţe, evitarea fluctuaţiilor în comercializarea pro-duselor şi crearea de legături comerciale stabile, depăşirea unor barie-re şi obstacole vamale, evitarea unor intermediari inutili, folosirea re-ţelei de desfacere a partenerilor etc.

Formele de cooperare în domeniul comercializării, de regulă, finalizează acţiunile de cooperare în domeniul tehnico-ştiinţific sau al producţiei, iar uneori se îmbină cu formele de cooperare financiară.

a) Oferta comună este o formă de cooperare în desfacerea şi in-stalarea de maşini şi utilaje complexe pentru construirea de obiective mari care necesită documentaţii şi echipamente din mai multe domenii ale tehnicii şi din diverse ramuri de producţie pe care nu le poate asigura un singur furnizor, chiar dacă apelează şi la serviciile unor subfurnizori. De aceea, un număr de întreprinderi se asociază temporar, oferind pentru construirea unui obiectiv întregul complex de echipamente şi tehnologii.

173

b) Consultaţiile inginereşti (consulting-engineering) reprezintă o formă de cooperare ce antrenează comercializarea produselor ca urmare a activităţii organizaţiilor care efectuează asistenţă tehnică în selectarea şi montarea utilajelor, elaborează studii şi proiecte, răspunzând uneori de livrarea „la cheie” a unor obiective complexe.

c) Factoringul reprezintă o formă de cooperare pe piaţa mon-dială prin care firmele specializate (factor) îşi asumă sarcina de a scuti pe clienţii lor (producători, exportatori) de operaţiunile financiare ce decurg din operaţiunile de comerţ, astfel că întreprinderile productive au posibilitatea să-şi concentreze activitatea exclusiv asupra operaţiu-nilor de producţie şi desfacere. Firmele de factoring achită întreprinderilor exportatoare costul mărfurilor (minus un comision) şi urmăresc încasarea ratelor de la cumpărători. Ele se substituie clientului lor, preluând creanţele acestuia asupra cumpărătorului şi îşi asumă chiar şi riscul final al operaţiunii. Deci, aceste firme, în fond, finanţează exporturile şi importurile de mărfuri, iar acţiunile de cooperare sunt o îmbinare a formelor de cooperare comercială şi financiară. Pentru îndeplinirea funcţiilor pe care şi le asumă, firmele de factoring efectuea-ză, uneori, studii şi cercetări proprii pentru desfacerea produselor, cu-leg informaţii despre clientelă, efectuează transporturi, acordă asistenţă juridică, execută operaţii de contabilitate etc.

d) Închirierea de maşini şi echipamente complexe (leasing) este o cooperare în domeniul comercializării produselor prin finanţarea parţială a investiţiilor. Prin sistemul leasing se închiriază maşini şi instalaţii scumpe pentru anumite lucrări pe timp limitat sau se echi-pează obiective cu utilaje închiriate.

e) Contractul pe termen lung de comercializare este o formă de cooperare între firme sau organe guvernamentale prin care se creează un cadru stabil de aprovizionare-desfacere de materii prime şi semifa-bricate, iar uneori şi de produse finite.

f) Societăţile mixte de comercializare a produselor sunt create de două sau mai multe firme, din diverse ţări, care se ocupă cu desfacerea produselor fabricate de către una din părţi pe piaţa celeilalte părţi sau pe terţe pieţe. Această formă de cooperare are avantajul că permite evitarea unor intermediari comerciali, studierea mai sistematică a pieţelor externe, folosirea reţelei comerciale a partenerului etc.

Cunoaşterea conţinutului cooperării economice internaţionale şi a formelor ei de realizare are nu numai o importanţă teoretică, dar prezintă şi un tot mai larg interes practic, avându-se mai ales în vedere faptul că acţiunile de comerţ exterior şi cooperare au trecut în competenţa firmelor producătoare.

174

Bibliografie

1. Albu A., Roşu-Hamzescu I., Migraţia internaţională a forţei de muncă, Bucureşti, 1987.2. Albu D. Alexandru (coordonator), Cooperarea economică internaţională, Editura Expert,

Bucureşti, 1995.3. Alexa Constantin, Ciurel V. ş.a., Transporturi şi asigurări, Editura Metropol, Bucureşti, 1994.4. Alexa Constantin, Transporturi şi expediţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1995.5. Ana Butnaru, Transporturi şi asigurări internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2000.6. Bari Ioan, Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.7. Bari Ioan, Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005.8. Botez Octavian Gh., Mădălina Militaru, Comerţul internaţional şi comerţul exterior al

României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.9. Bran Paul, Ionela Costică, Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale, Editura

Economică, Bucureşti, 2003.10. Burnete Sorin, Comerţ internaţional. Teorii. Modele. Politici, Editura Economică, Bucureşti,

1999.11. Calmuschi Otilia, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1990.12. Constantin Enache, Constantin Mecu, Economie politică, vol. II, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2005.13. Constantin Moisuc (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002.14. Constantinescu Adrian, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1998.15. Constantinescu Adrian, Organizaţia Mondială de Comerţ, de la Hanovra la Marrakech, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1996.16. Cosmescu Ioan, Turismul, Editura Economică, Bucureşti, 1998.17. Costin C. Kiriţescu, Relaţii valutar-financiare interna-ţionale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1978.18. Cristina Cristureanu, Economia invizibilului – Tranzacţii internaţionale cu servicii, Editura

ALL Beck, Bucureşti, 2004.19. Cristureanu E., Economia şi politica turismului interna-ţional, Editura ABEONA, Bucureşti,

1992.20. Drăgan Gabriela, Zaharia Rodica, Relaţii economice internaţionale, Editura ASE, Bucureşti,

2000.21. Dumitrescu Sterian (coord.), Economie mondială, Editura Independenţa Economică, Brăila,

1998.22. Dumitrescu S., Gheorghiţă V., Marin G., Puiu O., Economie mondială, Editura Independenţa

Economică, Brăila, 1998.23. Dumitrescu Ştefan, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999.24. Dumitrescu Sterian (coordonator), Economia mondială, Editura Microinformatica, Cluj-

Napoca, 1992.25. Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999.26. Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002.27. Dumitriu D., Forţa de muncă în lume, Editura Comphys, Bucureşti, 1998.28. Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, vol. I şi II, Editura Academiei RSR,

Bucureşti, 1983.29. Enache Constantin, Mecu Constantin (coordonatori), Economie politică, vol. II, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.175

30. Enache Constantin, Mecu Constantin (coordonatori), Economie politică, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

31. Faugère Jean-Pierre, Moneda şi politica monetară, Editura Institutului European, Iaşi, 2000.

32. Fistung Daniel, Transporturi. Teoria economică. Ecologie. Legislaţie, Editura ALL, Bucureşti 1999.

33. Gaftoniuc Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000.34. Gheorghiţă Vergil, Cociuban Aristide, Economia mondială, Editura Politeia SNSPA,

Bucureşti, 2002.35. Iancu Aurel, Schimburile economice internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1983.36. Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Broşurile zilnice privind preţurile

internaţionale.37. Istrate I., Bran F., Roşu A.G., Economia turismului şi mediul înconjurător, Editura

Economică, Bucureşti, 1996.38. King Alexander, Schneider Butand, Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti,

1993.39. Lefter Chirică, Managementul transferului internaţional de tehnologie, Editura All

Educaţional, Bucureşti, 1997.40. Moisuc Constantin, Scvorţov Maria, Comerţ exterior şi cooperare economică internaţională,

Editura ASSP, Bucureşti, 1984.41. OMC, Rapport annuel, Geneva, 2000.42. OMC, Statistiques du commerce internationale, Geneva, 2000.43. Peter Stalker, A work of strangers, Geneva, 1994.44. Popa Ioan (coord.), Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997.45. Popa Ioan (coord.), Tranzacţii internaţionale, Editura Recif, Bucureşti, 1992.46. Pralea Spiridon, Restructurări în diviziunea mondială a muncii şi comerţul mondial, Editura

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1988.47. Rujan Ovidiu, Economie internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2004.48. Rujan Ovidiu, Teorii şi modele privind relaţiile economice internaţionale, Editura ALL,

Bucureşti, 1994.49. Stănciulescu G., Tehnica operaţiunilor de turism, Editura ALL, Bucureşti, 1998.50. Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economie mondială, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti,

2002.51. Sută N., Miron D., Sută-Selejan S., Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane,

Editura Eficient, Bucureşti, 1997.52. Sută Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. I, Editura

Independenţa Economică, Brăila, 1999.53. Teulon Frédéric, Comerţul internaţional, Editura Institutului European, Iaşi, 1997. 54. UN, Handbook of International Trade and Development Statistics, New York, 2000.55. UNCTAD, Les services et le développement, NY, 1995.56. Văcărel Iulian, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.57. *** Publicaţiile OMT.58. *** OIM, Annuaire des statistiques du travail, Geneva, 2002.59. *** PNUD, Rapport mondial sur le développement humain, 1995. 60. *** Les problèmes demographiques, Dossier d’information, FNUAP, 1995.

176