psihologie experimentală anul ii

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

▪ să ofere cursanţilor noţiunile teoretice şi abilităţile practice fundamentale pentru realizarea şi înţelegerea cercetărilor experimentale absolut necesare progresului ştiinţific în domeniul psihologiei.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

▪ să definească problema de rezolvat într-o manieră riguroasă şi bine documentată; ▪ să construiască un cadru de examinare empirică a ipotezei de cercetare; ▪ să utilizeze instrumente adecvate pentru măsurarea şi manipularea variabilelor; ▪ să explice rezultatele sesizând justeţea acestora.

EVALUARE

1. Aprecierea calităţii rezolvării temelor obligatorii (pondere 50% din notă); 2. Aprecierea rezultatelor obţinute la examenul scris (pondere 50% din nota finală – nota minimă

de promovare este 5); NOTĂ:

Prezenţa la tutoriale este obligatorie.

PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

233

I. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

I.1. DEFINIREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ Noţiunea de ştiinţă are două conotaţii, este definită ca fiind conţinut şi proces. Conţinutul ştiinţei

reprezintă ceea ce cunoaştem, o acumulare de cunoştinţe integrate (cum ar fi informaţiile pe care le învăţaţi la cursurile de psihologie). Ştiinţa este şi proces, adică o activitate care include moduri sistematice prin care se obţin informaţii, se observă relaţii şi se oferă explicaţii. Ştiinţa este o activitate de descoperire a variabilelor importante în natură, de punere în legătură a acestor variabile sau de explicare a acestor relaţii. Ştiinţa reprezintă serii de concepte interconectate şi scheme conceptuale dezvoltate ca rezultat al experimentelor şi observaţiilor (Myers & Hansen, 1997).

Ştiinţa este definită ca metodă specifică care trebuie urmată în rezolvarea problemelor şi achiziţionarea cunoştinţelor. Psihologia este o ştiinţă a comportamentului. Ca psihologi, avem o abordare ştiinţifică în înţelegerea comportamentului. Cunoştinţele noastre cu privire la procesele psihologice se bazează pe dovezi ştiinţifice acumulate prin cercetare. Ca cercetători ne bazăm pe metode ştiinţifice atunci când realizăm o cercetare psihologică, cum ar fi specificarea condiţiilor de realizare a observaţiilor, acceptarea sau respingerea explicaţiilor alternative ale comportamentelor pe baza a ceea ce am observat. Cercetarea proceselor psihologice care stau la baza comportamentului uman este cunoscută sub numele de ştiinţă psihologică. Toate ariile psihologiei utilizează metode ştiinţifice, definite ca tehnici de culegere şi evaluare a datelor psihologice. Cercetătorii din domeniul percepţiei, de exemplu, colectează date în urma realizării experimentelor de laborator; psihologii interesaţi de înţelegerea atitudinilor şi comportamentele sociale pot obţine date în condiţii de laborator bine controlate sau prin observarea şi înregistrarea comportamentelor oamenilor în condiţii naturale. Psihologii clinicieni pot obţine informaţii prin administrarea testelor sau prin observarea manifestărilor de personalitate în timpul sesiunilor terapeutice. Indiferent dacă datele sunt obţinute în urma desfăşurării experimentelor de laborator, experimentelor în condiţii naturale, în urma aplicării testelor sau în timpul şedinţelor terapeutice psihologii utilizează criterii ştiinţifice pentru evaluarea datelor.

În viaţa de zi cu zi oamenii colectează date şi utilizează datele psihologice pentru a înţelege comportamentul altor persoane şi pentru a-şi ghida propriul comportament. De exemplu, nu cerem un serviciu colegului de cameră dacă acesta nu este bine dispus sau nu invităm două persoane care nu se simpatizează la aceeaşi petrecere. Aceste informaţii neştiinţifice modelează expectanţele şi comportamentul faţă de alte persoane şi sunt cunoscute sub numele de psihologia simţului comun (Heider, 1958). Totuşi, abilitatea de a obţine informaţii sistematice şi imparţiale este restrâns legată de sursele de informaţii şi strategiile inferenţiale. De obicei oamenii obţin informaţii cu privire la comportamentul altor persoane în urma propriilor observaţii şi experienţe şi din observaţiile şi experienţele altor persoane. De asemenea, datele colectate în viaţa de zi cu zi sunt generate pornind de la un eşantion mic de comportamente, iar concluziile formulate sunt distorsionate de o serie de tendinţe şi influenţe care le limitează precizia şi utilitatea. Vom enumera câteva dintre problemele

LOREDANA GHERASIM

234

specifice psihologiei simţului comun. Informaţiile furnizate de persoanele care sunt plăcute, respectate sau admirate sunt acceptate fără a fi verificate. Persoanele atractive, cu statut ridicat, care par a fi experte sau care afişează un nivel ridicat al încrederii sunt surse puternice de informaţii. Şi procesul inferenţial poate fi afectat de o serie de erori. Psihologii simţului comun sunt teoreticieni ai trăsăturii atunci când încearcă să explice comportamentul altor persoane. În explicarea comportamentului altor persoane, datele situaţionale au un impact mai slab comparativ cu datele oferite de explicaţiile prin intermediul trăsăturilor. Oamenii au tendinţa de a ignora date importante legate de context şi de a supraestima probabilitatea ca ceilalţi să se comporte într-o manieră consistentă trăsăturii, într-o mare varietate de situaţii. O altă problemă a inferenţelor neştiinţifice este ilustrată de procesul de stereotipizare. De exemplu, dacă aflăm că Elena este bibliotecar presupunem că este o persoană serioasă, deoarece această caracteristică este parte a stereotipului cu privire la bibliotecar. De asemenea, predicţiile şi explicaţiile formulate sunt considerate ca fiind mai corecte decât sunt în realitate. Cu cât avem mai multe date (precise sau nu) cu atât avem mai multă încredere în propriile judecăţi cu privire la comportament. Toate aceste procese care influenţează procesarea informaţiilor sunt modalităţi prin care creierul nostru încearcă să facă faţă volumului imens de informaţii (Dunning şi col., 1990).

Există mai multe procedee prin care putem obţine informaţii cu privire la fenomene şi situaţii. Helmstadter (1970) susţine că există şase modalităţi diferite de achiziţionare de cunoştinţe, doar una dintre acestea fiind ştiinţifică. Deşi metodele neştiinţifice nu contribuie la acumularea de informaţii ştiinţifice - metoda obstinaţiei (permite achiziţionarea de cunoştinţe pe baza superstiţiei şi obişnuinţei), metoda intuiţiei (achiziţia de cunoştinţe se face direct, fără intervenţia raţionamentului sau inferenţelor), metoda autorităţii (se bazează pe acceptarea cunoştinţelor susţinute de o sursă foarte credibilă), metoda raţionalismul (utilizează raţionamentul pentru achiziţia de cunoştinţe şi presupune că informaţii achiziţionate sunt precise dacă a fost utilizat un proces corect de raţionalizare), metoda empirică (informaţiile achiziţionate prin propria experienţă) - totuşi acestea sunt utilizate în procesul de implementare a metodei ştiinţifice. Metoda obstinaţiei operează în ştiinţă, atunci când o teorie este menţinută în ciuda dovezilor contradictorii obţinute sau în absenţa dovezilor ştiinţifice. Este cazul teoriei psihanalitice a lui Freud, teoria fiind susţinută chiar există puţine dovezi ştiinţifice care să susţină existenţa supraeului sau sinelui. Din perspectivă ştiinţifică, metoda intuiţiei oferă informaţii care pot duce la formularea ipotezelor de cercetare. Metoda autorităţii poate fi utilizată în dezvoltarea ipotezei şi realizarea designului de cercetare, autoritatea având doar rol de expert. Cercetătorii pot utiliza metoda raţionamentului pentru a formula ipoteze şi pentru identificarea manierei în care ipotezele să fie testate. Metoda empirică este cel mai mult folosită în ştiinţă. Ştiinţa se bazează pe observaţii, iar empirismul face referire la observarea unui anumit fenomen. Empirismul este un element vital al cercetării ştiinţifice, însă empirismul ştiinţific se referă la culegerea datelor prin utilizarea metodei ştiinţifice nu prin experienţa personală a evenimentului.

Dacă dorim să ne bazăm pe concluziile formulate şi să utilizăm aceste concluzii ca principii generale pentru predicţia comportamentelor într-o varietate de situaţii şi condiţii, trebuie să procedăm într-o manieră mai sistematică şi obiectivă – adică ştiinţific. Astfel, trebuie să adunăm informaţiile şi să le verificăm, să răspundem la întrebări, să explicăm relaţiile şi să comunicăm informaţiile altor cercetători. Toate aceste etape sunt cunoscute sub numele de metodă ştiinţifică.


235

I.2. CARACTERISTICILE METODEI ŞTIINŢIFICE Metoda ştiinţifică este cea mai bună metodă de achiziţionare cunoştinţelor deoarece informaţiile

obţinute se bazează cât mai mult posibil pe realitate. Prin intermediul acestei metode cercetătorii încearcă să achiziţioneze cunoştinţe evitând influenţele credinţelor, percepţiilor, valorilor, atitudinilor sau emoţiilor personale. Aceste informaţii sunt obţinute pentru testarea empirică a ideilor şi credinţelor conform unei proceduri specifice de testare, care este deschisă inspecţiei publice. Cunoştinţele obţinute se bazează pe dovezi observate obiectiv. Procesul de cercetare de obicei începe cu o problemă şi se finalizează cu o generalizare empirică. Generalizarea finalizează un proces de cercetare şi reprezintă începutul altuia. Aceste procese continuă indefinit, reflectând progresul unei discipline ştiinţifice.

O primă caracteristică a metodei ştiinţifice este aceea că presupune obţinerea de informaţii empirice în manieră sistematică şi ordonată. Oamenii de ştiinţă descoperă fapte şi inventează teorii pentru a le explica. La baza efortului lor stă posibilitatea de a explica evenimentele luate în considerare. Ştiinţa implică o continuă interferenţă între colectarea observaţiilor şi meditaţia asupra acestora, scopul fiind acela de a găsi principiile care explică ceea ce a fost observat. Mulţi dintre cercetători îşi petrec timpul observând cu atenţie evenimentele, punând întrebări, formulând răspunsuri şi verificându-le din nou. Când lucrurile merg bine, sunt obţinute principii explicative şi teorii care pot explica faptele observate. Aceste principii explicative şi teorii, la rândul lor, permit predicţii care sunt testate prin intermediul altor observaţii. Esenţa metodei ştiinţifice este achiziţia de fapte şi testarea ideilor făcând apel la dovezi (sau fapte). Indiferent de cât de mult cercetătorii doresc ca rezultatele să fie orientate într-o anumită direcţie, o regulă a procedurii ştiinţifice este aceea că judecăţile sunt suspendate până când apar dovezi. Această abordare a achiziţionării de cunoştinţe – prin observaţie şi experimentare – este numită empirică. Toate ştiinţele care implică cercetare sunt empirice. Comunitatea ştiinţifică acceptă ca valide cunoştinţe sau afirmaţii cu privire la evenimente, care sunt susţinute de dovezi.

Cercetătorii propun principii generale - legi şi teorii pentru a explica faptele observate. Când principiile sunt generale şi pot fi aplicate tuturor situaţiilor, acesta sunt denumite legi. În psihologie, de obicei, nu avem suficiente informaţii pentru a susţine legi. Din acest motiv putem propune explicaţii intermediare care sunt cunoscute sub numele de teorii. Teoriile unifică diferite seturi de date care pot fi folosite pentru a prezice noi comportamente. Teoriile nu pot explica toate situaţiile şi comportamentele existente. Cu cât o teorie explică mai mult cu atât este mai bună. Popper (1963) susţine faptul că o ştiinţă progresează doar prin teorii progresiv mai bune. Teoriile vechi sunt înlocuite cu teorii noi cu putere explicativă mai mare. Deoarece legile sunt, de obicei, determinate din exterior (în ştiinţele fizice), ştiinţele comportamentului, cum este şi psihologia, progresează în principal prin dezvoltarea unor teorii mai bune. La rândul lor, teoriile ghidează noile observaţii, ceea ce observăm fiind în mare parte determinat de ceea ce teoriile sugerează că ar trebui observat.

Pentru a elimina sursele de eroare oameni de ştiinţă au dezvoltat standarde ale testării şi evaluării afirmaţiilor. Pentru a fi acceptate cercetările trebuie să îndeplinească criteriile obiectivităţii şi preciziei. Sunt acceptate probleme la care se poate răspunde prin colectarea datelor. Măsurările, procedeele, instrumentele, planurile de cercetare şi analiza datelor trebuie să fie acceptate ca practici ale domeniului, în timp ce metodele şi procedeele originale trebuie să fie pe deplin explicate şi justificate. Procesul de cercetare poate fi văzut ca o schemă a activităţilor ştiinţifice, pe care oamenii de ştiinţă le angajează cu scopul de a produce cunoştinţe. Aceasta este paradigma cercetării ştiinţifice. Procesul de

LOREDANA GHERASIM

236

cercetare presupune şapte stadii principale: problema, ipoteze, design de cercetare, măsurare, colectarea datelor, analiza datelor şi generalizare. Fiecare dintre aceste stadii este legat de teorie, în sensul că este influenţat de teorie şi influenţează la rândul lor teoria. În capitolul următor vom prezenta detaliat aceste stadii, deocamdată ne vom limita la caracteristicile generale ale procesului de cercetare.

Nu trebuie să uităm că observaţiile obţinute sunt raportate şi interpretate în funcţie de teoriile de la care au pornit observatorii. Teoriile bazate pe expectanţe ne fac să dăm mai multă atenţie informaţiilor comportamentale prezise de teorie şi să trecem cu vederea comportamentele neprezise. Gândirea critică este o altă caracteristică a metodei ştiinţifice şi este esenţială pentru a compensa predispoziţia de a găsi numai ceea ce căutăm. Abordarea în colectarea şi interpretarea datelor trebuie să fie sistematică, obiectivă şi raţională. Cercetătorii trebuie să evite ca expectanţele şi credinţele personale să influenţeze observaţiile şi concluziile formulate. De asemenea, trebuie evitată evaluarea situaţiilor în termenii noţiunilor preconcepute şi ignorarea sau respingerea semnelor contrarii. În final, concluziile formulate pe baza datelor culese vor fi formulate indiferent dacă acestea sunt sau nu conforme expectanţelor noastre.

Auto-corecţia reprezintă o altă caracteristică a metodei ştiinţifice. Cercetătorii acceptă nesiguranţa concluziilor. Conţinutul ştiinţei se schimbă datorită noilor informaţii, vechile informaţii fiind reevaluate din perspectiva noilor fapte. Schimbarea explicaţiilor ştiinţifice şi a teoriilor reprezintă o parte importantă a progresului ştiinţei. Explicaţiile ştiinţifice sunt evaluate prin testarea ipotezelor formulate logic din acestea. Dacă testarea indică faptul că ipotezele sunt false, explicaţia originală poate fi abandonată sau poate fi modificată pentru ca o altă teorie să explice noile fapte. Este, de asemenea, posibil ca metoda de testare să nu fie suficient de sensibilă pentru testare. Generalizarea concluziilor poate fi respinsă, chiar dacă este adevărată, dacă procedurile de validare şi verificare (cum ar fi, designul de cercetare, măsurarea sau analiza datelor) sunt deficitare. Pentru a minimiza riscul respingerii unei teorii adevărate, trebuie reexaminat fiecare stadiu al procesului de cercetare anterior formulării unei noi teorii. Dacă ipotezele nu sunt false, nu înseamnă că sunt în mod necesar adevărate. Ştiinţific noi putem demonstra că la un moment dat ipoteza nu este falsă. Cu cât se acumulează mai multe dovezi care să susţină o explicaţie particulară sau teorie, cu atât putem avea mai multă încredere asupra faptului că teoria este adevărată.

Ştiinţa a devenit o activitatea publică. Cercetătorii se întâlnesc frecvent în grupuri profesionale şi la conferinţe pentru a schimba informaţii cu privire la munca lor. Numărul de articole ştiinţifice este în creştere şi anual apar noi publicaţii. Schimbul de informaţii este vital pentru progresul ştiinţei, oferind posibilitatea de a incorpora noile descoperiri în studiile realizate. Fără aceste schimburi de informaţii s-ar pierde timp cu duplicarea eşecurilor şi succeselor altor autori. Kneller (1978, Vadum & Rankin, 1998) distinge două faze ale cercetării ştiinţifice. În prima fază, investigatorii lucrează singuri sau în echipe, colectează date, formulează şi testează teorii. În a doua fază, de validare, studiile sunt revizuite de alţi cercetători. Cu alte cuvinte, cercetătorii raportează rezultatele obţinute altor cercetări. La rândul lor, aceştia pot evalua meritele lucrărilor, pot replica rezultatele obţinute sau pot testa o explicaţie alternativă. Progresul ştiinţific depinde de ambele tipuri de activităţi. O activitate implică cercetătorii în descoperirea şi testarea ideilor, iar cealaltă angajează cercetătorii în punerea sub semnul întrebării a dovezilor şi interpretărilor, oferirea de interpretări alternative şi dovezi care le susţină. Scopul ştiinţei este de a elimina observaţiile valabile doar pentru o persoană particulară sau acceptarea cunoştinţelor


237

care au fost verificate doar de o comunitate ştiinţifică. Din acest motiv rezultatele ştiinţei trebuie să fie publice.

Replicarea este o altă caracteristică importantă a abordării ştiinţifice. Când cercetătorii pot repeta procedura şi pot replica rezultatele studiilor anterioare, există o mare probabilitate ca ideile false să fie detectate şi corectate. Cerinţa ca rezultatele să fie reproductibile permite verificarea sistematică a erorilor produse de observatori, instrumente de măsurare sau alte particularităţi ale situaţiilor de testare. Metodele ştiinţifice produc rezultate fără erori, aduc dovezi care sunt acceptate şi de alţi cercetători. O modalitate de a reduce posibilitatea obţinerii accidentale a informaţiilor constă în repetarea sistematică a observaţiilor şi calculelor. Când cercetătorii obţin acelaşi rezultat în mod repetat, adică atunci când rezultatele sunt replicate, se reduce posibilitatea de a obţine informaţii accidentale. Replicarea este importantă, putem avea mai multă încredere într-o teorie dacă efectele prezise sunt obţinute şi de alţi cercetători. Ştiinţa progresează nu doar din cunoştinţele acumulate ci şi prin înţelegerea modului în care s-a răspuns la întrebările formulate.

I.3. INSTRUMENTELE CERCETĂRII PSIHOLOGICE Am văzut anterior cum putem să obţinem informaţiile obiectiv şi sistematic. În continuare vom

prezenta instrumentele abordării ştiinţifice: observaţia, măsurarea şi experimentul. Observaţia reprezintă observarea şi înregistrarea sistematică a evenimentelor. Doar evenimentele

care sunt observabile pot fi studiate ştiinţific. Multe dintre comportamentele umane, cum ar fi mersul, zâmbetul, pot fi cu uşurinţă observate. Evenimentele interne, cum ar fi sentimentele sau gândirea, pot fi şi ele observate dacă sunt folosiţi indicatori observabili ai acestora. Cheia studierii evenimentelor interne constă în definirea acestora în termeni de evenimente ce pot fi direct observate (cum ar fi timpul petrecut pentru rezolvarea unei probleme, răspunsurile subiecţilor la o scală de măsurare a emoţiilor). Observaţiile sunt sistematice dacă cercetătorul a dezvoltat un sistem de realizarea observaţiilor, care poate fi aplicat pentru fiecare observaţie. Observaţiile sunt obiective dacă un alt observator obţine aceleaşi înregistrări ale evenimentelor.

Măsurarea reprezintă atribuirea unor valori numerice obiectelor, evenimentelor sau caracteristicilor oamenilor după anumite reguli convenţionale. Când realizăm o cercetare evaluăm numărul de mărimi, cantităţi şi calităţi ale evenimentelor observate. Suntem familiarizaţi cu dimensiunile fizice convenţionale, cum ar fi lungimea, greutatea sau înălţimea şi folosim unităţi standardizate convenţionale pentru definire, cum ar fi minutele sau metri. În psihologie utilizăm teste standardizate de inteligenţă şi diferite teste pentru măsurarea personalităţii, adesea standardele fiind determinate de contextul particular al studiului. Adesea, descriem un comportament într-o situaţie determinată (cât de mult vor vorbi oamenii într-o situaţie stresantă) sau predeterminată (cum se vor simţi depresivii după o situaţie stresantă) sau dorim să cuantificăm evaluările unui obiect sau persoane (într-o situaţie stresantă o persoană necunoscută este evaluată mai puternic pe dimensiunea inteligenţei sau atractivităţii). De asemenea, suntem interesaţi de compararea comportamentelor indivizilor expuşi în diferite seturi de condiţii. Măsurările trebuie să fie consistente cu aceste condiţii, pentru a putea compara observaţiile măsurate direct. Aceeaşi unitate de măsură trebuie utilizată de fiecare dată când măsurăm comportamentele observate. Pentru a fi consistenţi trebuie să folosim aceleaşi instrumente şi procedee

LOREDANA GHERASIM

238

de fiecare dată când evenimentul este observat. Deoarece folosim metode statistice pentru a evalua rezultatele obţinute, avem nevoie de valori numerice sau scoruri pentru a reprezenta diferite niveluri sau cantităţi ale comportamentului observat.

Experimentul este folosit de cercetători pentru a demonstra condiţiile în care un comportament particular apare cu regularitate. Când realizăm un experiment, manipulăm sistematic condiţiile pentru a verifica predicţiile cu privire la comportamentul observabil. Pentru a realiza un experiment trebuie îndeplinite două condiţii minime: trebuie să avem proceduri pentru manipularea contextului şi rezultatele prezise trebuie să fie observabile. Experimentul trebuie să fie obiectiv, rezultatele nu trebuie influenţate de modul de construire a condiţiilor experimentale. Metoda experimentală este singura care ne permite să identificăm relaţiile cauzale dintre variabile.


239

II. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE Experimentul reprezintă o abordare cantitativă care are scopul de a analiza relaţiile de tip cauză-

efect. Metoda face posibilă identificarea relaţiei cauzale deoarece permite observarea efectelor schimbărilor sistematice ale anumitor variabile în condiţii controlate. Datorită capacităţii de a identifica cauzalitatea, abordarea experimentală reprezintă prototipul metodei ştiinţifice de rezolvare a problemelor.

II.1. RELAŢIA DE CAUZALITATE Cauzalitatea este definită ca acţiunea prin care sunt produse efectele (Nation 1997). Pentru apariţia

efectelor sunt necesare anumite condiţii antecedente. Acestea sunt evenimente sau circumstanţe care preced anumite consecinţe sau comportamente. De exemplu, pentru a vorbi la telefon trebuie mai întâi să formăm numărul.

În psihologie este imposibil să identificăm toate antecedentele care pot afecta la un moment dat un comportament. Putem, însă, să ne oprim asupra unor antecedente particulare care pot determina comportamentul. În psihologia experimentală seturile de condiţii antecedente sunt numite tratamente. Prin compararea diferitelor condiţii de tratament putem testa sistematic şi ştiinţific explicaţiile cu privire la comportamente. Termenul de tratament semnifică faptul că participanţii la experiment sunt expuşi diferitelor condiţii antecedente. Explicaţiile comportamentului sunt testate prin crearea unor condiţii de tratament diferite, în care unele persoane sunt expuse la un anumit set de condiţii antecedente, în timp ce alte persoane sunt expuse unui set diferit de condiţii antecedente. Ulterior, sunt comparate efectele acestor seturi de condiţii antecedente asupra comportamentului respectiv. Când putem specifica antecedentele sau condiţiile de tratament care determină un comportament, însemnă că putem explica comportamentul. Când comparăm efectele diferitor condiţii antecedente trebuie să controlăm procedura experimentală, pentru a fi siguri că măsurăm ceea ce am intenţionat să măsurăm. Din acest motiv trebuie controlate caracteristicile subiecţilor – grupele experimentale trebuie să fie echivalente. Dacă subiecţii care primesc un anumit tratament diferă de subiecţii care primesc un alt tratament, nu vom mai şti dacă diferenţele de comportament se datorează tratamentelor sau diferenţelor existente între grupele de participanţi.

Relaţia cauzală stabilită prin intermediul experimentelor este numită relaţie temporală (Myers & Hansen, 1997). Există o diferenţă de timp între elementele relaţiei: condiţiile de tratament apar întotdeauna înaintea comportamentului. Relaţia temporală este construită în experimente. Mai întâi prezentăm participanţilor diferite instrucţiuni, apoi vedem cum reacţionează aceştia. De exemplu, arătăm copiilor diferite imagini din desene animate apoi urmărim cum se joacă. Există şi alte tipuri de relaţii care sugerează cauza şi efectul, însă sunt mai puţin convingătoare. Să presupunem că o persoană, care are în grijă un câine şi o pisică, aude într-o zi zgomot în camera de zi. Constată că unul

LOREDANA GHERASIM

240

dintre obiectele din ceramică a fost răsturnat de pe măsuţa de cafea, în timp ce pisica stătea pe masă privind cu interes figurina căzută. În acest exemplu pisica şi obiectul din ceramică se află în relaţie spaţială. Din această cauză personajul nostru a considerat că pisica a fost cea care a dărâmat obiectul de pe masa de cafea. Totuşi de ce câinele a fugit cu coada între picioare? Utilizând relaţia spaţială, pot fi inferate cauzele şi efectele, însă acestea nu sunt întotdeauna corecte. Alteori folosim relaţia logică pentru a stabili cauza şi efectul. Să presupunem că acelaşi personaj găseşte într-o zi o gaură în peretele de lângă canapea. De obicei, câinele în jurul orei 4 începe să fugă în jurul camerei cărând în gură tot felul de obiecte, fuga în jurul canapelei fiind parte a ritualului. Câinele parcurge traseul cu mare agilitate, dar se ştie că uneori câinele se loveşte de mobila sau oamenii care îi stau în cale. Logic, deşi şi alte cauze sunt posibile, personajul nostru identifică câinele ca fiind autorul. Atunci când căutăm o relaţie de tip cauză efect, în general, căutăm o relaţie temporală. Totuşi simplul fapt că un eveniment precede un alt evenimente nu este suficient pentru a susţine existenţa unei relaţii cauzale. Dacă un eveniment precede un alt eveniment nu înseamnă în mod necesar că primul este cauză pentru cel de al doilea eveniment.

II.2. CONDIŢII NECESARE ŞI SUFICIENTE În psihologie, în ştiinţă în general, pentru a stabili relaţiile cauză-efect trebuie să identificăm condiţiile

în care apar evenimentele. Trebuie făcută distincţia între condiţii necesare şi suficiente. Scoaterea grăsimilor din alimentaţie este o condiţie suficientă pentru a pierde din greutate, dar nu este o condiţie necesară. Scăderea în greutate poate să apără şi prin creşterea nivelului de activitate. În contrast o motocicletă nu funcţionează fără benzină, astfel, benzina fiind o condiţie necesară pentru funcţionarea acestui mijloc de transport. O condiţie trebuie să fie necesară şi suficientă pentru a fi calificată drept cauză. Într-o astfel de situaţie efectul nu va apărea niciodată dacă condiţiile nu sunt prezente, iar dacă condiţiile sunt prezente efectul va apărea. Aceasta înseamnă că o explicaţie completă a apariţiei evenimentului a fost identificată şi că explicaţia nu se va schimba niciodată. Efectul poate să apară dacă condiţia este doar suficientă. De exemplu, există şi alte cauze care pot duce la pierderea auzului. Dacă o condiţie este doar necesară nu înseamnă că efectul va apărea. De exemplu, nu toţi oamenii care consumă alcool devin alcoolici.

În mod obişnuit, relaţia cauză-efect stabilită prin cercetarea ştiinţifică implică identificarea condiţiilor suficiente. De exemplu, un număr de studii psihologice au arătat că starea de bună dispoziţie creşte dorinţa de a ajuta alţi oameni. Însă mulţi alţi factori, cum ar fi caracteristicile persoanei care solicită ajutorul, numărul persoanelor care ar putea oferi ajutorul, ar putea să determine comportamentul de ajutorare (Latane & Darley, 1970). Starea de bună dispoziţie nu este o condiţie necesară, dar este suficientă pentru a determina oferirea ajutorului. Pentru a găsi cauze care să îndeplinească ambele condiţii (să fie necesare şi suficiente) ar trebui realizate cercetări pentru identificarea cauzei primare. Ţinând seama de complexitatea universului nostru, progresul în cercetare ar fi foarte scăzut dacă am dori identificarea cauzelor necesare şi suficiente. Cercetătorii care studiază comportamentul de ajutorare ar trebui să identifice cauza primară a comportamentului altruist, ajungând la lanţul molecular care produce schimbările biochimice asociate comportamentului de ajutorare. Abordarea ştiinţifică a cauzalităţii este mai practică având la bază cauzele suficiente ca explicaţii ale evenimentelor.


241

II.3. DEFINIREA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC Zimney (1961) defineşte experimentul psihologic ca observarea obiectivă a fenomenelor care au loc

într-o situaţie strict controlată, în care unul sau mai mulţi factori sunt strict variaţi, iar alţii sunt menţinuţi constanţi. Această definiţie permite o bună înţelegere a modului în care experimentul permite identificarea relaţiei de cauzalitate.

Pentru a putea identifica cauzalitatea experimentatorul nu trebuie să influenţeze rezultatele. Ştiinţa cere să facem observaţii empirice pentru a putea răspunde la întrebările formulate. Observaţiile sunt necesare deoarece ele furnizează date care permit obţinerea răspunsurilor. Din acest motiv experimentatorii trebuie să evite apariţia erorilor în înregistrarea observaţiilor. Zimney (1961) prezintă trei reguli ce permit reducerea erorile de observare şi înregistrare. Prima regulă este acceptarea posibilităţii ca să apară erori. Observaţiile nu sunt perfecte, percepţiile şi răspunsurile noastre putând fi influenţate de motivele, dorinţele personale. Identificarea situaţiilor în care aceste erori pot să apară, reprezintă a doua regulă. Acest lucru presupune analiza şi testarea fiecărui segment al experimentului în scopul de a identifica surse sau cauze potenţiale de eroare. A treia regulă constă în evitarea erorilor. Acest lucru implică construirea unor scenarii mai elaborate sau construirea unor echipamente şi procedee mai potrivite. Eforturile trebuie să fie direcţionate pentru a construi un experiment în care să fie înregistrate cât mai corect observaţiile.

Fenomenele studiate de psihologia experimentală sunt fapte sau evenimente observabile. În psihologia experimentală fenomenele se referă la comportamente observabile, cum ar fi acţiuni, afirmaţii verbale, răspunsuri la chestionare sau înregistrări. Centrarea asupra comportamentelor observabile satisface cerinţa de definire operaţională şi replicare a experimentelor. Prin definirea operaţională a proceselor, precum memoria, percepţia personalitatea, emoţiile, cercetătorii investighează comportamente observabile şi inferează, pornind de la observarea comportamentelor, proceselor observate. De exemplu, inteligenţa este inferată plecând de la răspunsurile obţinute la un test de inteligenţă, agresiunea este inferată pe baza atacurilor fizice sau verbale asupra unei alte persoane. Psihologii nu au acces direct asupra factorilor care influenţează comportamentul, însă pot controla condiţiile antecedente ce produc acel comportament.

În experiment, cercetătorul manipulează precis una sau mai multe variabile şi observă obiectiv fenomenul care trebuie să apară după manipulare. Această parte a definiţiei se referă la faptul că experimentatorul manipulează condiţiile care sunt cauze ale unui anumit efect. Relaţia dintre cauză şi efect este identificată observând efectul sau lipsa efectului produs de manipulările experimentale. Experimentul este o situaţie strict controlată. Experimentul implică eliminarea influenţelor altor variabilelor cu excepţia celor manipulate de către experimentator. După cum se poate vedea controlul este una dintre cele mai presante probleme ale experimentului. Fără control relaţia cauzală nu poate fi identificată.

În experiment unii factori sunt menţinuţi constanţi iar alţii sunt manipulaţi. Acest lucru presupune ca toate condiţiile experimentului să fie menţinute constante cu excepţia factorului care este variat după un rang bine definit (variabila independentă). Rezultatul acestei variaţii este măsurat ca variabilă răspuns (variabila dependentă). Constanţa se referă la controlul sau eliminarea influenţei tuturor variabilelor cu excepţia efectului variabilei care interesează. Această cerinţă este necesară pentru a determina cauzele variaţiei variabilei răspuns. Dacă nu este îndeplinită condiţia de constanţă, cauzele variaţiei nu pot fi

LOREDANA GHERASIM

242

determinate, experimentul fiind compromis. Factorul care este considerat ca fiind cauză este numit variabilă independentă. Această variabilă este manipulată sistematic de către experimentator cu scopul de a vedea ce se întâmplă atunci când variabila independentă are diferite niveluri. Termenul de variabilă independentă reflectă faptul că cercetătorul este liber să aleagă valorile sau nivelurile acestei variabile. De asemenea, cercetătorul poate manipula nivelurile mai multor variabile independente şi să menţină constate alte variabile. Comportamentul înregistrat după manipularea variabilelor independente este numeşte variabilă dependentă. Aceasta reprezintă fenomenul pe încercăm să îl înţelegem sau să îl explicăm. Încercăm să înţelegem cauzele variabilei dependente. Ipoteza experimentului susţine că schimbările variabilelor independente vor produce modificări ale variabilei dependente, astfel, putem considera variabilele independente ca fiind cauze, iar variabilele dependente ca efecte. Să presupunem că suntem interesaţi de efectele lungimii listei de cuvinte asupra vitezei cu care este învăţată lista de cuvinte. Lungimea listei poate fi sistematic modificată şi pusă în legătură cu numărul de încercări de învăţare a listei. O serie de factori (dificultatea cuvintelor, gradul de familiarizare cu cuvintele sau nivelul de motivaţie al participanţilor) pot influenţa viteza de învăţare a listei, aceşti factori trebuind să fie controlaţi. Doar dacă aceşti factori sunt menţinuţi constanţi putem spune că lungimea listei a influenţat viteza cu care aceasta este învăţată. În acest studiu variabila independentă manipulată de către experimentator este lungimea listei de cuvinte. Variabila dependentă este numărul de repetiţii.

II.4. TIPURI DE EXPERIMENTE Abordarea experimentală este utilizată în condiţii de laborator dar şi în condiţii naturale. Deşi ambele

tipuri de experimente utilizează abordarea experimentală există o serie de diferenţe între ele. II.4.1. Experimentul de laborator Acest tip de experiment se desfăşoară doar în laborator, ceea ce permite cercetătorului să

manipuleze precis una sau mai multe variabile şi să controleze influenţa variabilelor externe. Experimentul de laborator asigură controlul sau eliminarea influenţelor factorilor externi ai cercetării, prin studierea problemei de cercetare într-un mediu diferit de rutina normală a participanţilor. În acest mediu, influenţele externe (cum ar prezenţa sau absenţa celorlalţi sau nivelul de zgomot) pot fi eliminate. Preţul pentru creşterea controlului este situaţia artificială creată. Chiar dacă sunt obţinute rezultate precise în laborator, trebuie verificată aplicabilitatea rezultatelor în condiţiile obişnuite de viaţă ale participanţilor.

Darley & Latane (1968) au fost interesaţi să afle de ce oamenii nu au oferit anterior ajutor unei persoane aflate în dificultate, deşi şi-au dat seama de faptul că era o situaţie de urgenţă. Martorii nu au făcut nimic pentru a ajuta persoana aflată în dificultate (nici măcar nu au dat telefon la poliţie). Autorii au presupus că prezenţa altor martori scade probabilitatea de intervenţie. Pentru a investiga impactul acestei variabile, autorii au construit o situaţie experimentală în care au manipulat precis percepţia prezenţei altor martori la eveniment. Participanţilor, singuri sau în prezenţa altor martori, li s-a cerut să completeze o serie de chestionare în laborator. În timpul completării chestionarelor, în timp ce prin sistemul de ventilaţie intra fum în laborator. Autorii au înregistrat timpul necesar raportării fumului, în condiţiile în care, în acelaşi timp, în cameră se afla cel puţin un martor. Rezultatele au indicat o mai


243

mică probabilitate de intervenţie în situaţia de urgenţă atunci când oamenii ştiu că şi alte persoane sunt martori la aceeaşi situaţie.

În studiile realizate în laborator se obţine nivelul maximum de control asupra variabilelor parazite. Laborator poate fi o cameră sau un spaţiu controlat de cercetător, astfel încât, ceea ce se întâmplă participanţilor este planificat anterior. În laborator cercetătorul poate preveni întreruperile neaşteptate sau apariţia factorilor distractori, plasează obiectele în cameră într-o anumit poziţie, poate stabili exact ceea ce participanţii vor vedea şi auzi. Caracteristica de bază a experimentelor de laborator este aceea că cercetătorul creează situaţia experimentală, acesta având un nivel ridicat de control asupra întregului ambient.

Dacă definiţiile operaţionale ale variabilelor independente şi dependente sunt valide şi dacă procedura de verificare a ipotezei este urmată sistematic, atunci experimentul de laborator are cel mai ridicat nivel al validităţii interne. Fiind bine proiectat şi executat, experimentul de laborator reprezintă cea mai bună metodă pentru a răspunde cu succes la întrebarea dacă x este cauză pentru y, deoarece variabilele x şi y sunt izolate cu succes de alţi factori care ar putea influenţa performanţa. Preţul plătit pentru validitatea internă a experimentului de laborator constă în sacrificarea gradului de generalizare. Ceea ce se întâmplă cu factorii x şi y în condiţii de laborator nu mai poate descrie ceea ce se întâmplă când aceşti factori operează în complexitatea mediului natural. Cu alte cuvinte experimentul de laborator are un nivel ridicat al validităţii interne, dar un nivel scăzut al validităţii externe. Rezultatele nu pot fi generalizate lumii din exteriorul laboratorului, deoarece comportamentele care apar în mediu controlat pot să nu semene comportamentelor care apar în condiţii naturale.

II.4.2. Experimentul natural Experimentul natural presupune ca cercetarea experimentală să se realizeze în condiţiile vieţii reale.

Experimentatorul manipulează variabilele şi controlează influenţa variabilelor parazite atât cât permite situaţia. Acest tip de experiment presupune ca manipularea variabilei experimentale să se realizeze într-o situaţie în care participanţii sunt în mod normal angajaţi şi desfăşoară activităţi de rutină. În cele mai multe experimente naturale, participanţii nu ştiu că acţiunile lor sunt observate, astfel, cercetătorii fiind siguri că nu sunt încălcate condiţiile de validitate internă.

Experimentele naturale nu se confruntă cu problema artificialităţii care apare în condiţiile de laborator. De exemplu, Freedman & Fraser (1966) au studiat, folosind un experiment natural, dacă oamenii care acceptă o cerere mică, ulterior acceptă mai uşor o cerere mai mare. Iniţial, cercetătorii au cerut unui grup de persoane să răspundă la un chestionar care conţinea întrebări cu privire la produsele casnice pe care le deţineau. Trei zile mai târziu aceleaşi persoane au fost rugate să primească în casă un grup de persoane pentru a clasifica produsele casnice. Un alt grup de persoane a fost contactat o singură dată, în etapa care a presupus o cerere mare. Rezultatele au indicat faptul că proprietarii care au primit iniţial o cerere mică au acceptat în mai mare măsură să îndeplinească şi a doua cerere – mai mare. Experimentul a fost natural deoarece s-a desfăşurat în casele proprietarilor, în timp ce aceştia erau angajaţi în activităţile zilnice. A fost un studiu experimental deoarece a fost manipulată o variabilă independentă – o cerinţă mică urmată de o cerinţă ridicată, într-o condiţie sau numai cerinţă ridicată în cealaltă condiţie. Şi controlul a fost prezent, participanţii fiecărui grup au fost aleşi întâmplător din cartea de telefon. Dezavantajul acestor studii constă în controlul mai scăzut al variabilelor parazite. Controlul nu poate fi realizat la fel de bine ca în experimentele de laborator. În studiul prezentat anterior, chiar

LOREDANA GHERASIM

244

dacă participanţii au fost aleşi întâmplător, doar unii dintre aceşti au putut fi incluşi în studiu. Astfel, a apărut o influenţă a modului de selecţie a subiecţilor.

În experimentele naturale multe dintre variabilele parazite nu sunt controlate de cercetător, acestea fiind lăsate sa varieze natural. Din acest motiv aceste studii sunt mai realiste decât cele realizate în laborator şi au un nivel mai ridicat de generalizare (sau de validitate externă). În acelaşi timp, controlul scăzut asupra variabilelor externe relevante creşte probabilitatea apariţiei contaminării efectului variabilelor independente, astfel, scăzând validitatea internă a studiilor. De exemplu, Isen & Levin (1972) au analizat efectul dispoziţiei asupra comportamentului de ajutorare. Autorii au presupus că persoanele bine dispuse vor oferi mai frecvent ajutor altor persoane comparativ cu cei care nu sunt bine dispuşi. Experimentul s-a desfăşurat într-un magazin, participanţii fiind adulţi care finalizau o convorbire telefonică. În momentul în care participanţii părăseau cabina telefonică, un complice al experimentatorului scăpa un teanc de hârtii. Autorii au înregistrat dacă participanţii ajutau sau nu complicele să strângă hârtiile. Dispoziţia subiecţilor a fost manipulată experimental – jumătate dintre participanţi (din condiţia bună dispoziţie) găseau în cartea de telefon monezi plasate de cercetători. Rezultatele au indicat că 87,5% dintre participanţii care au găsit monede se opreau să ajute la strângerea hârtiilor, în timp ce doar 4% dintre cei ce nu găseau monede au oferit ajutor. În acest experiment nu a existat nici un control asupra conţinutului convorbirii telefonice a participanţilor, astfel mesajele variind natural. Unii oameni au primit veşti care le-au provocat bună dispoziţie, în timp ce alţii au primit veşti care le-au provocat o dispoziţie negativă. Acest lucru a influenţat efectul variabilei independente manipulate şi este posibil să fi distorsionat efectul acesteia. Este posibil ca participanţii din condiţia bună dispoziţie să fi primit la telefon mai multe veşti bune, în timp ce participanţii din condiţia de control (care nu au primit bani) să fi primit mai multe veşti proaste. Dacă efectul variabilei independente se confundă cu efectul unei alte variabile, nu se mai poate răspunde la întrebarea dacă x determină pe y. Din acest motiv trebuie să fim mai atenţi în ceea ce priveşte susţinerea cauzelor rezultatelor obţinute.

II.5. AVANTAJELE METODEI EXPERIMENTALE Un prim avantaj este siguranţa cu care poate fi inferată o relaţie cauzală. Această putere inferenţială

derivă din gradul de control exercitat, controlul fiind cea mai importantă caracteristică a metodei ştiinţifice. Pentru a obţine un răspuns lipsit de ambiguitate la o întrebare specifică, este necesar controlul variabilelor parazite. În experiment controlul poate fi realizat prin eliminarea influenţei variabilelor parazite sau menţinerea influenţei acestora la un nivel constant. Un nivel ridicat al controlului poate fi cel mai bine obţinut prin desfăşurarea experimentului în laborator, acesta permiţând eliminarea efectelor stimulilor distractori.

Un al doilea avantaj al experimentului constă în abilitatea de a manipula precis una sau mai multe variabile alese de către experimentator. Dacă cercetătorul este interesat de studiul efectului mulţimii asupra unui comportament particular, mulţimea va fi manipulată prin varierea precisă şi sistematică a numărului de persoane într-un spaţiu dat. Dacă cercetătorul este interesat de efectele genului şi mărimii grupului, în condiţiile experimentale vor fi incluşi atât participanţi de gen feminin cât şi participanţi de gen masculin. Astfel, experimentatorul poate manipula precis două variabile: genul participanţilor şi


245

numărul membrilor grupului. Experimentul permite controlul precis al manipulării variabilelor prin specificarea exactă a condiţiilor experimentale. Rezultatele pot fi interpretate fără ambiguitate, deoarece participanţii studiului răspund mai întâi la variabilele introduse de experimentator.

Al treilea avantaj ale metodei experimentale este utilitatea. Această abordare permite obţinerea unor rezultate care pot dura în timp şi care pot sugera noi studii şi soluţii la probleme practice.

II.6. DEZAVANTAJELE METODEI EXPERIMENTALE Cel mai frecvent dezavantaj menţionat şi probabil cea mai severă critică adusă experimentului este

artificialitatea situaţiilor experimentale. Rezultatele obţinute în laborator sunt obţinute într-o atmosferă artificială şi sterilă care împiedică generalizarea rezultatelor la situaţiile reale de viaţă. Psihologii, ca oameni de ştiinţă, trebuie să construiască situaţii în care subiecţii să fie în totalitate controlaţi, manipulaţi şi măsuraţi. De asemenea, trebuie construite situaţii în care subiecţii să se comporte cât mai mult posibil ca fiinţe umane pentru putea face afirmaţii cu privire la natura umanităţii lor. Unii autori consideră că această critică este exagerată. Aceştia susţin că experimentul de laborator este o modalitate rapidă şi eficientă de identificare a variabilelor sau factorilor ce pot fi importanţi pentru viaţa reală. Dacă se descoperă că anumiţi factori influenţează învăţarea umană şi că această influenţă se manifestă în diferite condiţii, putem presupune că factorii sunt importanţi în procesul de învăţare desfăşurat în clasă. Acest lucru nu se deduce automat. Această presupunere ar trebui testată într-un experiment natural desfăşurat în clasă, care ar permite negarea sau confirmarea inferenţelor cu privire la importanţa acestor variabile. Artificialitatea este o problemă doar atunci când se încearcă generalizarea rezultatelor unui experiment fără a ţine seama dacă generalizarea poate fi sau nu făcută. Ideal psihologii nu ar trebui să facă generalizări deoarece rezultatele obţinute în experimentele de laborator sunt valabile doar pentru situaţiile folosite în experiment. Însă, psihologii fac frecvent astfel de generalizări ale rezultatelor, deoarece la un moment dat aceste generalizări erau dorite.

O altă dificultate constă în faptul că experimentele pot fi extrem de consumatoare de timp. Nu este neobişnuit ca un experimentator să fie nevoit să construiască mai multe etape experimentale pentru a motiva sau duce în eroare participanţii la studiu. De asemenea, este posibil ca pentru desfăşurarea cercetării să fie nevoie de mai mulţi experimentatori care să lucreze cu fiecare participant la studiu.

Ultima critică a metodei experimentale se referă la faptul că abordarea experimentală este inadecvată ca metodă pentru studiul comportamentului uman. Gadlin & Ingle (1975) susţin că cercetarea experimentală promovează punctul de vedere conform căruia oamenii sunt obiecte care pot fi manipulate mecanic, deoarece psihologia secolului 20 reflectă metode mecanice şi presupunerile fizicii secolului 19. Autorii recomandă căutarea unor metode alternative neafectate de aceste inadecvări. Această critică a fost satisfăcută prin utilizarea metodelor calitative. Christensen (2001) consideră că nu există motive pentru a susţine că participanţii la experimente sunt „maşini golite de sentimente, gânduri şi voinţă”.

LOREDANA GHERASIM

246

II.7. EXPERIMENTUL – APLICARE A METODEI ŞTIINŢIFICE Pentru a putea concluziona că variabila independentă este cauză pentru variabila dependentă,

cercetătorii trebuie să realizeze un experiment care să respecte etapele implicate de procesul de cercetare ştiinţifică.

1. Identificarea problemei Experimentul psihologic începe cu formularea unei probleme care trebuie formulată sub forma unei

întrebări. Există numeroase probleme din jurul nostru care ar trebui rezolvate, ceea ce înseamnă că există numeroase întrebări la care trebuie să răspundem. Problema poate face referire la orice aspect al comportamentului. Este inteligenţa înnăscută? Cât de des visează oamenii? Cum se dezvoltă empatia la copii? Cum ar trebui clasificate tulburările mentale? Problema de cercetare trebuie să îndeplinească o singură condiţie, să fie testabilă, să se poată răspunde la întrebare folosind instrumentele pe care psihologul le are la îndemână (McGuigan, 1997).

2. Formularea ipotezei Formularea problemei este urmată de formularea ipotezei de cercetare. Ipotezele reprezintă o

încercare de a răspunde la problema de cercetare. Ipotezele exprimă o relaţie aşteptată sau prezisă între variabile, sunt empirice şi se referă la fenomene observabile. Ipotezele trebuie testate pentru a vedea dacă sunt adevărate sau false. Dacă ipoteza este adevărată atunci a fost rezolvată problema formulată anterior. De exemplu, Thorne & Himelstein (1984) au fost interesaţi de opinia diferitor grupuri religioase cu privire la posibilitatea ca anumite înregistrări să conţină mesaje sataniste. Autorii au formulat problema: Poate sugestia influenţa percepţia mesajelor religioase transmise de diferite grupuri religioase? După formularea problemei, sunt formulate ipotezele care exprimă o relaţie aşteptată dintre variabile şi sunt testabile şi verificabile. În studiul anterior autorii au formulat următoarea ipoteză: sugestia poate justifica percepţia mesajelor sataniste atunci când sugestiile sunt prezentate de o persoană cu autoritate.

Ipotezele sunt afirmaţii care propun o explicaţie care poate fi testată prin observaţie sau experiment. Deoarece activitatea de cercetare testează direct ipoteza, formularea ipotezei este cea mai importantă etapă a cercetări. Înainte de formularea ipotezei, este necesară o bună informare. Observaţiile personale, informaţiile publicate în jurnale, cărţile sau orice alte materiale pot fi folosite pentru formularea unui ipoteze legitime. Ideile proaste determină obţinerea unor rezultate slabe, indiferent de rigurozitatea cu care au fost culese datele.

Să presupunem că acum lucraţi la o problemă generală de cercetare: De ce oamenii din oraşele mari nu ajută victima unei agresiuni? Problema de cercetare trebuie transformată într-o întrebare specifică ce poate fi testată, ipoteza fiind o predicţie specifică a relaţiei dintre variabile. Această problemă de cercetare poate fi transformată în următoarea întrebare specifică sau ipoteză: Cu cât mărimea grupului creşte cu atât membrii grupului se simt mai puţin responsabili faţă de ceilalţi. Restul experimentului reprezintă o testare empirică a ipotezei. Este esenţial ca ipoteza să fie cât mai specifică posibil. Ipoteza prezentată anterior nu este precisă. Absenţa comportamentului de ajutorare se poate datora fie lipsei de preocupare cu privire la ceea ce se întâmplă altor persoane, fie lipsei de responsabilitate (oamenii sunt preocupaţi de ceea ce se întâmplă altora, dar consideră că alte persoane


247

vor oferi ajutor). Cu cât ipoteza este mai precisă, cu atât poate fi testată mai bine. Dacă ipoteza este vagă, experimentul poate fi dificil de interpretat, concluziile fiind contradictorii. Atunci când formulăm o ipoteză şi imaginăm un design experimental trebuie să ne întrebăm „Ce încercăm să descoperim?”

3. Realizarea planului de cercetare (a designului experimental) Reprezintă o etapă crucială şi necesită pregătire din partea cercetătorului pentru a se asigura că

ipoteza este cu adevărat testată. Cercetătorul trebuie să definească operaţional variabila dependentă şi să selecteze nivelurile variabilelor independente. De asemenea, cercetătorii trebuie să realizeze un control adecvat al variabilelor parazite, identificând variabilele relevante care trebuie controlate (fie direct prin menţinerea la nivel constant, fie probabilistic prin distribuire aleatorie în grupele experimentale).

Aceste procedee sunt extrem de importante deoarece în această etapă se construieşte schema ce va fi urmată în realizarea experimentului. Această schemă este construită pentru depăşirea dificultăţilor care ar putea interveni şi distorsiona rezultatele. După ce designul este complet trebuie dezvoltată o idee clară a procedurii, adică trebuie realizat un protocol. Acesta conţine o listă exactă a paşilor ce trebuie parcurşi pentru testarea unui subiect. Protocolul este util începătorilor, în special, dar şi atunci când la realizarea studiului participă mai mulţi experimentatori. În această etapă cercetătorul trebuie să facă o serie de alegeri cu privire la situaţia de testare. Alegerea subiecţilor, aparatelor, instrucţiunilor, manipulărilor şi măsurărilor depinde de ipoteza testată, precum şi de tradiţia şi tehnologia valabilă pentru o arie particulară de cercetare. Citirea studiilor realizate în domeniu creşte probabilitatea de găsi o situaţie potrivită pentru testare. În literatura de specialitate sunt evidenţiate sarcinile standard şi aparatele utilizate în studiul unei anumite probleme. Din motive practice şi teoretice este recomandabil să se urmeze practica standard. Aceasta poate fi schimbată dacă există motive care să susţină acest lucru. Schimbările pe care vrem să le facem trebuie să fie însoţite de următoarea întrebare: Care alternativă ar permite o testare mai sensibilă a ipotezei?

Pentru verificarea ipotezei termenii teoretici trebuie transformaţi într-o procedură specifică. Pentru unele concepte acest lucru însemnă manipularea condiţiilor sau evenimentelor, pentru alte concepte acest lucru însemnă găsirea unui tehnici de măsurare. Procedurile de manipulare şi măsurare a conceptelor teoretice poartă numele de definire operaţională. Toţi termenii ştiinţifici trebuie să primească definiţii operaţionale (Leahey, 1994). Scopul definirii operaţionale este de a specifica cu suficientă precizie conceptele, astfel încât şi alţi cercetători din domeniu să poate înţelege şi utiliza aceleaşi concepte în propriile cercetări. Astfel, se doreşte eliminarea subiectivităţii şi înţelegerii individuale a conceptelor şi folosirea procedurilor şi măsurărilor publice şi obiective. Folosirea definiţiilor operaţionale, permite oamenilor de ştiinţă să gândească clar problema de cercetare, să înţeleagă şi realizeze replici ale studiilor realizate de alţi cercetători. Când fenomenele pot fi observate direct (de exemplu, oferirea sau nu a ajutorului) sau când sunt utilizate măsurători fizice măsurările sunt uşor de făcut. Cercetătorii fac mai greu faţă stabilirii preciziei măsurărilor psihologice. De exemplu, inteligenţa poate fi definită operaţional ca scorul unei persoane la un test de inteligenţă cum ar fi Wechsler sau Stanford-Binnet. Pentru măsurarea inteligenţei noilor născuţi sau cimpanzeilor va fi folosită o altă definire operaţională. Cei care folosesc un test nu găsesc în manualul testului informaţii cu privire la precizia acestuia, ci descoperă date cu privire la fidelitatea şi validitatea testului. Fidelitatea este un indice numeric al gradului în care testul produce rezultate consistente de la o situaţie la alta. Fidelitatea se referă la

LOREDANA GHERASIM

248

consistenţa scorurilor obţinute de aceeaşi persoană atunci când este reexaminată cu acelaşi test în diferite ocazii sau cu seturi echivalente de itemi (Anastasi, 1988). O fidelitate scăzută nu produce rezultate comparabile la replicarea studiului. Validitatea indică faptul că instrumentul măsoară ceea ce şi-a propus să măsoare. Validitatea testului vizează ce testul măsoară şi cum măsoară (Anastasi, 1988). Validitatea nu este un termen general, ea trebuie stabilită făcând referire la o utilizare particulară a testului. Este importantă stabilirea validităţii măsurărilor psihologice. Din acest motiv cercetătorii folosesc mai curând măsurări (instrumente) pentru a fi stabilită validitatea, decât să dezvolte măsurări proprii. Înainte de a folosi un nou test în cercetare trebuie stabilită validitatea acestuia.

După realizarea protocolului urmează studiul pilot care oferă posibilitatea găsirii deficienţelor în procedură. Realizarea unui studiu pilot, urmat ulterior de experiment, creşte credibilitatea rezultatelor obţinute.

4. Realizarea experimentului După realizarea design-ului experimental trebuie luate decizii cu privire la modul de desfăşurare al

experimentului. Termenul de procedeu se referă la desfăşurarea experimentului. Procedeul face referire doar la ceea ce face experimentatorul pentru a traduce designul în acţiune. De exemplu, putem avea un design factorial cu două variabile independente, fiecare cu două grade de intensitate care presupun eşantioane independente (design de tipul 2x2). Procedeul cuprinde aspecte precum momentul testării participanţilor din diferite condiţii experimentale (în aceeaşi zi sau în zile diferite), instrucţiuni şi modul de prezentare a acestora, alegerea persoanelor care vor participa la studiu, alegerea echipamentelor. Sunt multe detalii de care trebuie să ţinem seama atunci când vrem să punem în practică un design experimental. După luarea acestor decizii, cercetătorii pot colecta rezultatele urmând procedeul experimental şi înregistrând precis răspunsurile participanţilor. Pentru unele studii culegerea datelor implică apăsarea butoanelor unor echipamente electronice. În alte studii, însă, experimentatorul trebuie să interacţioneze cu participanţii şi să înregistreze răspunsurile acestora. În multe experimente este necesar un interviu post-experimental pentru a cunoaşte reacţiile subiecţilor faţă de experiment şi pentru a elimina orice influenţă nedorită asupra experimentului.

În procesul de selecţie a participanţilor trebuie să ţinem seama de o serie de consideraţii teoretice şi practice. De obicei, în studiile experimentale subiecţii participă voluntar, aceştia trebuie să îşi dea acordul cu privire la participarea la experiment. Ideal ar fi ca participanţii să fie aleşi aleator din populaţia pentru care dorim să generalizăm rezultatele. De exemplu, dacă dorim să generalizăm rezultatele unui studiu la întreaga populaţie de studenţi a ţării, la studiu ar trebui să participe un eşantion de studenţi ales întâmplător din populaţia de studenţi. Bineînţeles că nu este posibilă folosirea unui eşantion reprezentativ în studiile experimentale. Putem însă să folosim un eşantion selectat întâmplător din populaţia de studenţi. Selecţia aleatorie a subiecţilor este o condiţie esenţială pentru obţinerea unor studii valide.

După selecţie, participanţii trebuie distribuiţi în grupele experimentale. Distribuţia participanţilor trebuie făcută în aşa fel încât grupele să fie echivalente pentru toate variabilele relevante ale subiecţilor. Studiul se realizează atunci când variabilele independente sunt manipulate şi este măsurată variabila dependentă, în timp ce alţi factori situaţionali sunt controlaţi. Dacă grupele sunt echivalente, orice diferenţă obţinută la nivelul performanţei poate fi atribuită manipulării variabilei independente. Astfel, putem concluziona că variabila independentă este cauză pentru variabila dependentă. Să presupunem


249

că vrem să realizăm un studiu în care să analizăm dacă un nou medicament determină scăderea în greutate a persoanelor obeze. Mai întâi vom defini pierderea în greutate şi vom preciza nivelurile variabilei independente. În acest studiu vom utiliza numărul de kilograme pentru măsurarea pierderii în greutate pentru o perioadă de 6 luni şi vom compara două grupuri de participanţi: persoane obeze adulte care primesc medicamentul şi persoane adulte obeze care nu primesc medicamentul. Astfel, variabila independentă are două niveluri. Următoarea etapă constă în selecţia eşantionului reprezentativ de persoane adulte obeze (care au 20% sau mai mult decât greutatea normală) şi distribuirea în grupele experimentale. Putem să distribuim aleator participanţii în grupe sau putem controla variabilele parazite importante pentru studiu, cum ar fi vârsta sau genul subiecţilor. De exemplu, putem distribui numai bărbaţi în cele două grupe experimentale sau putem distribui un număr egal de femei şi bărbaţi în grupele experimentale. După distribuirea subiecţilor în grupe putem manipula variabila independentă în timp ce controlăm sistematic factorii paraziţi. Numărul şi tipul exerciţiilor fizice poate fi controlat cerând participanţilor să desfăşoare exerciţii de acelaşi tip într-o anumită perioadă a zilei şi în aceeaşi perioadă a anului. Astfel, singura diferenţă dintre grupe va fi produsă de prezenţa sau absenţa medicamentului. În final vom măsura numărul de kilograme pierdute după o perioadă de 6 luni. Dacă subiecţii din condiţia experimentală au pierdut semnificativ mai multe kilograme comparativ cu cei din grupul de control, vom considera că rezultatele au fost provocate de medicamentul primit, deoarece au fost controlate toate variabilele parazite care ar fi putut afecta rezultatele.

Tipul participanţilor este determinat de natura problemei studiate. Dacă problema este din domeniul psihoterapiei, va fi selectat un grup de subiecţi depresivi. Dacă problema vizează buna funcţionare a diferitor părţi ale creierului, vor fi folosite animale. Problemele de învăţare pot fi investigate folosind studenţi, cimpanzei sau şobolani. Cei care participă la experimente sunt numiţi participanţi sau subiecţi. Se recomandă utilizarea termenului de participant. Deşi termenul de subiect este acceptabil, totuşi acesta sugerează faptul că oamenii sunt fiinţe utilizate sau că există o diferenţă de status între experimentator şi subiect. Este important ca cei care participă la experiment să fie respectaţi, trebuie să aibă un statut prestigios deoarece sunt importanţi în progresul ştiinţific. Termeni alternativi ce pot fi utilizaţi – copii, studenţi sau animale.

5. Acceptarea sau respingerea ipotezei de cercetare Datele trebuie analizate şi interpretate pentru a determina dacă ipoteza formulată este susţinută.

Analiza statistică a datelor permite acceptarea sau respingerea ipotezei de cercetare. Cercetătorii trebuie să decidă care sunt analizele statistice potrivite pentru analiza datelor obţinute. Folosind metode statistice adecvate se poate obţine o mai bună validitate şi semnificaţie a rezultatelor. Testele statistice sunt determinate de tipul datelor obţinute în experiment. Pe baza metodelor statistice putem determina dacă diferenţele dintre grupe sunt reale (fundamentate statistic) sau accidentale (datorate întâmplării). Dacă obţinem o diferenţa demnă de încredere între grupele experimentale putem considera că aceasta se datorează tratamentului experimental, deoarece rezultatele au fost prezise de ipoteză, iar ipoteza a fost susţinută de date. Când o ipoteză este susţinută de date, creşte probabilitatea ca ipoteza să fie confirmată (aceasta este probabil adevărată). Dacă rezultatele grupelor experimentale nu diferă sau diferă în alt sens decât cel acceptat, ipoteza nu este susţinută de date şi putem concluziona că ipoteza nu este confirmată (este probabil falsă). După analiza datelor cercetătorii trebuie să interpreteze rezultatele şi să specifice exact semnificaţia acestora.

LOREDANA GHERASIM

250

6. Generalizarea rezultatelor Cercetătorul trebuie să ţină seama de condiţiile specifice în care a fost realizată cercetarea. După

verificarea ipotezei cercetătorul poate considera că ipoteza este adevărată în condiţiile specifice în care a fost testată. Adesea, însă, cercetătorii uită că adevărul este restricţionat de condiţiile stricte ale experimentului, având tendinţa de a face afirmaţii generale, care vizează condiţii naturale. Este important să vedem cât de mult putem generaliza rezultatele cercetării.

7. Comunicarea rezultatelor Rezultatele obţinute trebuie comunicate altor cercetători. De obicei, comunicarea are loc prin

intermediul jurnalelor profesionale existente pentru fiecare domeniu. Cercetătorii trebuie să scrie un raport de cercetare care să descrie cum a fost realizată cercetarea şi care sunt rezultatele obţinute. Astfel, rezultatele experimentului sunt publice şi pot fi evaluate.

8. Replicarea Se referă la desfăşurarea unui experiment care a fost realizat anterior, utilizând exact metoda

studiului anterior. Acest tip de experiment permite obţinerea aceloraşi rezultate pe un nou eşantion de participanţi. Aceste studii reprezintă cea mai puternică dovadă că variabila independentă are efect. Dacă se obţin aceleaşi rezultate în urma replicării studiilor, putem avea mai multă încredere că rezultatele studiilor nu se datorează întâmplării.

Trebuie făcută distincţia între replicarea unui studiu şi susţinerea rezultatelor unui studiu. În replicare, metoda unui experiment este repetată, rezultatele putând sau nu să susţină rezultatele obţinute în experimentul anterior. Susţinerea rezultatelor unei cercetări presupune verificarea ipotezei folosind o metodă de cercetare diferită.

Cei mai mulţi editori preferă să publice studii care includ şi replici ale rezultatelor studiilor anterioare. Înainte de a fi acceptat studiul pentru publicare, este de aşteptat ca cercetătorii să realizeze studiile de mai multe ori prin replicare directă sau, mai frecvent, prin replicare parţială. În replicarea parţială sunt examinate efectele aceleaşi variabile independente dar în alte circumstanţe. Replicarea în psihologie este deosebit de importantă având în vedere complexitatea temelor studiate şi numărul mare de factori care pot influenţa măsurarea. Cel mai bine putem face acest lucru utilizând elemente din studiul anterior şi integrându-le într-un alt design de investigare. Această procedură de design experimental replicat parţial este util pe termen lung, replicarea fiind esenţială pentru cercetarea psihologică.


251

III. IDENTIFICAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE ŞI FORMULAREA IPOTEZELOR III.1. IDENTIFICAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE În domeniul psihologiei identificarea ideilor de cercetare ar trebui să fie relativ simplă, deoarece

psihologia reprezintă studiul ştiinţific al comportamentului. Pentru a transforma observaţiile comportamentelor într-o problemă de cercetare legitimă, trebuie să ne întrebăm de ce apar anumite tipuri de comportament. Să presupunem că auzim pe cineva exprimându-şi resentimentele, ostilitatea şi atitudinea negativă faţă de ruşi. În următoarea zi, vedem aceeaşi persoană interacţionând cu un rus şi observăm că ambii sunt foarte politicoşi şi curtenitori. Apare o contradicţie între atitudinea exprimată de acea persoană şi comportamentul acesteia. Pot fi formulate două probleme de cercetare: De ce nu există o corespondenţă între atitudine şi comportament? şi În ce condiţii atitudinea nu prezice comportamentul?

În continuare vom prezenta principalele surse care pot fi folosite pentru formularea problemelor de cercetare.

III.1.1. Surse ale ideilor de cercetare În toate domeniile de cercetare există surse pentru formularea de noi probleme de cercetare, cum ar

fi teoriile existente sau studiile realizate anterior. În psihologie, la aceste surse se adaugă propria experienţă şi evenimentele zilnice. Lucrurile pe care le vedem, despre care citim sau auzim pot fi transformate în subiecte de cercetare. Identificarea acestora necesită curiozitate ştiinţifică. Trebuie, nu doar să observăm pasiv comportamentele, ci să ne întrebăm care sunt motivele apariţiei unui eveniment sau comportament. Dacă ne întrebăm „De ce?” vom găsi multe subiecte de cercetare. Tipic, problemele de cercetare au patru surse: viaţa de zi cu zi, probleme practice, cercetări anterioare şi teorii.

1. Viaţa de zi cu zi Zilnic venim în contact cu multe întrebări ce trebuie soluţionate. De exemplu, părinţii vor să ştie cum

să rezolve problemele copiilor, studenţi care vor să ştie cum să înveţe mai repede. De asemenea, când interacţionăm cu cei din jur observăm multe diferenţe individuale. De exemplu, pe terenul de joacă un copil poate fi foarte agresiv iar altul este rezervat, aşteptând ca ceilalţi să îl încurajeze. De asemenea, răspunsul unei persoane variază în funcţie de situaţie. Un copil poate fi agresiv într-o situaţie, dar poate fi pasiv în alta. Ce anume produce răspunsuri diferite? De ce unii oameni sunt lideri iar alţii nu? De ce ne plac unii oameni iar alţii nu? Multe astfel de probleme de cercetare pot fi identificate pornind de la experienţa personală şi în urma interacţiunii cu ceilalţi. De exemplu, Darley & Latane (1968) au realizat o serie de studii pornind de la un eveniment real. Autorii s-au întrebat de ce oamenii nu oferă ajutor celor aflaţi în situaţii de urgenţă. În formularea problemei autorii au plecat de la cazul unei tinere care a fost ucisă, chiar dacă au existat 28 de martori ai agresiunii.

LOREDANA GHERASIM

252

2. Probleme practice Multe dintre problemele de cercetare sunt probleme practice care trebuie rezolvate. Multe companii

industriale se confruntă cu probleme precum moralitatea angajaţilor, absenteism, selecţia şi plasarea personalului. Psihologia clinică trebuie să realizeze un număr mare de cercetări pentru a identifica modele mai eficiente de tratament ale tulburărilor mentale. Multe cercetări sunt orientate spre îmbunătăţirea sistemului educaţional. Cercetătorii din domeniul judiciar sunt preocupaţi de obţinerea unor mărturii precise din partea martorilor dar şi de obţinerea unor indicii şi dovezi din partea acestora. Astfel, s-a emis ipoteza că utilizarea hipnozei ar putea duce la obţinerea unui mărturii mai precise din partea martorilor. Ipoteza a fost testată de Sanders & Simmons (1983). Autorii au cerut martorilor (unii fiind în stare de hipnoză) să identifice autorul unei tâlhării. Rezultatele au indicat că persoanele hipnotizate, contrar expectanţelor, au identificat de mai puţine ori autorul jafului comparativ cu persoanele care nu au fost hipnotizate. Aceste rezultate au indicat faptul că hipnoza nu este o metodă eficientă pentru obţinerea unor mărturii acurate.

3. Cercetări anterioare Cercetările realizate anterior sunt surse foarte bune pentru noi idei de cercetare. Deşi fiecare studiu

bine realizat aduce informaţii suplimentare, fenomenele au numeroase cauze. În cadrul experimentelor, doar un număr limitat de variabile poate fi studiat. Investigarea acestor variabile poate duce la formularea de ipoteze cu privire la efectele altor variabile. Natura multicauzală a fenomenelor psihologice reprezintă o cauză frecventă a lipsei de acord între rezultatele experimentale. O variabilă neindentificată poate fi sursa unui conflict între rezultatele studiilor realizate pentru a răspunde la o anumită problemă de cercetare. Astfel, trebuie realizate alte experimente pentru a descoperi această variabilă şi a elimina contradicţia aparentă. De exemplu, Mellgren şi col. (1978) au investigat efectul ordinii de prezentare a schemelor de întărire (recompensă) continuă, non-întărire şi întărire parţială asupra rezistenţei la extincţie. Cercetările anterioare au obţinut rezultate contradictorii atunci când rezistenţa la extincţie a participanţilor care au primit întărire continuă şi apoi întărire parţială a fost comparată cu rezistenţa la extincţie a participanţilor care au primit doar o schemă de întărire parţială. Unele cercetări au indicat că rezistenţa la extincţie creşte, altele că rezistenţa scade. Mellgren şi col. (1978) au încercat să rezolve această inconsistenţă. Rezultatele studiului lor au indicat că rezistenţa la extincţie creşte când non-întărirea precede o schemă de întărire parţială. Deşi studiul demonstrează că această schemă de întărire produce cel mai ridicat nivel de rezistenţă la extincţie, totuşi rămân o serie de probleme nerezolvate. De exemplu, studiul nu explică de ce rezistenţa la extincţie creşte întărirea parţială precedată de non-întărire. Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui realizat un alt studiu. În concluzie, fiecare studiu poate conduce la realizarea ulterioară a unui alt studiu, astfel cercetătorii pot petrece întreaga viaţa studiind un domeniu particular.

4. Teorie Teoria este definită ca un grup de legi organizate logic, care servesc unui număr de funcţii

particulare. Marx (1963, Christensen, 2001) consideră că teoria este în acelaşi timp instrument şi scop. Scopul este evidenţiat prin afirmaţia că legile sunt ordonate şi integrate în teorii, că teoriile rezumă şi integrează cunoştinţele existente. Funcţia de instrument este evidenţiată de afirmaţia că teoriile ghidează cercetarea, sugerând noi relaţii şi făcând noi predicţii. Astfel, teoria este sursă a ideilor de


253

cercetare. Teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957) este un exemplu de teorie care a stimulat un număr foarte mare de cercetări în perioada care a urmat publicării. Pornind de la această teorie Festinger & Carlsmith (1959) au emis şi validat predicţia „mai puţin versus mai mult”. Subiecţii care au realizat o sarcină plictisitoare şi au primit o recompensa mică (1 dolar) au afirmat mai frecvent faptul că sarcina era interesantă şi distractivă comparativ cu subiecţii care au primit o recompensă mai mare (20 dolari).

Pentru a înţelege utilizarea teoriei vom da un exemplu. Să presupunem că am observat în jurul nostru o serie de lucruri: după vizionarea unor filme violente copiii se joacă mai dur, numărul în creştere a crimelor cu copii autori, în zonele de conflict copiii se înrolează de la vârste fragede. Aceste observaţii au dus la formularea următoarei teorii: cu cât copii observă mai multe acte violente cu atât creşte probabilitatea ca aceştia să manifeste comportamente agresive. După cum se poate vedea teoria este mai abstractă decât observaţiile de la care s-a pornit. De asemenea, această teorie a fost formulată prin inducţie. La rândul ei, teoria permite formularea unei serii de predicţii. Pornind de la o teorie, prin deducţie, putem prezice un număr de observaţii, fiecare observaţie prezisă fiind o ipoteză experimentală. Pentru exemplul nostru, o ipoteză ar putea fi următoarea: cu cât copiii vor urmări mai multe emisiuni agresive cu atât vor manifesta mai multe comportamente agresive. Să presupunem că experimentul realizat confirmă predicţiile. Putem să considerăm că am demonstrat teoria? Răspunsul este nu. O ipoteză confirmată nu confirmă şi teoria. Pentru a confirma teoria este nevoie să testăm fiecare ipoteză care poate fi dedusă din teorie. În cazul nostru ar însemna să testăm fiecare modalitate de manifestare a violenţei care poate fi observată la copii şi să măsurăm fiecare tip de comportament agresiv care poate să apară la aceştia. Dacă rezultatele unui experiment nu confirmă ipoteza, nu putem considera falsă teoria, deoarece confirmarea unei ipoteze nu reprezintă o dovadă suficientă pentru a face acest lucru. Există mai multe motive pentru care ipoteza nu a fost confirmată: modul de implementare a teorie în experiment, modul de manipulare a variabilei independente şi măsurare a variabilei dependente, controlul variabilelor parazite sau pragul de semnificaţie stabilit.

III.1.2. Trecerea în revistă a literaturii După alegerea problemei de cercetare următorul pas în realizarea cercetării îl reprezintă

familiarizarea cu informaţiile disponibile pentru tema de cercetare. Înainte de a începe studiul literaturii este utilă definirea obiectivelor. De exemplu, căutarea poate avea ca scop familiarizarea cu tema pe care dorim să o investigăm sau dezvoltarea metodologiei pe care dorim să o utilizăm pentru realizarea cercetării. Stabilirea obiectivelor înseamnă motive diferite pentru citirea literaturii şi oferă centrarea pe anume aspecte ale temei.

Înainte de a începe căutarea efectivă este necesară definirea subiectului general de interes, cum ar fi identificarea factorilor determinanţi ai stimei de sine. Familiarizarea cu tema permite acumularea de informaţii şi formularea unei întrebări specifice de cercetare. Definirea subiectului de cercetare trebuie să fie descriptivă şi specifică pentru a duce la o bună cercetare. De exemplu, dacă am fi interesaţi de depresie, subiectul este prea general şi ar lua extrem de mult timp pentru a parcurge toate materiale la care au vizat depresia. Descrierea specifică a temei, cum ar fi momentele depresive, ar face tema de cercetare mai abordabilă.

Există o serie de motive pentru care trebuie trecută în revistă literatura existentă înainte de începerea cercetării. În general, scopul este de a înţelege nivelul actual de cunoştinţe din domeniul

LOREDANA GHERASIM

254

vizat. Specific, trecerea în revistă a literaturii existente ne spune dacă problema identificată a fost sau nu studiată anterior. Dacă problema aleasă a fost studiată anterior, atunci aceasta ar putea fi revizuită din perspectiva rezultatelor experimentale obţinute anterior sau se poate alege o altă problemă de cercetare. Dacă problema identificată nu a fost studiată anterior, studiile care au vizat teme apropiate pot indica cum ar trebui procedat pentru a răspunde la întrebarea formulată. Trecerea în revistă a literaturii permite punctarea problemelor metodologice specifice unei arii de cercetare, cum ar fi necesitatea grupului de control, echipamente, instrumente pentru măsurare sau categorii de participanţi.

Pentru familiarizarea cu informaţiile existente într-un domeniu există o multitudine de surse de informare: cărţi, articole de jurnal, baze de date computerizate şi internet.

Cărţile reprezintă un bun început pentru căutarea literaturii. Acestea conţin capitole care acoperă teme generale şi sunt centrate asupra prezentării teoriilor şi cercetărilor, ideilor generate de cercetare şi asupra controverselor nerezolvate. Cărţile permit accesul la literatura necesară şi crearea unei viziuni de ansamblu asupra temei care interesează. De obicei, acestea includ multe referinţe bibliografice care pot ghida căutarea informaţiilor.

În următoarea etapă trebuie citite articole. Jurnalele psihologice oferă cele mai pertinente informaţii în legătură cu o temă de cercetare. Deoarece numărul jurnalelor este foarte mare este aproape imposibil să le răsfoim pe toate pentru a căuta informaţii relevante. Din acest motiv autori recomandă utilizarea Psychological Abstracts ca sursă primară pentru a găsi referinţe în literatura psihologică internaţională. Aceasta permite identificarea articolelor de jurnal pentru o temă specifică, cum ar fi anxietatea sau depresia. Solso & Johnson (1989) sugerează două metode ce pot fi folosite pentru înţelegerea articolelor psihologice. Prima metoda constă în citirea articolelor parcurgerea în mare a articolelor găsite pentru a trece în revistă problema, design-urile şi concluziile. Urmează apoi citirea articolului în detaliu şi identificarea punctelor importante, formularea de întrebări cu privire la relaţia dintre rezultatele studiului şi rezultatele anterioare, metoda folosită de autori, rezultatele şi concluziile obţinute. A doua metodă constă în familiarizarea cu structura articolelor, ceea ce presupune organizarea informaţiilor oferite de articole: titlul şi autori, scurt rezumat, trecerea în revistă a studiilor anterioare, descrierea experimentului şi rezultatelor, discutarea rezultatelor şi referinţe bibliografice. Această metodă presupune identificarea problemei investigate de autori, modul de verificare a ipotezei, formularea de critici personale cu privire la experiment şi studii suplimentare necesare pentru a răspunde la aceste întrebări.

Datorită numărului mare de studii (peste 3000) care se publică anual în domeniul psihologiei, cea mai eficientă tehnică de căutare a articolelor este utilizarea bazelor de date computerizate. Bazele de date computerizate au rolul de a reuni şi rezuma documente relevante din diferite domenii şi de diseminare a acestor informaţii într-o formă simplă şi uşoară. Una dintre astfel de baze de date este PsycINFO care conţine peste 1,5 milioane de referinţe din literatura psihologică - articole din jurnale, dizertaţii, rapoarte, capitole de carte. O altă baza de date de PsycLIT care conţine 1,2 milioane de referinţe bibliografice sau ClinPSYC care conţine doar referinţe din domeniul clinic. Procedura de accesare este foarte simplă, se introduc termenii pe care îi căutăm iar computerul ne oferă o listă de articole centrate sau legate de tema respectivă.

Internetul este o resursă suplimentară ce poate oferi informaţii psihologice. Internetul oferă o serie de instrumente valoroase pentru psihologi, cum ar fi trimiterea de fişiere sau documente cu ajutorul poştei electronice, comunicarea între membrii unui anumit grup în legătură cu o anumită temă, web


255

site-urile. De asemenea, internetul permite participarea la conferinţe, realizarea de abonamente la jurnale sau reviste electronice, citirea articolelor care se află sub tipar, accesul la librării sau publicarea propriilor articole.

Trecerea în revistă a literaturii existente relevă nu numai ceea ce se cunoaşte în domeniu în legătură cu problema de cercetare dar şi modul în care problema a fost abordată în trecut. Aceste informaţii ajută la formularea problemei şi indică cum şi prin ce metode au fost colectate datele. Începătorii în ale cercetării au tendinţa de a sări de la alegerea temei de cercetare la etapa de culegere a datelor, lăsând problema nespecificată până la culegerea datelor. Apare astfel riscul de a obţine informaţii care nu au legătură cu problema.

III.1.3. Formularea problemei de cercetare Kelinger (1973) defineşte problema de cercetare ca o interogaţie care vizează relaţia între două sau

mai multe variabile. În experimentul lui Milgram (1964) problema de cercetare a fost următoarea: Poate grupul determina o persoane să crească severitatea pedepsei aplicate unei alte persoane? Aceasta conţine două variabile – presiunea grupului şi severitatea pedepsei – şi formulează o întrebare cu privire la relaţia dintre ele. Kelinger (1973) prezintă trei criterii pe care trebuie să le îndeplinească o bună problemă de cercetare. În primul rând, trebuie menţionate variabilele în relaţie. Al doilea criteriu - problema trebuie să fie exprimată sub forma unei întrebări. Problema trebuie să înceapă cu „Care este efectul…” sau „În ce condiţii se întâmplă ..”. Nu întotdeauna prezentarea scopului studiului însemnă, în mod necesar, şi comunicarea problemei de cercetare. De exemplu, în studiul lui Milgram scopul a fost de a analiza efectul presiunii grupului asupra comportamentului. Formularea unei întrebări permite formularea directă a problemei, minimalizând interpretarea şi distorsiunile. Al treilea criteriu – problema trebuie să implice posibilitatea testării empirice. Multe probleme importante nu îndeplinesc acest criteriu, din această cauză acestea nu pot fi verificate folosind metode ştiinţifice. McGuigan (1997) susţine că o problemă este rezolvabilă dacă o ipoteză testabilă poate fi avansată ca modalitate de soluţionare. O problemă este testabilă dacă şi numai dacă poate fi testată empiric prin intermediul ipotezelor. O ipoteză este testabilă dacă este posibil să se determine dacă este adevărată sau falsă. O problemă este rezolvabilă dacă este posibil să formulăm o ipoteză testabilă ca răspuns la problemă, şi de asemenea, dacă este posibil să determinăm dacă ipoteza este adevărată sau falsă. Problema formulată de Milgram în studiul său îndeplineşte toate condiţiile: este exprimată relaţia dintre variabile, problema este formulată sub forma unei întrebări şi poate fi testată empiric (severitatea pedepsei a fost măsurată prin intensitatea şocurilor electrice administrate deliberat ca pedeapsă, iar presiunea grupului a fost manipulată prin intermediul complicilor care sugerau creşterea nivelului şocurilor).

Problema de cercetare trebuie să fie formulată specific. Este dificil să verificăm următoarea problemă de cercetare Care sunt efectele mediului asupra abilităţii de învăţare? deoarece conceptele de mediu şi abilitatea de învăţare sunt vagi (Care caracteristici ale mediului? şi Ce trebuie învăţat?). Pentru a putea fi realizată o cercetare trebuie specificat ce semnifică mediul şi abilitatea de învăţare. Problema anterioară poate fi formulată mai specific astfel: „Care este efectul timpului de expunere a cuvintelor a asupra vitezei cu care sunt învăţate acestea?” O problemă specifică ne ajută să înţelegem dacă experimentatorul a înţeles problema. Dacă problema de cercetare este vagă experimentatorul probabil nu ştie exact ce vrea să studieze şi este posibil ca cercetarea să nu rezolve problema. O problemă specifică ajută experimentatorul să ia deciziile necesare cu privire la participanţi, aparate,

LOREDANA GHERASIM

256

instrumente şi măsurători. O problemă vagă de cercetare ajută foarte puţin în luarea acestor decizii. Scopul primar al formulării problemei de cercetare este de a ne asigura că experimentatorul are o bună viziune asupra variabilelor studiate şi că aceasta ajută experimentatorul în realizarea experimentului. Dacă formularea problemei este suficient de clară pentru a servi acestor scopuri, nu sunt necesare specificări suplimentare. Gradul de specificitate depinde de scopul pentru care a fost formulată problema.

III.2. FORMULAREA IPOTEZEI Formularea ipotezei urmează logic după formularea problemei, nu putem avea o ipoteză fără a avea

o problemă. Ipoteza reprezintă o predicţie cu privire la relaţia dintre variabile sau o încercare de rezolvare a problemei de cercetare. Într-un experiment ipoteza trebuie să fie verificată, nu problema de cercetare. În studiul său Milgram nu verifică problema, ci ipoteza derivată din problema de cercetare. Fiecare experiment are cel puţin o ipoteză de cercetare, experimentele complicate putând verifica mai multe ipoteze simultan. Fiecare ipoteză de cercetare este o încercare de a explica un eveniment sau un comportament măsurat. Christensen (2001) afirmă că ipotezele trebuie să îndeplinească criteriul de a putea fi respinse sau acceptate. Orice ipoteză care nu îndeplineşte criteriul testabilităţii scoate problema de domeniul ştiinţific. Orice concluzie obţinută în legătură cu o ipoteză neverificabilă nu reprezintă informaţie ştiinţifică.

Ipotezele sunt adesea formulate pornind de la teoriile existente în domeniu. Mai puţin frecvent, ipotezele pot fi formulate pornind la observarea cauzelor unor evenimente, însă sunt rare situaţiile (doar când cineva este angajat în explorarea unei arii relativ noi sau când variabilele importante sau relaţia lor nu sunt cunoscute) în care ipotezele pot fi formulate astfel.

Ipotezele au o funcţie de lucru, sunt derivate din cunoştinţele obţinute în urma trecerii în revistă a articolelor din jurnale sau teoriilor. Aceste informaţii servesc ca bază pentru formularea ipotezelor. Dacă experimentul confirmă ipotezele, se poate considera că se obţine un răspuns la problema formulată şi în plus se obţine suport pentru literatura care sugerează această ipoteză. Dacă ipoteza nu este susţinută de rezultatele experimentale, atunci fie ipoteza este falsă, fie au apărut o serie de erori în modul de verificare al ipotezei – cum ar fi erori de conceptualizare, omiterea unor informaţii relevante din literatura parcursă sau interpretarea greşită a rezultatelor prezentate în studiile anterioare. Eşecul susţinerii unei ipoteze de cercetare indică faptul că ceva nu este în ordine, experimentatorul trebuind să descopere ce anume. Dacă experimentatorul nu descoperă greşeala poate să propună şi să verifice o nouă ipoteză. Acesta este procesul continuu al ştiinţei. Chiar dacă ipoteza este falsă, cunoaşterea a avansat, deoarece o ipoteză incorectă a putut fi respinsă. Astfel, o altă ipoteză poate fi formulată şi testată pentru a soluţiona problema de cercetare.

III.2.1. Condiţiile ipotezei de cercetare Myers & Hansen (1997) precizează o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o bună

ipoteză de cercetare: să fie afirmaţii sintetice, testabile, să poată fi respinse, să fie simple şi productive.


257

1. Afirmaţia sintetică Ipotezele sunt afirmaţii care pot fi adevărate sau false. Fiecare ipoteză experimentală trebuie să fie

o afirmaţie sintetică care poate avea şansa de a fi adevărată sau falsă. De exemplu, afirmaţia că studenţii înfometaţi citesc mai greu este o afirmaţie sintetică care poate fi susţinută sau contrazisă.

Trebuie evitate afirmaţiile non-sintetice. Există două categorii de afirmaţii non-sintetice: analitice şi contradictorii. O afirmaţie analitică este întotdeauna adevărată - sunt bolnav sau nu sunt bolnav. Chiar şi cel mai bine construit experiment nu poate contrazice această afirmaţie, deoarece aceasta explică poate variantele posibile. Uneori sunt formulate afirmaţii analitice deoarece cercetătorii nu reuşesc să formuleze adecvat predicţiile. Greutatea persoanelor care ţin dietă va fluctua, este o afirmaţie analitică deoarece este suficient de vagă pentru a fi adevărată pentru oricine. Greutatea fluctuează indiferent dacă persoana ţine sau nu dietă. Când formulăm ipoteza trebuie să fim suficient de concişi pentru a putea dovedi că greşim. De asemenea, trebuie să evităm afirmaţiile contradictorii, deoarece sunt întotdeauna false. Acestea sunt afirmaţii care conţin elemente care se opun. De exemplu, am un frate şi nu am un frate.

Pentru a ne asigura că ipoteza este formulata sintetic, aceasta trebuie să aibă forma „dacă .. atunci…”. Această formă exprimă relaţia potenţială dintre condiţiile antecedente particulare şi comportament. De exemplu, dacă ne uităm la o fotografie ispititoare pupilele se dilată. Această afirmaţie poate fi adevărată sau falsă.

2. Afirmaţie testabilă Ipoteza trebuie formulată astfel încât să fie posibilă manipularea condiţiilor antecedente şi măsurarea

comportamentelor. Sunt multe ipoteze interesante care nu pot fi verificate. De exemplu, câinii visează? Mulţi căini în timpul somnului prezintă comportamente asociate viselor oamenilor - cum ar fi mişcări rapide ale ochilor, spasme musculare sau sunete. Deşi pot fi manipulate condiţiile antecedente (temperatura camerei sau perioada de somn) nu putem şti dacă câinii visează pentru că nu îi putem întreba. Acesta este un exemplu de ipoteză netestabilă. Nu toate ipotezele netestabile sunt inutile. Există speranţa ca noile tehnologii care vor fi descoperite vor deschide noi arii de cercetare. Pentru exemplu nostru, este posibil ca la un moment dat visele să poată fi proiectate pe ecrane. Atunci vom şti dacă câinii visează sau nu.

3. Să poată fi respinsă prin rezultatele cercetării. Ipoteza trebuie formulată, astfel încât eşecul în găsirea efectului prezis să poată fi considerat o

dovadă a faptului că ipoteza este într-adevăr falsă. Să presupunem următoarea ipoteză: dacă citiţi cu atenţie acest curs veţi putea realiza un bun design experimental. Citiţi cu atenţie cursul şi apoi vi se cere să realizaţi un plan experimental. Să presupunem că planul experimental pe care îl prezentaţi nu este foarte bun. Acest rezultat poate fi o dovadă a faptului că fie nu a fost bine predat cursul, fie că nu aţi citit cu atenţie cursul. Acesta este un exemplu de ipoteză ce nu poate fi respinsă, deoarece există mai multe modalităţi de explicare a eşecului în obţinerea efectului prezis.

4. Explicaţie simplă Este preferată cea mai simplă explicaţie. O ipoteză simplă este preferată uneia care presupune

multe asumpţii care să o susţină. Ipoteza „dacă priveşti o imagine strălucitoare, pupilele se micşorează”,

LOREDANA GHERASIM

258

este preferată în locul ipotezei „dacă priveşti o imagine strălucitoare, pupilele se micşorează dacă este o zi călduroasă de duminică în iulie”.

5. Productivă O ipoteză este productivă dacă permite realizarea altor studii, dacă ne permite să realizăm noi studii

importante dacă ipoteza va fi susţinută. Nu putem şti în avans care este ipoteze cea mai productivă. Ipoteza studiului condiţionării clasice realizat de Watson & Rayner`s (1920) este un exemplu de ipoteză productivă. Cercetătorii au presupus că frica faţă de un obiect neutru poate fi achiziţionată prin învăţare. Ipoteza a avut următoarea formă: dacă un copil (Albert) este expus repetat la un stimul aversiv în prezenţa unui animal inofensiv, atunci copilul va începe să plângă doar în prezenţa animalului. Această ipoteză confirmată a dus la formularea unei multitudini de studii ale condiţionării clasice la oameni.

Am trecut în revistă doar câteva dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună ipoteză de cercetare. Formularea ipotezelor este cea mai dificilă parte a cercetării ştiinţifice.

III.2.2.Modalităţi de formulare a ipotezei Există două abordări generale care pot descrie modul de formulare a ipotezelor, înţelegerea

acestora ajutându-ne în rezolvarea problemelor de cercetare care pot fi rezolvate prin studii experimentale.

Modelul inductiv Ipotezele de cercetare pot fi formulate prin procesul de raţionament, de trecere de la cazuri specifice

la principii generale. Modul inductiv permite formularea unor ipoteze interesante care pot fi verificate experimental. Sunt observate câteva exemple specifice de comportament, iar apoi aceste exemple sunt folosite pentru a formula un principiu general de explicare a comportamentului. Skinner a fost un avocat convins al cercetării inductive. În condiţionarea operantă, organismul este întărit sau recompensat atunci când produce un răspuns particular ales de experimentator pentru întărire. Skinner a studiat diferite variante ale procedurii de condiţionare de bază, înregistrând ceea ce se întâmpla cu comportamentul în diferite situaţii. Astfel, autorul a oferit recompensă numai la unele comportamente, a folosit noi tipuri de contingenţe bazate pe un anumit număr de răspunsuri emise (de exemplu, o recompensă după trei apăsări ale pedalei) sau după anumite perioade de timp (de exemplu, recompensa pentru una sau mai multe apăsări pe minut), a diminuat întărirea după ce răspunsul a fost bine învăţat. Pornind de la rezultatele obţinute în studiile experimentale, Skinner a dezvoltat conceptele de întărire parţială şi extincţie şi a descris modul în care întărirea intermitentă modifică comportamentul. Astfel, conceptele esenţiale pentru înţelegerea procesului de învăţare au fost clarificate prin procesul inductiv al lui Skinner. Acest exemplu, demonstrează faptul că inducţia stă la baza construcţiei teoriilor. Cercetătorii pot construi teorii pornit de la date empirice şi formulând scheme explicative generale pentru a explica aceste fapte.

Modelul deductiv Modelul deductiv de formulare a ipotezei este inversul modelului inductiv. Procesul deductiv

porneşte de la principii generale pentru a face predicţii cu privire la anumite exemple specifice. Această abordare este utilă atunci când avem o teorie bine dezvoltată, care are premise de bază clar formulate.


259

Această abordare ne permite să deducem predicţii în legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple în noile situaţii în care teoria ar trebui să se aplice. Testarea acestor predicţii reprezintă un test al valorii teoriei. Un exemplu de utilizare al metodei deductive îl reprezintă predicţiile generate pornind de la teoria echităţii relaţiilor interpersonale formulate Walster şi col. (1978). Autorii susţin că acţiunile oamenilor pot fi prezise prin trei afirmaţii simple: oamenii încercă să îşi optimizeze rezultatele (rezultate=recompense-costuri); când oamenii cred că o relaţie este inechitabilă, tensiunea resimţită va fi în relaţie direcţie proporţională cu gradul de percepere a inechităţii şi cu cât oamenii se vor simţi mai tensionaţi cu atât vor încerca mai mult să restabilească echitatea. Această teorie a prezis cu succes rezultatele într-un număr mare de circumstanţe interpersonale: victimizare, ajutor, angajare sau relaţii de dragoste. Se pare că atunci când oamenii simt prea multe sau prea puţine beneficii într-o relaţie depun efort pentru a restabili sensul echităţii. De exemplu, Prichard şi col. (1978) au constatat că muncitorii care cred că sunt prea bine plătiţi muncesc mai mult comparativ cu cei care consideră că sunt plătiţi prea puţin comparativ cu alţii.

În practică cele două abordări, inductivă şi deductivă, nu sunt folosite separat. De exemplu, teoria echităţii a fost formulată făcând referire la cazuri specifice. Autorii au formulat teoria pe baza observării comportamentelor în relaţiile interpersonale. Walster şi col. (1978) au folosit 500 de observaţii ca dovezi pentru teoria lor. Teoria a fost iniţial formulată prin inducţie, pornind de la cazuri specifice. Verificarea ulterioară a teoriei s-a bazat pe predicţii derivate prin deducţie. Ambele abordări sunt importante pentru cercetare, sunt utile pentru formularea ipotezelor. Prin inducţie se obţin afirmaţii generale, teorii care pot fi utilizate pentru a organiza, explica şi prezice comportamentele până când sunt găsite principii mai satisfăcătoare. Prin deducţie se verifică riguros implicaţiile acestor teorii.

Ipoteza de cercetare şi de nul Trebuie făcută distincţie între ipoteza de cercetare şi de nul. Ipoteza de cercetare reprezintă relaţia

prezisă dintre variabilele investigate. Ipoteza de nul reprezintă o afirmaţie cu privire la lipsa relaţiei dintre variabile. Într-un studiu, Hashtroudi şi col. (1983) au investigat natura deficitelor de memorie apărute sub influenţa alcoolului, presupunând faptul că deficitele de memorie induse de alcool scad atunci când persoanele intoxicate cu alcool sunt forţate să genereze un context semnificativ pentru un cuvânt pe care trebuie să şi-l reamintească. Ipoteza specifică a studiului a fost aceea că generarea contextului cu sens reduce deficitele de memorie produse de alcool. În acest caz, ipoteza de nul prezice lipsa diferenţelor de reamintire între subiecţii intoxicaţi cu alcool care au generat contextul semnificativ şi cei care nu au generat contextul. În orice studiu este testată ipoteza de nul, deoarece ipoteza ştiinţifică nu specifică puterea exactă şi tipul influenţei aşteptate. Pentru a susţine o ipoteză ştiinţifică, trebuie să obţinem dovezi care să ne permită să respingem ipoteza de nul. În consecinţă, ipoteza de cercetare este susţinută indirect, prin respingerea ipotezei de nul. Motivul pentru care se testează mai întâi ipoteza de nul, este de natură statistică. La baza acesteia stă teoria statistică de testare a ipotezei: este necesară testarea ipotezei de nul pentru a obţine dovezi care să permită indirect respingerea sau acceptarea ipotezei de cercetare.

LOREDANA GHERASIM

260

IV. VARIABILE Variabilele sunt caracteristici, proprietăţi sau atribute ale organismelor, mediului sau situaţiei

experimentale care pot varia de la un organism la altul, de la un mediu la altul sau de la o situaţie experimentală la alta. Valoarea unei variabile face referire la scorul obţinut de o persoană la acea caracteristică. De exemplu, valoarea subiecţilor la variabila gen poate fi masculin sau feminin, scorul la variabila rasă poate fi caucazian, hispanic sau asiatic.

În studiile experimentale, după specificarea problemei şi ipotezelor de cercetare trebuie luate decizii cu privire la variabilele independente şi dependente care vor fi folosite pentru realizarea cercetării. Ipotezele experimentale susţin o relaţie potenţială între două variabile: dacă A apare, atunci se aşteaptă să urmeze B. Mai precis, ipoteza experimentală exprimă relaţia potenţială dintre două tipuri de variabile, independente şi dependente. Variabilele independente şi dependente sunt caracteristici sau fenomene care pot lua diferite valori, cum ar fi coeficientul intelectual, viteza de reacţie, numărul de repetiţii pentru învăţarea sarcinii experimentale. Cercetătorii au sarcina de a selecta variabilele independente şi dependente ale studiului.

IV.1. TIPURI DE VARIABILE Pentru a înţelege modul în care variabilele sunt folosite în studiile psihologice, trebuie înţelese

distincţiile de bază ale variabilelor. O primă clasificare face distincţie între variabile continui şi discrete. Variabilele continui pot lua orice

valoare pe un continuum, nefiind limitate de un anumit număr de valori. În principiu, putem măsura timpul de latenţă sau durata răspunsului oricât de precis dorim. În practică, însă, fineţea măsurării este limitată de capacitatea de măsurare a instrumentelor. Variabilele discrete iau valori care reprezintă categorii distincte. Oamenii pot fi de gen feminin sau masculin, stimulii pot fi auditivi sau vizuali. O variabilă poate fi discretă chiar dacă graniţele dintre categorii sunt neclare, iar clasificarea cazurilor particulare poate fi dificilă. De exemplu, culorile pot fi clasificate în roşu, galben, verde chiar dacă se pot face distincţii mai fine între culori, iar unele culori pot fi considerate ca fiind la graniţă, cum ar fi verde-albastru. Din punct de vedere psihologic culorile reprezintă o variabilă discretă, deşi ca dimensiune fizică (lungimi de undă) acestea sunt variabile continui. Distincţia între variabilele discrete şi continui este importantă în construcţia teoriilor. De exemplu, teoreticienii gustului se întreabă dacă este posibil ca gustul să fie o variabilă continuă, în condiţiile în care gusturile de bază puteau fi stabilite arbitrar şi convenţional.

Distincţia între variabile cantitative şi calitative este uşor de afirmat, deşi este dificil de stabilit în practică. Variabilele cantitative variază ca şi cantitate, în timp ce variabilele calitative variază ca tip. Variabile cantitative pot fi viteza răspunsului sau nivelul de zgomot. Multe variabile care au fost


261

considerate iniţial ca fiind calitative şi discrete, s-au dovedit ulterior a fi cantitative şi continui (cum ar fi introversiune-extraversiune, normal-patologic, masculinitate-feminitate).

În funcţie de modul de utilizare în experiment variabilele pot fi independente sau dependente. Variabila independentă este variabila care provoacă modificări ale valorilor variabilei dependente. Este o cauză a modificării răspunsului. Variabilele independente sunt cele pe care experimentatorul le modifică. Variabila dependentă reprezintă măsurarea comportamentului unei persoane, răspunsul subiectului. Este dependentă deoarece valorile ei depind, sau sperăm să depindă, de valorile variabilei independente. Variabilele dependente măsoară influenţa variabilei independente. De exemplu, dacă am studia eficienţa unor tehnici de învăţare, sarcina experimentală pentru variabila dependentă ar trebui să evalueze eficienţa tehnicilor de învăţare (adică efectul variabilei independente). Din acest motiv variabila dependentă trebuie să fie legată de variabila independentă.

Cel mai adesea variabilele independente sunt manipulate de experimentator, variabila dependentă reprezentând răspunsul subiecţilor la această manipulare. Există, însă, şi variabile independente pe care experimentatorul nu le poate manipula, cum ar fi nivelul sărăciei, genul, vârsta sau coeficientul de inteligenţă al participanţilor. Deşi problema de cercetare specifică ambele variabile, nu este întotdeauna simplu să realizăm un experiment în care să utilizăm aceste variabile. Să presupunem că problema de cercetare implică investigarea a agresiunii la şobolani. Dacă agresiunea este specificată ca variabilă independentă, atunci va trebui să identificăm modalităţi pentru a varia nivelul agresiunii. Dacă agresiunea este specificată ca variabilă dependentă, atunci va trebui să identificăm modalităţile de măsurare a agresivităţii. De asemenea, în unele investigaţii nu ştim cu precizie care sunt variabilele independente şi dependente. Să presupunem că este analizată relaţia între agresivitate şi timpul petrecut în faţa televizorului. Putem considera că vizionarea programelor TV agresive cauzează comportamente violente sau că predispoziţia spre violenţă determină oamenii să vizioneze programe cu nivel ridicat de agresivitate. În astfel de investigaţii identificarea variabilei independente şi dependente reprezintă scopul studiului. Acestea sunt investigaţii de tip corelaţional, realizate în scopul de a descoperi relaţia existentă între două sau mai multe variabile. În astfel de studii nu se încearcă manipularea vreuneia dintre variabile.

IV.2. VARIABILA INDEPENDENTĂ Variabila independentă este variabila manipulată intenţionat de către experimentator, reprezintă

antecedentul ales intenţionat de către experimentator. Valorile acestor variabile sunt create de către experimentator şi nu sunt afectate de ceea ce se întâmplă în experiment.

Sunt necesare minim două condiţii experimentale pentru a fi respectată definiţia experimentului, deci fiecare variabilă independentă trebuie să aibă cel puţin două valori posibile. Cercetătorii decid valorile variabilei independente care vor fi folosite în experiment. Aceste valori sunt denumite niveluri sau grade de intensitate ale variabilei independente. Cercetătorul variază variabila independentă prin crearea diferitelor condiţii de tratament în cadrul experimentului. Fiecare condiţie de tratament sau condiţie experimentală reprezintă un nivel al variabilei independente. Dacă variabila independentă are două niveluri trebuie să există două condiţii diferite de tratament. Dacă variabila independentă are trei niveluri trebuie să existe trei condiţii diferite de tratament. Nu trebuie confundate nivelurile variabilei

LOREDANA GHERASIM

262

independente cu însăşi variabila independentă. Să presupunem că un profesor foloseşte hârtie de culoare albastră şi galbenă pentru a vedea dacă culoarea hârtiei influenţează rezultatele la un test. Culorile albastru şi galben, reprezintă cele două niveluri ale aceleaşi variabile independente - culoarea hârtiei. Bineînţeles că s-ar putea folosi şi alte niveluri ale variabilei independente culoare - roz, verde sau portocaliu.

Cea mai simplă modalitate de manipulare a unei variabilei independente constă în absenţa versus prezenţa variabilei. Un grup primeşte condiţia de tratament experimental (grup experimental), iar un alt grup nu primeşte tratamentul experimental (grup de control). Ulterior cele două grupuri sunt comparate pentru a vedea dacă grupul care a primit tratamentul diferă de grupul care nu a primit tratamentul. De exemplu, unui grup de participanţi i se administrează un drog, iar celuilalt grup nu i se administrează drogul. Ulterior, timpii de reacţie obţinuţi de cele două grupuri sunt comparaţi pentru a vedea dacă grupul care a primit tratamentul experimental a obţinut reacţii semnificativ diferite comparativ cu grupul de control, care nu a primit tratamentul. Dacă apar diferenţe între condiţiile sau grupele experimentale, acestea vor fi atribuite tratamentului experimental (sau variabilei independente).

O altă modalitate de manipulare a variabilei independente constă în administrare mai multor niveluri ale variabilei independente. De exemplu, Ryan & Isaacson (1983) au variat cantitatea de drog administrată şobolanilor, în scopul de a stabili doza minimă necesară pentru inducerea comportamentului de îngrijire. Şobolanii au fost injectaţi cu 0, 20, 50, 80 sau 100 de nanograme de drog, apoi a fost urmărită apariţia comportamentului de îngrijire. Grupul de control a indicat dacă variabila independentă a avut efect şi dacă diferitele niveluri ale variabilei independente au influenţat răspunsurile participanţilor. Însă, nu întotdeauna se poate folosi un grup de control. Dacă studiem, de exemplu, efectul duratei de expunere asupra recunoaşterii diferitelor tipuri de cuvinte, participanţii vor putea vizualiza listele de cuvinte pentru anumite perioade de timp. Nu are sens să cerem subiecţilor să recunoască cuvinte la care nu au fost expuşi. În acest studiu putem varia durata expunerii cuvintelor, dar nu putem folosi un grup de control.

Nu există o regulă cu privire la numărul nivelurilor variabilei independente ce ar trebui folosit într-un experiment. Sigur se poate spune că trebuie să există două niveluri ale variabilei independente şi că aceste niveluri trebuie să fie diferite. Studiile anterioare care au vizat problema de cercetare şi experienţa cercetătorului ar trebui să ofere indicii cu privire la nivelurile variabilei independente. Dacă studiul vizează efectele produse de administrarea unui medicament, este suficientă utilizarea a două niveluri ale variabilei independente. Dacă studiul vizează efectele specifice ale unui anumit medicament, atunci trebuie folosite mai multe niveluri ale variabilei independente, de la cantităţi mici de substanţă până la cantităţi mari. Nivelurile variabilei independente sunt simplu şi uşor de realizat în anumite situaţii. În studiile care analizează efectele diferitelor substanţe este uşor de controlat variabila independentă, deoarece cantităţile vor fi măsurate foarte precis. Nu întotdeauna este uşor să controlăm nivelurile variabilei independente. Dacă am dori să investigăm efectul anxietăţii asupra dorinţei oamenilor de a sta împreună, va trebui să luăm o serie de decizii cu privire la numărul condiţiilor experimentale şi condiţiilor de manipulare a anxietăţii. Pentru acest studiu trebuie să alegem una dintre cele două modalităţi concrete de stabilire a nivelurilor variabilei independente: prin manipulare experimentală sau manipularea diferenţelor individuale.

Dacă analizăm cercetările experimentale anterioare constatăm că sunt studii care au folosit o singură variabilă independentă dar şi studii care au folosit două sau mai multe variabile independente.


263

Nu există o regulă care să precizeze câte variabile independente trebuie folosite într-un studiu experimental. Comportamentele umane au mai multe cauze, din acest motiv este preferată utilizarea mai multor variabile independente. Astfel, pot fi obţinute informaţii suplimentare sub forma interacţiunilor dintre variabilele independente. Interacţiunile se referă la efectul diferenţial al unei variabile independente pentru fiecare nivel al uneia sau mai multor variabile independente. De exemplu, Mellgren şi col. (1975) au analizat relaţia dintre magnitudinea întăririi negative şi schema de întărire în producerea rezistenţei la extincţie. Autorii au constatat că efectul magnitudinii depinde de schema de întărire utilizată: şobolanii care au primit o schemă de întărire parţială au fost mai rezistenţi la extincţie când au primit mai multe întăriri negative, în timp ce şobolanii care au primit o schemă de întărire continuă au fost mai rezistenţi la extincţie când au primit mai puţine întăriri negative. Dacă a doua variabilă (schema de întărire) nu ar fi fost introdusă, nu s-ar fi obţinut diferenţe în ceea ce priveşte rezistenţa la extincţie în funcţie de magnitudinea întăririi negative.

Din punct de vedere statistic şi teoretic nu există o limită în ceea ce priveşte numărul de variabile independente ce poate fi utilizat într-un experiment. Există însă limite din punct de vedere practic. Din punctul de vedere al participanţilor, cu cât creşte numărul de variabile independente, cu atât sunt mai multe lucruri de făcut – au loc mai multe evenimente şi sunt mai multe teste de completat. Participanţii pot deveni iritaţi, plictisiţi şi, astfel, pot introduce variabile parazite în experiment. Din punctul de vedere al experimentatorilor cu cât creşte numărul de variabile independente cu atât este mai greu de realizat manipularea experimentală şi este mai dificil de descoperit semnificaţia datelor obţinute. Experimentul trebuie să fie complex atât cât este necesar pentru ca relaţia dintre variabile să reiasă într-o manieră clară.

Variabilele independente sunt, adesea, simple aspecte ale mediului fizic care pot fi folosite sub controlul direct al experimentatorului, cum ar fi gradul de iluminare sau nivelul de zgomot. Caracteristicile sarcinii pot deveni variabile independente, cum ar fi complexitatea, modul de prezentare sau semnificaţia sarcinii. Însă, în studiile ex post facto cercetătorul poate explora modul în care schimbările comportamentale sunt determinate de variaţii ale variabilelor care nu sunt controlate direct de cercetător. Tipic acestea sunt variabile ce ţin de subiect, sunt caracteristici ale subiecţilor (cum ar fi vârsta, genul sau trăsăturile de personalitate) care nu pot fi manipulate de către experimentator. De obicei, aceste variabile cvasi-experimentale sunt considerate tot variabile independente. Deşi nu pot fi manipulate direct de către cercetător, acestea sunt folosite ca variabile independente. Cercetătorul poate selecta anumite valori ale acestor variabile şi pe care le poate include în studii. De exemplu, într-un studiu al reacţiilor bolnavilor de cancer la chimioterapie, Ward şi col. (1988) au selectat persoanele cu stil de coping represiv şi persoanele cu stil de coping non-represiv. Studiile ex post facto şi cvasi-experimentale se realizează similar studiilor experimentale: au tratamente experimentale şi sunt măsurate răspunsurile. Totuşi, în aceste studii variabila independentă nu este manipulată direct. Cercetătorii selectează, mai curând decât creează nivelurile variabilelor independente, prin distribuirea subiecţilor în grupele de tratament pe baza unei variabile subiective.

LOREDANA GHERASIM

264

IV.3. VARIABILA DEPENDENTĂ Variabila dependentă este un comportament particular aşteptat să se modifice ca urmare a

intervenţiei experimentale. Reprezintă comportamentul pe care încercăm să îl explicăm. Dacă ipoteza este corectă valorile variabilei independente ar trebui să producă schimbări ale variabilei dependente. Se presupune că valorile acestei variabile depind de valorile variabilei independente. Deoarece variabila independentă îşi schimbă valorile (observăm comportamentul în diferite condiţii de tratament) sunt aşteptate schimbări corespunzătoare ale valorilor variabilei dependente. De exemplu, Ritchie & Phares (1969) au investigat schimbarea atitudinii în funcţie de statusul sursei de comunicare şi locului controlului. În acest studiu schimbarea atitudinii reprezintă variabila dependentă.

În experiment cercetătorul variază variabila independentă şi analizează dacă apare efectul presupus de ipoteza de cercetare. Cercetătorul trebuie să fie sigur că rezultatele obţinute sunt un indicator al efectului produs de varierea variabilei independente. Pentru a îndeplini această sarcină cercetătorul trebuie să selecteze o variabilă dependentă care este sensibilă la influenţa exercitată de variabila independentă. Variabila dependentă indică dacă variabila independentă a produs sau nu un efect. Dacă apare un efect al variabilei independente, variabila dependentă trebuie să indice tipul de efect (de facilitare sau inhibare) şi magnitudinea efectului. Dacă variabila dependentă îndeplineşte aceste condiţii, înseamnă că experimentatorul a identificat şi utilizat o bună şi sensibilă variabila dependentă. Pentru alegerea variabilei dependente, cel mai bun criteriu de selecţie este sensibilitatea modalităţii de măsurare a răspunsurilor la efectul variabilei independente. Nu există o regulă precisă care să menţioneze variabila dependentă ce trebuie selectată. Psihologii utilizează ca variabilă dependentă o varietate de răspunsuri, de la răspunsuri la chestionare la raporturi verbale, comportamente manifeste sau răspunsuri fiziologice. În multe experimente pot fi folosite diferite modalităţi de măsurare a variabilei dependente, experimentatorul trebuind să aleagă dintre acestea. De exemplu, atitudinea poate fi măsurată prin intermediul chestionarelor, răspunsurilor fiziologice sau prin observarea comportamentelor particulare.

Uneori este dificil de ales variabila dependentă care să surprindă cel mai bine efectul variabilei independente. Cercetătorul poate avea sarcina de a stabili efectul unei variabile independente asupra unor fenomene care nu sunt direct observabile, cum ar fi învăţarea, atitudinile sau inteligenţa. Pentru a identifica efectele variabilei independente asupra fenomenelor de acest tip, cercetătorul trebuie să selecteze aspecte ale constructului studiat astfel încât observarea directă a acestora să permită inferenţe cu privire la construct. De exemplu, procesul de învăţare nu poate fi observat direct. Dar dacă studenţii studiază un anumit material timp de o oră şi apoi răspund la întrebări la care nu puteau răspunde anterior putem spune că învăţarea a avut loc. Cercetătorul trebuie să selecteze tipul de răspuns cel mai reprezentativ (sensibil) pentru schimbările constructului ca rezultat al variaţiei variabilei independente. Experimentele anterioare pot ajuta în luarea acestor decizii, din acestea putând obţine informaţii cu privire la sensibilitatea diferitelor tipuri de răspunsuri.

Instrumentele de măsură ale variabilei dependente se împart în trei clase: aparate (de la banala riglă până la computer), teste şi chestionarele şi respectiv tehnicile de observaţie (directe sau prin intermediul înregistrărilor). Validitatea măsurării nu depinde de complexitatea tehnică a instrumentului de măsură, ci de pertinenţa instrumentului folosit. Acesta trebuie să se potrivească cât mai bine comportamentului subiecţilor ca şi contextului în care subiecţii produc aceste comportamente. Astfel,


265

nici cel mai performant computer nu se potriveşte studiului comportamentului parental. Pe de altă parte nici chestionarul şi nici grilele de observaţie nu vor putea fi utilizate pentru măsurarea capacităţii de discriminare auditivă.

Identificarea variabilei independente şi a variabilei dependente Uneori pot să apară dificultăţi în identificarea variabilei independente şi a variabilei dependente în

experimentele realizate anterior de alţi cercetători. Pentru a face acest lucru trebuie să formulăm o serie de întrebări: Ce a manipulat experimentatorul? Este aceasta variabila independentă? Ce a fost folosit pentru măsurarea efectului variabilei independente? Este aceasta variabila dependentă? Aceleaşi întrebări trebuie formulate şi pentru propria ipoteză de cercetare. Nu există un procedeu care să ne permită stabilirea fără echivoc a variabilei independente şi dependente. Pentru a face alegerea trebuie să ne gândim la ipoteză şi la modul de testare a acesteia. Pentru a identifica variabila independentă şi variabila dependentă în ipoteza propusă pentru verificare trebuie să formulăm aceleaşi întrebări: Ce vom manipula pentru a verifica ipoteza (aceasta este variabila independentă)? Ce comportament încercăm să explicăm? Ce vom măsura pentru a vedea dacă variabila independentă are efect? Să nu uităm că trebuie să manipulăm condiţiile antecedente prin crearea diferitelor condiţii de tratament şi să măsurăm comportamentele ce apar în această ipoteză experimentală. Să presupunem următoarea ipoteză: oamenii învaţă mai repede cuvintele care sunt scrise orizontal decât cele scrise vertical. Ce vom manipula? Pentru a testa ipoteza trebuie manipulat modul în care sunt scrise cuvintele atunci când sunt prezentate: orizontal sau vertical. Variabila independentă va fi orientarea cuvintelor cu două niveluri. Vom putea realiza un experiment cu două condiţii experimentale, orientare verticală şi orizontală. Facem din nou distincţia între variabila independentă şi nivelurile variabilei independente. Variabila independentă este o dimensiune generală care este manipulată – orientarea cuvintelor în acest caz. Există un număr mai mare de posibile orientări ale cuvintelor de-a lungul liniilor diagonale care pot fi trasate între linia verticală şi orizontală. Pentru acest experiment am ales două posibile valori ale variabilei independente. Cum vom evalua efectele orientării cuvintelor? Conform ipotezei orientarea cuvintelor afectează rata de învăţare. Astfel, rata de învăţare este variabila dependentă. Dacă ipoteza este corectă, subiecţii vor învăţa mai repede dacă cuvintele sunt prezentate orizontal decât atunci când sunt prezentate vertical.

O variabilă independentă dintr-un experiment poate fi variabilă dependentă în alt experiment. În experimentul lui Schachter 1959 variabila independentă a fost nivelul de anxietate iar variabila dependentă afilierea. Ipoteza a fost: subiecţii anxioşi vor dori să stea împreună cu ceilalţi. Nivelul de anxietate a fost manipulat de către experimentator, anxietate scăzută şi ridicată, folosind diferite instrucţiuni: unora dintre subiecţi li s-a spus că vor fi expuşi unor şocuri dureroase. Variabila dependentă a fost afilierea, măsurată prin alegerea subiecţilor de a fi singuri sau împreună cu ceilalţi până la începerea experimentului. Ipoteza a fost confirmată, subiecţii care se aşteptau la şocuri dureroase au dorit să aştepte împreună cu ceilalţi participanţi. Pornind de la rezultatele lui Schachter putem sugera o altă ipoteză. Este posibil ca oamenii să stea împreună cu alte persoane atunci când sunt anxioşi deoarece prezenţa celorlalţi scade nivelul anxietăţii. Pentru a verifica ipoteza putem folosi două condiţii: subiecţii sunt rugaţi să aştepte într-o cameră singuri 20 de minute sau sunt rugaţi să aştepte 20 de minută în cameră cu alte persoane. La final este măsurat nivelul de anxietate. În acest studiu variabila independentă este afilierea, manipulată prin distribuirea subiecţilor în condiţia de a aştepta singuri sau

LOREDANA GHERASIM

266

împreună cu alte persoane. Variabila dependentă a fost anxietatea. După cum se poate vedea putem schimba statutul variabilelor în funcţie de ipoteza formulată.

IV.4.DEFINIREA OPERAŢIONALĂ A CONCEPTELOR Teoriile sunt afirmaţii cu privire la relaţiile dintre concepte. Conceptele sunt aspecte abstracte al

realităţii şi numesc proprietăţi ale lucrurilor, oamenilor sau evenimentelor (Dooley, 2001). Unele concepte sunt evidente şi aproape concrete, de exemplu, culoarea, greutatea sau viteza. Alte concepte sunt abstracte şi nu sunt evidente, de exemplu empatia, abilitatea de învăţare sau statutul socio-economic. Conceptele complexe sunt numite constructe. Când măsurăm un construct, astfel încât să varieze ca valoare, această măsurare este denumită variabilă. Variabila este un indicator sau o măsură (cum ar fi, nivelul de pregătire). Conceptele şi constructele teoretice sunt aspecte abstracte, nemăsurabile ale oamenilor, obiectelor sau evenimentelor. Variabilele reprezintă manifestări concrete, sunt expresia măsurabilă a acestor aspecte abstracte. Variabilele pot fi categorizate, cuantificate, li se pot atribui valori numerice.

În realizarea experimentelor conceptele utilizate trebuie precis definite. Însă, definirea conceptelor nu este suficientă. Pentru ca experimentele să poate fi replicate trebuie specificată semnificaţia conceptelor în contextul fiecărui experiment, deoarece definirea unei variabile poate să varieze de la un experiment la altul. Când realizăm un experiment trebuie să fim siguri că ceilalţi cercetători înţeleg ceea ce facem. Pentru fiecare variabilă independentă şi variabilă dependentă există două dimensiuni pentru definire – definirea conceptuală şi definirea operaţională care este utilizată în realizarea experimentelor. O definiţie operaţională precizează semnificaţia unei variabile, defineşte o variabilă în termenii unor operaţii şi măsurări observabile. Definirea operaţională descrie clar operaţiile implicate în manipularea sau măsurarea variabilelor din experiment. Definiţiile operaţionale sunt afirmaţii ale procedurilor de operare, seturi de instrucţiuni care transmit celorlalţi cercetători cum a fost tratată o variabilă în experiment. Aceste definiţii sunt esenţiale pentru experiment. Deoarece multe variabile psihologice nu pot fi observate direct, definiţiile operaţionale descriu variabilele în termenii realităţii observabile. Din acest motiv, definiţiile operaţionale sunt incluse în rapoartele de cercetare. Astfel, alţi cercetători pot să înţeleagă exact ceea ce s-a făcut în experiment şi pot să realizeze replici ale experimentului.

Definirea operaţională a variabilei independente şi variabilei dependente Kerlinger (1973, Christensen, 2001) face distincţia între două tipuri de definiţii operaţionale:

experimentală şi de măsurare. Definiţia operaţională experimentală explică măsurarea variabilei independente, defineşte exact modul în care au fost create diferitele condiţii de tratament experimental. Această definiţie include toţi paşii care trebuie urmaţi pentru a obţine fiecare valoare a variabilei independente. În experimentul său, Schachter (1959) a oferit o definire operaţională a anxietăţii ridicate şi scăzute. Condiţia de anxietate ridicată a fost definită în termenii prezenţei unui echipament electronic şi instrucţiunea explicită cu privire la apariţia şocurilor electrice dureroase. Condiţia anxietate scăzută a fost definită prin prezenţa echipamentului electronic şi instrucţiunea că şocurile nu vor fi dureroase. Dacă am dori să replicăm experimentul realizat de Schachter am folosi aceste proceduri pentru planificarea fiecărei condiţii experimentale (am şti cum să repetăm experimentul). Dacă am vrea să


267

realizăm un experiment pentru a analiza efectul orientării verticale sau orizontale a cuvintelor asupra capacităţii de memorare, va trebui să definim precis natura procedurii experimentale şi stimulii. Astfel, va trebui să oferim o descriere detaliată a modului de realizare a tratamentului, procedura folosită pentru prezentarea stimulilor, mărimea cuvintelor, modalitatea de scriere, nivelul de iluminare din cameră, distanţa şi locaţia cuvintelor în câmpul vizual al subiecţilor, durata de prezentare a cuvintelor. În cazul cvasi-experimentelor definirea operaţională este puţin diferită. Este esenţială procedura de selecţie a subiecţilor pentru fiecare nivel al variabilei independente. De exemplu, Ward şi col. (1988) au selectat subiecţii pe baza scorurilor obţinute la o scală de evaluare a stilului de coping represiv. În aceste condiţii, pentru definirea operaţională a variabilelor cvasi-independente folosite, este necesară o descriere a scalei şi a punctelor de tăiere utilizate pentru a împărţi subiecţii în grupe.

Variabilele dependente sunt operaţionalizate prin definiţii operaţionale ale măsurării. Acestea descriu exact procedura urmată pentru măsurarea impactului diferitelor condiţii de tratament. Includ descrierea exactă a comportamentelor specifice sau răspunsurilor înregistrate. De asemenea, definiţiile operaţionale ale măsurării explică cum sunt cotate răspunsurile. Dacă utilizăm un scor la un test standardizat de măsurare a variabilei dependente, vom menţiona şi numele testului (de exemplu, Testul Wechsler de inteligenţă pentru adulţi), nu doar scorurile la testul de inteligenţă. Dacă măsurarea variabilei dependente nu este standardizată, vom descrie în detaliu instrumentul folosit pentru a permite altor cercetători să repete procedura. În experimentul său, Schachter (1959) prezentată definirea operaţională a afilierii. Autorul a măsurat dorinţa de afiliere cerând subiecţilor să completeze un chestionar cu privire la preferinţa lor. Chestionarul este descris detaliat în raport, astfel, fiind uşor de replicat procedura de măsurare a afilierii.

Selecţia variabilei independente şi variabilei dependente potrivite reprezintă un aspect important al realizării experimentului. Dacă vrem să înţelegem cauzele unui comportament, atunci trebuie să ne centrăm asupra unor antecedente relevante. Să nu uităm că dacă specificăm antecedentele unui comportament particular, atunci trebuie să explicăm acel comportament din punct de vedere ştiinţific. De asemenea, trebuie să evaluăm precis impactul condiţiilor de tratament. Efectul variabilei independente nu trebuie să fie rezultatul impresiei experimentatorului. Pentru a face acest lucru trebuie să avem măsurări obiective ale efectului variabilei independente. Nu este de dorit ca evaluarea rezultatelor experimentale să depindă de opinia subiectivă a cercetătorului. Rezultatele cercetării vor avea mai multă semnificaţie dacă sunt prezentate în termenii unor dimensiuni observabile ce pot fi remăsurate. Definind modul în care sunt măsurate efectele variabilei independente, este mai uşor de replicat cercetarea realizată.

LOREDANA GHERASIM

268

V. VALIDITATEA STUDIILOR EXPERIMENTALE Cercetările experimentale au ca scop extragerea concluziilor cu privire la relaţia cauzală dintre

variabile. Însă, o serie de probleme pot ameninţa validitatea concluziilor formulate de către cercetători. Validitatea este un indicator al acurateţei cercetărilor, în termenii gradului în care concluziile cercetării corespund realităţii. Studiile valide permit obţinerea unor concluzii adevărate, care corespund realităţii.

Cook & Campbell (1976) consideră că există patru tipuri de validitatea ce trebuie luată în considerare în realizarea şi evaluarea unei cercetări: validitatea internă, de construct, externă şi statistică.

V.1. TIPURI DE VALIDITATE V.1.1. Validitatea internă Este cel mai important tip de validitate deoarece vizează logica relaţiei dintre variabila independentă

şi dependentă. Un experiment are validitate internă, dacă există motive să credem că relaţia cauzală este prezentă. Validitatea internă se referă la gradul în care putem afirma cu precizie că variabila independentă a produs efectul observat. Când realizează un experiment, cercetătorii doresc să identifice efectul produs de o variabilă independentă. Dacă efectul observat, măsurat prin intermediul variabilei dependente, este cauzat doar de variaţia variabilei independente, atunci a fost obţinută validitatea internă. Dificultăţile apărute în determinarea efectului observat sunt cauzate de faptul că variabila dependentă poate fi influenţată şi de alte variabile. De exemplu, să investigăm influenţa tutorelui (VI) asupra notelor (VD). Am putea presupune că orice îmbunătăţire a notelor studenţilor care au un tutore se datorează doar activităţii tutorelui. Dacă apare o îmbunătăţire a notelor şi la studenţii care nu au tutore, atunci creşterea notelor nu mai poate fi atribuită tutorelui. În acest studiu, inteligenţa ar putea fi o variabilă parazită ce afectează rezultatele experimentului. Variabilele parazite sunt alte variabile decât variabila independentă care influenţează variabila dependentă. Dacă în experiment apar astfel de variabile nu mai putem trage concluzii cu privire la relaţia cauzală dintre variabilele independente şi dependente.

Contaminarea apare când experimentul conţine variabile care variază sistematic cu variabilele independente. Aceste variabile sunt denumite variabile parazite. Contaminarea este o eroare ce apare atunci când nu pot fi separate efectele a două variabile dintr-un experiment, rezultând o interpretare confuză a rezultatelor. Contaminarea este cea mai mare ameninţare a validităţii unui experiment. Pentru a evita realizarea unui studiu lipsit de validitate, există o serie de modalităţi de control, pe care le vom prezenta în capitolul următor. Variabile parazite pot sau nu produce confuzie într-un experiment. Dacă studenţii care au tutore sunt mai inteligenţi decât studenţii care nu au tutore, atunci nivelul de inteligenţă variază sistematic cu variabila independentă prezenţa tutorelui. Diferenţele apărute la nivelul variabilei dependente se pot datora fie prezenţei tutorelui, fie diferenţelor de nivel intelectual ce există între studenţii care au şi cei care nu au tutore, fie ambelor variabile. În aceste condiţii va fi imposibil să


269

precizăm ce anume a cauzat diferenţele dintre note, deoarece influenţa variabilei parazite inteligenţă se confundă cu influenţa variabilei independente tutore. Dacă variabila inteligenţă nu ar varia sistematic cu variabila independentă, aceasta nu ar mai fi variabilă parazită. Dacă studenţii care primesc şi cei care nu primesc tutore ar avea acelaşi nivel de inteligenţă, diferenţele apărute la nivelul notelor obţinute nu ar mai fi atribuite inteligenţei. Nivelul de inteligenţă ar fi tot variabilă parazită, dar nu ar mai afecta efectul variabilei independente.

Multe dintre variabilele care pot influenţa experimentul psihologic (cum ar fi inteligenţa sau experienţa anterioară) nu pot fi eliminate din studii. Deşi aceste variabile nu pot fi eliminate din experimente, este posibil să eliminăm influenţa diferenţială a acestor variabile asupra nivelurilor variabilei independente. Cu alte cuvinte este posibil să menţinem constantă influenţa acestor variabile pentru toate nivelurile variabilei independente. Astfel, diferenţele obţinute la nivelul variabilei dependente pot fi atribuite variabilei independente. Într-un studiu, Wade & Blier (1978) au investigat efectul diferenţial a două metode de învăţare asupra memorării listelor de cuvinte. Deoarece studiile experimentale au demonstrat că asociaţia dintre cuvinte rata de învăţare, autorii au trebuit să controleze acest factor. Autorii au ales cuvinte pentru care s-a demonstrat anterior că media asociaţiei este de 48,4%. În această manieră au menţinut nivelul asociaţiei cuvintelor la nivel constant pentru cele două grupe de participanţi şi au eliminat influenţa diferenţială pe care acest factor ar fi putut să o aibă.

Nu putem controla toate variabilele care ar putea afecta validitatea internă a cercetării. Problema contaminării este acută în studiile cvasi-experimentale, când subiecţii trebuie selectaţi în funcţie de gradul prezenţei unei variabile ce ţine de subiecţi. De exemplu, experimentatorul nu poate distribui subiecţii în grupe în funcţie de gen, în această situaţie existând o mare probabilitate de contaminare a rezultatelor cercetării. Într-un astfel de studiu, diferenţele apărute la nivelul variabilei dependente se vor datora nu numai diferenţelor de gen între subiecţi, ci şi diferenţelor psihologice existente între bărbaţi şi femei ca rezultat al presiunii sociale.

V.1.2. Validitatea de construct Validitatea de construct se referă la gradul în care diferenţele dintre răspunsurile obţinute de membrii

grupelor experimentale reflectă relaţia cauzală susţinută de teorie. Validitatea de construct depinde de modul de operaţionalizare a variabilelor experimentale. Fiecare experiment este realizat pentru a testa anumite ipoteze. Să presupunem următoarea ipoteză: anxietatea stimulează învăţarea. Pentru acest studiu subiecţii ar putea fi selectaţi în funcţie de apariţia unor comportamente, cum ar muşcatul unghiilor, iar capacitatea de învăţare ar putea fi operaţionalizată ca viteza cu care subiecţii învaţă să scrie folosind degetele de la un picior. Dacă nu se va obţine nici un efect al anxietăţii s-ar putea concluziona că ipoteza este falsă. Totuşi în această cercetare am testa nu numai dacă anxietatea stimulează învăţarea ci şi dacă muşcatul unghiilor măsoară anxietatea, respectiv dacă scrierea cu ajutorul degetelor de la picioare măsoară capacitatea de învăţare. Dacă aceste două ipoteze secundare sunt false, putem obţine rezultate negative. Cum putem să asigurăm validitatea de construct? Trebuie să planificăm cercetarea astfel încât aceasta să fie cât mai plauzibilă. Ar fi mai bine ca pentru măsurarea anxietăţii şi împărţirea subiecţilor în grupe să folosim un chestionar (cum ar fi Scala de Anxietate Cattell). Pentru măsurarea variabilei dependente trebuie folosită o modalitate de măsurare standardizată a învăţării, cum ar fi o listă de cuvinte fără sens. Aceste tehnici, deşi nu sunt perfecte, au fost de mai multe ori utilizate, reprezintă măsuri mai valide ale variabilelor decât cele propuse iniţial.

LOREDANA GHERASIM

270

Validitatea de construct este similară celei interne. Validitatea internă are ca scop eliminarea variabilelor alternative ca posibile cauze ale comportamentelor care ne interesează. Validitatea de conţinut permite eliminarea altor posibile explicaţii teoretice ale rezultatelor. În fiecare caz trebuie realizat un alt experiment pentru a elimina ameninţările validităţii. Pentru validitatea internă trebuie găsit un alt design experimental pentru a controla sursele de contaminare, iar pentru validitatea de conţinut trebuie realizat un alt experiment care să permită alegerea între două explicaţii teoretice competitive ale rezultatelor. Este probabil cel mai dificil tip de validitate, deoarece mai multe terorii pot explica o anumită relaţie. Strategia generală pentru obţinerea aceste validităţi este de a verifica dacă o explicaţie teoretică alternativă a datelor este mai plauzibilă comparativ cu teoria care ar fi susţinută de studiul experimental.

V.1.3. Validitatea externă Ne spune cât de mult rezultatele obţinute în urma desfăşurării unui experiment pot fi generalizate la

alte situaţii - subiecţi diferiţi, condiţii diferite sau momente diferite. Estimarea validităţii externe a unei cercetări poate fi pusă în discuţie doar dacă validitatea internă a fost stabilită fără echivoc (Cook şi Campbell, 1979). Este inoportun să punem problema validităţii externe a rezultatelor, dacă aceste rezultate sunt ambigui. Dacă studiul este valid intern, validitatea externă ne va permite să extindem concluziile cercetării, pe de o parte, asupra altor persoane decât participanţii la cercetare, iar pe de altă parte, asupra altor situaţii decât cele folosite în studiu. Există mai multe aspecte ale validităţii externe.

Validitatea eşantionului După stabilirea problemei, cercetătorul trebuie să definească ansamblul de indivizi asupra cărora

doreşte să extindă rezultatele cercetării. Populaţia ţintă stabilită poate fi foarte vastă, de exemplu elaborarea unui program de cercetări care să vizeze ansamblul balcanicilor de vârstă adultă sau poate fi foarte restrânsă, cum ar fi părinţii români care au înfiat gemeni. În interiorul populaţiei ţintă trebuie identificată populaţia ţintă disponibilă. În mod ideal această populaţie ţintă accesibilă ar trebui să fie extrasă la întâmplare din populaţia ţintă. Totuşi, cercetarea psihologică foloseşte foarte rar astfel de eşantioane. Una din cauze este aceea că cercetarea în psihologie nu se poate face decât cu subiecţi care au consimţit să participe la cercetare.

Validitatea ecologică Validitatea externă poate fi diminuată şi de anumite deficienţe ale situaţiilor în care se obţin datele,

comparativ cu contextul în care se află populaţia la care cercetătorul doreşte să aplice concluziile. Este vorba de faţetele contextului în care se derulează cercetarea, adică de sarcinile pe care le efectuează subiecţii. De exemplu, o lungă perioada cercetările psihologice asupra memoriei şi învăţării au fost direcţionate către ,,învăţarea asociaţiilor perechi" în care subiecţii învăţau perechi de silabe lipsite de sens. Însă, silabele fără sens nu reprezintă o experienţă cotidiană pentru majoritatea oamenilor şi acest proces de învăţare este neobişnuit dacă are loc numai in cadrul unui laborator. Acestor cercetări le lipseşte validitatea ecologică, pentru că ele nu descriu procese de învăţare naturale si cotidiene. Cercetătorii pierd adesea validitatea ecologică în încercarea de a avea studii valide intern. Astfel, poate fi folosită o sarcină neobişnuită pentru a simplifica cercetarea (,,învăţarea asociaţiilor-perechi permite o observaţie mai obiectivă şi mai controlată decât învăţarea obişnuită din clasă). Este preferabil un


271

echilibru între cele două tipuri de validitate, miza fiind menţinerea controlului, concomitent cu crearea unei situaţii de cercetare asemănătoare celor din lumea reală.

Reprezentativitatea situaţiilor depinde şi de caracteristicile populaţiei ţintă. De exemplu, studiul reacţiilor produse de jocurile de noroc, nu are automat validitate ecologică dacă subiecţii sunt observaţi într-un decor fizic şi social asemănător unui cazinou. Similitudinea trebuie să apară în plan psihologic, în ceea ce priveşte semnificaţia pe care subiectul o atribuie situaţiei de cercetare. Validitatea ecologică a unei cercetări este considerată adecvată în măsura în care subiecţii percep mediul în care sunt examinaţi ca având proprietăţile pe care cercetătorul le presupune ca fiind prezente. Cu alte cuvinte, o strategie de cercetare este validă ecologic dacă reuşeşte să pună cu exactitate în relaţie caracteristicile fizice şi sociale ale situaţiei în care se găsesc subiecţii şi conduitele pe care aceştia le produc în această situaţie (Winkel, 1985). De exemplu, cercetările lui Milgram (1974) au un nivel ridicat de validitate ecologică. În aceste experimente subiecţii primeau ordine, din partea unui examinator, de a aplica şocuri electrice de o intensitate crescândă unor subiecţi după fiecare eroare pe care aceştia o făceau într-o sarcină de memorare a unor perechi de cuvinte. Majoritatea subiecţilor au mers foarte departe în angajarea lor de a aplica şocurile. Comportamentul lor a părut să traducă un înalt grad de realism. De acest realism erau conştienţi subiecţii înşişi, care au declarat în timpul interviului de la sfârşitul experimentării, că au învăţat multe despre propriul lor mod de a se comporta într-o situaţie conflictuală, în care se opun exigenţele de a respecta directivele experimentatorului cu repulsia de a face să sufere o altă persoană.

Validitatea ecologica este dificil de estimat, fiind greu de cunoscut percepţiile subiecţilor. Totuşi, informaţii utile pot fi extrase din comentariile spontane (orale sau scrise) ale subiecţilor sau din măsurători fiziologice (frecvenţă cardiacă, tensiune musculară etc.), care pot fi indicatori ai nivelului de angajare a subiecţilor. De asemenea, pot fi utilizate chestionare care să solicite exprimarea percepţiilor subiecţilor.

O situaţie naturală de experimentare nu prezintă o mai mare validitate ecologică comparativ cu o situaţie de laborator, pentru că totul depinde de semnificaţia pe care o atribuie subiecţii examinaţi fiecărei situaţii. De exemplu, situaţia naturală în care candidaţii aşteaptă câteva ore înaintea susţinerii unui examen, nu declanşează un stres mai valid pe plan ecologic, decât situaţia experimentală în care subiecţii, paraşutişti debutanţi, sunt rugaţi să-şi imagineze pur şi simplu prima lor săritură, timp în care diverse aparate le măsoară reacţiile psiho-fiziologice. Situaţiile naturale sunt preţioase pentru cercetările care au ca scop descrierea fenomenelor psihologice spontane. Aceste situaţii pot constitui cadre de manipulare experimentală pentru cercetarea fenomenelor psihosociale, prea complexe pentru a fi miniaturizate în laborator (Deconchy, 1983). Pe de altă parte, laboratorul constituie adesea singurul cadru posibil pentru verificarea unei ipoteze cauzale, pentru că permite excluderea elementelor perturbatoare existente în mediul natural. De asemenea, în laborator se fac adesea descoperiri ale unor fenomene noi. Mediul natural şi laboratorul vizează, deci, obiective diferite, oferă posibilităţi diferite şi prezintă limite diferite.

Validitatea temporală Se referă la măsura în care rezultatele pot fi generalizate în alte perioade de timp. Poate să apară

problema gradului în care relaţia observată poate fi generalizata la alte cadre temporale. Variabilele şi procedeele de cercetare trebuie definite, astfel încât să fie reprezentative în termeni temporali. Există

LOREDANA GHERASIM

272

studii din trecut care au validitate temporală, rezultatele putând fi generalizate inclusiv în prezent. Este vorba despre studii care au vizat procesele psihice (senzaţii, percepţii, gândire, memorie, emoţie). Rezultatele altor cercetări, cum sunt cele din domeniul atitudinilor şi comportamentelor sociale, sunt influenţate de schimbările sociale. Pentru aceste studii generalizarea trebuie făcută cu multă prudenţă. De exemplu, în studiul stereotipului rezultatele obţinute acum 20 de ani nu mai au validitatea temporală, rezultatele nu mai pot fi generalizare la realitatea prezentă.

V.1.4. Validitatea statistică Precizează gradul în care datele obţinute sunt rezultatul relaţiilor de tip cauză efect sau se datorează

întâmplării. Este similară validităţii interne. De asemenea, validitatea statistică precizează dacă numărul de subiecţi este suficient pentru ca rezultatele să apară într-adevăr (rezultatele să nu se datoreze întâmplării).

V.2. FACTORI CARE POT COMPROMITE VALIDITATEA V.2. 1. Factori care pot compromite validitatea internă Înainte de a prezenta tehnicile de control ale variabilelor parazite, trebuie să identificăm variabilele

parazite ce trebuie controlate. În continuare vom prezenta cele mai importante variabile parazite. Factori istorici Apare în experimentele care presupun o măsurare repetată a variabilei dependente. Factorii istorici

se referă la evenimente specifice, altele decât variabila independentă, care apar între prima şi a doua măsurare a variabilei dependente. Aceste variabile, împreună cu variabila independentă, pot influenţa a doua măsurare a variabilei dependente. În studiile care vizează schimbarea atitudinii, procedura tipică presupune iniţial identificarea atitudinii curente a participanţilor. Apoi, este introdusă manipularea experimentală în încercarea de a schimba atitudinea participanţilor. În final este măsurată din nou atitudinea. Diferenţa între scorurile obţinute la prima şi a doua măsurare a atitudinii sunt, de obicei, considerate o măsură a efectului variabilei experimentale. Trebuie ţinut însă seama de perioada de timp scursă între cele două măsurători. Este posibil ca în această perioadă participanţii să fi trăit evenimente care să le fi afectat atitudinea, iar efectele acestor evenimente să se reflecte la a doua măsurare a atitudinii. Cu cât timpul dintre pre şi post-test este mai mare, cu atât este mai mare posibilitatea ca evenimentele istorice să devină explicaţii rivale.

Maturizarea Se referă la schimbarea condiţiilor interne ale unei persoane ca urmare a trecerii timpului. Aceste

schimbări implică atât procese biologice cât şi fizice, cum ar fi vârsta, învăţarea, oboseală, plictiseală, care nu au legătură cu evenimentele externe. Să presupunem că într-un studiu se încearcă evaluarea beneficiilor unui noi program de învăţare. Autorul măsoară nivelul de cunoştinţe achiziţionate la începutul anului şi sfârşitul anului şcolar. În urma comparării celor două măsurători autorul constată o creştere a nivelului de cunoştinţe şi concluzionează că acest lucru se datorează noului program de învăţare introdus. Acest studiu nu are validitate internă deoarece nu a fost controlat efectul maturizării subiecţilor. Creşterea nivelului de cunoştinţe se poate datora schimbărilor apărute odată cu trecerea


273

timpului. Este posibil ca şi copiii care nu a participat la programul respectiv au obţinut acelaşi progres. Pentru a determina într-adevăr efectele programului, ar trebui introdus un grup de control care să nu primească tratamentul. Astfel, ar controla influenţa potenţială a variabilei maturizare.

Schimbările produse de maturizare se pot situa pe o scală temporală mai modestă. De exemplu, randamentul în realizarea sarcinilor cu conţinut mental scade în orele de prânz. În consecinţă, trebuie evitată confundarea fluctuaţiilor lunare sau circadiene cu efectele variabilei independente.

Instrumente Pot să apară schimbări în timp în măsurarea variabilei dependente. Aceste schimbări nu se referă la

subiecţi ci la schimbările care apar în timpul procesului de măsurare. Din păcate multe dintre tehnicile folosite pentru măsurarea variabilei dependente sunt subiect al schimbărilor în timpul experimentelor. Situaţiile în care apar erori de măsurare sunt cele în care se folosesc observatori, observaţiile fiind afectate de oboseală, plictiseală sau de procesul de învăţare. Măsurările fizice se modifică cel mai puţin. Din acest motiv în studii sunt folosiţi mai mulţi observatori pentru a face o măsurare. Astfel, unele influenţe inerente observaţiei sunt minimizate, iar diferitele observaţii pot servi pentru verificarea şi asigurarea acurateţei datelor colectate.

Regresia statistică Multe experimente (cum ar fi schimbarea atitudinii) necesită pre- şi post-testarea aceleaşi variabile

dependente în scopul de a surprinde schimbarea. În plus în aceste studii sunt selectaţi doar participanţii cu scoruri extreme, foarte mari şi mici, pe baza scorurilor obţinute la pre-test. Apoi, subiecţii celor două grupe extreme sunt supuşi condiţiilor de tratament experimental, pentru ca în final să aibă loc post-testul. Regresia statistică se referă la faptul că scorurile extreme tind să se mişte spre media distribuţiei, ceea ce semnifică regresie, datorită măsurărilor repetate. Astfel, scorurile grupului cu nivel ridicat iniţial sunt mai scăzute la post-test nu datorită condiţiilor de tratament folosite ci datorită fenomenului de regresie statistică. Scorurile scăzute iniţial pot fi ulterior mai ridicate din acelaşi motiv. Regresia statistică apare deoarece fidelitatea dintre cele două măsurători nu este perfectă.

Selecţia Efectul selecţiei apare atunci când este folosită o procedură de selecţie diferenţială pentru a distribui

participanţii în grupele experimentale. Ideal, eşantionul de participanţi ar trebuie distribuit aleatoriu în grupele de tratament. Când această procedură nu poate fi folosită şi distribuirea se face folosind proceduri diferite, în experiment sunt introduse variabile parazite. Să presupunem că vrem să investigăm efectul eficienţei unui tip de terapie asupra manifestării comportamentelor psihotice. La studiu sunt selectate două grupuri de pacienţi psihotici. După două luni este evaluat impactul terapiei şi se constată că participanţii care manifestau un anumit tip de reacţie psihotică şi-au îmbunătăţit semnificativ starea comparativ cu alţi pacienţi. Rezultatele ar putea fi atribuite tehnicii terapeutice, aceasta determinând schimbări ale stării pacienţilor. Pot să existe şi alţi factori care ar putea explica diferenţele dintre cele două grupe de pacienţi. Este posibil ca pacienţii psihotici care şi-au îmbunătăţit starea să posede caracteristici care să îi predispună la un progres mai rapid, indiferent de tipul terapiei. În aceste condiţii, caracteristicile şi nu tipul de terapie au putut cauza îmbunătăţirea stării. Aceste dificultăţi au apărut deoarece participanţii au fost selectaţi aleator în grupe ci pe baza unui criteriu - tipul

LOREDANA GHERASIM

274

de psihoză, ceea ce a dus la formarea unor grupe neomogene. Selecţia subiecţilor poate afecta validitatea atunci când selecţia eşantionului şi repartiţia subiecţilor în grupe nu este uniformă. Acest factor apare dacă cercetătorul nu aplică de fiecare dată aceeaşi listă de criterii cu privire la caracteristicile subiecţilor.

Pierderea subiecţilor Se referă la pierderea diferenţiată a subiecţilor din grupe experimentale. În studiile realizate pe

oameni se întâmplă ca persoanele care au fost alese pentru a participa la experiment să nu se mai prezinte la experiment sau să nu participe la toate condiţiile cerute de studiu. Nu numai că se pierd participanţi, dar pierderea participanţilor poate produce diferenţe la nivelului grupelor, aceste diferenţe neputând fi atribuite tratamentului experimental. De exemplu, să presupunem că testăm efectele anumitor tipuri de tratament asupra conformismului. Deoarece studiile anterioare au indicat faptul că femeile au un nivel mai ridicat al conformismului comparativ cu bărbaţii, pentru acest experiment s-a ales ca modalitate de control utilizarea unui număr egal de femei şi bărbaţi în grupele experimentale. În momentul desfăşurării experimentului, jumătate dintre femeile din grupul de control nu s-au prezentat, iar jumătate dintre bărbaţii din condiţia experimentală nu s-au prezentat. Analiza statistică a indicat faptul că subiecţii din grupul de tratament au avut un nivel mai ridicat al conformismului comparativ cu cei din grupul care nu a primit tratament. Putem concluziona că rezultatele se datorează variabilei independente? O astfel de inferenţă nu ar fi corectă deoarece au fost mai multe femei în grupul care a primit tratamentul experimental. În consecinţă, dacă la debutul studiului grupurile experimentale au fost echivalente sau comparabile, ele îşi vor modifica gradul de comparabilitate pe parcursul culegerii datelor. Echilibrul în privinţa repartizării subiecţilor în grupe experimentale fiind astfel rupt. Pierderea subiecţilor apare şi în cazul cercetărilor care presupun măsurări repetate, în special dacă acestea sunt îndepărtate în timp unele faţă de altele. Poate să apară o diminuare a eşantionului.

Astfel, unii subiecţi motivaţi iniţial să participe la cercetare, renunţă datorită unor cauze care pot fi independente de voinţa lor, subiecţii putându-se retrage din cercetare oricând doresc (de exemplu, un subiect nu poate participa la o condiţie experimentală pentru că i-a fost modificat programul). În consecinţă, eşantionul de cercetare nu va mai prezenta aceeaşi compoziţie şi nici caracteristicile iniţiale. Pierderea subiecţilor se poate datora şi deciziei cercetătorului de a elimina anumiţi subiecţi din eşantion. De exemplu, într-un studiu care vizează evaluarea capacităţii de recunoaştere a fizionomiei umane la nou-născuţi, cercetătorul va elimina copiii care dorm şi în momentul prezentării stimulilor. În anumite cazuri subiecţii eliminaţi sunt foarte uşor de înlocuit cu alţii echivalenţi şi mai cooperanţi. În alte cazuri substituirea este mai dificilă sau chiar imposibilă.

Efectele participanţilor Ideal cercetătorii ar dori ca participanţii să accepte instrucţiunile şi să fie motivaţi să răspundă cât

mai sincer. Atunci când vin la experiment participanţii sunt naivi cu privire la scopul sau sarcinile experimentale. Odată cu venirea la experiment, subiecţi primesc informaţii cu privire la ceea ce aşteaptă experimentatorul de la ei, cu privire la instrucţiunile de rezolvare a sarcinii sau condiţiile din laborator (cum ar fi echipamentele). Toate aceste informaţii, numite caracteristicile cererii, definesc punctul de vedere al participanţilor. Caracteristicile cererilor experimentale oferă informaţii cu ajutorul cărora participanţii îşi formează o imagine în legătură cu scopul experimentului şi sarcinile cerute. Participanţii


275

răspund la sarcina experimentală în funcţie de modul în care o percep. Dacă experimentul implică o sarcină de învăţare, participanţii vor încerca să înveţe materialul prezentat. Participanţii nu au o abordare, atitudine neutră sau neimplicată deoarece adesea performanţa la sarcină spune ceva despre propria persoană. De exemplu, o sarcină de învăţare spune indirect ceva despre inteligenţă. Dacă participanţii învaţă rapid materialul, înseamnă că sunt inteligenţi. Cei mai mulţi oameni vor să pară inteligenţi, aşa că vor încerca să înveţe materialul cât mai repede posibil. Dacă sarcina sugerează ceva legat de stabilitatea emoţională, participanţii vor răspunde în aşa fel încât să pară stabili emoţional (Rosenberg, 1969). Deşi participanţii sunt motivaţi să rezolve sarcina prezentată, în acelaşi timp ei doresc să facă o impresie cât mai bună. Auto-prezentarea pozitivă semnifică faptul că participanţii folosesc percepţiile cu privire la experiment, pentru a determina cum trebuie să răspundă la sarcinile experimentale. Astfel, ei pot să se prezintă într-o lumină cât mai favorabilă.

În scopul de a controla efectele interacţiunii dintre comportamentul participanţilor şi rolul lor în experiment, ar trebui să cunoaştem condiţiile care determină comportamentul de auto-prezentare pozitivă. Doar când aceste condiţii sunt identificate se pot construi condiţii în care se poate controla efectul de contaminare al acestei variabile. Tedeschi şi col. (1971) oferă o serie de indicii cu privire la condiţiile în care apare dorinţa de auto-prezentare pozitivă. Aceste motive apar când comportamentul angajat este un indicator al sincerităţii, credinţelor şi sentimentelor participanţilor. Dacă participanţii cred că ceilalţi văd comportamentul ca fiind determinat de cauze externe care nu sunt sub controlul lor, atunci auto-prezentarea pozitivă nu mai are motive să apară. Astfel, experimentele trebuie construite în aşa fel încât participanţii cercetării să creadă că alţii gândesc că comportamentul lor este determinat de cauze externe. După cum se vede, participanţii la studiile psihologice nu sunt apatici şi nu acceptă pasiv instrucţiunile experimentatorului. Mai curând ei au motive ce pot afecta rezultatele experimentale.

Efectul experimentatorului Nici experimentatorul nu este un observator pasiv, ci mai curând un agent activ care poate influenţa

rezultatele experimentului. Să trecem în revistă motivele pe care le are experimentatorul. În primul rând, cercetătorul încearcă să descopere relaţii nedescoperite iar în realizarea acestei sarcini dezvoltă anumite percepţii asupra experimentului şi participanţilor la cercetare. Lyons (1964) afirmă că experimentatorul doreşte ca participanţii la cercetare să coopereze şi să-şi menţină poziţia fără a deveni ostili sau negativi. De asemenea, experimentatorul are expectanţe cu privire la rezultatele experimentului, formulează anumite ipoteze şi doreşte ca acestea să fie confirmate. Experimentatorii zeloşi pot influenţa neintenţionat înregistrarea datelor în sensul susţinerii predicţiei.

Experimentul poate fi considerat ca o situaţie socială în care există două roluri: de experimentator şi participant la cercetare. Rolul participanţilor poate varia în funcţie de atributele experimentatorului. McGuigan (1997) a constatat că rezultatele la un experiment de învăţare au variat în funcţie de experimentator. Anumite atribute, comportamente şi caracteristici ale experimentatorului pot influenţa răspunsurile participanţilor într-o manieră specifică. Există două modalităţi prin care experimentatorul poate influenţa rezultatele unui experiment: atributele experimentatorului şi expectanţele experimentatorului.

Atributele se referă la caracteristicile fizice şi biologice ale experimentatorului care interacţionează cu variabila independentă şi produce modificări ale performanţelor subiecţilor. Rosenthal (1966) susţine că există trei astfel de categorii de atribute: atribute bio-sociale care includ aspecte cum ar fi vârsta, genul,

LOREDANA GHERASIM

276

rasa sau religia; atribute psihosociale care includ caracteristici cum ar fi nivelul de anxietate, nevoia de aprobare socială, ostilitate, autoritarism, inteligenţă, dominanţă, căldură; şi factori situaţionali – dacă experimentatorul şi participantul s-au întâlnit anterior, dacă experimentatorul este naiv sau experimentat, dacă participantul este prietenos sau ostil. Este posibil ca aceşti factori să nu aibă nici un efect asupra rezultatelor sau să afecteze diferit răspunsurile participanţilor. Studiile care au analizat efectul atributelor experimentatorului au demonstrat că adulţii rezolvă mai bine sarcina când experimentatorul este de gen masculin, iar copiii rezolvă mai bine sarcina atunci când experimentatorul este de gen feminin. De asemenea, studiile au indicat că terapeuţii de gen feminin obţin mai multe informaţii de auto-dezvăluire şi expresii emoţionale comparativ cu terapeuţii de gen masculin.

Experimentatorii sunt motivaţi să-şi valideze ipoteza. Aceste expectanţe pot determina experimentatorul să distorsioneze rezultatele în direcţia dorită. Expectanţele experimentatorului pot distorsiona interpretarea datelor colectate. Practic un set de date poate fi interpretat diferit în funcţie de orientarea persoanei care face interpretarea. Efectele interpretării nu sunt considerate probleme metodologice serioase, deoarece acestea depind de experimentator şi orientarea acestuia. O serie de studii au demonstrat influenţa expectanţelor experimentatorului, o treime dintre aceste studii indicând un efect semnificativ al expectanţei (Rosenthal, 1976). Aceste rezultate sugerează faptul că efectele expectanţei pot fi puternice şi că trebuie luate o serie de măsuri de precauţie împotriva lor.

Expectanţele pot determina cercetătorul să se comporte în aşa fel încât să fie confirmate expectanţele. Din dorinţa de a face o bună impresie, participanţii pot sesiza indicatorii subtili şi pot răspunde corespunzător. Astfel, experimentatorii pot influenţa răspunsurile participanţilor, astfel încât răspunsurile să susţină ipoteza experimentului. Rosenthal & Fode (1963) au constatat că cercetătorii care se aşteaptă la scoruri ridicate la sarcina de recunoaştere a fotografiilor evaluate anterior obţin într-adevăr scoruri mai mari comparativ cu cercetătorii care se aşteaptă să obţină scoruri slabe. Există mai multe modalităţi prin care cercetătorii pot influenţa răspunsurile participanţilor: indicatori non-verbali - indicatorii faciali sau ai posturii, intonaţie - accentuarea anumitor elemente ale instrucţiunilor, zâmbet, încuviinţare sau privire.

V.2.2 Factori care pot compromite validitatea de construct Validitatea ecologică este probabil cel mai greu de obţinut deoarece există un număr mare de teorii

care pot explica relaţia dintre variabile. Strategia generală pentru obţinerea validităţii de construct este de a ne întreba dacă explicaţiile teoretice alternative ale rezultatelor sunt mai puţin plauzibile decât teoria susţinută de cercetare. există doi factori care pot afecta validitatea de construct:

Pierderea legăturii dintre teorie şi experiment Studiul în care era analizată relaţia dintre anxietate şi învăţare şi în care anxietatea era măsurată

prin muşcarea unghiilor iar învăţarea prin viteza de scriere cu degetele de la picioare, este un exemplu extrem al pierderii legăturii dintre teorie şi experiment. Multe cercetări suferă de definiţii operaţionale slabe ale conceptelor teoretice. Definiţiile banale ale conceptelor nu abordează direct natura conceptului, ele nefiind de ajutor în realizarea experimentului, trebuind să fie înlocuite cu măsuri mai valide. Să luăm două exemple de comportamente. Mircea este agresiv în realizarea sarcinii de udare a grădinii, iar Victor manifestă agresivitate prin realizarea înceată a instrucţiunilor profesorului. Agresivitatea lui Mircea poate reflecta doar plictiseală, în timp ce agresivitatea lui Victor ar putea fi


277

considerată de psihologii clinicieni ca fiind o agresivitate pasivă. Frecvent folosim acelaşi termen, cum ar fi agresiunea, pentru comportamente din clase diferite, care au legătură diferită cu conceptul.

Efectele ambigui ale variabilelor independente Efectele variabilelor independente pot fi contaminate de expectanţele experimentatorului, care poate

distorsiona rezultatele în sensul confirmării ipotezei de cercetare. Convingerile cercetătorului pot fi transmise subiecţilor prin comportamente subtile sau prin intermediul cerinţelor experimentale. Subiecţii, la rândul lor, pot interpreta aceste semnale ca indicatori ai comportamentelor pe care ar trebui să le aibă. Efectele expectanţelor cercetătorului au fost evidenţiate experimental de Cordaro & Ison (1963). Participanţii au avut sarcina de a observa două organisme primitive (planaria). Autorii au manipulat expectanţele subiecţilor. Celor din condiţia expectanţă ridicată li s-a spus că animalele au fost condiţionate şi prezintă o rată ridicată a comportamentelor la lumina care precede şocul electric. Celor din condiţia expectanţă scăzută li s-a spus că animalele nu sunt condiţionate şi să nu se aştepte la activitate din partea acestora. Subiecţii celui de al treilea grup nu au primit nici un fel de informaţii. În realitate toate animalele primiseră anterior acelaşi tratament - 50 de încercări care au presupus 3 secunde de lumină urmate de 1 secundă de şoc electric de intensitate scăzută. Experimentatori au avut sarcina de a înregistra frecvenţa de apariţie a răspunsurilor la apariţia stimulilor luminoşi. Rezultatele au indicat faptul că animalele „antrenate” au răspuns mai frecvent la stimulii aplicaţi comparativ cu animalele „neantrenate”. Aceste diferenţe se datorează expectanţelor studenţilor cu privire la performanţa animalelor.

Chiar dacă într-un experiment sunt controlate toate variabilele care ar putea să contamineze variabilele independente, este posibil ca rezultatele să fie compromise pentru că subiecţii percep diferit situaţiile comparativ cu experimentatorul. De exemplu, într-un studiu a fost analizat efectul condiţiilor de muncă asupra productivităţii. Mai mulţi factori precum lumina, numărul orelor de lucru au fost variate. Rezultatele au indicat că productivitatea a crescut pe tot parcursul studiului indiferent de condiţiile de muncă. O explicaţie ar putea fi aceea că muncitorii care au participat la studiu au fost separaţi de restul fabricii şi ştiau că erau testaţi. Aceştia au reacţionat mai curând la condiţia experimentală decât la condiţiile de muncă. Bramel & Friend (1981) au interpretat aceste rezultate prin faptul că muncitorii au fost suspicioşi cu privire la scopurile managerului. Participanţii au distorsionat rezultatele în scopul de a menţine controlul asupra aspectelor legate de condiţiile de muncă importante pentru ei. În acest caz variabila independentă a avut un efect ambiguu. Multe studii suferă de aceeaşi ambiguitate. Subiecţii nu trebuie să îşi dea seama că participă la experiment deoarece comportamentul lor poate fi diferite ce cel obişnuit. Subiecţii au idei preconcepute cu privire la ceea ce se întâmplă în experimente, au tendinţa de a se conforma cu ceea ce consideră că ar fi ipoteza studiului (rolul de bun subiect) sau consideră că studiile experimentale sunt o modalitate mascată de măsurare a inteligenţei sau emoţiilor.

V.2.3. Factori care pot compromite validitatea externă Chiar dacă un experiment are validitate internă şi de construct, poate să nu fie generalizat la alte

situaţii. Există mai multe surse de ameninţare a validităţii externe a cercetării. O problemă comună a cercetărilor psihologice este aceea că foloseşte predominant ca participanţi studenţi. Motivul este reprezentativitatea şi accesibilitatea pentru cercetători. Se pune problema dacă experimentele realizate cu studenţi pot fi generalizate pentru alte eşantioane de studenţi din alte state sau pentru populaţia

LOREDANA GHERASIM

278

generală. De asemenea, se pune problema dacă un experiment desfăşurat după o anumită perioadă de timp duce la obţinerea aceloraşi rezultate. Multe dintre rezultatele studiilor anterioare sunt invalide acum, cum ar fi cele care au vizat atitudinea faţă de emigranţi sau grupuri deviante. O altă problemă a validităţii externe se referă la legătura dintre fenomenele observate în laborator şi fenomenele similare observate în alt laborator sau în lumea reală. Datorită nivelului scăzut de generalizare a rezultatelor experimentale obţinute în laborator, mulţi psihologi au renunţat la studiile de laborator în favoarea celor naturale. Este greu să decidem dacă un anumit efect este mai simplu de studiat în laborator sau în lumea reală, în afara laboratorului.


279

VI. STRATEGII DE OBŢINERE A CONTROLULUI Stabilirea variabilelor independente şi dependente într-un studiu echivalează cu identificarea

termenilor de plecare şi sosire într-o relaţie cauzală care trebuie demonstrată. Pentru reuşita demonstraţiei, cu ajutorul dispozitivelor de control, se poate împiedica intervenţia diferenţiată a altor variabile decât a celor prevăzute de ipoteză. În sens strict, mijloacele de control vizează neutralizarea efectelor posibile ale altor variabile, pentru a putea fi izolat efectul variabilei independente sau pentru ca efectul variabilei independente să nu fie contaminat de jocul altor variabile. Altfel, va fi imposibil să afirmăm că variaţiile variabilei dependente se datorează numai variaţiilor variabilei independente manipulate. Variabilele care contaminează relaţia cauzală poartă denumirea de variabile parazite. Atunci când cercetătorul nu reuşeşte să controleze variabilele parazite, el va trebui să renunţe la cercetare, deoarece rezultatele pe care le va obţine vor fi ambigui sau imposibil de interpretat. Cu alte cuvinte rezultatele nu vor fi valide.

Deşi suntem interesaţi doar de variaţiile variabilei independente, în practică este imposibil să realizăm un experiment în care nici o altă variabilă în afara variabilei independente să nu afecteze rezultatele. Orice altă influenţă asupra comportamentului subiecţilor reprezintă o sursă de eroare. Există două tipuri de erori care pot să afecteze rezultatele experimentului: erori întâmplătoare şi erori sistematice.

ERORILE ÎNTÂMPLĂTOARE Sunt variabile externe care influenţează rezultatele obţinute în toate condiţiile experimentale.

Variabile care ţin de subiecţi sau evenimente minore care pot apărea pe parcursul experimentului pot influenţa comportamentul subiecţilor, ele neputând fi controlate de către cercetător. Aceste variabile afectează în mod egal condiţiile experimentale. Reprezintă „zgomotul” sistemului din care experimentatorul încearcă să extragă un semnal semnificativ sau un tip constant de variaţii prin măsurările administrate. Dacă o sursă de eroare aleatorie tinde să crească scorurile subiecţilor într-o situaţie experimentală, acelaşi lucru se va întâmpla şi în celelalte condiţii experimentale. Acest lucru va scădea încrederea în nivelul actual al scorurilor (care vor fi artificial crescute) dar nu va scădea gradul de încredere în diferenţele existente între condiţiile, deoarece ambele seturi de scoruri cresc (sau scad) la fel de mult. În mod obişnuit, o sursă de eroare întâmplătoare poate creşte nivelul scorurilor în ambele grupe experimentale, prin creşterea variabilităţii scorurilor. Astfel, apare o creştere a valorilor variabilei dependente, cercetătorul putând considera că tratamentul experimental nu a avut efect. În consecinţă experimentatorul trebuie să elimine cât mai multe dintre erorile aleatorii sau să folosească un tratament mai puternic pentru a obţine diferenţe mai mari între condiţiile experimentale.

LOREDANA GHERASIM

280

ERORILE SISTEMATICE (CONSTANTE) Sunt mult mai periculoase pentru validitatea studiului. În timp ce erorile aleatorii cresc variabilitatea

în toate condiţiile experimentale, erorile sistematice pot influenţa scorurile dintr-o condiţie experimentală şi să nu aibă nici un efect asupra altor condiţii. Aceste erori pot afecta mărimea diferenţelor dintre cele două condiţii experimentale şi distorsionează informaţiile cu privire la efectele variabilei independente. Astfel, erorile sistematice afectează rezultatele întregului studiu. Erorile sistematice pot indica relaţii între variabile, relaţii care să nu existe în realitate. Modalitatea de eliminare a erorilor sistematice constă în convertirea lor în erori aleatorii. Diferitele surse de ameninţare a variabilităţii, cum ar fi efectele subiecţilor, caracteristicile experimentatorului, evenimentele externe situaţiei experimentale, nu sunt automat aleatorii sau sistematice. Influenţa lor depinde de precauţiile experimentatorului.

În scopul realizării unor studii care să aibă validitate internă este necesar controlul variabilelor

parazite. În realizarea studiilor trebuie folosite o serie de procedee pentru eliminarea efectului diferenţial al acestor variabile asupra variabilei dependente. Doar astfel se pot realiza studii care să aibă validitate internă. Există mai multe metode care permit obţinerea controlului asupra variabilelor parazite. Într-un studiu este posibilă utilizarea mai multor tehnici de control. Cercetătorul este cel care decide care sunt posibilele variabile parazite şi stabileşte modalitatea de control pe care o va folosit pentru controlul acestora.

VI.1. RANDOMIZAREA Este cea mai importantă metodă de control a variabilelor parazite cunoscute şi necunoscute de către

cercetător. Randomizarea este singura tehnică care permite controlul surselor necunoscute de invalidare. În procesul selecţiei participanţilor la cercetare, pentru a obţine maxim de control asupra erorilor sistematice, aceştia vor fi selectaţi la întâmplare din populaţie (de exemplu, din populaţia de studenţi sau populaţia de profesori din România). Selecţia aleatorie a subiecţilor din populaţie reprezintă o dovadă a faptului că nu apar erori sistematice în procesul de selecţie şi că în studiu a fost selectat un eşantion reprezentativ. Eşantionul reprezentativ semnifică faptul că subiecţii selectaţi pentru studiu au aceleaşi caracteristici cu ale populaţie. Dacă media coeficientului intelectual al populaţie este de 120, atunci şi media coeficientului intelectual al participanţilor la studiu trebuie să fie 120. Doar astfel rezultatele studiului pot fi generalizate la întreaga populaţie. Să presupunem, că am fi interesaţi de gradul de comunicare dintre profesorii din învăţământul universitar. Pentru acest studiu, profesorii din învăţământul superior reprezintă populaţia care ne interesează. Pentru realizarea studiului trebuie să selectăm eşantionul din populaţie pe care vrem să realizăm studiul. Un eşantion reprezentativ este un eşantion de persoane care a fost selectat astfel încât, fiecare persoană a avut şanse egale de a fi selectat şi selecţia unei persoane nu a fost afectată de selecţia altei persoane.

După ce subiecţii au fost selectaţi aleatoriu pentru studiu, ei trebuie distribuiţi aleatoriu în grupele experimentale. Deşi selecţia aleatorie a subiecţilor este ideală, rareori putem face selecţi aleatorii a subiecţilor care participă la experiment (este un ideal care este rareori atins). De exemplu este dificil de realizat un eşantion aleatoriu al profesorilor universitari din România. Din fericire selecţia aleatorie a participanţilor nu este un element crucial pentru obţinerea controlului asupra variabilelor parazite.


281

Esenţială este distribuţia aleatorie a subiecţilor în grupele experimentale. Selecţia aleatorie a subiecţilor studiului asigură doar că eşantionul este reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras, ea afectează doar gradul de generalizare a rezultatelor experimentului. Distribuţia aleatorie a subiecţilor în grupe asigură controlul asupra variabilelor parazite. Distribuţia aleatorie implică ca fiecare participant să aibă şanse egale de a face parte din oricare dintre grupele experimentale.

Folosind aceste două procedee orice influenţă sistematică asupra rezultatelor experimentale este eliminată. Selecţia aleatorie a participanţilor şi distribuirea lor aleatorie în grupele de tratament experimental asigură distribuţia aleatorie a tuturor variabilelor parazite. Distribuţia şi influenţa variabilelor parazite ar trebui să fie aceeaşi în toate grupele de subiecţi. Să presupunem că un cercetător realizează un studiu asupra procesului de învăţare. Cercetătorul nu distribuie aleatoriu subiecţii în grupe, ci primii 10 subiecţii sunt distribuiţi în grupul A de tratament, iar ceilalţi 10 participanţi sunt distribuiţi în grupul B. Rezultatele studiului indică faptul că subiecţii din grupul B învaţă semnificativ mai repede comparativ cu cei din grupul A. Aceste rezultate nu pot fi explicate doar de tratamentele diferite care au fost folosite, deoarece cercetătorul nu a ţinut seama de o variabilă parazită care poate afecta rezultatele. Autorul nu a ţinut seama de nivelul intelectual al subiecţilor. În acest studiu nivelul intelectual a putut afecta rezultatele deoarece subiecţii din grupul B puteau avea un nivel intelectual mai ridicat comparativ cu grupul A. Astfel, efectul tratamentului experimental (VI) a fost contaminat de efectul nivelului intelectual. Pentru a susţine că tratamentul a produs efectele observate, autorii ar trebui să controleze efectul variabilei parazite - nivelul intelectual, prin distribuţia aleatorie a subiecţilor în cele două grupe experimentale. Astfel, subiecţii ambelor grupe vor avea rezultate similare la variabila coeficient intelectual.

Distribuţia aleatorie produce control prin faptul că variabilele ce trebuie controlate sunt distribuite aproximativ în aceeaşi manieră în toate grupele. Când distribuţia variabilelor parazite este aproximativ egală, influenţa acestora este menţinută constantă deoarece nu poate exercita un efect diferenţial asupra variabilei dependente. Deoarece participanţii şi variabile parazite au şanse egale de a fi selectaţi şi distribuiţi într-un grup, variabilele parazite ce trebuie controlate sunt distribuite aleatoriu. Totuşi, datorită întâmplării, este posibil ca variabilele parazite să nu fie egal distribuite în grupele experimentale. Cu alte cuvinte acestea pot contamina rezultatele studiului. Cu cât grupul este mai mic cu atât există mai multe şanse ca acest lucru să se întâmple. Totuşi şi în grupele mici randomizarea descreşte posibilitatea de a crea grupuri diferite (ne-echivalente). Deoarece probabilitatea de a crea grupuri asemănătoare este mult mai mare atunci când se foloseşte randomizarea, această tehnică este considerată ca cea mai puternică modalitate de control a variabilelor parazite.

VI.2. CONSTRUIREA GRUPELOR ECHIVALENTE Deşi randomizarea garantează că diferenţele observate la nivelul variabilei dependente se datorează

variabilei independente, acesta tehnică nu este cea mai bună pentru creşterea sensibilităţii unui experiment. Influenţa variabilei independente trebuie demonstrată indiferent de cât de slab este efectul acesteia. Să presupunem că vrem să izolăm efectul agresiunii emisiunilor TV asupra comportamentului copiilor. Ne aşteptăm că agresiunea emisiunilor TV să crească frecvenţa comportamentelor agresive ale copiilor, dar că efectul este slab. Pentru a izola acest efect slab trebuie să construim un experiment cât

LOREDANA GHERASIM

282

mai sensibil posibil. Sensibilitatea unei experiment poate fi crescută prin folosirea grupelor de participanţi echivalenţi. Avantajul echivalenţei subiecţilor este acela că variabilele, în funcţie de care sunt create grupele echivalente de participanţii, sunt controlate. Astfel, este obţinută constanţa influenţei lor. Dacă subiecţii sunt echivalenţi în funcţie de inteligenţă atunci nivelul intelectual este menţinut constant şi controlat în toate grupele. Există mai multe modalităţi pentru realizarea grupelor echivalente de subiecţi.

1. Echivalenţa prin menţinerea constantă a variabilelor Presupune menţinerea constantă a variabilei parazite în toate condiţiile experimentale. Toţi

participanţii din grupele experimentale vor avea acelaşi nivel sau grad de intensitate al variabilei parazite. Dacă studiem efectul conformismului, variabila genul subiecţilor trebuie să fie controlată, deoarece conformismul variază în funcţie de gen. Variabila gen poate fi controlat utilizând numai participanţi de gen masculin. Astfel, creşte sensibilitatea experimentului. Această procedură creează grupe mai omogene, deoarece numai subiecţii cu un anumit nivel al variabilei parazite sunt incluşi în experiment.

Această tehnică are şi o serie de dezavantaje. Primul dezavantaj este acela că restrânge mărimea populaţiei de participanţi. Al doilea dezavantaj - studiul poate fi generalizat doar pentru categoria de participanţi care a luat parte la studiu. De exemplu, rezultatele obţinute în studiul conformismului pot fi generalizate numai pentru subiecţii de gen masculin, aceste rezultate nefiind valabile şi pentru subiecţii de gen feminin. Singura modalitate de generalizare a rezultatelor constă în realizarea unui studiu identic în care să fie utilizat un eşantion reprezentativ din cealaltă populaţie. Pentru exemplu nostru, pentru a generaliza rezultatele studiului ar trebui realizat folosind subiecţi de gen feminin.

2. Echivalenţa prin construcţia unor noi variabile Să presupunem că realizăm un experiment asupra învăţării şi dorim să controlăm efectele variabilei

parazite nivel intelectual. Putem selecta câteva niveluri ale coeficientului intelectual, de exemplu, de la 90 la 99, de la de 100 la 109 şi de la 110 la 120, şi să le considerăm ca niveluri ale unei variabile independente. Această modalitate de control ne permite să identificăm şi să extragem efectul inteligenţei ca variabilă independentă. Astfel, variabila inteligenţă nu va mai fi o sursă de fluctuaţie a rezultatelor şi creşte sensibilitatea experimentului. Această tehnică este recomandată când suntem interesaţi de modificările produse de diferitele niveluri ale variabilei parazite sau de interacţiunea dintre nivelurile variabilei parazite şi o altă variabilă independentă. În experimentul ipotetic al învăţării, autorul ar putea fi interesat de efectele celor trei nivele ale inteligenţei şi modul în care acestea interacţionează cu strategiile de învăţare. Această tehnică izolează variaţiile variabilei dependente produse de variabila parazită, permiţând centrarea asupra efectelor variabilei parazite prin transformarea acesteia in factor experimental.

3. Echivalarea prin egalarea subiecţilor (prin realizarea grupelor perechi) Această tehnică presupune construirea unor grupe perechi de participanţi în funcţie de variabila sau

variabilele care trebuie controlate. Sunt două modalităţi de a realiza acest tip de echivalare: prin control precis şi prin controlul distribuţiei de frecvenţă.


283

Control precis Presupunem că investigatorul să echivaleze caz cu caz participanţii diferitelor condiţii experimentale,

pentru fiecare variabilă parazită ce trebuie controlată. Într-un studiu, Scholtz (1973) a investigat rolul stilului defensiv folosind persoane care au avut tentative de suicid şi persoane fără tentativă de suicid (grup de control). Un participant din grupul de control a trebuit să aibă aceeaşi vârstă, gen, rasă, statut marital, diagnostic şi nivel de educaţie cu o persoană cu tentativă de suicid din grupul experimental. În acest studiu echivalenţa caz cu caz s-a făcut pentru 35 de perechi de participanţi. Principalul avantaj al acestei tehnici constă în creşterea sensibilităţii studiului, deoarece grupele sunt echivalente din punctul de vedere al variabilelor parazite controlate. Tehnica are însă o serie de dezavantaje. În primul rând, este dificil să identificăm cele mai importante variabile în funcţie de care trebuie echivalate grupele, în multe dintre studii experimentale existând mai multe variabile relevante. De exemplu, pentru experimentul lui Scholtz (1973), pe lângă variabilele controlate de autor există şi alte variabile care ar fi putut fi selectate. Variabilele selectate trebuie să coreleze puternic cu variabila dependentă. Al doilea dezavantaj constă în dificultatea de a găsi participanţi pereche. Problema se accentuează odată cu creşterea numărului de variabile pe care vrem să îl controlăm. Scholtz (1973) a realizat echivalenţa pentru şase variabile, ceea ce a fost o sarcină foarte dificilă. Echivalenţa participanţilor ar fi fost mai uşor de realizat doar pentru două variabile, cum ar fi gen şi vârstă. Un al treilea dezavantaj constă în faptul că unele variabile sunt foarte greu de echivalat. Dacă considerăm psihoterapia ca variabilă relevantă, pentru o persoană care a primit un anumit tip de psihoterapie ar trebui să găsim o altă persoană care a primit psihoterapie. În plus, poate fi dificil să realizăm o măsurare exactă a variabilei în funcţie de care vrem să realizăm echivalenţa subiecţilor. Dacă am vrea să echivalăm participanţii în funcţie de efectele psihoterapiei atunci va trebui ă măsurăm acest efect.

Controlul distribuţiei de frecvenţă Permite realizarea echivalenţei subiecţilor în termenii distribuţiei generale a variabilei selectate. Dacă

trebuie să construim grupe echivalente în funcţie de nivelul coeficientului intelectual folosind această metodă, grupele experimentale ar trebui să aibă aceeaşi medie, abatere standard şi acelaşi coeficient de inclinare al distribuţiei pentru variabila inteligenţă. Pentru a realiza acest lucru cercetătorul trebuie mai întâi să selecteze un grup de participanţi şi să determine coeficienţi statistici pentru variabila inteligenţă. Apoi, cercetătorul ar trebui să selecteze un alt grup de participanţi care să aibă aceleaşi valori ale coeficienţilor statistici la variabila inteligenţă. Dacă folosim două variabile pentru realizarea echivalenţei, atunci grupele de participanţi trebuie să obţină aceeaşi indicatori statistici pentru ambele variabile. Folosind acest procedeu numărul participanţilor pierduţi în urma echivalării grupelor este mai mic comparativ cu celelalte tehnici folosite. Această modalitate de control este mai flexibilă, în sensul că permite utilizarea subiecţilor particulari. Dezavantajul tehnicii constă în faptul că este greu de realizat echivalenţa atunci când se doreşte realizarea controlului în funcţie de mai multe variabile parazite. De exemplu, putem folosi vârsta şi coeficientul intelectual pentru a echivala grupele de subiecţi. În final, un grup poate include participanţi cu vârste mai mari şi cu nivel mai ridicat al coeficientului intelectual şi participanţi cu vârste mai mici şi cu nivel mai scăzut al coeficientului intelectual, iar al doilea grup poate cuprinde participanţi cu vârste mai mari şi cu nivel mai scăzut al coeficientului intelectual şi participanţi cu vârste mai mici şi cu nivel mai ridicat al coeficientului intelectual. În acest caz media şi forma distribuţiei celor două variabile vor fi echivalente, dar participanţii fiecărui grup pot fi complet diferiţi.

LOREDANA GHERASIM

284

VI.3. CONTRABALANSAREA Este utilizată pentru controlul efectelor de secvenţă. Aceste efecte apar atunci când cercetătorul

construieşte un experiment în care toţi participanţii participă la fiecare dintre condiţiile experimentale. În aceste condiţii pot să apară două tipuri de efecte: efectul de ordine şi de transfer.

Efectul de ordine apare datorită ordinii în care sunt administrate condiţiile experimentale participanţilor. Să presupunem că într-un studiu variabila independentă a fost durata de expunere (scăzută, medie şi ridicată) a cuvintelor fără sens. În acest studiu subiecţii au participat la toate condiţiile experimentale. Astfel, participanţii au trebuit să înveţe succesiv lista S de cuvinte, în care silabele erau prezentate la un interval de 6 secunde, apoi lista de cuvinte M în care silabele sunt prezentate la un interval de 4 secunde şi lista F în care silabele sunt prezentate la un interval de 2 secunde. Datorită modului de realizare a studiului, performanţa participanţilor se îmbunătăţeşte datorită familiarizării cu situaţia experimentală şi cu echipamentele folosite pentru evaluarea învăţării cuvintelor fără sens. În acest caz răspunsurile subiecţilor se vor datora nu variabilei independente ci ordinii de prezentare a condiţiilor experimentale. Pentru a nu apărea efectul de ordine, secvenţele de prezentare a listelor de cuvinte trebuie să fie irelevante.

Efectul de transfer apare atunci când performanţa dintr-o condiţie de tratament depinde parţial de condiţiile precedente. Cu alte cuvinte, performanţa într-o condiţie experimentală afectează performanţa obţinută în alte condiţii experimentale. D’Amato (1970) a investigat efectul recompensei (folosind 5, 10 sau 15 cenţi) asupra performanţei. În acest studiu, dacă subiecţii participă la toate cele trei condiţii, este posibil ca performanţa într-o condiţie experimentală să depindă parţial de condiţiile precedente. Persoanele care primesc 10 cenţi vor fi mai recompensate, dacă în situaţia anterioară au primit 5 cenţi, însă vor fi mai puţin recompensate dacă în situaţia anterioară au primit 15 cenţi. Acest studiu este un exemplu al transferului care poate să apară de la o condiţie experimentală la alta. Aceste efecte trebuie să fie controlate pentru a putea identifica efectele clare ale variabilei independente. În continuare vom prezenta două dintre tehnicile de contrabalansare ce pot fi folosite pentru a controla efectele de secvenţă: contrabalansarea intra-subiect şi intra-grup

Contrabalansarea intra-subiect controlează efectul secvenţial prin prezentarea, fiecărui subiect, a condiţiilor experimentale în ordinea iniţială şi apoi în ordinea inversă. Să presupunem că un studiu vizează preferinţa oamenilor pentru Pepsi sau Cola. Participanţii vor face evaluarea gustând Pepsi şi apoi Cola, în ordinea AB şi apoi gustând Cola şi apoi Pepsi în ordinea BA. Cu alte cuvinte fiecare participant va gusta băuturile de două ori şi va face evaluarea după fiecare degustare. Diferenţele observate nu se vor datora efectelor de ordine şi transferului, deoarece aceste efecte vor fi menţinute constante în interiorul grupelor. Metoda ABBA se bazează pe presupunerea că efectul secvenţei este liniar sau constant pentru fiecare poziţie succesivă din secvenţă. Dacă efectul nu este constant el va afecta diferit rezultatele. În acest caz efectul de secvenţă nu poate fi controlat deoarece acesta produce efecte diferite la nivelul grupelor experimentale (o creştere cu 3 unităţi în condiţia B şi doar cu 8 unităţi în condiţia A). Totuşi, efectul de ordine diferenţial poate fi menţinut constant dacă fiecare condiţie de tratament va apărea în orice poziţie posibilă din secvenţă. Aceasta înseamnă că pe lângă secvenţa ABBA ar trebui inclusă şi secvenţa BAAB. Dezavantajul principal al acestui tip de contrabalansare este acela că fiecare condiţie de tratament trebuie să fie prezentată fiecărui subiect de mai multe ori. Cu cât numărul de condiţii experimentale va fi mai mare cu atât mărimea secvenţei va creşte. De exemplu


285

dacă am avea 3 condiţii A,B,C, fiecare subiect ar trebui să primească o secvenţă formată din 6 condiţii ABC-CBA.

Contrabalansarea intra-grup realizează contrabalansarea la nivelul grupelor. Este o tehnică mai eficientă dacă există mai multe grupe experimentale. Contrabalansarea intra-grup permite utilizarea tuturor secvenţelor posibile al condiţiilor experimentale şi utilizarea fiecărei secvenţe de acelaşi număr de ori. Dacă avem două tratamente, A şi B, vom prezenta la jumătate dintre subiecţi mai întâi tratamentul A şi apoi tratamentul B şi la cealaltă jumătatea vom prezenta mai întâi tratamentul B şi apoi tratamentul A. Secvenţele de tratamente sunt alese aleatoriu. Astfel, unii subiecţi vor primi condiţia A fără nici un fel de practică anterioară, iar alţii vor primi condiţia B fără nici un fel de practică anterioară. Este uşor de realizat contrabalansarea atunci când avem 2 condiţii. Să presupunem un experiment care testează următoarea ipoteză: subiecţii îşi vor aminti mai uşor feţele vesele comparativ cu feţele triste. În acest experiment se vor folosi trei seturi de fotografii: feţe zâmbitoare (A), triste (B) şi neutre – grup de control (C). Fiecare set va fi prezentat subiecţilor o singură dată. Ulterior subiecţii au primit alte seturi de fotografii şi li se cere să recunoască feţele prezentate anterior. Pentru a nu apărea efectul ordinii de prezentare a condiţiilor de tratament, se va utiliza contrabalansarea completă. Vor fi folosite toate combinaţiile posibile ale condiţiilor de tratament, fiecare dintre acestea fiind prezentată de acelaşi număr de ori. Există 6 posibile combinaţii ale ordinii de prezentare seturilor de fotografii (ABC, BCA, CAB, BAC, CBA, ACB). Pentru experimentul nostru vom prezenta seturile de fotografii în ordinea fericit, neutru, trist (ACB) şi în ordinea trist, fericit, neutru (BAC) ş.a.m.d.

Tehnica de contrabalansare intra-grup incompletă este folosită când avem un număr mare de condiţii de tratament. Primul criteriu al acestui tip de contrabalansare este acela că pentru secvenţele alese fiecare condiţie trebuie să apară de un anumit număr de ori în fiecare poziţie din secvenţă. De asemenea, fiecare condiţie de tratament trebuie să fie precedată şi urmată de fiecare dintre celelalte condiţii de un număr egal de ori. Să presupunem că realizăm un experiment pentru a analiza efectele cofeinei asupra timpilor de reacţie. Vom administra 100, 200, 300 şi 400 mg de cofeină (condiţiile A,B,C,D) pentru a vedea dacă timpii de reacţie cresc pe măsură ce creşte cantitatea de cofeină consumată. Trebuie contrabalansată ordinea în care sunt administrate participanţilor dozele de cafeină. Deoarece avem un număr mare de condiţii de tratament, nu poate fi folosită contrabalansarea completă. Selecţia secvenţelor ce vor fi folosite pentru contrabalansare incompletă presupune parcurgerea unui număr de paşi (există o serie de selecţie a secvenţelor), însă prezentarea acestora nu reprezintă un scop al prezentului. Vom menţiona doar că pentru acest exemplu pot fi folosite doar 10 secvenţe de tratament (cum ar fi ABDC, BCAD, CDBA, DACB).

VI.4. CONTROLUL EFECTELOR PARTICIPANŢILOR Comportamentul participanţilor în timpul experimentului poate fi influenţat de percepţiile şi motivele

acestora. Subiecţii sunt motivaţi să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă. Dacă cerinţele experimentale sugerează că un anumit tip de răspuns ar permite realizarea acestui motiv, răspunsurile participanţilor vor fi determinate de acest motiv. Pentru a obţine validitatea internă trebuie să existe o constanţă a percepţiei subiecţilor asupra modului în care motivul de auto-prezentare pozitivă poate fi îndeplinit. Doar atunci putem susţine cu siguranţă că variabila independentă a produs variaţii ale

LOREDANA GHERASIM

286

răspunsurilor la variabila dependentă. Există o serie de tehnici de control ce permit percepţii identice ale participanţilor:tehnica dublului orb şi înşelarea participanţilor.

Prin tehnica „dublului orb”, nici experimentatorul şi nici participanţii la cercetare nu ştiu condiţia de tratament administrată. Experimentatorii şi participanţii sunt „orbi” la condiţia de tratament, nu ştiu condiţia de tratament administrată. Această tehnică poate fi utilizată pentru a testa efectele unui nou medicament asupra tulburărilor de comportament ale tinerilor, folosind un grup experimental (care primeşte medicamentul) şi un grup placebo. Deoarece participanţii ambelor grupe cred că au primit medicamentul, expectanţele acestora sunt menţinute constante. Experimentatorul nu ştie care sunt participanţii care au primit medicamentul sau substanţe placebo, astfel, evitându-se comunicarea expectanţelor cu privire la apariţia tulburărilor de comportament. Studiile anterioare au demonstrat influenţa expectanţelor pacienţilor asupra experienţelor cauzate de consumul de medicamente. Utilizând această metodă se elimină efectele diferenţiale ale percepţiilor participanţilor, deoarece subiecţilor li se spune că au primit acelaşi tratament experimental. Astfel, caracteristicile cerinţelor experimentale sunt controlate.

Înşelarea participanţilor implică prezentarea unei ipoteze care nu are legătură cu ipoteza de cercetare reală. Înşelarea poate merge de la distorsiuni minore, cum ar fi omisiuni sau uşoare modificări ale adevărului, până la scheme elaborate. Aronson & Mills (1959) au folosit această strategie. În loc să spună participanţilor că studiul investighează efectele severităţii, autorii au spus participanţilor că studiul investighează dinamica procesului de comunicare în grup. Se pare că oferirea unor ipoteze false, dar plauzibile, este preferabilă deoarece curiozitatea participanţilor este satisfăcută şi aceştia nu mai încearcă să formuleze propriile ipoteze. Scopul aceste tehnici este de a crea o analogie cognitivă sau o stare cognitivă similară celei placebo. Dacă în experimentul placebo, participanţii credeau că au primit aceeaşi variabilă independentă, prin tehnica înşelării, participanţii au primit aceeaşi informaţie falsă cu privire la desfăşurarea studiului, fapt ce ar trebui să producă percepţii similare ale participanţilor cu privire la scopul experimentului.

Pentru a realiza un control adecvat asupra percepţiilor participanţilor şi motivului de auto-prezentare pozitivă trebuie să cunoaştem situaţiile şi instrucţiunile care pot modifica percepţiile acestora. Mai precis, pentru fiecare experiment ar trebui să ştim dacă percepţiile participanţilor ar putea produce variaţii ale răspunsurilor pentru diferitele niveluri ale variabilei independente. Există mai multe tehnici care permit cunoaşterea percepţiilor subiecţilor, acestea putând fi grupate în două categorii: raportul verbal retrospectiv şi raportul verbal concurent.

Raportul verbal retrospectiv sau chestionarul post-experimental este completat după finalizarea studiului şi chestionează participanţii cu privire la aspectele esenţiale ale experimentului. Poate conţine întrebări care vizează ce au gândit participanţii cu privire la scopul experimentului, ce tipuri de răspunsuri au încercat să dea şi de ce, ce au crezut că ar fi făcut alte persoane în aceeaşi situaţie. Aceste informaţii ne ajută să înţelegem factorii care au stat la baza percepţiilor participanţilor cu privire la răspunsurile măsurate.

Rapoartele verbale concurente includ tehnica grupului de sacrificiu, investigarea simultană şi tehnica gândirii cu voce tare. Prin tehnica grupului de sacrificiu un grup de subiecţi este „sacrificat”, fiind oprit în diferite momente ale desfăşurării experimentului şi chestionat cu privire la percepţiile asupra experimentului. Investigarea simultană presupune raportarea la sfârşitul fiecărei sarcini a percepţiilor cu privire la experiment. Tehnica gândirii cu voce tare cere participanţilor să verbalizeze orice gând sau


287

percepţie cu privire la experiment în timpul desfăşurării sarcinii experimentale. Ericsson & Simon (1993) susţin că această tehnică este cea mai eficientă, deoarece nu cere participanţilor să-şi amintească informaţii şi elimină distorsiunile datorate eşecului de a-şi reaminti.

VI.5 CONTROLUL EFECTELOR EXPERIMENTATORULUI Experimentatorul poate distorsiona neintenţionat rezultatele experimentului. O serie de studii au

demonstrat efectul experimentatorului, subliniind importanţa utilizării tehnicilor de control a efectelor experimentatorului (Wyer şi col, 1978, Silverman, 1977).

Controlul erorilor atributelor experimentatorului Datorită atributelor pe care le au unii experimentatori pot obţine efecte mai puternice comparativ cu

alţii experimentatori. Pentru a evita acest efect, atributele experimentatorului ar trebui menţinute constante în toate condiţiile experimentale. Dacă nu se realizează acest lucru atributele experimentatorului pot interacţiona cu efectul tratamentului experimental. Într-un studiu, a fost analizat efectul atributelor experimentatorului asupra performanţei la o sarcină de memorare. Experimentul a fost realizat de doi experimentatori la care s-a manipulat o singură trăsătură (cald versus rece). Experimentatorul cald a obţinut o medie mai mică la subiecţii din grupul A comparativ cu media subiecţilor din grupul B, în timp ce experimentatorul rece a obţinut aceleaşi rezultate la ambele grupe experimentale. Cei doi experimentatori au obţinut rezultate contradictorii. Deoarece nu ştim care sunt caracteristicile experimentatorului care interacţionează cu efectele variabilei independente o serie de cercetători au propus ca studiile să fie realizate cu ajutorul mai multor experimentatori. Christensen (2001) trece în revistă o serie de caracteristici ale experimentatorului care pot fi minimalizate cu ajutorul controlului şi care corelează cu performanţa la sarcinile experimentale. Astfel, în studiile care au legătură cu ostilitatea este necesară menţinerea la nivel constant a ostilităţii experimentatorului. În experimentele de reducere a greutăţii, trebuie să fie corelată greutatea terapeutului cu succesul programului. Pentru a identifica eficienţa tehnicilor de reducere a greutăţii ar fi necesar să fim siguri că terapeutul are aproximativ aceeaşi greutate.

Controlul erorilor expectanţei experimentatorului Dooley (2001) Există o serie de tehnici care pot reduce sau minimaliza efectele expectanţelor

experimentatorului: experimentator naiv, experimentator „orb”, „experimentator parţial „orb”, standardizarea şi automatizarea sarcinilor experimentale.

Persoanele care conduc experimentul şi cele care fac măsurarea să nu fie familiarizate cu literatura şi teoria care a stat la baza studiului. Acesta este tehnica experimentatorului naiv. Din păcate experimentatorul după ce a lucrat cu primul subiect nu mai este naiv. Este foarte probabil să se aştepte la anumite răspunsuri, iar aceste expectanţe pot să contamineze studiul.

Tehnica experimentatorului „orb” presupune ca experimentatorul să cunoască ipotezele dar să nu ştie condiţia experimentală în care au fost distribuiţi participanţii. Astfel, experimentatorul nu poate trata diferit grupele. Este cea mai bună modalitate de control. Metoda este folosită în studiile în care se analizează efectul medicamentelor, în care pastilele care conţin medicamentele şi cele placebo arată la

LOREDANA GHERASIM

288

fel. Din păcate multe dintre studii nu se potrivesc acestui tip de control. Unele tratamente produc anumite rezultate care permit experimentatorului să identifice grupul de tratament.

Tehnica experimentatorului parţial „orb” presupune ca experimentatorul să nu participe la contactul iniţial cu subiecţii sau la situaţiile anterioare aplicării manipulării experimentale. De asemenea, instrucţiunile şi condiţiile anterioare manipulării sunt standardizate, expectanţele fiind astfel minimalizate. Aronson & Cope (1968) au utilizat această procedură pentru a investiga atracţia interpersonală dintre oamenii care au un inamic comun. Experimentatorul a explicat scopul studiului şi a instruit participanţii cu privire la sarcina experimentală. După ce sarcina a fost realizată subiecţii au fost distribuiţi aleator în una dintre condiţiile experimentale. Doar în acel moment experimentatorul a ştiut condiţia experimentală a subiecţilor. Procedura este mai bună dacă experimentatorul nu ar cunoaşte condiţiile experimentale prin care trec subiecţii. Dacă experimentatorul poate părăsi camera după ce a administrat variabila independentă şi permite altei persoane (care nu cunoaşte manipularea administrate participanţilor) să măsoare variabila dependentă, controlul va fi complet.

Prin standardizare toate cuvintele şi comportamentele experimentatorului urmează un scenariu strict. Din păcate, această standardizare nu exclude nuanţele vocii şi expresiile non-verbale care pot transmite expectanţele experimentatorului şi pot modifica răspunsurile subiecţilor. Pentru a asigura o deplină standardizare, instrucţiunile ar putea fi înregistrate sau prezentate sub formă imprimată. Această modalitate de control poate fi folosită doar în condiţiile de laborator

Automatizarea experimentului elimină efectele experimentatorului. În prezent numeroase studii colectează datele în mod automat. Multe dintre studii presupun completarea automatizată: subiecţii citesc instrucţiuni, materiale înregistrate, filme prezentate computerizat, iar răspunsurile sunt înregistrate în variantă computerizată folosind diferite dispozitive de înregistrare. Această procedură este uşor de justificat subiecţilor, asigură standardizare şi control şi scade interacţiunea dintre participant şi experimentator.

Tehnicile de control prezentate sunt eficiente dar nu în proporţie de 100%. Deşi nu putem obţine un

control complet asupra variabilelor parazite, tehnicile de control permit obţinerea unui nivelul de control care să asigure eliminarea ipotezelor rivale.


289

VII. DESIGN-UL CERCETĂRILOR EXPERIMENTALE Pentru a testa o ipoteză cercetătorul trebuie să dezvolte un plan de bază sau un design

experimental. Designul experimental reprezintă structura generală a experimentului, reprezintă planuri sau strategii care specifică procedura ce trebuie utilizată în căutarea unui răspuns la problema de cercetare. Planul experimental este pur şi simplu structura generală a experimentului, nu este conţinutul specific. Este posibil ca experimente care testează ipoteze diferite să aibă acelaşi design de cercetare şi de asemenea, este posibil ca aceeaşi ipoteză să poată fi abordată folosind diferite planuri experimentale. Designul utilizat într-un experiment este determinat în principal de natura ipotezei. Totuşi cercetările anterioare, tipul de informaţii căutate de cercetător şi problemele practice vizate de experiment influenţează alegerea design-ului. Trei aspecte ale experimentului joacă un rol important în realizarea design-ului: numărul de variabile independente, numărul condiţiilor de tratament necesare unei bune testări a ipotezei experimentale şi dacă sunt folosiţi aceeaşi sau diferiţi subiecţi pentru fiecare din condiţiile de tratament.

Planul experimental defineşte modul în care subiecţii sunt confruntaţi cu diferitele grade de intensitate a variabilelor independente cu scopul stabilirii fără echivoc a impactului acestor variabile. Planul corespunde unei strategii care vizează efectele manipulării asupra a ceea ce măsurăm şi neutralizarea tuturor variabilelor nepertinente şi eliminarea efectelor nedorite. Un alt scop al realizării planului experimental este de a controla variaţia nedorită produsă de variabilele parazite. Obiectivul său este de a minimiza efectul altor variabile pe care cercetătorul nu le-a controlat şi care ar putea să influenţeze rezultatele. Planul de cercetare garantează manipularea optimă a variabilei independente şi identificarea optimă a relaţiei dintre variabile.

MODALITĂŢI DE COMPARARE A MĂSURĂTORILOR Confruntarea subiecţilor cu variabilele manipulate se poate face în două moduri care se exclud

reciproc: comparaţia inter-grup şi intra-grup. Înainte de a defini variabila independentă, dispunem de două modalităţi pentru a construi planul de cercetare. Gradul de intensitate al fiecărei variabile independente poate fi prezentat unor subiecţi diferiţi. Unei părţi a eşantionului de participanţi i se prezintă primul grad de intensitate al variabilei independente, altei părţi a eşantionului i se prezintă al doilea grad al de intensitate al variabilei independente şi aşa mai departe, până când este epuizat numărul total de grade de intensitate şi variabile. Cercetătorul împarte eşantionul în tot atâtea grupe diferite câte variabile independente şi grade de intensitate sunt stabilite. În final, cercetătorul va compara rezultatele asociate fiecărui nivel al variabilei independente din perspectiva performanţei obţinute. Această comparaţie poartă numele de comparaţie inter-grup. De exemplu, cu ajutorul acestui mod de comparaţie, un cercetător vrea să determine dacă formarea unui reflex condiţionat clasic este influenţat de asemănarea dintre stimulul condiţionat şi stimulii care pot constitui pericole reale. Stimulul condiţionat a fost, pentru o treime dintre subiecţi - fotografia unui şarpe, pentru altă treime dintre subiecţi - fotografia unui şnur de pantof, iar pentru ultima treime - fotografia unei linii drepte. Pentru a identifica

LOREDANA GHERASIM

290

efectul variabilei independente trebuie comparate performanţele obţinute de cele trei grupe diferite de subiecţi (care au fost supuşi unor tratamente experimentale diferite).

Este posibil să prezentăm aceloraşi participanţi fiecare nivel al variabilelor independente. În acest caz, eşantionul de subiecţi primeşte toate gradele de intensitate ale variabilei independente. În final, cercetătorul va compara rezultatele asociate fiecărui nivel al variabilei independente sub aspectul performanţei obţinute de aceeaşi subiecţi. Această comparaţie poartă numele de comparaţie intra-grup. Să presupunem că dorim să studiem capacitatea de memorare în funcţie de modul de prezentare al materialului, care poate fi forma unor fotografii sau scris. Fiecărui subiect îi vom prezenta succesiv cele două situaţii de memorare. Planul de cercetare intra-grup permite un control perfect al echivalenţei subiecţilor, deoarece subiecţii trec succesiv prin toate situaţiile experimentale. Acest plan nu lasă loc surselor de invalidare introduse de selecţia subiecţilor. Este foarte sensibil şi detectează cu multă eficacitate impactul variabilelor independente.

Nu este întotdeauna posibilă folosirea unui plan de comparaţie intra-grup. Acest tip de comparaţie nu poate fi folosit dacă confruntarea cu toate nivelurile variabilei independente riscă să modifice răspunsurile subiecţilor. De exemplu, acest tip de comparaţie nu poate fi utilizat dacă apare efectul rezidual sau al administrării anterioare a altor sarcini experimentale. În acest caz validitatea internă este compromisă, deoarece nu putem diferenţia între efectul variabilei independente şi efectul produs de administrarea succesivă a diverselor tratamente experimentale corespunzătoare fiecărui nivel al variabilei independente. În anumite situaţii confruntarea cu un nivel al variabilelor independente are un impact ireversibil. De exemplu, dacă un subiect rezolvă o problemă, în anumite condiţii date, învăţarea modalităţii de rezolvare va influenţa răspunsul în situaţii similare. În alte cazuri, efectele temporare ale diferitelor niveluri ale variabilei independente nu sunt uniforme. Poate exista un transfer diferenţiat sau asimetric asupra condiţiilor. Într-un studiu, Poulton (1982) a expus succesiv copiii unor imagini care exprimau bucuria sau tristeţea unui alt copil. În acest studiu reacţiile empatice produse de imagini să fie provocate de expresia copilului din imagine dar şi de situaţiilor întâlnite anterior în diferite activităţi. Aceste două aspecte se combină şi rezultă un efect propriu al stării de tristeţe şi un altul propriu stării de bucurie. În aceste situaţii trebuie renunţat la comparaţiile intra-grup.

Într-o anumită măsură exactitatea informaţiilor ştiinţifice obţinute este tributară modului de comparaţie - inter-grup versus intra-grup. O variabilă poate avea efecte diferite în funcţie de tipul de măsurare utilizat. Dacă, comparaţiile intra-grup şi inter-grup se finalizează prin obţinerea aceluiaşi profil de rezultate putem trage concluzii cu privire la eficacitatea variabilelor independente. De exemplu, efectul facilitării sociale este pus la fel de bine în evidenţă prin comparaţii inter-grup (două grupuri de subiecţi diferiţi execută sarcina în prezenţa sau în absenţa altor persoane) dar şi prin comparaţii intra-grup (un singur grup de subiecţi execută sarcina în prezenţa şi în absenţa altor persoane). Dacă rezultatele diferă în funcţie de tipul de comparaţie, trebuie să admitem complexitatea fenomenului studiat şi să identificăm cauzele acestui dezacord.


291

VII.1. PLANURI EXPERIMENTALE CARE PRESUPUN COMPARAŢII INTER-GRUP În aceste planuri de cercetare experimentatorul trebuie să formeze grupe separate de subiecţi pentru

fiecare nivel al variabilei independente. VII. 1.1. Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă Cel mai simplu experiment este cel în care avem o singură variabilă independentă care are două

niveluri. Variabila independentă este manipulată pentru a crea două niveluri sau condiţii de tratament. Deoarece variabila independentă are doar două niveluri, experimentatorul trebuie să formeze două grupe separate de subiecţi. Această abordare este cunoscută ca design cu două grupe. Există două tipuri de astfel de planuri: cu două grupe independente şi cu două grupe echivalente. Aceste design-uri diferă în ceea ce priveşte modalitate în care cercetătorul selectează şi distribuie participanţii în fiecare condiţie experimentală.

1. Planuri experimentale cu eşantioane independente Grup experimental – grup de control Pentru a evalua impactul variabilei independente trebuie să avem cel puţin două condiţii de

tratament. Astfel, putem compara efectul produs de diferitele nivele ale variabilelor independente. Pentru a verifica efectul variabilei independente o condiţie poate fi experimentală iar cealaltă de control. În condiţia experimentală aplicăm o valoare particulară a variabilei independente şi măsurăm variabila dependentă (grup experimental). Condiţia de control este folosită pentru a determina valoarea variabilei dependente fără manipularea variabilei independente (grup de control). În condiţia de control se foloseşte exact aceeaşi procedură ca în condiţia experimentală, cu excepţia manipulării experimentale. Grupul de control ne spune care este performanţa obişnuită, nealterată obţinută de participanţi la variabila dependentă. Grupul experimental ne spune dacă performanţa participanţilor din condiţia experimentală este mai bună sau slabă comparativ cu performanţa participanţilor care nu au fost expuşi manipulării. Să presupunem că ne interesează efectul video-clipurilor violente asupra agresivităţii. Putem realiza studiul în timpul mesei de prânz servite de adolescenţi. Subiecţii grupului experimental vor fi expuşi video-clipurilor agresive, subiecţii grupului de control vor fi expuşi video-clipurilor non-agresive. Video-clipurile vor avea acelaşi nivel de intensitate, pentru a avea control asupra efectelor produse de video-clipurile muzicale. Apoi, vom măsura nivelul agresivităţii ambelor grupuri.

Două grupuri independente Acest tip de design oferă informaţii cu privire la efectele variabilei independente. Este utilizat pentru

a vedea diferenţele comportamentele care apar atunci când subiecţii sunt expuşi diferitelor valori ale variabilei independente. De exemplu, putem testa dacă un nivel ridicat al violenţei video-clipurilor muzicale produce mai multă agresivitate comparativ cu video-clipurile cu nivel scăzut de violenţă. Numărul condiţiilor experimentale trebuie stabilit înaintea realizării experimentului. Lipsa grupului de control nu invalidează rezultatele cercetării, dar grupul de control poate oferi informaţii suplimentare cu privire la efectele variabilei independente.

În acest tip de plan experimental subiecţii selectaţi aleator sunt plasaţi aleatoriu în cele două condiţii experimentale. Ideal, fiecare membru al populaţiei studiate ar trebui să aibă şanse egale de a fi selectaţi

LOREDANA GHERASIM

292

în experiment. Dacă nu este posibilă în totalitate selecţia aleatorie a subiecţilor, acest design poate fi utilizat, însă concluziile vor avea un nivel mai scăzut al validităţii externe. Pentru a distribui subiecţii în grupe, cercetătorii folosesc procedura de distribuţie aleatorie. Chiar dacă cercetătorul nu poate utiliza selecţia aleatorie a subiecţilor care participă la experiment, acesta va trebui întotdeauna să distribuie aleatoriu subiecţii în condiţii experimentale.

Prin distribuirea aleatorie a participanţilor în grupele experimentale fiecare subiect are şanse egale de a face parte din oricare dintre condiţiile experimentale. Într-un studiu trebuie folosită aceeaşi procedură pentru distribuirea subiecţilor în grupe (ca şi în cazul selecţiei aleatorii a subiecţilor în experiment). Distribuţia aleatorie oferă şansa de a forma grupe similare din perspectiva variabilelor parazite care pot afecta variabila dependentă. Distribuţia aleatorie a subiecţilor în grupe controlează diferenţele care există între subiecţi înaintea experimentului. Deşi grupele de tratament nu conţin subiecţi identici, diferenţele potenţiale se vor distribui aleatoriu în condiţiile experimentale. Distribuţia aleatorie nu permite ca trăsăturile subiecţilor să varieze sistematic împreună cu variabila independentă. Deşi grupele nu sunt identice diferenţele dintre ele nu sunt semnificative, nu sunt suficient de mari pentru a fi luate în seamă. Putem considera grupele ca fiind suficient de echivalente pentru scopul cercetării. Prin distribuţia aleatorie a subiecţilor în grupe sunt create grupe echivalente în funcţie de variabilele importante ale subiecţilor. Astfel, aceste variabile nu vor contamina efectul variabilei independente. Acest lucru este important pentru că nu întotdeauna cunoaştem variabilele care ar trebui să fie controlate. Uneori ştim care sunt aceste variabile, dar nu avem instrumente sau timp şi resurse pentru a le măsura. Distribuirea aleatorie a subiecţilor în grupe controlează diferenţele care nu au fost identificate şi care ar putea afecta validitatea studiului. Cu cât avem mai mulţi subiecţi pe care îi distribuim în grupe, cu atât şansele ca randomizarea să ducă la obţinerea unor grupe echivalente este mai mare. Acest lucru are importanţă deosebită deoarece este de aşteptat ca oamenii să difere din perspectiva mai multor caracteristici, care pot să afecteze variabila dependentă.

2. Planuri experimentale cu grupe echivalente Distribuţia aleatorie nu garantează faptul că grupele de tratament sunt comparabile în perspectiva

tutor variabilelor relevante ce ţin de subiecţi. Din acest motiv, uneori, cercetătorii folosesc planuri de cercetare cu grupe echivalente. În aceste planuri de cercetare participanţii sunt distribuiţi în grupe echivalente sau perechi, în funcţie de o anumită caracteristică ce ar putea afecta variabila dependentă.

Într-un studiu a fost evaluat efectul audienţei asupra performanţei participanţilor. Ipoteza formulată are la bază principiul facilitării sociale - prezenţa audienţei îmbunătăţeşte unele comportamente. S-a folosit un grup experimental în care insectele parcurgeau un labirint în prezenţa altor insecte şi un grup de control în care insectele parcurgeau labirintul în absenţa audienţei. Pentru a forma grupe echivalente de participanţi trebuie măsurată variabila parazită ce va fi folosită drept criteriu pentru realizarea grupelor echivalente. În acest studiu grupele trebuiau să fie echivalate din punct de vedere al greutăţii. Insectele au fost cântărite şi apoi formate perechile. Să presupunem că au fost obţinute următoarele greutăţi (în grame): s1 – 1,59, s2 – 1,26, s3 – 1,34, s4 – 3,68, s5 2,49, s6 – 3,52, s7 – 1,57, s8 – 2,31, s9 1,321, s10 – 1,18). Membrii perechilor trebuie să aibă greutăţi similare. Astfel, prima pereche a fost formată din subiectul 2 (1,26gr) şi subiectul 10 (1,18 gr), perechea a doua – subiectul 3 (1,34 gr) şi subiectul 4 (1,31 gr), perechea 3 din subiectul 1 (1,59 gr) şi subiectul 7 (1,57 gr) ş.a.m.d. Deşi membrii fiecărei perechi nu au exact aceeaşi greutate, ei sunt mai apropiaţi unul de celălalt decât de oricare


293

dintre subiecţii eşantionului. Când nu este posibilă formarea perechilor de subiecţi identici, cercetătorul poate stabili o valoare a discrepanţei tolerată. Pentru studiul nostru poate fi stabilită o toleranţă, o discrepanţă de 0,08 grame între membrii aceleaşi perechi. Este necesară obţinerea unui bune echivalenţe între grupe pentru a ne asigura că grupele formate sunt similare în funcţie de variabila folosită pentru echivalare. Dacă există subiecţi nepotriviţi pentru echivalare, aceştia sunt eliminaţi din studiu. După realizarea tuturor perechilor, fiecare membru al fiecărei perechi este distribuit aleatoriu în una dintre grupele de tratament. Este important ca distribuţia să fie aleatorie pentru a nu introduce alte surse de contaminare.

În unele experimente nu este fezabilă realizarea grupelor echivalente înaintea experimentului. Să presupunem că trebuie să echivalăm subiecţii în funcţie de nivelul intelectual. Nu vom putea aplica testul de inteligenţă, cota şi echivala subiecţii înainte de realizarea experimentului propriu-zis. Vom realiza echivalarea şi studiul experimental în aceeaşi perioadă de timp. În această situaţie se vor realiza altfel grupele de subiecţi echivalenţi. Iniţial, vom distribui aleatoriu subiecţii în grupele de tratament. Vom desfăşura experimentul folosind cele două grupe care pot fi sau nu comparabile din perspectiva variabilei în funcţie de care vom realiza echivalenţa participanţilor. De asemenea, vom aplica un test de inteligenţă pentru a măsura variabila în funcţie de care trebuie să echivalăm grupele. După finalizarea experimentului, vom folosi scorurile obţinute la testul de inteligenţă pentru a echivala participanţii celor două grupe, eliminând din fiecare grup subiecţii pentru care nu există o pereche în celălalt grup.

Grupele echivalente pot fi obţinute folosind una dintre următoarele trei procedee. Putem realiza o echivalenţă precisă, în care membrii perechilor să aibă scoruri identice. O procedură mai comună este echivalarea rangurilor. Subiecţii care vor fi incluşi în perechi vor primi un rang pentru scorul obţinut. Să presupunem că în grupul experimental s-au obţinut următoarele scoruri la testul de inteligenţă: s1 - 109, s2 - 94, s3 - 116, s4 - 102, s5 - 133 şi că în grupul de control s-au obţinut scorurile s6 - 91, s7 - 100, s8 - 111, s9 - 63, s10 - 115. În acest studiu subiecţii au fost consideraţi echivalenţi dacă au existat maxim 3 puncte diferenţă între scorurile obţinute. Perechile stabilite au fost s1 (109) - s8 (111), s2 (94)- s6 (91) şi s4 (102)– s7 (100) şi s3 (116)- s10 (115). Alegerea diferenţei acceptate dintre scoruri este arbitrară. Subiectul 5 din grupul experimental şi subiectul 9 din grupul de control au fost eliminaţi pentru că nu au fost potriviţi pentru realizarea perechilor. Cu cât rangul stabilit are valoare mai mică cu atât subiecţii din perechi vor fi mai similari. Deoarece în urma echivalării putem pierde subiecţi se recomandă ca grupele iniţiale să conţină un număr mai mare de subiecţi. O altă procedură de echivalare, mai puţin folosită, constă în utilizarea rangurilor ordonate. Subiecţii sunt pur şi simplu ordonaţi în funcţie de scorurile obţinute la variabila folosită pentru echivalare. Astfel, toţi subiecţii vor avea pereche deoarece nu se mai precizează o diferenţă acceptată între membrii perechilor. Avantajul este că nu se vor mai pierde subiecţi, în schimb pot să apară diferenţe inacceptabil de mari între membrii aceleaşi perechi.

Avantajul metodei este clar. Crearea grupelor echivalente permite eliminarea surselor de contaminare. Nu doar presupunem faptul că grupele sunt comparabile în funcţie de o variabilă parazită, ci putem crea grupe comparabile. Procedura de echivalare este utilă atunci când trebuie să folosim un număr mic de subiecţi, deoarece randomizarea poate produce grupe nesimilare. Efectul dispare dacă folosim un număr mare de subiecţi pe care îi distribuim aleatoriu în grupe. Dezavantajul metodei constă în faptul că echivalarea grupelor trebuie folosită o variabilă care corelează puternic cu variabila dependentă. De exemplu, într-un studiu care vizează pierderea în greutate, grupele trebuie să fie echivalente ca greutate. Nu ar avea, însă, sens să folosim acelaşi criteriu de echivalare într-un studiu

LOREDANA GHERASIM

294

care vizează abilitatea de învăţare a copiilor de 12 ani. Nu există o legătură între greutate şi capacitatea de învăţare. În cest studiu ar fi mai potrivită utilizarea coeficientului intelectual pentru echivalarea grupelor.

Nu este întotdeauna uşor să găsim variabila cea mai bună pentru formarea grupelor echivalente. Dacă realizăm perechile de subiecţi în funcţie de o variabilă care corelează puternic cu variabila dependentă, atunci va creşte probabilitatea de a determina schimbările apărute. Dacă echivalarea se realizează în funcţie de o variabilă care nu corelează puternic cu variabila dependentă, va fi mai greu de detectat efectul variabilei independente.

3. Planuri cu mai multe grupe experimentale Uneori sunt necesare mai multe grupe de subiecţi pentru a testa o ipoteză. Dacă dorim să analizăm

eficienţa unui nou medicament trebuie să testăm efectele diferitelor cantităţi de medicamente. Când intensitatea variabilei independente este importantă avem nevoie de un design cu mai multe grupe experimentale. Acest tip de plan experimental foloseşte mai mult de două grupe de subiecţi, fiecare grup corespunzând unei condiţii diferite de tratament. Adesea, una dintre condiţii este de control, în care subiecţii primesc nivelul zero al variabilei independente. Cel mai frecvent în aceste planuri sunt folosite grupe independente, subiecţii fiind distribuiţi aleatoriu în condiţiile de tratament. Se pot folosi şi grupe echivalente, procedura fiind similară celei folosite atunci când utilizăm un design cu două grupe echivalente.

Să analizăm efectul consumului de cafea asupra productivităţii. Deoarece suntem interesaţi de efectul diferitelor nivele ale variabilei independente, vom testa ipoteza folosind trei grupe de subiecţi – unul de control şi 2 grupe experimentale. Experimentul este uşor de realizat. Consumul de cafea este variabila independentă, iar productivitatea este variabila dependentă. Pentru operaţionalizarea variabilei independente vom cere subiecţilor să consume cafea fără zahăr şi fără lapte. Variabila dependentă va fi operaţionalizată prin numărul de pagini pregătite pentru imprimare în 10 de minute. Grupul de control nu bea cafea, primul grup experimental bea o cană de cafea iar al doilea grup experimental bea două căni de cafea. Să presupunem că rezultatele sunt confirmate, cu cât subiecţii consumă mai multă cafea cu atât productivitatea este mai mare. Ilustrăm grafic rezultatele obţinute.

012345678

Grup C Grup E1 Grup E2

Numărul ceştilor de cafea

Prod

uctiv

itate

Pentru a ne convinge de efectul cafelei asupra productivităţii putem realiza un alt experiment în care

să folosim patru grupe - unul de control şi trei experimentale. Să presupunem că am obţinut următoarele rezultate:


295

012345678

Grup C Grup E1 Grup E2 Grup E3

Numărul ceştilor de cafea

Prod

uctiv

itate

După cum se poate observa apare efectul facilitator al cafelei, însă grupul 4 care a primit o mare

cantitate de cafea a obţinut o productivitate mai mică comparativ cu celelalte grupe. Rezultatele experimentale indică faptul că cantităţile mici de cafea cresc productivitatea, însă o cantitate mare de cafea are efecte inhibitorii.

Deoarece diferite niveluri ale aceleaşi variabile independente pot produce efecte diferite, cercetătorii adesea testează mai mult de două niveluri ale variabilei independente. Folosind mai multe niveluri ale variabilei independente putem să înţelegem mai bine cum funcţionează variabila independentă. În alegerea nivelurilor variabilei independente trebuie consultate studiile anterioare realizate. Leesen (1973) a analizat ce se întâmplă în timpul interviului iniţial dintre pacient şi terapeut. Mai precis autoarea a fost interesată dacă distanţa dintre terapeut şi pacient afectează nivelul de anxietate al pacientului. Autoarea a folosit trei grupe experimentale. În prima condiţie pacienţii erau aşezaţi la o distanţă de 1 metru faţă de terapeut, în a două condiţie pacienţii stăteau la o distanţă de 2 metri, în condiţia a treia pacienţii erau aşezaţi la o distanţă de 3 metri faţă de terapeut. Şedinţele au fost înregistrate, iar comportamentul pacienţilor a fost evaluat din perspectiva anxietăţii manifestate în timpul şedinţei terapeutice. Rezultatele au indicat că pacienţii care au fost aşezaţi la cea mai mare distanţă faţă de terapeut au manifestat cel mai ridicat nivel al anxietăţii. Distanţa de 2 metri a fost cel mai mult preferată. Alegerea nivelurilor variabilei independente a fost stabilită pe baza rezultatelor obţinute în studii anterioare. Hall (1966) a descris trei categorii de distanţe: distanţa spaţială (60-122 cm), distanţa socială apropiată (122-214 cm) şi distanţa socială îndepărtată (214-366 cm). După cum se poate vedea dimensiunile folosite de Lessen se încadrează în aceste categorii. De asemenea, autoarea a folosit valorile proporţionale ale distanţei. Acest procedeu este frecvent folosit deoarece permite afirmaţii cu privire la condiţiile experimentale. În studiul realizat de Lassen se poate vedea că dublarea distanţei dintre pacient şi terapeut dublează anxietatea pacienţilor.

Există o serie de limite practice în alegerea nivelurilor variabilei independente. Alegerea a 5 niveluri ale variabilei independente necesită construirea a cinci grupe de subiecţi. Va fi dificil să găsim suficienţi subiecţi pentru a face fezabil acest studiu. Folosirea unui număr mare de niveluri ale variabilei independente ia mai mult timp şi necesită proceduri statistice mai complicate. Din acest motiv, înainte de a alege numărul nivelurilor variabilei independente trebuie să ne gândim la avantajele şi limitele utilizării mai multor grupe de participanţi. Trecerea în revistă a studiilor anterioare ajută în luarea acestor decizii. Dacă studiile anterioare folosesc două grupe de subiecţi pentru a compara valorile opuse al unei variabile independente putem şi noi face la fel. Dacă studiile anterioare au utilizat mai multe grupe

LOREDANA GHERASIM

296

pentru a obţine informaţii despre efectul variabilei independente, probabil că acest design este mai potrivit pentru verificarea ipotezei.

VII.1.2 Planuri factoriale Planurile experimentale cu mai multe variabile independente sunt mai eficiente şi oferă mai multe

informaţii decât experimentele cu o singură variabilă independentă. Aceste planuri sunt preferate de către cercetători. Design-ul în care folosim două sau mai multe variabile independente în acelaşi timp este denumit plan factorial. În aceste planuri experimentale variabilele independente sunt numite factori. Cel mai simplu plan experimental conţine doi factori.

Datele obţinute în urma realizării planurilor factoriale ne oferă două tipuri de informaţii: despre efectele fiecărei variabile independente (efecte principale) şi despre efectele de interacţiune al variabilelor independente. Efectele principale indică acţiunea unei singure variabile independente. Ne indică ce schimbări a produs una dintre variabile independente asupra comportamentelor participanţilor. În experimentele cu o singură independentă apare doar un efect principal al variabilei independente. Când avem mai multe variabile independente, fiecare dintre acestea are un efect principal. Sunt tot atâtea efecte principale câţi factori avem. Efectele principale pot avea sau nu semnificaţie statistică. Va trebui să realizăm analize statistice pentru a evalua separat efectul fiecărei variabile independente. Dacă, de exemplu, realizăm un studiu pentru a analiza efectul muzicii şi conversaţiei asupra vitezei de creştere al plantelor, vom analiza dacă muzica afectează viteza de creştere a plantelor şi dacă conversaţia afectează viteza de creştere a plantelor.

Efectele de interacţiune indică dacă efectul unei variabile independente se modifică în funcţie de nivelurile unei alte variabile independente. Impactul unei variabile independente (muzică versus lipsa muzicii) se poate schimba în funcţie de nivelurile unei alte variabile independente (conversaţie versus lipsa conversaţiei). Cu alte cuvinte, există interacţiune între variabilele independente. Interacţiunea ne indică faptul că efectul principal produs de un factor poate să nu apară întotdeauna. Ne spune care sunt limitele sau excepţiile efectului unui anumit factor. Pentru exemplul anterior, să presupunem că apar efecte principale, fără să apară efect de interacţiune între variabilele independente. aceasta înseamnă că muzica produce efect, şi că efectul acesteia nu este afectat de conversaţie. Interacţiunea în acest studiu ne-ar spune că efectul muzicii ar varia în funcţie de cealaltă variabilă independentă (de prezenţa versus absenţa conversaţiei). În figura următoare ilustrăm interacţiunea dintre factori:

00,5

11,5

22,5

33,5

44,5

Convorbire prezentă Convorbire absentă

Creşt

erea

pla

ntei

în m

m

Muzică prezentăMuzică absentă

Rezultatele indică faptul că muzica ajută stimulează creşterea plantelor atunci când nu este prezentă

conversaţia, în schimb muzica nu are nici un efect când convorbirea este prezentă. Interacţiunea ne spune că există limite ale efectului muzicii asupra creşterii plantelor.


297

Numărul de interacţiuni posibile depinde de numărul variabilelor independente din experiment. Când avem două variabile independente este posibilă o singură interacţiune. Când avem mai mult de două variabile independente, imaginea este mai complexă, deoarece obţinem interacţiuni care implică mai multe variabile independente în acelaşi timp. De exemplu, dacă am avea trei variabile independente putem analiza interacţiune între toţi cei trei factori. Acţiunea fiecărui factor ar putea fi influenţată de valorile celorlalţi doi factori: experienţa în conducere, alcoolul şi gradul de întuneric de exemplu interacţionează în determinarea accidentelor rutiere. Totuşi este posibil ca într-un experiment doar doi dintre cei trei factori să interacţioneze semnificativ. De asemenea, este posibil să obţinem un efect de interacţiune chiar dacă nu apar efecte principale ale variabilelor independente. De asemenea, se pot obţine efecte principale fără să apară un efect de interacţiune sau putem avea un efect de interacţiune şi un efect principal al unei variabile independente. Toate combinaţiile sunt posibile.

Realizarea planului experimental. Putem studia efectele tipului de nume şi lungimii numelor în acelaşi studiu. Tipul numelui este un

factor, iar lungimea numelui alt factor. Vom utiliza doar două niveluri pentru fiecare dintre factori. Dacă putem transpune ceea ce gândim despre un experiment într-o simplă diagramă (numită matricea designului), vom înţelege mai uşor ceea ce vrem să testăm, ce tip de plan utilizăm şi câte condiţii de tratament sunt necesare. Planul factorial pentru exemplul nostru este următorul:

Factor 1 Tip nume

Numele real (1) Poreclă (2) Scurt (1) Factor 2

Lungimea numelui Lung (2)

Realizarea diagramei începe cu precizarea celor doi factori. Pasul doi presupune precizarea nivelurilor celor doi factori. Ultimul pas, al treilea constă în trasarea celor patru linii de separare. Astfel, se obţin celulele diagramei care reprezintă cele patru grupe experimentale. Dacă privim matricea planului factorial, vom ştim că este un experiment cu doi factori, deoarece avem două variabile independente.

Există şi o altă formă de descriere a design-urile experimentale. Este o formă mai scurtă de prezentare, dar care oferă multe informaţii. Planul de mai sus este un design factorial de tipul 2x2. Această notaţie ne oferă informaţii cu privire la experimentul descris. Cele două numere ne spun câţi factori sunt implicaţi în cercetare. În exemplul nostru avem două numere (2 şi 2), deci experimentul are doi factori. Valorile numerice ne spun câte niveluri are fiecare factor. Avem un design 2x2 ceea ce înseamnă că fiecare din cei doi factori are câte două niveluri. De asemenea, vom şti că experimentul are patru condiţii diferite (2x2).

Putem realiza un plan factorial cu mai mulţi factori. Numărul de factori determină numele design-ului. Un experiment care implică trei variabile independente estre numit experiment cu trei factori. Dacă experimentul va fi de tipul 2x3x2 vom şti mai multe lucruri despre el. Deoarece conţine trei numere (2,3,2) experimentul implică trei variabile independente. Valorile numerice ne spun câte niveluri are fiecare factor. Primul factor are două niveluri, al doilea factor are trei niveluri, iar al treilea factor are

LOREDANA GHERASIM

298

două niveluri. De asemenea, vom şti că experimentul are 12 condiţii. Prezentăm mai jos matricea acestui design de tipul 2x3x2:

Factor1: Genul sursei de comunicare

Sursă de comunicare bărbat (1) Sursă de comunicare femeie (2) Factor 2:

Atractivitatea sursei de comunicare

Factor 2: Atractivitatea sursei de

comunicare

Scăzută (1)

Medie (2)

Ridicată (3)

Scăzută (1)

Medie (2)

Ridicată (3)

Feminin (1) Factor 3: Genul

subiecţilor Masculin (2)

Această matrice prezintă un experiment cu trei variabile independente: genul sursei, atractivitatea

sursei şi genul subiecţilor expuşi comunicării. Ipoteza studiul susţine că subiecţii vor fi mai persuadaţi de mesajul emis de o sursă atractivă când sursa comunicării are gen opus subiectului.

În continuare vom analiza un plan factorial de tipul 2x2. Pliner & Chaiken (1990) au analizat relaţia dintre genul participanţilor şi comportamentul alimentar. Ipoteza verificată de autori a fost că subiecţii de gen feminin vor mânca mai puţin în prezenţa unui partener de gen opus decât în prezenţa unui partener de acelaşi gen, comportamentul alimentar al bărbaţilor nu va fi influenţat de genul partenerului. Autorii au prezis că cele două variabile independente vor interacţiona în efectul lor asupra comportamentului alimentar. Trebuie să menţionăm că studiul este un cvasi-experiment deoarece conţine variabila genul subiecţilor. Cea de-a doua variabilă, genul partenerilor este manipulată, subiecţii fiind distribuiţi aleator într-unul dintre grupele experimentale. Variabila dependentă a fost comportamentul alimentar (numărul de biscuiţi mâncaţi). Rezultatele au indicat un efect al variabilei genul subiecţilor asupra comportamentului alimentar. Subiecţii de gen masculin au mâncat mai mulţi biscuiţi comparativ cu subiecţii de gen feminin. Nu a apărut un efect al genului partenerilor, participanţii mâncând aproximativ acelaşi număr de biscuiţi în prezenţa partenerului de acelaşi gen şi a partenerului de gen opus. Autorii au obţinut un efect de interacţiune între cele două variabile independente. Participanţii de gen masculin au mâncat acelaşi număr de biscuiţi în prezenţa partenerului de acelaşi gen şi a partenerului de gen opus. La subiecţii de gen feminin comportamentul alimentar a depins de genul partenerului, dacă partenerul era de acelaşi gen, subiecţii de gen feminin au mâncat mai mult decât dacă partenerul era de gen masculin. În Figura 1 ilustrăm grafic rezultatele obţinute în acest experiment. Următoarele figuri (2-8) ilustrează alte posibile rezultate pe care le prezentăm pentru a ajuta la înţelegerea diferenţelor dintre efectele principale şi efectele de interacţiune.


299

02468

101214

Participanţi de genmasculin

Participanţi de genfeminin

Genul subiecţilor

Num

ărul

de

bisc

uiţi

man

caţi

Parteneri de acelaşi gen

Parteneri de gen opus

0

2

4

6

8

10

12

14



Genul subiecţilor

Figura 1 Figura 2

În Figura 2 datele indică lipsa efectelor principale şi de interacţiune. Genul subiecţilor nu a influenţat comportamentul alimentar. Participanţii au mâncat acelaşi număr de biscuiţi indiferent de tipul de partener pe care l-au avut. Aceste rezultate ipotetice ar putea indica faptul că ipoteza experimentatorului a fost greşită sau că procedura utilizată pentru verificarea ipotezei nu a fost adecvată pentru identificarea efectelor.

0

2

4

6

8

10

1214



Genul subiecţilor

02468

101214



Genul subiecţilor

Figura 3 Figura 4

Figura 3 ilustrează situaţia în care rezultatele ar duce la obţinerea unui efect semnificativ al tipului de

partener, fără să apară un efect semnificativ al genului subiecţilor sau un efect de interacţiune. Acest grafic indică situaţia în care atât subiecţii de gen feminin cât şi cei de gen masculin mănâncă mai puţin în prezenţa unui partener de gen opus.

Figura 4 ilustrează un efect semnificativ al genului participanţilor. Aceste rezultate ar apărea dacă participanţii de gen masculin ar mânca mai mult decât participanţii de gen feminin, indiferent de partenerul pe care îl au. În acest grafic nu apare un efect semnificativ al tipului de partener şi nici un efect de interacţiune.

LOREDANA GHERASIM

300

02468

101214



Genul subiecţilor

02468

101214



Genul subiecţilor

Figura 5 Figura 6

Figura 5 reprezintă rezultate care ar apărea dacă s-ar obţine două efecte semnificative fără să apară

efect de interacţiune. După cum se observă, genul subiecţilor influenţează comportamentul alimentar şi de asemenea, genul partenerului produce diferenţe la nivelul variabilei dependente. Participanţii de gen masculin, în toate condiţiile experimentale, mănâncă mai mult decât participanţii de gen feminin. Toţi participanţii mănâncă mai mult când partenerul este de acelaşi gen comparativ cu situaţia când partenerul este de gen opus. Ambele variabile independente influenţează comportamentul alimentar, dar nu interacţionează – influenţa unei variabile independente nu depinde de nivelul celeilalte variabile independente.

Figurile 6 şi 7 sunt două exemple de interacţiune semnificativă în absenţa efectelor principale semnificative. Atunci când reprezentarea grafică a rezultatelor reflectă interacţiune, întotdeauna apare un pattern specific - liniile nu sunt paralele. Graficele care indică o interacţiune pot avea linii divergente (Figura 6) sau linii care intersectează (Figura 7). Interacţiunea indicată de Figura 7 reprezintă interacţiunea maxim posibilă: efectele fiecărui factor sunt complet inverse pentru fiecare nivel al celuilalt factor.

02468

101214



Genul subiecţilor

02468

101214



Genul subiecţilor

Figura 7 Figura 8

Figura 8 indică două efecte principale semnificative şi un efect de interacţiune. Acest grafic indică un

efect al genului subiecţilor şi genului partenerului asupra comportamentului alimentar dar şi un efect de interacţiune al celor doi factori. În general participanţii de gen feminin mănâncă mai puţin decât participanţii de gen masculin. De asemenea, în general participanţii mănâncă mai puţin în prezenţa partenerului de gen opus. În plus, interacţiunea ne spune că participanţii de gen feminin mănâncă în faţa partenerelor de gen opus mai puţin decât mănâncă participanţii de gen masculin.


301

Măsurarea interacţiunii dintre variabilele independente reprezintă unul dintre motivele importante pentru realizarea cercetărilor factoriale. Analizăm două sau mai multe variabile împreună, putem evalua dacă efectul unei variabile depinde de nivelul unei alte variabile. Deşi planurile factoriale permit analiza unui număr mare de factori, este greu să urmărim efectele mai multor factori în acelaşi timp. Dacă încercăm să facem prea multe lucruri în acelaşi timp se pot pierde informaţii semnificative. O ipoteză care să conţină factori importanţi este mai bună decât o ipoteză elaborată care să conţină multe variabile. În alegerea variabilelor independente este necesară centrarea asupra studiilor realizate de alţi cercetători din domeniul respectiv. Astfel, se înţelege mai bine procesul experimental pornind de la un design simplu, care apoi poate fi dezvoltat.

Există o serie de motive practice pentru care trebuie să folosim un plan experimental cât mai simplu. În primul rând, subiecţii trebuie distribuiţi aleatoriu în grupele de tratament, ceea ce înseamnă că avem nevoie de tot atâtea grupe câte condiţii experimentale avem. Nu este uşor să găsim subiecţi. Cu cât sunt mai multe grupe cu atât avem nevoie de mai mult timp pentru a desfăşura experimentul şi pentru a face analizele statistice. De asemenea, rezultatele planurilor experimentale complexe sunt mai greu de interpretat. Este dificil să descriem interacţiunea dintre trei factori. Interacţiunile dintre patru factori sunt practic imposibil de conceptualizat şi explicat. Din acest motiv nu are rost să colectăm date pe care nu le putem înţelege. Nu are rost să includem factori şi condiţii care nu sunt necesare. Parcurgerea studiilor anterioare din domeniu ne ajută să luăm decizii cu privire la variabilele relevante şi nivelurile acestora.

VII.2 PLANURI EXPERIMENTALE CARE PRESUPUN COMPARAŢII INTRA-GRUP Toate planuri de cercetare prezentate anterior au o caracteristică de bază: fiecare condiţie de

tratament conţine participanţi diferiţi, distribuiţi aleator în condiţiile experimentale. În aceste cercetări fiecare subiect poate să facă parte dintr-un singur grup experimental. În planurile de cercetare cu eşantioane perechi aceeaşi subiecţi participă la toate condiţiile experimentale. Aceste planuri se mai numesc şi planuri cu măsurări repetate, deoarece toţi participanţii sunt măsuraţi repetat în fiecare dintre condiţiile experimentale.

1. Planuri de cercetare cu o singură variabilă independentă cu două niveluri Cel mai simplu plan experimental conţine două condiţii experimentale şi eşantioane perechi de

subiecţi. Fiecare subiect face parte din ambele condiţii experimentale. Una dintre situaţii este de control iar cealaltă experimentală, participanţii experimentând fiecare dintre condiţii dar într-o ordine contrabalansată. În ciuda simplităţii, acest plan experimental nu este prea folosit, deoarece multe experimente implică mai mult de două condiţii şi există posibilitatea ca efectele tratamentelor experimentale să se transfere de la o condiţia la alta.

Într-un studiu Jones şi col.(1991) au analizat funcţia socială a zâmbetului la copiii cu vârsta de 10 luni. La studiu au participant copiii împreună cu mamele lor. Fiecare dintre mame descria şi demonstra modul de funcţionare a jucăriilor şi lăsa copilul să se joace cu acestea. Autorii au folosit două condiţii experimentale: în prima condiţie mama urmărea copilul care se juca, în a doua condiţie mama citea o revistă. Au fost înregistrate reacţiile copiilor. Ipoteza studiului a fost următoarea: copiii vor folosi mai

LOREDANA GHERASIM

302

mult zâmbetul ca mijloc de comunicare dacă mamele vor fi atente la jocul copiilor comparativ cu situaţia în care mamele nu îi privesc. Dacă s-ar folosi eşantioane independente pentru a verifica această ipoteză ar putea să apară o serie de probleme. În primul rând există diferenţe între copiii cu vârsta de 10 luni în ceea ce priveşte frecvenţa zâmbetului – unii zâmbesc o dată sau de 2 ori, alţii zâmbesc mai mult. Frecvenţele diferite ale zâmbetului pot provoca diferenţe care nu pot fi controlate la nivelului grupelor. În aceste condiţii impactul variabilei independente ar fi greu de detectat. De asemenea, ar fi nevoie de un eşantion mare de mame şi copii care să fie distribuit în două grupe. Găsirea mamelor cu copii care să aibă vârsta potrivită ar putea fi extrem de dificilă. Folosind aceeaşi subiecţi în ambele grupe experimentale Jones şi col. (1991) au reuşit să controleze diferenţele dintre grupe. Autorii au utilizat toate secvenţele posibile ale condiţiilor, fiecare secvenţă fiind prezentată de acelaşi număr de ori. Dacă avem două tratamente A şi B vom prezenta la jumătate dintre subiecţi mai întâi tratamentul A şi apoi tratamentul B, iar la cealaltă jumătate vom prezenta mai întâi tratamentul B şi apoi A. Secvenţele de tratament sunt alese aleatoriu. Acest fenomen se numeşte contrabalansare. Astfel, unii subiecţi vor primi condiţia A fără nici un fel de practică, iar alţii vor primi condiţia B fără nici un fel de practică. Este eliminat, astfel, efectul erorii progresive.

2. Planuri de cercetare cu o singură variabilă independentă cu mai multe niveluri Să presupunem un experiment în care autorii analizează dacă participanţii îşi vor aminti mai uşor

feţele vesele comparativ cu feţele triste. Deoarece au fost trei condiţii experimentale, s-au folosit trei seturi de fotografii: feţe zâmbitoare (A), triste (B) şi neutre – grup de control (C). Fiecare set era prezentat subiecţilor o singură dată. Ulterior, participanţii au primit un set cu un număr mai mare de fotografii care conţinea toate tipurile de feţe (zâmbitoare, triste şi neutre). Sarcina participanţilor a fost să recunoască feţele prezentate anterior. Variabila dependentă a fost numărul de fotografii recunoscute. Pentru a nu apărea efectul ordinii de prezentare a fotografiilor (primele fotografii prezentate interferau cu ultimul set de fotografii) autorii au utilizat tehnica contrabalansării complete. Această tehnică implică utilizarea tuturor combinaţiilor posibile ale condiţiilor de tratament, fiecare prezentată de acelaşi număr de ori. Au existat şase posibile combinaţii ale ordinii de prezentare a seturilor de fotografii (ABC, BCA, CAB, BAC, CBA, ACB). În experiment au fost utilizate seturi de fotografii în ordinea fericit, neutru, trist (ACB), şi trist, fericit, neutru (BAC), ş.a.m.d.

Putem realiza o varietate de planuri cu măsurări repetate, principul de bază rămânând acelaşi - fiecare subiect participă la toate condiţiile experimentului. Vom compara comportamentul aceloraşi subiecţi în condiţii diferite. Dacă variabila independentă are efect este mult mai probabil să îl găsim dacă utilizăm un design experimental cu eşantioane perechi. În planurile cu eşantioane independente efectele variabilei independente pot fi mascate de diferenţe dintre grupe provocate de variabile parazite. Comparaţiile între subiecţi sunt mult mai precise, în planurile cu grupe perechi (sau măsurări intra-grup). Dacă apar comportamente diferite în condiţii diferite de tratament, este mult mai probabil ca aceste diferenţe să aibă legătură cu manipularea experimentală. În planul cu eşantioane independente manipulăm variabila independentă utilizând subiecţi diferiţi pentru diferitele condiţii experimentale. Din această cauză este posibil ca utilizarea controlului prin randomizarea variabilelor parazite să contamineze variabila independentă. În planurile cu eşantioane perechi avem un control mai bun asupra variabilelor parazite deoarece aceeaşi subiecţi participă la toate condiţiile experimentale. Prin compararea răspunsurilor subiecţilor din diferitele condiţii se elimină eroarea produsă de diferenţele


303

dintre subiecţi. Răspunsurile aceloraşi subiecţi sunt mai stabile de la o măsurare la alta. Dacă răspunsurile se modifică de-a lungul condiţiilor experimentale, aceste schimbări sunt cauzate în mai mare măsură de variabila independentă.

3. Planuri factoriale cu măsurări repetate Planurile experimentale în care folosim două sau mai multe variabile independente în acelaşi timp

sunt denumite planuri factoriale. În aceste planuri experimentale variabilele independente sunt numite factori. Cel mai simplu plan experimental conţine doi factori, fiecare cu câte două niveluri.

Se presupune că un cercetător este interesat să măsoare timpul necesar pentru identificarea diferitelor expresii faciale. Cercetătorul decide să arate subiecţilor imagini ale oamenilor care exprimă diferite expresii cum ar fi furia, frica, fericirea, tristeţea şi să măsoare cât de repede oamenii recunosc aceste imagini. Deoarece studiile anterioare sugerează că subiecţii de gen feminin exprimă mai bine emoţiile faciale, cercetătorul a prezentat atât figuri feminine cât şi masculine. În acest caz autorul a manipulat şi genul persoanei din imagini. Planul experimental folosit a fost un plan factorial cu eşantioane perechi de tipul 4x2. Studiul conţine două variabile independente care presupun grupe perechi (sau comparare intra-grup). Prima variabilă - tipul expresiilor faciale - are patru niveluri, cea de a doua variabilă are două niveluri. Variabila dependentă este reprezentată de viteza de recunoaştere a figurilor. Subiecţii vor vedea şi vor identifica feţe diferite: un bărbat şi o femeie exprimând fiecare dintre cele patru expresii. Este uşor de văzut că acest plan experimental va necesita mai puţini subiecţi comparativ cu planul factorial cu eşantioane independente. Prezentăm mai jos matricea acestui design.

Factor 1: Tipul expresiilor faciale

Frică (1)

Furie (2)

Fericire (3)

Tristeţe (4)

Gen masculin (1)

Factor 2: Genul persoanei

ţintă Gen feminin (2)

4. Planuri de cercetare mixte Este posibil să utilizăm un design experimental care combină un factor care presupune grupe

perechi (cum ar fi cele patru tipuri de expresii) cu un factor care presupune grupe independente (cum ar fi genul sau vârsta subiecţilor). Aceste planuri experimentale care combină factori ce presupun eşantioane perechi şi independente se numesc planuri mixte. Cel mai simplu plan de aceste tip este cel care implică două variabile independente care au fiecare câte două niveluri. O variabilă independentă necesită două grupe diferite de subiecţi pentru fiecare nivel de variaţie. Cealaltă variabilă presupune ca toţi participanţii să treacă prin toate nivelurile de variaţie ale variabilei independente. Deci, prima variabilă independentă presupune eşantioane independente iar cealaltă presupune eşantioane perechi. Atunci când includem două astfel de variabile independente într-un singur design, avem de a face cu un plan factorial mixt. În acest design participanţii sunt distribuiţi aleatoriu în două grupe în funcţie de nivelurile variabilei independente cu eşantioane independente. Apoi, toţi subiecţii trec prin toate condiţiile experimentale presupuse de variabila independentă cu eşantioane perechi.

LOREDANA GHERASIM

304

Niedenthal & Setterlund (1994) au testat dacă emoţiile influenţează modul în care oamenii percept lucrurile. Pentru a induce starea de fericire sau de tristeţe cercetătorii au folosit diferite piese muzicale. După inducerea stării afective participanţii au primit serii de litere sarcina lor fiind de a identifica, cât mai repede posibil, dacă acele litere formează sau nu cuvinte cu sens. Şase dintre cuvinte aveau legătură cu starea de fericire (de exemplu, armonie, bucurie) iar şase aveau legătură cu starea de tristeţe (cum ar fi disperare, regret sau durere). Rezultatele au indicat că emoţiile au influenţat percepţiile. Participanţii fericiţi au identificat mai repede cuvintele care au avut legătură cu fericirea comparativ cu persoanele cărora li s-a indus starea de tristeţe. Persoanele triste au identificat mai repede cuvintele care au avut legătură cu starea de tristeţe comparativ cu persoanele cărora li s-a indus starea de fericire. Autorii au concluzionat că oamenii percep mai repede stimulii care coincid cu starea afectivă comparativ cu alţi stimuli. Planul experimental folosit a fost un design de tipul 2x2 mixt, cu o variabilă independentă care presupune grupe independente (stare afectivă) şi o variabilă independentă care presupune eşantioane perechi (tipul cuvintelor prezentate). Matricea planului de cercetare este următoarea:

Factor 1: Tipul cuvintelor prezentate

Au legătură cu starea de fericire (1)

Au legătură cu starea de tristeţe (2)

Fericire (1)

Factor 2:

Stare afectivă Tristeţe (2)

Subiecţii au fost împărţiţi în grupe în funcţie de variabila independentă tipul de stare afectivă (tristeţe

sau bucurie), apoi toţi subiecţii au primit cuvintele (care au avut legătură cu tristeţea şi care au avut legătură cu starea de fericire) şi le-au identificat ca fiind sau nu cu sens. Aceste design-uri sunt frecvente în psihologie. Procedura statistică este mai complexă decât cele folosite pentru design-urile cu eşantioane independente sau perechi.

În aceste planuri factoriale putem analiza efectele principale ale variabilelor independente cât şi efectul de interacţiune al acestora. Un alt avantaj este acela că avem nevoie de un număr mai mic de subiecţi, deoarece toţi participanţii trec prin toate condiţiile experimentale presupuse de variabila independentă cu eşantioane perechi. Planul experimental mixt poate include mai mult de două variabile independente. Putem include numărul de variabile independente pe care îl considerăm necesar pentru verificarea problemei de cercetare. De asemenea, acest plan poate include orice combinaţie de variabile independente cu eşantioane perechi şi independente. De exemplu, dacă vrem să realizăm un plan de cercetare mixt cu trei variabile independente, două pot presupune ca subiecţii să se confrunte cu fiecare nivel al variabilelor independente. Astfel, vom avea un plan mixt cu două variabile independente care presupun eşantioane perechi şi o variabilă independentă care presupune eşantioane independente.


305

Avantajele planurilor experimentale cu măsurări repetate În experimentele cu grupe perechi aceeaşi participanţi experimentează diferitele condiţii de

tratament. Acest lucru este de mare ajutor deoarece nu avem nevoie de un număr mare de subiecţi pentru desfăşurarea studiului. Dacă avem patru condiţii de tratament şi un număr de 15 participanţi pentru fiecare condiţie, cercetarea poate fi realizată doar cu 15 participanţi deoarece aceştia experimentează toate condiţiile experimentale. Dacă am realiza acelaşi experiment folosind eşantioane independente am avea nevoie de 60 de subiecţi, câte 15 pentru fiecare condiţie experimentală.

Avem mai multe şanse de a detecta efectele variabilelor independente dacă comparăm comportamentul aceloraşi subiecţi în condiţii diferite. Motivul este acela că aceste planuri experimentale permit controlul variabilelor ce ţin de subiect, modul în care diferă subiecţii. Astfel, dacă observăm diferenţe ale comportamentelor din diferite condiţii experimentale vom şti cu mai multă precizie că modificările comportamentele nu se datorează reacţiilor diferite ale participanţilor faţă de condiţiile experimentale. Planurile cu grupe perechi reprezintă forma perfectă de echivalare a participanţilor. Sunt controlate efectele variabilelor ce ţin de subiecţi asupra condiţiilor de tratament prin participarea aceloraşi subiecţi la toate condiţiile de tratament.

Folosind experimentele cercetătorii doresc să studieze modul în care participanţii răspund în diferite condiţii şi se aşteaptă răspunsurile acestora să fie afectate doar de condiţiile de tratament experimental. Dacă avem aceeaşi subiecţi (sau subiecţi echivalenţi) în toate condiţiile, vor fi mai evidente diferenţele de comportament produse de intervenţia experimentală. Aceste diferenţe nu vor fi bruiate de alte variabile care pot să apară datorită testării diferitor niveluri ale variabilelor independente. Folosind aceste tip de design creşte puterea experimentului.

În aceste planuri experimentale participanţii sunt măsuraţi repetat după fiecare condiţie de tratament. Răspunsurile participanţilor sunt măsurate de mai multe ori, de aceea acest tip de plan experimental se mai numeşte plan cu măsurări repetate. Măsurăm repetat impactul valorilor diferite ale variabilei independente asupra aceloraşi subiecţi. De asemenea, putem se înregistrăm comportamentul subiecţilor în timp. Astfel, avem o imagine mai completă asupra modului în care variabila independentă îşi exercită influenţa.

Dezavantajele planurilor experimentale cu măsurări repetate Deşi planurile experimentale cu măsurări repetate au foarte multe avantaje, nu pot fi întotdeauna

folosite. În continuare vom prezenta situaţiile în care nu putem folosi planurile cu măsurări repetate. Din motive practice realizarea unui astfel de studiu ar cere participanţilor să petreacă prea mult timp

în laborator. De exemplu, dacă condiţiile experimentale ar cere participanţilor să citească şi să evalueze mai multe poveşti, aceştia ar avea nevoie de câteva ore pentru a realiza sarcina experimentală. Din acest motiv un plan cu eşantioane independente ar fi mai potrivit deoarece fiecare subiect ar sta doar o oră pentru a citi şi evalua o poveste. De asemenea, dacă procedura experimentală presupune testarea individuală a fiecărui participant, se poate pierde mult timp pentru reglarea echipamentelor din fiecare condiţie experimentală, ceea ce ar implica mai mult timp în plus pentru fiecare subiect. De exemplu, un studiu al percepţiei necesită recalibrarea instrumentelor electronice după fiecare condiţie experimentală, participanţii şi cercetătorul pierzând timp între condiţiile experimentale. Ca alternativă, utilizarea eşantioanelor independente ar necesita mai puţin timp deoarece mai mulţi participanţi selectaţi aleatoriu pot fi testaţi în fiecare condiţie, ceea ce implică mai puţine schimbări ale echipamentului. De asemenea,

LOREDANA GHERASIM

306

subiecţii care se aşteaptă să rezolve mai multe sarcini experimentale pot deveni nerăbdători şi încep să se grăbească, ceea ce poate duce la obţinerea unor date imprecise.

Interferenţa dintre condiţiile experimentale reprezintă o altă situaţie în care nu putem folosi planurile cu măsurări repetate. Participarea la mai multe condiţii experimentale poate face imposibilă, inutilă sau modifică efectul variabilei independente. Să presupunem că un studiu verifică ipoteza conform căreia tipul maşinii pe care o vor conduce oamenii pentru prima dată va influenţa alegerea ulterioară a unei maşini. Mai precis, oamenii care învaţă să conducă pe o maşină de mici dimensiuni vor avea tendinţa de a cumpăra o maşină mai mică comparativ cu oamenii care învaţă să conducă pe o maşină de dimensiuni mai mari. Cu sprijinul unei şcoli de şoferi, participanţii pot fi împărţi în două condiţii: participanţi care conduc pentru prima dată o maşină dimensiuni mici şi participanţi care conduc pentru prima dată o maşină de dimensiuni mari. Pentru acest studiu pare mai potrivit un plan cu măsurări repetate deoarece o serie de alţi factori (cum ar fi statutul financiar, reclamele, opţiunile părinţilor sau trăsăturile de personalitate) ar putea influenţa alegerea ulterioară a unei maşini. Totuşi acest studiu nu poate fi realizat folosind grupe perechi. Subiecţii învăţau să conducă, adică fac şcoala de şoferi, fie pe o maşină mică fie pe o maşină de dimensiuni mai mari. Chiar dacă am cere subiecţilor să înveţe să conducă pe ambele tipuri de maşini aceştia nu vor răspunde în acelaşi fel la condiţiile experimentale. Dacă am folosi grupe perechi de participanţi, prima condiţie experimentală va interfera cu a doua condiţie. În situaţiile în care o condiţie experimentală afectează, interferează sau distorsionează celelalte condiţii experimentale, trebuie să folosim un plan experimental cu eşantioane independente.

Uneori deşi este posibil ca subiecţii să participe la toate condiţiile experimentale, acest lucru nu are sens. Într-un studiu participanţii trebuie să înveţe o listă de cuvinte. Într-o condiţie subiecţii au sarcina de a învăţa lista de cuvinte formând imagini mentale ale cuvintelor, iar în cealaltă condiţie subiecţilor li se cere să repete cuvintele până le învaţă. Nu putem folosit aceeaşi listă de cuvinte pentru ambele situaţii (nu putem folosi grupe perechi), deoarece după ce subiecţii au lucrat cu lista de cuvinte într-o condiţie ei îşi vor aminti lista şi în condiţia următoare. Pentru a verifica această ipoteză trebuie folosite grupe independente de participanţi. Interferenţa dintre condiţii experimentale reprezintă cea mai mare limită a planurilor cu grupe perechi.

Trebuie să ţinem seama şi de posibilitatea ca efectele asupra variabilei dependente să fie influenţate de ordinea de prezentare a tratamentelor experimentale. Răspunsurile subiecţilor pot varia de la o condiţie experimentală la alta datorită ordinii în care sunt prezentate tratamentele experimentale. În aceste studii ordinea poate fi un factor potenţial de contaminare. De exemplu, dacă cerem subiecţilor să urmărească o serie de reclame comerciale prezentate la televizor şi să evalueze cât de mult le plac acestea, ordinea de prezentare a reclamelor poate afecta evaluarea. Prima reclamă poate fi evaluată ca fiind mai interesantă doar pentru simplul fapt că este nouă. În schimb a treia sau a patra reclamă poate fie evaluată mai slab pentru să subiecţii sunt plictisiţi.

Controlul în planurile experimentale cu eşantioane perechi Pentru evitarea interferenţei şi a efectului ordinii de prezentare a condiţiilor experimentale trebuie

folosite o serie de procedee de control. Să presupunem că investigăm preferinţa pentru un nou tip de Cola. Putem realiza studiul folosind

aceleaşi grupe de participanţi care vor evalua două tipuri de Cola. Studiul se poate desfăşura astfel: mai întâi participanţii gustă noul tip de Cola şi îl evaluează, apoi participanţii gustă o marcă veche de Cola.


307

Rezultatele pot indica faptul că noua marcă de Cola este evaluată ca fiind mai plăcută la gust comparativ cu marca mai veche. În acest studiu ordinea de prezentare a condiţiilor experimentale a produs schimbări ale răspunsurilor subiecţilor. Noul tip de Cola poate fi mai bun deoarece este primul gustat după ce participanţii nu au avut voie să bea şi să mănânce timp de câteva ore. Ordinea de prezentare a condiţiilor a influenţat răspunsurile subiecţilor. Ordinea de prezentare a condiţiilor experimentale este importantă în studiile care folosesc aceeaşi subiecţi pentru toate condiţiile experimentale. Dacă ordinea de prezentare a tratamentelor modifică comportamentul, rezultatele obţinute sunt distorsionate.

Două tipuri de schimbări apar atunci când subiecţii participă la mai multe condiţii experimentale. Participanţii obosesc şi acest lucru poate afecta rezultatele. Când participanţii încearcă să rezolve mai multe probleme, datorită oboselii pot să apară greşeli. De asemenea, participanţii pot să se plictisească şi să devină iritaţi de experiment. Aceşti factori au ca efect scăderea performanţei participanţilor. Alţi factori pot, însă, să determine creşterea performanţei. Participanţii se familiarizează cu experimentul, se relaxează şi obţin performanţe mai bune (efectele practicii). Ei utilizează mai bine aparatele, dezvoltă strategii de rezolvare de probleme şi îşi dau seama care este adevăratul motiv al experimentului. Toate aceste schimbări, pozitive şi negative sunt numite erori progresive: pe măsură ce experimentul progresează rezultatele sunt distorsionate. Aceste schimbări nu sunt produse de variabilele independente ci sunt efectul faptului că participanţii trec prin mai multe condiţii de tratament.

Pentru eliminarea acestor efecte cercetătorii pot folosi tehnica de contrabalansare, care are rolul de a distribui aleator erorile în diferitele condiţii de tratament. Mai multe procedee de contrabalansare fac posibil controlul erorilor progresive care apar în experimentele cu măsurări repetate. Contrabalansarea subiect cu subiect permite controlul progresiv al erorilor pentru fiecare subiect în parte. Fiecărui participant i se prezintă de două ori fiecare condiţie experimentală. Dacă am avea două condiţii experimentale (A şi B) fiecare participant va primi ordinea ABBA, dacă am avea trei condiţii fiecare subiect va primi ordinea ABCCBA, pentru 4 condiţii ABCDDCBA. Contrabalansarea completă cere utilizarea tuturor secvenţelor posibile care pot fi formate pentru condiţiile date şi utilizarea acestor secvenţe de acelaşi număr de ori. Cu cât numărul de condiţii este mai mare cu atât această procedură necesită un număr mai mare de subiecţi şi mai mult timp. Când contrabalansarea completă nu este fezabilă se poate utiliza contrabalansarea parţială. Este o contrabalansare aleatorie, implicând selecţia aleatorie şi aplicarea anumitor secvenţe de tratamente. În alegerea procedurii de contrabalansare trebuie luate în considerare o serie de aspecte practice: timpul necesar pentru desfăşurarea studiului, numărul de subiecţi necesar pentru realizarea contrabalansării. De asemenea, trebuie căutate procedurile utilizate pentru realizarea contrabalansării în studii similare.

Efectul de ordine poate fi folosit ca variabilă independentă, ordinea de prezentare putând fi inclusă ca factor al studiului. Astfel, se poate analiza dacă ordinea de prezentare a condiţiilor experimentale afectează rezultatele. De exemplu, într-un studiu s-a analizat dacă tipul de film prezentat (trist versus fericit) afectează răspunsurile participanţilor. Ordinea de prezentare a filmelor a fost utilizată ca variabilă independentă cu două niveluri (film trist şi film vesel). Jumătate dintre participanţi au primit secvenţa film trist – film vesel, iar cealaltă jumătate dintre participanţi au primit secvenţa film trist vesel – film trist. Experimentul a fost de tipul 2x2 mixt. Variabila independentă tip de film presupune grupe perechi, toţi participanţii vor viziona un film trist şi unul vesel. Ordinea de prezentare a filmelor presupune grupe independente, unii participanţi vor primi un nivel al variabilei independente (secvenţa film trist – film

LOREDANA GHERASIM

308

vesel), în timp ce alţi participanţi vor primi al doilea nivel al variabilei (secvenţa film vesel – film trist). Dacă ordinea de prezentare va avea efect vom şti că efectul variabilei independente - tip de film (trist versus vesel) putea fi contaminat de ordinea de prezentare a condiţiilor.


309

VIII. DESIGN-UL CERCETĂRILOR CVASI-EXPERIMENTALE

Planurile cvasi-experimentale sunt planuri experimentale care nu întrunesc toate condiţiile necesare

pentru controlul influenţei variabilelor parazite. În cele mai multe situaţii nu este respectată cerinţa repartizării aleatorii a participanţilor la grupe. De exemplu, Christensen (2001) a realizat o cercetare pentru a investiga dacă valabilitatea ipotezei conform căreia alimentele consumate de delicvenţii juvenili reprezintă cauza comportamentului delincvent. La studiu au participat tineri instituţionalizaţi într-un centru de detenţie. Deoarece tinerii erau nevoiţi să-şi petreacă timpul în centrul de detenţie şi hrana era pregătită tot acolo, centrul de detenţie a reprezentat cadrul ideal pentru testarea relaţiei cauzale dintre nutriţie şi comportamente. Cercetătorul nu a avut permisiunea de a repartiza tinerii aleatoriu în grupuri experimentale, cerinţa directorului de instituţie fiind de a trata tinerii în aceeaşi manieră. În aceste condiţii nu a fost posibilă realizarea unui experiment real, autorul trebuind să se mulţumească cu un plan de cercetare care nu oferă maximum de siguranţă cu privire la echivalenţa grupelor experimentale. Cu alte cuvinte autorul a trebuit să folosească un design cvasi-experimental.

Se pune problema dacă este posibilă extragerea unor inferenţe cauzale în urma realizării unui studiu cvasi-experimental, în condiţiile în care un astfel de plan de cercetare nu exclude influenţa ipotezelor rivale. Multe dintre inferenţele cauzale sunt făcute în cadru experimental, prin respingerea interpretărilor rivale neplauzibile. Dacă o cunoştinţă a păşit fără să îşi dea seama în faţa unei maşini şi a fost declarat mort după ce a fost lovit de aceasta, este probabil ca decesul să fie atribuit loviturii provocate de autovehicul. Dar este posibil ca persoana respectivă să fi decedat din alte cauze (stop cardiac, de exemplu), însă astfel de explicaţii alternative nu sunt acceptate pentru că nu sunt plauzibile. În aceeaşi manieră interpretările cauzale obţinute în urma analizelor rezultatelor cvasi-experimentelor, sunt acceptate deoarece interpretările rivale s-au dovedit a fi neplauzibile. Desigur, identificarea a ceea ce este şi nu este plauzibil nu este întotdeauna atât de evident ca în situaţia prezentată.

VIII.1. PLANURI CU GRUPE NEECHIVALENTE Cook & Campbel (1979) susţin că aceste tipuri de planuri pot include grupe experimentale şi de

control, fără ca participanţii să fie distribuiţi aleatoriu în grupe. Faptul că participanţii din grupele de control şi experimental nu sunt echivalente poate afecta variabila dependentă. Aceste variabile necontrolate funcţionează ca ipoteze rivale în explicarea rezultatelor experimentului. Există câteva forme de planuri cu grup de control neechivalent care sunt recomandate. Schema de bază a acestor planuri de cercetare, constă în aplicarea iniţială a unui pre-test atât grupului experimental cât şi grupului de control şi apoi unui post-test după ce condiţia de tratament a fost administrată grupului experimental. Rezultatele la pre-test şi post-test obţinute de cele două grupuri sunt comparate pentru a determina dacă există diferenţe importante. Acest plan pare identic cu planul experimental cu măsurări repetate.

LOREDANA GHERASIM

310

Există o diferenţă de bază între planul experimental propriu-zis şi cvasi-experiment. În planul experimental pre-test şi post-test (cu măsurări repetate), participanţii sunt repartizaţi aleatoriu în grupul de control şi experimentale, pe când în cvasi-experiment participanţii nu sunt distribuiţi aleatoriu. Absenţa distribuţiei aleatorii a participanţilor în grupe defineşte planul cvasi-experimental.

Becker şi col. (1980) au analizat impactul procedurii de facturare asupra consumului de energie. Datorită facturilor mari datorate costurilor ridicate ale energiei, o serie de companii au oferit clienţilor posibilitatea de a folosi un „plan de plată egal lunar”. Studiul a vizat dacă planul de plată egal lunar determină o creştere a consumului de energie. Pentru realizarea studiului, ideal ar fi fost ca subiecţii să fie repartizaţi aleatoriu fie în grupul planului de plată lunar egal, în grupul planului convenţional de plată, în care energia este plătită funcţie de consum. Deoarece nu a fost permisă o astfel de repartizare aleatorie a participanţilor la studiu, cercetătorii au fost nevoiţi să formeze două grupuri de participanţi fără repartizare aleatorie. Aceasta însemnă că s-a folosit un plan cvasi-experimental, autorii alegând varianta planului cu grup de control ne-echivalent. Studiul a presupus pentru ambele grupe (experimental şi de control) pre-test - măsurarea consumului de electricitate înaintea aplicării planul de plată lunar egal. După prima măsurarea (pre-test) planul de „plantă egal lunar” a fost aplicat grupului experimental. După un an a fost măsurat consumul de energie pentru ambele grupuri.

Pentru a forma grupul experimental şi controlat Becker şi col. (1980) nu au avut posibilitatea de a distribui aleatoriu participanţii, deşi erau conştienţi de necesitatea grupurilor echivalente. Totuşi autorii au găsit o modalitate de a echivala participanţii în funcţie de variabilele relevante pentru consumul de electricitate. Cercetătorii au folosit în grupul de control vecinii subiecţilor care participau la grupul experimental. Motivul a fost acela că vecinii subiecţilor din grupul experimental erau mai similari subiecţilor din grupul experimental (de exemplu aveau case de aceeaşi mărime) comparativ cu alţi subiecţi aleşi la întâmplare. Rezultatele au indicat existenţa diferenţelor de consum de electricitate între cele două grupuri în momentul pre-testării. Nivelul de consum între pre-testare şi post-testare a fost aproximativ acelaşi pentru ambele grupuri. Diferenţa de consum apărută la pre-testare sugerează că cele două grupuri nu au fost echivalente de la începutul experimentului. În acest caz, alte variabile decât condiţiile experimentului, au produs rezultatele obţinute. De exemplu, cei selectaţi pentru planul de plată lunar egal foloseau de la început mai multă electricitate.

Cook & Campbel (1979) susţin că într-o astfel de situaţie, ipotezele rivale tind să fie puse în legătură cu rezultatele obţinute din experiment. În continuare vom prezenta mai multe ipoteze rivale care pot explica rezultatele obţinute.

1. Creşterea puterii efectului tratamentului I asupra rezultatelor Deşi rezultatele grupului de control şi experimental diferiră la prima măsurare (la pre-test) la a doua

măsurare (pos-test) numai la grupul experimental apar modificări ale rezultatelor. Aceste rezultate sunt prezentate în Figura 1. Pentru exemplu nostru, rezultatele grupului de control nu schimbă de la prima (pre-test) până la a doua măsurare (post-test), însă grupul experimental manifestă o creştere a consumului la a doua măsurare (post-test) comparativ cu prima măsurare (pre-test). Aceste rezultate pot sugera că tratamentul experimental a fost eficace. Totuşi aceste rezultate pot să apară şi datorită efectului de maturizare sau a factorilor istorici.


311

Grup experimental

Grup de control

Pretest Posttest

Figura 1

Efectul de maturizare se referă la faptul că participanţii au fost selectaţi în aşa fel încât una dintre grupele de participanţi se dezvoltă, evoluează mai repede comparativ cu participanţii din alte grupe. Un grup poate progresa mai repede pentru că membrii săi sunt mai inteligenţi sau mai capabili decât cei din celălalt grup. În studiul lui Becker şi col. (1980) efectul tratamentului experimental (care a presupus folosirea noului sistem de plată) ar fi putut să apară dacă grupul experimental consuma mai multă electricitate la prima măsurare (în timpul pre-testării) şi a continuat să crească consumul între pre- şi post-testare (a doua măsurare), în timp ce consumul grupului de control a rămas stabil. Această creştere a consumului putea fi cauzată de noul sistem de plată folosit de grupul experimental, dar şi de creşterea salariului participanţilor, aceştia fiind mai puţin preocupaţi de costul electricităţii. Dacă s-a întâmplat acest lucru, scorurile mari obţinute la a doua măsurare (post-test) s-au datorat procedurii de selecţie care a plasat în grupul experimental persoane a căror salariu creşte mai rapid.

Pentru controla efectele maturizării provocate de modul de selecţie a participanţilor, cercetătorii trebuie să echivaleze grupele de subiecţi. Această procedură echivalează participanţii nu numai pentru realizarea selecţiei ci pentru toată durata studiului. Dacă echivalarea se realizează în timpul pre-testării atunci construirea grupului experimental şi a grupului de control nu ar trebui să afecteze variabila dependentă. Sunt controlate variabilele parazite ce ar putea influenţa răspunsurile subiecţilor la variabila dependentă. Echivalenţa grupelor persistă în timp şi orice diferenţă sau schimbare observată în timpul post-testului poate fi atribuită efectului tratamentului sporit. Totuşi Campbel & Barneli (1975, Campbel & Erlebacher, 1970) susţin că o asemenea presupunere ar putea fi eronată datorită fenomenului regresie statistice care poate apărea între cele două grupuri de participanţi. Fenomenul de regresie creşte diferenţa dintre cele două grupuri la post-test mai mult decât efectul tratamentului experimental. O asemenea diferenţă ar putea fi greşit interpretată fie ca rezultat al efectului tratamentului fie ca rezultat al eşecului în găsirea efectului tratamentului. Această interpretare depinde de modul în care operează fenomenul de regresie la nivelul grupului experimental şi a grupului de control. O altă modalitate de a echivala subiecţii şi eliminare a efectului de maturizare produs de selecţie presupune utilizarea tehnicilor de regresie statistică – cum ar fi analiza de covarianţă sau corelaţiile parţiale. Totuşi Cronbach & Furby (1970) susţin că aceste ajustări statistice pot echivala grupele doar dacă nu apare nici o eroare a măsurării variabilei dependente.

O altă ipoteza rivală care poate explica creşterea puterii efectului tratamentului asupra rezultatelor poate să apară datorită factorilor istorici (Cook & Campbell, 1975). Efectul factorilor istorici este controlat în aceste planuri de cercetare prin includerea unui grup de control. Dar chiar şi aşa planul poate fi contaminat de efectele factorilor istorici. Unii factori istorici locali pot afecta fie numai grupul

LOREDANA GHERASIM

312

experimental, fie numai grupul de control. În studiul realizat de Becker şi col. (1980) participanţii din grupul de control puteau să îşi izoleze suplimentar casele. În acest grup consumul de electricitate va scădea datorită izolării făcute şi nu datorită modalităţii de plată a consumului de electricitate. O astfel de variabilă poate reprezenta o explicaţie rivală a diferenţelor observate între grupul de control şi cel experimental.

2. Creşterea rezultatelor în grupul experimental şi grupul de control În această situaţie apare o creştere a valorilor rezultatelor obţinute a variabilei dependente între pre-

şi post-test atât în grupul de control cât şi în grupul experimental, după cum se poate observa în Figura 2.

Grup experimental

Grup de control

Pretest Posttest

Figura 2

Diferenţele obţinute se pot datora efectului tratamentului dar pot fi provocate şi de interacţiunea dintre selecţie şi maturizare. După cum se poate observa participanţii ambelor grupe au obţinut performanţe mai bune la a doua măsurare. În acelaşi timp se observă că la pre-test participanţii din condiţia de tratament aveau rezultate mai bune la variabila dependentă. Acest lucru poate însemna că grupul de tratament are în mod natural rezultate mai bune la variabila dependentă comparativ cu grupul de control. Diferenţa mai mare obţinută între grupele de participanţi la post-test poate reflecta pur şi simplu că rezultatele la variabila dependentă participanţilor din grupul experimental continuă să crească mai repede comparativ cu rezultatele celor din grupul de control. Să presupunem că variabila dependentă constă în măsurarea abilităţii de rezolvare a problemelor şi că participanţii au 6 ani în momentul realizării pre-testului şi 8 ani în momentul realizării post-testului. De asemenea, să presupunem că participanţii din grupul de control erau mai inteligenţi şi astfel abilitatea de a rezolva problemele se va dezvolta mai repede comparativ cu participanţii grupului de control. În acest caz este de aşteptat ca să apară diferenţe între grupe la prima testare. Participanţii îşi vor dezvolta în timp abilitatea de a rezolva problemele, astfel vor creşte la post-test diferenţele dintre grupe indiferent de efectul tratamentului experimental. Dacă apare o astfel de creştere diferenţială este posibil să interpretăm diferenţele obţinute la post-test ca fiind provocate de tratamentul experimental, când de fapt aceste diferenţe se datorează interacţiunii dintre selecţia şi maturizarea subiecţilor.

Dovezi ale interacţiunii dintre selecţie şi maturizare pot fi obţinute dacă ne vom uita la variabilitatea scorurilor participanţilor obţinute la pre-test şi post-test. Erorile aleatorii ar trebui să producă aceeaşi variabilitate a scorurilor la ambele măsurări. Efectul de dezvoltare sau de maturizare va produce o creştere a variabilităţii la post-test. Astfel, creşterea variabilităţii rezultatelor obţinute de grupul de control


313

şi cel experimental de la pre-test la post-test sugerează posibilitatea apariţiei interacţiunii dintre selecţie şi maturizare.

3. Creşterea puterii efectului tratamentului II asupra rezultatelor Reprezintă situaţia în care grupul de control şi experimental diferă mai mult în momentul pretestării

(la prima măsurare). Grupul experimental îşi îmbunătăţeşte în timp performanţa datorită tratamentului experimental astfel că la post-test diferenţa dintre grupe scade. Ilustrăm grafic acest tip de efect:

Grup de control

Grup experimental

Pretest Posttest

Figura 3 Astfel de rezultate sunt dorite când grupul experimental a fost un grup dezavantajat, tratamentul

experimental având rolul de a diminua acest dezavantaj. De exemplu, vizează creşterea performanţelor copiilor defavorizaţi până la nivelul performanţelor copiilor care nu provin din mediii dezavantajate. Studiul este realizat pentru a compara rezultatele de la pre-test cu cele de la post-test obţinute de grupul de control (copii care nu provin dintr-un mediu defavorizat) cu rezultatele grupului experimental (copii care provin din medii defavorizate). După cum se poate observa şi în figura 3 rezultatele pot fi interpretate ca datorându-se tratamentului experimental la care au fost supuşi copiii din grupul experimental. Există totuşi o serie de ipoteze rivale care pot explica rezultatele. Este posibil ca factorii istorici locali să fi afectat rezultatele celor două grupe de participanţi. Al doilea efect, şi cel mai important este efectul de regresie statistică. Acest factor poate să contamineze rezultatele deoarece participanţii din grupul experimental sunt selectaţi datorită performanţelor lor scăzute. Efectul de regresie poate produce o creştere a rezultatelor participanţilor din grupul experimental la a doua măsurare. Această creştere a rezultatelor subiecţilor din grupul experimental ar putea fi interpretată ca datorându-se tratamentului experimental. Un indicator al existenţei efectului regresiei statistice este instabilitatea scorurilor participanţilor care provin din medii defavorizate obţinute în absenţa tratamentului. Dacă rezultatele participanţilor din grupul experimental se menţin la un nivel scăzut în timp, aceasta sugerează că scorurile scăzute reprezintă nivelul real al performanţei. În această situaţie, creşterea apărută între pre-test şi post-test poate fi considerată ca reprezentând într-adevăr efectul tratamentului experimental (sau cel puţin că efectul tratamentului nu este contaminat de regresia statistică).

4. Efectul de inversare a scorurilor Reprezintă situaţia în care la pre-test rezultatele grupului de control sunt semnificativ mai mici decât

ale grupului de control, în timp ce la post-test rezultatele grupului experimental sunt mai mari comparativ cu rezultatele grupului de control. Ilustrăm grafic aceste rezultate:

LOREDANA GHERASIM

314

Grup experimental

Grup de control

Pretest Posttest

Figura 4 Aceste rezultate reprezintă un efect tipic de interacţiune. Aceste rezultate sunt cel mai puţin afectate

de variabilele parazite. Regresia statistică poate fi respinsă deoarece este puţin probabil să apară, deoarece tratamentul experimental aplicat grupului care a obţinut rezultate slabe este mai puţin probabil să regreseze astfel încât la post-test să se obţină rezultate semnificativ mai bune comparativ cu a celor din condiţia de control. Efectul de selecţie şi maturizare este mai puţin probabil deoarece tipic scorurile la pre-test obţinute de grupul experimental ar fi trebui să fie mai mari şi să crească mai rapid până la post-test. Rezultatele prezentate în Figura 4 indică faptul că participanţii din grupul experimental au scoruri mai mici la pre-test comparativ cu grupul de control şi a obţinut scoruri mai mari la post-test. Rezultatele obţinute sunt opuse rezultatelor care se obţin dacă apare efectul maturare-selecţie.

VIII. 2. VALIDITATEA INTERNĂ Validitatea internă fundamentează demersul experimental, care constă în a varia un factor şi de a

observa efectele acestei manipulări. Dacă validitatea internă este respectată, atunci suntem siguri că nici un alt factor nu intră în joc sau că ceilalţi factori sunt neutralizaţi. Într-un demers experimental este important să avem garanţii maxime că rezultatele se datorează variabilelor independente şi nu efectului altor variabile. Tocmai această precizie, legată de problema validităţii interne diferenţiază planurile cvasi experimentale de planurile experimentale clasice. Să presupunem un studiu în care se doreşte evaluarea efectelor unei terapii de tip cognitiv-comportamental asupra abilităţilor heterosociale ale tinerilor care prezintă dificultăţi de relaţionare cu persoane de sex opus. Specialiştii în domeniu consideră că deficienţele abilităţilor sociale fac ca tinerii să trăiască izolaţi social şi stări de angoasă, sentimente depresive şi o slabă estimare de sine. Pentru operaţionalizarea conceptelor se pot folosi diferite măsurători cu ajutorul chestionarelor sau prin evaluări comportamentale directe obţinute prin punerea subiecţilor în situaţie cu ajutorul jocului de rol. În cel de-al doilea caz subiecţii vor putea să se angajeze în conversaţii cu o persoană străină, timp de cinci minute. Această interacţiune va fi înregistrată video, apoi vizionată şi cotată de subiecţi independenţi, antrenaţi pentru identificarea unor abilităţi manifestate în astfel de situaţii. În acest fel cercetătorul dispune de un material brut pe baza căruia poate evalua efectele directe ale tratamentului.

Să presupunem că aceste măsurători vor fi înregistrate înainte şi după participarea subiecţilor la un program de antrenament cu o durată de opt săptămâni. La finalul terapiei, cercetătorul poate constata o ameliorare netă pentru întreg ansamblul de măsurători. În aceste condiţii cercetătorul îşi poate pune


315

întrebarea dacă schimbările observate pot fi atribuite terapiei utilizate. Pentru a putea face această atribuire trebuie eliminate posibilele influenţe ale tuturor agenţilor sau factorilor care pot periclita validitatea internă a studiului.

Selecţia pentru alegerea subiecţilor care vor participa la studiu şi repartizarea acestora în grupe. De exemplu, se vor repartiza în grupul experimental primii 20 de subiecţi pentru a fi studiaţi din punct de vedere al abilităţilor heterosociale, iar următorii 20 vor forma grupul de control. În acest fel o bază sistematică de selecţie a fost creată direct. Efectul acestei selecţii este acela că primii subiecţi sosiţi sunt foarte motivaţi sau foarte presaţi de nevoia de ajutor. La aceşti subiecţi există însă avantajul posibilităţii de a se evidenţia problemele lor de timiditate.

Diferiţi factori istorici pot explica ameliorarea observată după intervenţie. De exemplu, dacă cea mai mare parte a subiecţilor a urmat un curs de relaţii umane, unde s-au ivit numeroase ocazii în care subiecţii au avut experienţe interpersonale de grup, este evident că acest curs poate influenţa ameliorarea observată. În cazul unei despărţiri dureroase, aceasta poate avea consecinţe negative asupra efectelor programului.

Maturizarea poate avea un impact asupra rezultatelor. De exemplu, concluziile studiului care demonstrează efectul benefic al programului pot fi obţinute folosindu-se subiecţi care sunt în al doilea semestru al primului an de studii sau subiecţi care se află în semestrul doi al celui de-al doilea an de studiu. În acest caz putem presupune că tendinţele de izolare socială sunt mai puternice în perioada de început a studiilor medii decât la sfârşitul acestora.

Administrarea mai multor măsurători poate produce reacţii care influenţează răspunsurile subiecţilor. De exemplu, faptul de a fi familiarizat cu o situaţie de joc de rol, şi cu consilierul şcolii, care a devenit deja un confident, poate contribui la supraevaluarea efectelor procedurii, care nu mai este total străină. De asemenea, faptul de a avea deja o primă evaluare dezagreabilă la pre-test poate crea o serie de reacţii negative la post-test.

Fluctuaţiile instrumentului de măsură poate duce la schimbarea calibrării sau a sensibilităţii măsurărilor. De exemplu, dacă judecătorii cotează toate interacţiunile jocului de rol provenite din pre-test înaintea celor din post-test, aceasta poate introduce o ocolire sistematică. Ei pot fi mai puţin abili sau din contra mai motivaţi atunci când realizează această sarcină la început decât la sfârşit.

Regresia statistică este tendinţa, pentru toate cotele unei distribuţii date, de a regresa spre media distribuţiei respective. Să presupunem că media indivizilor extremi aleşi pentru studiu este 23 la scala de anxietate socială (faţă de cota maximă de 25 a acestei scale). Fenomenul de regresie statistică presupune situarea cotei efective (scorul adevărat) a acestor subiecţi, mult peste media populaţiei (care este 13), şi că în realitate acest eşantion de elevi anxioşi va obţine mai degrabă o cotă medie de 21. Dacă, după parcurgerea programului, media este redusă la 18, atunci ceea ce vom atribui efectelor programului nu este decât 3 (21 -18) şi nu 5 (23 - 18). Observăm că o parte din ceea ce atribuim efectelor tratamentului se datorează regresiei statistice.

Pierderea diferenţiată a subiecţilor poate determina validitatea internă. De exemplu, dacă mulţi subiecţi inadaptaţi în plan social întrerup tratamentul, deoarece ei se consideră prea timizi pentru a continua, atunci şansa de a obţine rezultate favorabile pentru grupul experimental creşte deoarece subiecţii care au rămas au mai multe abilităţi pentru a progresa. Invers, dacă subiecţii cu abilităţi moderate sau cei care învaţă relativ repede renunţă la tratament deoarece şi-au găsit deja un prieten, şi consideră că nu mai este necesar să continue, atunci creşte riscul de a nu vedea efectele tratamentului

LOREDANA GHERASIM

316

şi eficienţa acestuia. În acest caz, subiecţii care rămân în grup sunt cei care au probleme foarte importante şi sunt persoane dificil de ajutat.

VIII. 3. COMPARAREA PLANURILOR EXPERIMENTALE ŞI CVASI-EXPERIMENTALE În experimente cercetătorul are un control complet al experimentului. Acesta poate alege variabilele

independente şi nivelurile acestora şi controlează variabilele parazite care ar putea să afecteze răspunsurile la variabila dependentă. Controlul asupra variabilelor parazite este posibil deoarece subiecţii care participă la experiment pot fi selectaţi aleatoriu din populaţie şi de asemenea, pot fi distribuiţi aleatoriu în grupele experimentale. Reamintim că distribuţia aleatorie ne permite să concluzionăm că orice altă variabilă care a apărut în studiu a avut un efect întâmplător. În aceste studii cercetătorul are un deplin control al modului în care se desfăşoară experimentul. În cvasi-experimente cercetătorul nu are acelaşi grad de control asupra condiţiilor experimentale. În acest tip de design experimentatorul alege participanţii pornind de la grupurile existente anterior. De exemplu, dacă suntem interesaţi de diferenţele de gen în detectarea figurilor ascunse, nu vom putea selecta membrii celor două condiţii - subiecţi de sex feminin şi masculin. Experimentatorul nu poate crea grupele de femei şi bărbaţi, dar poate selecta membrii grupurilor dintr-o populaţie preexistentă.

În experimentele propriu-zise cercetătorul manipulează variabilele independente, în timp ce în cvasi-experimente sunt observate diferite categorii de subiecţi. Când folosim două grupe preexistente şi considerăm diferenţa dintre ele ca fiind o variabilă independentă, nu manipulăm nici o variabilă ci pur şi simplu stabilim nivelurile grupelor corespunzător cu ceea ce considerăm ca fiind o diferenţă importantă între ele. Astfel, putem consideră că nivelul socio-economic al grupelor de subiecţi ar putea influenţa anumite măsurări. Aceste rezultate s-ar putea datora şi diferenţelor culturale existente între nivelurile socio-economice (cum ar fi şi nevoia de achiziţionare, neajutorarea învăţată sau religia). Folosirea grupelor preexistente de subiecţi are o serie de consecinţe asupra măsurării comportamentului. Nu ştim dacă comportamentele grupelor se datorează variabilei independente sau diferenţelor dintre grupe. Dacă studiem efectul a două metode de învăţare folosind două clase diferite de elevi, nu vom şti cu siguranţă dacă diferenţele în învăţare se datorează metodelor folosite sau diferenţelor existente între clasele de elevi.

Gradul de control al variabilelor variază în funcţie de tipul de investigaţie. Nu putem afirma că experimentele propriu-zise reprezintă cel mai bun tip de investigaţie. Este de preferat să folosim experimentul propriu-zis în locul cvasi-experimentului, respectiv cvasi-experimentul în locul unei studiu non-experimental. Multe fenomene sociale nu se pot desfăşura în laborator într-o manieră realistă, deşi ar fi preferabil un astfel de experiment. Se poate încerca un studiu experimental propriu-zis, iar apoi să se utilizeze alte design-uri dacă validitatea rezultatelor ar fi scăzută de sentimentul de pierdere a controlului.


317

BIBLIOGRAFIE

· Aniţei, M. (2004) Introducere în psihologia experimentală, Editura Livpress, Bucureşti · Christensen, L.B. (2001). Experimental Methodology, Eighth Edition, Allyn and Bacon, Boston · Dooley, D. (2001). Social Research Methods, Upper Saddle River, New Jersey; · Furlong, N.E, Lovelace, E.A & Lovelace K.L (2000) Research Methods and Statistics. An Integrated

Approach, Harcourt College Publishers, Fort Worth; · Havârneanu, C., (2000), Metodologia cercetării în ştiinţele sociale, Editura Erota, Iaşi · King, R. (2005). Strategia cercetării, Editura Polirom, Iaşi · Lungu, N. (2000) Psihologie experimentală, Editura Fundaţiei România Mare, Bucureşti · Martin, D., (1997) Doing Psychology Experiments, Brooks/Cole Publishing Company, Washington · McBurney. D.H. 1983 Experimental psychology, Wadsworth publishing Company, Belmont,

California · McGuigan F.J. (1997) Experimental Psychology – Methods of Research, Seventh Edition, Prentice

Hall, Upper Saddle River, New Jersey · Myers A, & Hansen C.H. (1997) Experimental Psychology, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific

Grove · Nachmias, D., & Nachmias, C. (1997) Research Methods in Social sciences, St. Marin’s press, New

York · Nation, J.R. (1997). Research Methods, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey; · Solso, R.L & Johnson H.H (1989) An Introduction to Experimental design in psychology. A case

Approach, Harper Collins Publisher, New York · Vadum, A. C. & Rankin (1998) Psychological research - Methods for discovery and validation,

McGraw Hill, Boston · Vîrgă, D., M. (2003) Psihologie experimentală de la teorie la practică, Mirton, Timişoara

LOREDANA GHERASIM

318

TEME TEMA 1 Un studiu a vizat stereotipul copiilor cu privire la rolul de gen, în condiţiile în care s-a constat o creştere a numărului de mame care lucrează în afara căminului. La cercetare au participat fete

şi băieţi cu vârsta de 6 ani, a căror mame fie lucrau (în afara căminului) fie erau casnice. Copiilor li s-a cerut să precizeze cât mai multe meserii pe care ei ar dori să le aibă. Cercetătorii au calculat câte un scor pentru fiecare copil prin însumarea numărului de ocupaţii care nu corespundeau rolului tradiţional de gen (de exemplu, dacă un băiat spune că dorea să fie asistent medical, acest răspuns a fost cuantificat ca fiind necorespunzător cu rolul tradiţional de gen). Acest scor a cuantificat stereotipul copiilor cu privire la rolul de gen. Întrebări: 1. Formulaţi ipoteza studiului 2. Identificaţi variabilele independente cu nivelurile acestora şi variabila dependentă. 3. Construiţi planul experimental care a stat la baza realizării studiului 4. Precizaţi ce tip de grupe de participanţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi răspunsul. 5. Precizaţi metoda de cercetare care ar trebui utilizată pentru verificarea ipotezei (studiu experiment propriu-zis sau cvasi-experiment). Argumentaţi răspunsul

TEMA 2 Subiecţi de gen feminin şi masculin, atât persoane tinere (cu vârste cuprinse între 20-29 ani) cât şi persoane vârstnice (cu vârste cuprinse între 65-80 ani) au participat la un studiu în care

şi-au exprimat opinia cu privire la severitatea unei noi legi rutiere. După evaluare toţi subiecţii au vizionat un film care prezenta leziuni ale persoanelor accidentate. Ulterior tuturor subiecţilor li s-a cerut să îşi exprime din nou opinia cu privirea la noua lege. Întrebări: 1. Formulaţi ipoteza (sau ipotezele) studiului. 2. Identificaţi variabilele independente cu nivelurile acestora şi variabila dependentă. 3. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi răspunsul. 4. Realizaţi planul de cercetare 5. Precizaţi metoda de cercetare care ar trebui utilizată pentru verificarea ipotezei (studiu experiment propriu-zis sau cvasi-experiment). Argumentaţi răspunsul.

TEMA 3 La un studiu care a vizat testarea un nou medicament pentru tratamentul bolilor coronariene au participat subiecţi de gen masculin de vârstă medie cu probleme cardiace. Aceştia au fost

aleator distribuiţi fie în grupul experimental (în care au primit medicamentul), fie în cel placebo (de control). Subiecţilor li s-a cerut să ia acelaşi număr de medicamente în fiecare zi în timp de un an. Cercetătorii au înregistrat numărul de dureri în piept pe care pacienţii le-au avut pe parcursul tratamentului. La sfârşitul tratamentului prescripţia a fost analizată, iar participanţii au clasificaţi ca fiind fie „loiali” (ei au luat cel puţin 85% dintre medicamentele pe care trebuiau să le ia) fie „non-loiali” (ei au luat mai puţin de 85% dintre medicamentele pe care trebuiau să le ia). Întrebări: 1. Precizaţi metodă de cercetare (experimentală sau cvasi-experimentală) care a fost utilizată pentru verificarea ipotezei. Argumentaţi răspunsul.


319

2. Indicaţi doi factori care au putut ameninţa validitatea internă a cercetării şi precizaţi modalitatea de control ce ar trebui folosită pentru ca aceşti factori să nu contamineze efectele variabilelor independente. 3. Comentaţi validitatea externă a cercetării.

TEMA 4 Un studiu a vizat efectele variabilelor tip de feedback (pozitiv, negativ, neutru), orientare cognitivă (informaţii relevante versus informaţie ne-relevantă) asupra timpilor de reacţie ai

subiecţilor la o serie de stimuli vizuali. Pentru a studia durata efectului autorii au măsurat variabila dependentă şi la 2 ore după finalizarea experimentului şi respectiv după 4 zile. Întrebări: 1. Formulaţi ipoteza studiului. 2. Identificaţi variabilele independente (şi nivelurile acestora) şi dependente 3. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi răspunsul. 4. Realizaţi planul experimental.

TEMA 5 Ipoteza unui studiu realizat în domeniul psihologiei dezvoltării prezice faptul că diferenţele culturale influenţează dezvoltarea morală.

Întrebări: 1. Identificaţi variabilele independente (şi nivelurile acestora) şi dependente. 2. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi răspunsul. 3. Indicaţi tipul de plan experimental (experimental sau cvasi-experimental) care poate fi folosit pentru verificarea ipotezei. Explicaţi decizia dvs.

TEMA 6 Un studiu a vizat eficienţa unui nou medicament în tratamentul depresiei. Unii pacienţi au primit noile medicamente, altor pacienţi li s-a cerut doar să se gândească la faptul că le-au primit.

Subiecţii din al treilea grup nu a primit nici un fel de instructaj. După finalizarea programului, s-au înregistrat răspunsurile la instrumentele care vizau măsurarea depresiei. După 6 luni, toţi subiecţii au fost testaţi pentru a vedea dacă nivelul depresiei a scăzut. Întrebări: 1. Identificaţi variabilele independente cu nivelurile acestora şi variabila dependentă. 2. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi răspunsul. 3. Realizaţi planul de cercetare 4. Precizaţi metoda de cercetare care ar trebui utilizată pentru verificarea ipotezei (studiu experiment propriu-zis sau cvasi-experiment). Argumentaţi răspunsul. 5. Indicaţi doi factori care au putut ameninţa validitatea internă a cercetării şi precizaţi modalitatea de control ce ar trebui folosită pentru ca aceşti factori să nu contamineze efectele variabilelor independente.

LOREDANA GHERASIM

320

TEMA 7 Scopul unui studiu a fost de a analiza factorii care determină atribuirea responsabilităţii agresiunii victimei de gen feminin. S-a analizat rolul următorilor factori: contextul agresiunii şi

atractivitatea victimei. Subiecţii studiului au fost studenţi în anul 1 şi 2. Întrebări: 1. Precizaţi tipul de validitate care lipseşte acestui studiu. Argumentaţi. 2. Precizaţi 2 variabile parazite care ar putea afecta rezultatele studiului. Argumentaţi. 3. Precizaţi modalitatea de control ce ar trebui folosită pentru a elimina efectele variabilelor parazite.

TEMA 8 Într-o cercetare s-a investigat eficienţa a două programe terapeutice care vizează pierderea în greutate. Pentru desfăşurarea studiului, subiecţii au fost distribuiţi în trei grupe, unul fiind de

control. Greutăţile iniţiale ale subiecţilor au fost: 185, 142, 175, 163, 158, 152, 181, 148, 164, 173, 184, 171, 154, 145, 161. Cerinţe: 1. Precizaţi modalitatea de control care trebuie folosită pentru a reduce impactul diferenţelor iniţiale dintre subiecţi. Argumentaţi răspunsul. 2. realizaţi distribuţia în grupe a participanţilor.

TEMA 9 Într-un studiu s-a verificat experimental efectul anxietăţii şi învăţării asupra notelor obţinute la examen. Rezultatele obţinute sunt ilustrate în graficul de mai jos.

05

101520253035

1 2

Cerinţe: 1. Menţionaţi, pe grafic, unde se găsesc nivelurile variabilelor independente şi valorile variabilei dependente 2. Precizaţi tipurile efectele variabilelor independente asupra răspunsurilor participanţilor

TEMA 10 În urma realizării unui studiu s-au obţinut următoarele rezultate la o probă de reprezentare spaţială: performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine ridicată din condiţia sarcină uşoară a

fost 42, performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine ridicată din condiţia sarcină dificilă a fost 67, performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine scăzută din condiţia sarcină uşoară a fost 50, performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine scăzută din condiţia sarcină dificilă a fost 58. Cerinţe: a. Reprezentaţi grafic rezultatele obţinute şi menţionaţi pe grafic variabilele studiului. b. Prezentaţi efectul combinat al variabilelor independente.

psihologie experimentală anul ii

Documents