Copiii au nevoi emoționale complexe, iar adulții care au în grijă copii se găsesc deseori în situația de a nu ști cum să reacționeze la manifestările emoțiilor celor mici. Fie că sunt copii pre-verbali, care nu pot vorbi despre sentimentele lor, fie că sunt copii mai mari, care de multe ori refuză să vorbească, poate fi dificil sa faci față unui copil care trece printr-o stare afectivă sau emoționala negativă. Cu toate astea, pentru că emoțiile, sentimentele sunt absolut normale, cum e mai bine să abordăm un copil care este invadat de emoții negative? Ce-au făcut mare parte dintre părinții noștri, învățându-ne să ne reprimăm emoțiile negative, pare a fi o tehnică depășită, în primul rând pentru că minimizează nevoia copiilor de a fi ascultați, înțeleși, de a le fi validate sentimentele, în al doilea rând pentru că ne îndepărtează de copiii noștri. Care ar fi deci noua cale, ce ne sfatuiesc specialistii noului val? Noile filosofii de parenting (positive parenting, attachment parenting, playful parenting, comunicarea non-violentă în parenting) plasează copilul pe aceeași treaptă cu adultul în relația de comunicare, din toate punctele de vedere. Sfatul care transcende aceste teorii este acela de a respecta copiii, de a le respecta opiniile, sentimentele, de a-i încuraja să vorbească și de a ne apropia de ei fără a-i desconsidera, fără prejudecăți. Părinții noului val nu corectează, ci îndrumă, ei nu dau directive, ci sfaturi. Copiii sunt încurajați să experimenteze, să aleagă, să își asume libertatea, să aibă opțiuni proprii. Părinții nu etichetează, nu dau lecții, nu țin predici. Dacă ceva îi deranjează, ei vorbesc pur și simplu despre emoțiile lor, despre ce simt, ce nevoi au, ce nevoi le sunt încălcate și ce soluții propun. Relația dintre părinți și copii devine una de negociere, de echilibru, de sinceritate, o relație onestă, caldă, în care copilul se simte apreciat și iubit, încurajat, puternic și responsabil. În plus, o temă aparte în cadrul acestor teorii este reprezentată de exprimarea (în contradicție cu ceea ce s-a practicat în ultimele decenii - reprimarea) sentimentelor. Libertatea, respectul sunt noile paradigme ale parentingului. Iar în ceea ce privește sentimentele și exprimarea sentimentelor, acești psihologi, antropologi, specialiști în comunicare ne avertizează:

prea mult timp am fost învățați să ne reprimăm emoțiile (mai ales pe cele negative), este momentul să îi învățăm pe copii să își recunoască sentimentele, să vorbească despre ele, să le exteriorizeze. Este așadar timpul să le respectăm copiilor sentimentele (și, că tot veni vorba, să le respectăm în aceeași măsură și pe ale noastre) și să le oferim libertatea de a le exprima.

Iată cum inițiază această temă Thomas d'Ansembourg, formator CNV, în cartea sa Lasă amabilitățile! Fii tu însuți în relațiile cu ceilalți: "Personal, am învățat să fiu un băiat cuminte și rezonabil și să-i ascult întotdeauna pe cei din jur. Să vorbești despre tine sau despre emoțiile tale nu era un lucru bine văzut pe când eram copil. (...) Dacă într-o zi eram furios și mă manifestam ca atare, puteam auzi ceva de genul ăsta: 'Nu e bine să te înfurii. Un băiețel cuminte nu se înfurie niciodată. Du-te în camera ta și te intorci după ce te-ai gândit bine'. (...) Pentru a fi iubit și pentru a avea locul meu în această lume, eu nu trebuie să fac ceea ce simt și nici ceea ce vreau, ci numai ceea ce vor ceilalți. Să fiu eu însumi înseamnă să pierd dragostea celorlalți." Este un paradox asupra căruia aș vrea să mă opresc puțin: faptul că întoarcem spatele unui copil exact în momentul când acesta are mai mare nevoie de ajutor - atunci când este copleșit de emoții negative. Ne place să fim lângă copiii noștri atunci când aceștia sunt veseli, când râd, când își manifestă entuziasmul. Dar atunci când copilul este trist, supărat, furios, acționăm în cel mai crud mod cu putință: le cerem să se izoleze (Treci în camera ta până îți trece furia!), le dăm un time-out sau le repetăm niște expresii pe care societatea modernă ne-a făcut să le adoptăm fără să le trecem prin filtrul nostru critic (Băieții nu plâng). Nu e nedrept? Nu v-ați simți nedreptățiți dacă cineva drag, apropiat, v-ar asculta numai când aveți ceva amuzant, drăguț de povestit și v-ar întoarce spatele sau v-ar dezaproba dacă ați vrea să-i povestiți necazurile voastre? Și de la cine ați aștepta să vă asculte atunci când sunteți supărați, triști, dezamăgiți, disperați, dacă nu de la cei mai apropiați oameni din viața voastră?

Și totuși, indivizii maturi au capacitatea de a-și controla emoțiile, de a le gestiona. Însă copiii?

Copiii au nevoie de ajutor să depășească momentele critice, spun specialiștii în psihologia copilului și neurologii. Singuri se simt neputincioși în fața hormonilor de stres care îi copleșesc. Copiii mici în special nu au posibilitatea să controleze emoțiile puternice, întrucât legătura între sistemul limbic (creierul emoțional) și neo-cortex (creierul rațional) este incomplet dezvoltată. Ei sunt pur și simplu copleșiți de anumite emoții și pot deveni victime ale acelor crize cunoscute ca “tantrum”. (cf. dr. Penelope Leach) Creierul unui copil se dezvoltă în funcție de relațiile pe care acesta le are cu apropiații săi. Specialiștii spun că figura severă, dezaprobatoare a unui adult produce în creierul unui copil o acumulare de cortizol (chiar dacă adultul nu este agresiv verbal), care provoacă agresivitate. Se creează astfel un cerc vicios în care copilul care este tratat agresiv (chiar dacă agresivitatea este pasivă) produce și acumulează agresivitate. Nu este nimic mistic în ideea că iubirea atrage iubire și că agresivitatea atrage agresivitate - este o consecință simplă a unor reacții chimice care se produc în creierul uman. Toată lumea are emoții și sentimente, de toate felurile - ca noi toți, și copiii au sentimente diverse. Uneori se simt răniți, alteori le e frică, le e rușine, câteodată sunt triști, furioși, temători, altădată sunt geloși sau nervoși. Toate aceste emoții sunt normale pentru voi? Le-ați simțit vreodată? Atunci fiți siguri că și copiii le simt! Unul dintre darurile cele mai valoroase pe care le puteți face copiilor este acela de a-i învăța să vorbească despre ceea ce simt - le va asigura pe viitor un psihic solid, relații și reacții normale, sănătoase, echilibrate. Oamenii norocoși sunt cei care își pot exprima sentimentele - cei care se simt liberi să râdă atunci când sunt veseli și să plângă atunci când sunt triști. Aceștia sunt norocoși nu doar pentru că pot cere ajutor atunci când sunt copleșiți de emoții negative, dar și pentru că, eliberându-le, emoțiile acestea nu ajung să îi otrăvească prin acumulare de

hormoni de stres. De asemenea, vorbind despre emoțiile lor, exprimându-le liber, copiii învață o lecție prețioasă: că sunt importanți și că cineva îi consideră atât de importanți încât îi va asculta mereu. Dar pentru că majoritatea am fost învățați să ne reprimăm emoțiile, transmitem mai departe acest pattern care, după acești autori, mutilează ireparabil psihicul indivizilor. Alternativa sănătoasă ar fi să le asigurăm copiilor o dezvoltare psihică armonioasă, încurajându-i să vorbească despre sentimentele lor. Dar cum facem asta, practic? Dacă copilul este destul de mare și vorbește, ascultați-l! Nu îi spuneți ce ar trebui să simtă sau cum ar trebui să se poarte, întrebați-l doar ce simte și cum îl puteți ajuta. Veți observa cum copilul se liniștește în timp ce îi vorbiți. Dacă îi arătați că îl înțelegeți, se va simți important, iubit, se va elibera de tensiune și va învăța că sentimentele sale sunt normale. Copiii se liniștesc atunci când își dau seama că sunt înțeleși, că le validăm emoțiile și că nu îi judecăm.

Ana Savin descrie în cartea sa Totul se întâmplă înainte de 6 ani o metodă de a vorbi cu un copil despre sentimentele sale denumită tehnica reflectării sentimentelor. "Iată cum funcţionează această tehnică: arătaţi unei alte persoane că înţelegeţi într-adevăr ceea ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dumneavoastră şi afişându-i-le ca şi cum aţi fi o oglindă. Este foarte uşor cu copii de doi ani, deoarece puteţi folosi aceleaşi cuvinte pe care le-au folosit ei ca să le exprime. De exemplu: copilul dumneavoastră de doi anişori soseşte plângând și foarte nervos şi spune : “Jimmy m-a bătuuut….” . În loc să îi puneţi faţă în faţă pe cei doi copii, să începeţi un adevărat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc., mai bine adoptaţi altă tehnică. Tehnica sentimentelor reflectate vă deposedează de rolul de arbitru. În locul său, în momentul în care copilul vine şi spune: “Jimmy m-a bătut”, puteţi răspunde cu un aer compătimitor: “Oh, Jimmy te-a bătuuut…” sau

“Eşti furios că Jimmy te-a bătut” sau “ Te scoate din minţi faptul că Jimmy te bate, nu-i aşa?” Cuvintele dumneavoastră traduc sentimentele copilului. Eu numesc asta tehnica retroacţiunii, deoarece trimiţând înapoi copilului propriile sale sentimente, îi demonstraţi prin aceasta că înţelegeţi într-adevăr ceea ce simte. Această tehnică este uşor de înţeles, dar destul de greu de aplicat, deoarece atunci când noi, părinţii, am fost copii, s-a practicat cu noi o altă metodă. Şi ne-am petrecut mulţi ani din viaţă încercand să-i compătimim pe alţii, să le dăm sfaturi, sau să le deturnăm sentimentele, mai ales dacă le consideram rele. De aceea, această tehnică a retroacţiunii se plasează împotriva întregii educaţii pe care am primit-o. Iată pe scurt, de ce ne este greu să învăţăm să utilizăm această tehnică. Dacă nouă nu ne-a fost permis, copii fiind, să ne exprimăm liber sentimentele, ni se va părea, fără îndoială, foarte greu să-i autorizăm pe copiii noştri să o facă. “ Dar asta nu înseamnă să permiteţi unui copil să nu dea dovadă de respect, dacă îi daţi voie să vă spună că vă detestă?” Această întrebare este pusă de multe mame. Ori eu nu cred că posibilitatea de a-ţi exprima în mod liber sentimentele are vreo legătură cu respectul sau cu lipsa acestuia. Un copil îşi va respecta părinţii dacă simte că aceştia ştiu mai multe decat el, dacă îl tratează corect şi respectuos. Din când în când acest copil va fi supărat pe părinţi. Dacă aşa se întamplă, iar părinţii nu îl lasă să se exprime, oricum va fi supărat pe ei. Aşa că de ce să nu îl lăsăm să-şi exteriorizeze mânia? Dacă îl împiedicăm îi va fi mult mai greu să-şi controleze comportamentul. Nu există nimic mai periculos decât de a împiedica vaporii să iasă dintr-o oală de presiune…" În jurul vârstei de doi ani, majoritatea copiilor intră în ceea ce specialiștii denumesc "anul teribil" (the terrible twos), o perioadă de răzvrătire, o perioadă a crizelor de personalitate, de refuzuri repetate și o determinare fără precedent de a face totul după capul său. Specialiștii consideră nu doar că acest stadiu este unul normal, pe care trebuie să-l traversăm cu compasiune, înțelegere și respect pentru nevoile copilului. Mai mult, se spune că orice copil sănătos

și normal trebuie să manifeste o doză de negativisim și de rebeliune în timpul acestei perioade din viața sa. Și Alfie Kohn, autorul cărții Unconditional Parenting. Moving from Rewards and Punishments to Love and Reason vorbește despre schimbarea perspectivei. Pentru a crește copii sănștoși, cu spirit de inițiativă, cu rațiune proprie și cu o judecată sănătoasă, trebuie să începem să îi respectăm și să îi ascultăm. Să vorbim și noi despre sentimentele noastre, să le povestim experiențele noastre dureroase, triste, rușinoase. Dar – mai ales – să îi ascultăm. “Talk less, ask more” spuneKohn. Ascultați-vă copiii! Încurajați-i să plângă cu voi, să râdă cu voi, să fie furioși cu voi!

Doctorul Lawrence J. Cohen ne sfătuiește în cartea sa Playful parenting să încurajăm la fel de mult băieții să își exprime sentimentele. Am trăit prea mult ăn lumea zicalei “Băieții nu plâng”. Până acum, doar fetelor le era permis să plângă, să fie rușinoase, să fie timide. Fetele au fost considerate întotdeauna mai slabe, mai sensibile, mai sentimentale. Băieții, în schimb, au fost prea mult timp văzuți ca niște duri. Cohen propune nu o răsturnare a paradigmei, ci o echilibrare a rolurilor. Pentru că oricum suntem tentați să fim mai sensibili, mai atenți, în preajma fetelor, Cohen spune “Empower girls and connect with boys”. Determinările culturale ne fac să creștem fete fără inițiativă, fără curaj și băieți fără emoții. Lăsați băieții să fie sentimentali, să plângă, să fie slabi câteodată. Încurajați fetele să se urce în copaci și să fie căpitani de echipă, să fie puternice și ambițioase.

În afară de faptul că îi dă copilului posibilitatea să își dezvolte un psihic stabil, sănătos, libertatea de a-și exprima sentimentele, de a vorbi despre ele și de a le elibera îl poate ajuta pe copil să își dezvolte imaginația și creativitatea. Vorbind despre moduri în care putem modela și dezvolta creativitatea și fantezia copilului, Ana Savin spune: ''Modalitatea de a ajuta copilul să devină acest tip de om cu spirit creator este de a-l încuraja să-şi exprime sentimentele.

Prin intermediul lor, un copil sau un adult accede la subconştient, de unde îi vin elanuri creatoare şi idei mari. Un adult sec, pedant şi plicticos nu are nici un raport cu subconştientul său deoarece a închis uşa vieţii sentimentelor." Thomas d'Ansembourg emite la sfârșitul cărții sale o ipoteză interesantă. El crede că violența nu reprezintă nici pe departe expresia naturii umane, ci este doar expresia frustrării naturii umane. "Violența servește exprimării nevoilor noastre atunci când acestea din urmă nu sunt recunoscute sau satisfăcute. (...) Dacă am putea să vorbim despre tristețile sau despre temerile noastre, chiar și despre cele mai ascunse sau reprimate, dacă am putea sa ne împărtășim sau să ne vindecăm frustrările, chiar și pe cele nemărturisite, nu credeți că am putea să trăim la un loc, cu forță și fantezie, fără să ne agresăm reciproc?" El crede că toate sentimentele negative vin din faptul că anumite nevoi ale noastre nu sunt îndeplinite, la fel cum sentimentele pozitive survin atunci când ne sunt satisfăcute nevoile. Simplul act de a vorbi despre nevoile noastre, despre ceea ce le încalcă sau le împlinește, ne poate elibera de tensiuni și frustrări, alimentând o stare pozitivă și ajutându-ne să eliberăm sentimentele negative. Este metoda pe care d'Ansembourg o recomandă pentru evitarea sau soluționarea conflictelor și pentru eradicarea violenței.

Ana Savin vorbește și despre sentimentele părinților și despre felul în care noi înșine, ca adulți care avem în grijă copii, trebuie să manifestăm emoțiile negative în prezența copiilor: "Altă noţiune curent răspândită este aceea că un părinte nu trebuie să arate niciodată copilului că este nervos sau contrariat. Toţi părinţii au perioade de euforie şi perioade de depresie. Câteodată ne simţim foarte bine în timp ce punem la punct pe micuţul cu comportament dificil. Alteori cea mai mică greşeală ne face să ne ieşim din minţi. Este important pentru părinţi a putea să-şi exprime sentimentele şi trăirile cu cea mai mare sinceritate. Psihologia nu ne învaţă că trebuie să rămânem mereu calmi şi senini. Dacă ar fi fost aşa, ar fi impus părinţilor o tensiune emoţională imposibilă." Personal, cred foarte mult în puterea exemplului personal. Dacă

vom găsi calea să vorbim deschis, sincer, copiilor noștri (sau celor pe care îi avem în grijă) despre propriile noastre sentimente, de a le verbaliza fără violență sau agresivitate, îi vom învăța nu doar sa își recunoască sentimentele cu care se confruntă, dar să și vorbească despre ele, să le comunice, să le exteriorizeze, să nu le reprime.

- Dacă este un copil care încă nu vorbește (pre-verbal), încercați să empatizați cu el, să repetați ce s-a întâmplat și ce credeți că simte. (Adi ți-a smuls jucăria din mână și a fugit cu ea. Ești furios că nu poți alerga după el și că ai rămas fără jucăria preferată? Ai vrea să o poți lua înapoi și te simți neputincios.)

Găsim câteva sfaturi despre cum să gestionam noi înșine, ca adulți care avem în grijă copii, emoțiile negative, despre cum să le exprimăm, învățându-i și pe copii cum să o facă, pe site-ul attachmentparenting.ro: "Dacă am fost victimele pedepselor, ale ameninţărilor şi ale umilirii la şcoală şi acasă, asociem mânia cu durerea şi umilirea. Când părinţii noştri, profesorii sau cei de o vârstă cu noi erau supăraţi pe noi, acest lucru era urmat, de regulă, de unele modalităţi de pedepsire, umilire sau atac. Ca o consecinţă, confundam mânia cu ostilitatea, nerealizând că cele două sunt chiar diferite. Puţini dintre noi au avut modele bune care să ne arate cum să ne exprimăm supărarea în mod responsabil, fără a învinovăţi sau umili. Fără a şti cum să ne exprimăm supărarea în siguranţă şi fără atac, ne reprimăm sentimentele. Este foarte posibil să fim supăraţi fără a fi ostili, să atragem atenţia copilului fără ameninţări sau acuzaţii. De obicei, este posibil să comunicăm cu tărie, ferm cu copiii noştri, fără a ne manifesta violent." În fine, Michael Olaf, adept și practician al cunoscutei metode Montessori (o metodă de educație liberă), scrie pe site-ul său: "Un copil trebuie să știe că este în regulă să-și exprime supărarea și frustrarea. El are nevoie să i se arate cum - mergând, frecând podeaua, lovind o pernă, modelând lut - și nu lovind o altă persoană. Dacă un adult face o scurtă plimbare sau modelează lut, așa va face și copilul. Dacă adultul lovește copilul, acesta va învăța că este în regulă să lovești

pentru a-ți arăta supărarea". Iată deci că există metode de a ne elibera de furie sau de tristețe fără a-i agresa pe cei din jur, dar totuși cu onestitate. Făcând noi primii acest lucru, le vom oferi copiilor un model valoros și încrederea că și sentimentele lor sunt la fel de firești, de valide. Vorbind, exteriorizând sentimentele, copiii învață să le facă față, fără să le reprime, fără să le ascundă. Este cea mai sănătoasă opțiune și ne va ajuta să dezvoltăm cu copiii o legătură afectivă puternică, sinceră, plină de împlinire. Copiii ascultați sunt copii fericiți și cât de fericit este adultul înconjurat de copii fericiți!

Concluzii

Observându-i pe oamenii din jurul meu și corelând informațiile pe care le am despre modul în care au fost crescuți cu carențele lor psihologice, am început să înțeleg că modelul de parenting pe care l-au aplicat părinții noștri, modelul în care aproape toți adulții de astăzi au fost crescuți, a dat greș. Trăim într-o lume în care agresivitatea și violența sunt norma, în care trăiesc foarte mulți adulți descumpăniți, pierduți, deprimați, nefericiți, temători, incapabili să își exprime adevăratele sentimente. Fericirea este considerată a fi un sentiment pe care îl trăim rar și pentru perioade scurte de timp. Pare imposibil în societatea modernă occidentală să vorbești despre oameni fericiți, despre oameni echilibrați, care sunt mulțumiți cu viața lor, cu ceea ce au, cu statutul lor. Toată lumea aleargă după mai mult, mai mare, mai repede. Citind "The continuum concept" am trăit ceva vecin cu o revelație. Pentru mine, aceasta este o carte de căpătâi pentru oricine vrea să crească copii fericiți. Am aflat din această carte ca pătuțul sugarului, acel "crib" cum îl numesc anglofonii, este o invenție britanică de dată recentă. Practic, bebelușii dorm în propriul lor pătuț doar de pe vremea reginei Victoria, care l-a inventat. Sute de mii de ani de evoluție, sute de mii de ani în care sugarii au dormit în aceeași cameră și în același pat cu părinții lor nu pot fi șterși de istoria ultimilor 200 de ani. Copiii nu sunt făcuți de natură să doarmă singuri între gratii. În fond, cui i-ar plăcea așa ceva? I-ar plăcea unui adult să doarmă singur, noapte de noapte, ani de zile? Atunci cum ne putem imagina că i-ar plăcea unui copil, când tocmai copiii sunt cei care au cea mai mare nevoie de căldură, de protecție? Copiii nu sunt construiți să accepte că plânsul lor poate fi ignorat, să fie trimiși la colț, să fie

umiliți. Refuzul adulților de a se apleca asupra copiilor cu respect și empatie ne-a adus aici: în mijlocul unei lumi populate cu adulți frustrați, nefericiți, nesiguri. Comuniunea, îmbrățișarea, căldura sunt naturale. La fel este dormitul mamei lângă copilul ei mic. La fel este faptul ca toți copiii își vor cere la un moment dat dreptul la independență. La fel de naturale sunt sentimentele, ale noastre și ale copiilor noștri. Să nu ne fie frică să ne recunoaștem sentimentele, să le numim și să le verbalizăm. Să nu ne fie frică să fim sinceri în legătură cu sentimentele noastre. Copiii noștri au nevoie de modelul nostru, au nevoie să învețe ce sunt sentimentele și cum le pot face față. Acum câteva zile, ne-am cumpărat o muzicuță. Am stabilit ca ritualul nostru, în momente când suntem furioși, să fie acesta: luăm muzicuța și cântăm până ne liniștim. Apoi putem vorbi. Putem vorbi despre cum ne-am simțit, ce nevoi ne-au fost încălcate și ce am vrea să se întâmple. Vom vorbi despre noi înșine și despre cum ne-am simțit, fără să judecăm, fără să etichetăm, fără să învinovățim. Vom spune sentimentelor pe nume. Copilul nostru nu se va ascunde în spatele unui zâmbet fals și nu-și va rumega sentimentele care îl sperie în singurătate. Copilul nostru va fi un adult norocos (sau cel puțin asta ne propunem).