Cultura si comunicare

Testul 11. Norme de limba ale comunicarii orale.

a. Vocabularul;b. Sintaxa si stilistica comunicarii orale;c. Formele de prezentare, adresare, salut;

2. Teoria actionala (a tintei).3. Axiomele (principiile) comunicarii interumane.

Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale) cu ajutorul carora se realizează comunicarea interumană.

Vocabularul (lexicul) reuneşte ansamblul semnelor / cuvintelor cu valoare de simbol existente în acea limbă. Chiar dacă la prima vedere asemuim cunoaşterea unei limbi asimilării vocabularului limbii respective, în realitate acesta reprezintă doar elementul static de elemente ce urmează a fi utilizate selectiv şi combinate în structuri cu sens necesare comunicării.

Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se realizează comunicarea interumană şi gândirea verbal-noţională.

Stilul poate fi determinat ca:

1.     La nivel individual: modul de exprimare intr-o comunicare, specific definitor pentru emitator (stilul unui jurnalist, stilul unui scriitor, stilul unui orator, stilul unui muzician sau interpret)

2.     La nivel colectiv: modul de exprimare intr-un domeniu (stil publicitar, stil literar, stil stiintific, stil artistic).

Calitatile generale ale stilului

Indiferent de stilul de comunicare abordat acesta trebuie sa îndeplineasca, în principal, urmatoarele calitati:

·           claritatea - expunerea sistematizata, concisa si înteles; absenta claritatii impieteaza asupra calitatii comunicarii, conducînd la obscuritate, nonsens si la echivoc;

·           corectitudinea - o calitate care pretinde respectarea regulilor gramamticale, în ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme si constau, cu precadere, în dezacordul dintre subiect si predicat;

·           proprietatea - se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;

·           puritatea - are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evolutia limbii putem identifica  arhaisme, care reprezinta cuvinte vechi, iesite

din uzul curent al limbii,neologisme, cuvinte recent intrate în limba, al caror uz nu a fost înca pe deplin validat si regionalisme, cuvinte a caror întrebuintare este locala, specifica unei zone; potrivit cu valoarea de întrebuintare a cuvintelor, cu sensurile în care acestea sînt folosite de anumite grupruri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite gruprui de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decît cece de baza pentru deruta pe cei care nu cunosc codul si jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida;

·           precizia - are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru întelegerea comunicarii;

·           concizia - urmareste exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fara divagatii suplimentare si neavenite;

Calitatile particulare ale stilului

·           naturaletea - consta în exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

·           demnitatea - impune utilizarea în exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviintei, mai nou este invocat in acest sens si atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, sovin, antisemit, misogin sau androgin.

·           Armonia - obtinerea efectului de încîntare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;

·           Finetea - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima la un mod indirect, gînduri, sentimente, idei.

O tipologie a stilurilor de comunicare

q          Stilul neutru - se caracterizeaza prin absenta deliberata a oricarei forme de exprimare a starii sufletesti, pentru ca între emitator si receptor nu se stabilesc alte relatii decît cele oficiale, de serviciu;

q          Stilul familiar - se caracterizeaza printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin pretentioasa, mai apropiata, folosit în relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;

q          Stilul somelmn - sau protocolar, are trasatura specifica cautarea minutioasa a acelor formule, cuvinte sdau moduri de adresare, menite a conferi enuntarii o nota evidenta de ceremonie,, solicitata de împrejurari deosebite, în vederea exprimarii unor gîndurii si sentimente grave, marete, profunde;

q          Stilul beletristic - specificitatea acestui stil consta în marea bogatie de sensuri pe care la care apeleaza si pe care le foloseste, este stilul care încearca sa abordeze dictionarul unei limbi în exhaustivistatea sa;

q          Stilul stiintific - se caracterizeaza prin aceea ca în procesul comunicarii se apeleaza la formele de deductie si de inductie ale rationamentelor, ingnorîndu-se într-o oarecare masura, sensibilitatea si imaginatia;

q          Stilul administrativ - un stil functional, care are ca element definitoriu prezenta unor formule sintactice cliseizate, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica institutiilor;

q          Stilul publicistic - abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce îl apropie de stilul beletristi, dar îl deosebeste de acesta faptul ca pune accentul pe informatie mai mult decît pe forma de prezentare, urmind informarea auditoriului;

q          Stilul de comunicare manageriala - stilul în care comunicarea managerului cauta sa aiba un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficienta si eficacitatea acestora, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite sopuri

TEORIA ACTIONALA-a "tintei", absolutizeaza rolul Emitatorului nutrind ideea naiva ca succesul comunicarii depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul fiind doar un element pasiv.

Axiomele comunicarii

Axioma 1: „Comunicarea este inevitabilă” sau, altfel spus: este imposibil să nu comunici, atâta timp cât între doi interlocutori comunicarea nu se limitează la componenta verbală, ci include şi componentele nonverbale. Comunicarea nu are loc numai atunci când este planificată sau conştientă. Comunicăm numeroase mesaje chiar şi atunci când nu avem intenţia de a comunica şi nu suntem mereu conştienţi de ceea ce comunicăm. Comunicăm în mod constant şi în mai multe moduri.

Axioma 2: „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional” .În funcţie de natura relaţiei dintre interlocutori, aceeaşi informaţie poate fi transmisă pe tonuri diferite, în forme diferite, rezultând, evident, efecte diferite. Dacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi rezolvate prin recursul la verificare (confruntarea cu sursele competente), cele de ordin relaţional pot cu uşurinţă degenera iremediabil. Tonul iritat sau batjocoritor, o privire sfidătoare etc., pot duce la întreruperea comunicării.

Axioma 3: „Comunicarea e un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”. Când comunicăm participăm cu întreaga noastră experienţă anterioară şi nu avem o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi: efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare. Partenerii introduc întotdeauna în comunicare ceea ce se numeşte punctarea secvenţei faptelor. Dezacordul privind modul de punctare a secvenţei faptelor se află la originea a nenumărate conflicte care vizează o relaţie.

Axioma 4: „Comunicarea îmbracă forme digitale şi analogice”. În comunicarea umană, obiectele, în sensul cel mai larg al termenului, pot fi desemnate în două moduri complet diferite. Le putem reprezenta prin ceva asemănător (un desen, de exemplu) sau le putem desemna printr-o denumire convenită, un nume. În primul caz, vom vorbi de comunicare analogică, iar în al doilea, de comunicare digitală. Componenta informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală, pe când cea relaţională e transmisă cu mijloace analogice. În cele mai multe situaţii, comunicarea digitală implică transferul de informaţii având la bază limbajul verbal, în timp ce

comunicarea analogică presupune transferul informaţiilor pe baza limbajului nonverbal. Cele două tipuri de comunicare pot să existe simultan şi să se completeze în cadrul aceluiaşi mesaj.Numai în  comunicarea interumană sunt posibile ambele tipuri. Altfel spus, omul este singurul organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare, digital şi analogic.

Axioma 5: „Comunicarea este ireversibilă” Odată emis, mesajul produce întotdeauna efecte: direct sau indirect, mai rapid sau mai târziu, pe termen scurt sau de durată. Deşi în unele situaţii încercăm să ne retragem cuvintele, să  prezentăm scuze, efectele nu pot fi anihilate niciodată complet. De aceea este necesar un autocontrol cât mai strict asupra propriului comportament comunicaţional. Acest principiu are implicaţii importante în actul comunicării. În relaţiile interpersonale, trebuie să avem grijă să nu spunem niciodată lucruri pe care riscăm să le regretăm mai târziu. Şi asta mai ales în situaţiile de conflict, când spunem lucruri pe care apoi am vrea să le retractăm.

Axioma 6: „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare”, În  comportamentul comunicaţional pot fi adoptate două sisteme: unul simetric şi unul complementar. Cel simetric se bazează pe relaţia de egalitate între participanţii la procesul comunicării, iar cel complementar presupune diferenţa existentă între participanţi.  Realizarea unei egalităţi depline a partenerilor interacţiunii comunicaţionale este practic imposibil de atins. Dintr-o anumită perspectivă teoretică, există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile participanţilor rămân neschimbate pe întreg procesul comunicării. Este cazul relaţiei profesor-student la cursuri, a relaţiei vânzător-cumpărător pe durata negocierii, a relaţiei medicului cu pacientul pe timpul consultaţiei, relaţii în care rolurile rămân fixe şi inegale in procesul comunicării. Interacţiunea personală (cea dintre prieteni, soţi, colegi) nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Partenerii pot schimba cu uşurinţă rolurile (pot trece din rolul victimei în cel al persecutorul).

Axioma 7: „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare” . Polisemia termenilor utilizaţi, conotaţiile pe care le pot avea, diferenţele dintre experienţa lingvistică şi de viaţă a interlocutorilor, fac necesară armonizarea câmpurilor semantice şi racordarea experienţelor la mesaj. Acest acordaj presupune acomodarea cu codurile de exprimare ale celorlalţi şi este cu atât mai dificil, cu cât interlocutorii se cunosc mai puţin între ei, cu cât experienţele lor (de viaţă, profesionale, culturale, lingvistice) sunt mai diferite.

Testul 21. Teoria matematica asupra comunicarii.

a. Modelul liniar al comunicarii;b. Zgomot, redemdanta, bit;c. Scenariu.

2. Norme de etica ale comunicarii orale.3. Functia fatica a comunicarii.

Unul dintre cele mai reusite modele liniare ale sistemului comunicarii a aparut spre sfarsitul anilor 1940, ca incercare de a raspunde la intrebarea-definitie de mai sus a lui Lasswell; literatura de specialitate considera ca meritele cele mai mari in elaborarea acestui model apartin matematicienilor americani Claude Shannon si Warren Weaver.

Simplitatea si claritatea lui, precum si gradul mare de generalitate au atras pe multi dintre cei cu preocupari in acest domeniu, desi nu este nici singurul model al comunicarii si nici nu se bucura de acceptare generala.

Modelul a fost conceput pornind de la comunicarea prin intermediul telefonului si initial se baza pe cinci elemente:sursa informatiei, emitatorul, canalul de transmitere, receptorul si destinatia, toate acestea aranjate intr-o ordine liniara,intr-un sir de-a lungul caruia se presupunea ca avanseaza mesajul (era vorba, binelnteles, de mesajul electronic, rezultat din convertirea in energie electrica a informatiei transmise de emitator, care urma sa fie reconvertit - decodificat - de catre receptor). Ulterior, cele cinci elemente au fost redenumite, iar sursa informatiei a fost separata de mesaj, astfel ca a mai aparut un element; prin urmare, noul model continea: o sursa, un mesaj, un codificator, un canal, un decodificator, un receptor.Ilustrand cu un exemplu din telefonie, am avea: un om care da telefon (sursa), microfonul telefonului (codificatorul),cuvintele rostite de om (mesajul),  firele electrice prin care se transmit cuvintele 'codificate' in impulsuri electrice(canalul), receptorul altui telefon (decodificatorul), creierul ascultatorului (receptorul).

Luand asadar in considerare limitele modelului liniar la elaborarea caruia a contribuit, Shannon a incercat sa-l imbunatateasca printr-un nou concept referitor la modelul comunicarii, concept denumit initial 'sursa de zgomot'; acest concept a fost imediat asociat cu notiunea de entropie[3], principiu derivat din domeniul fizicii.

Entropia a fost conceputa asadar in comunicare ca o notiune desemnand influentele exterioare exercitate asupra procesului de comunicare si care diminueaza integritatea mesajului pana la provocarea unor posibile distorsiuni ce afecteaza receptia lui de catre destinatar. Din fericire, poate exista si o asa-numita entropie negativa: in anumite circumstante, mesajele pot fi receptionate fara distorsiuni, in ciuda faptului ca ele sunt incomplete sau neclare; aceasta entropie negativa - care, in realitate, are un sens     pozitiv! - se produce fie ca urmare a capacitatii receptorului de a completa el insusi elementele ce Iipsesc din mesaj, fie abilitatii lui de a recunoaste intentia si continutul comunicarii in ciuda distorsionarii informatiei sau a primirii ei in cantitate insuficienta.

A mai aparut, de asemenea, inca un alt termen in versiunile schematice ale modelului liniar al comunicarii: redundanta, care semnifica repetarea elementelor dintr-un mesaj avand ca efect prevenirea esecului comunicarii de informatie.

Redundanta este cel mai bun antidot al entropiei, iar un exemplu al rolului sau in comunicare ne este oferit de majoritatea Iimbajelor vorbite sau scrise; in general, acestea sunt redundante in

su rsa d ein fo rm a re

S u rsa d eb ru ia j

tin tã

mesaj

semnal

in te rfe re n ta

tra n sm ita to r c a n a l re c e p to r

semnalul

care soseste

mesaj

proportie de pana la 50%; astfel, de exemplu, daca vom sterge la intamplare jumatate dintre cuvintele unui articol, mesajul acestuia inca va avea un inteles, desi articolul in sine va arata destul de ciudat.

 

Modelul Lasswell.

Zgomotul

Atunci când calitatea mesajului este afectată parţial (bruiaj) sau total (blocaj), spunem că suntem afectaţi de zgomotul de fond. Acesta poate fi datorat unor probleme tehnice (factori obiectivi) sau unor probleme subiective, de lipsă de disponibilitate faţă de mesaj – fie la nivel de formulare şi interpretare, fie la nivel de transmitere a acestuia.

Normele etice in comunicarea orala.

1. Ascultă până la urmă interlocutorul - norma etică elementară a comunicării orale prevede ascultarea până la capăt a interlocutorului.  Chiar dacă doreşti să îl întrerupri pe interlocutorul tău, trebuie să o faci cu o doză de înţelepciune folosind diferite formule (mă iertaţi că vă întrerup, pardon). 

2. Alegerea momentului potrivit pentru abordarea temei- uneori insuccesul  unei discuţii poate fi cauzat de faptul că înainte de aceasta nu a fost confirmată disponibilitatea tuturor părţilor referitor la subiectul respectiv. Alteori , deşi este important de discutat la acest subiect, o piedică poate fi nematurizarea subiectului, lipsa de anumit informaţii, pentru a avea un tablou general asupra subiectului. În cazul în care ni se propune să discutăm o problemă pentru a ne spune opinia sau a lua o hotărâre, dar nu suntem pregătiţi pentru acest lucru, trebuie să o spunem delicat dar foarte clar de la început. Acest lucru este necesar, deoarece unele persoane pot profita de prezenţa, de reputaţia, sau autoritatea ta şi pot pune în circulaţie unele opinii pe care nu le împărtăşeşti.

3. Volumul timpului destinat comunicării- un mare gânditor spunea că a vorbi prea mult înseamnă a atenta la timpul celui ce te ascultă. De aceea fiecare mesaj trebuie să fie laconic, conţinând doar informaţia  strict necesară. Înainte de a ne angaja într-o comunicare şi a ne expune

Cui?receptor

Cu ce efect?efectul

trebuie să ţinem cont de câteva reguli. Şi anume, gradul de interes al celor prezenţi faţă de subiectul pe care dorim să îl expunem, oportunitatea abordării subiectului  şi timpul de care dispun cei prezenţi pentru a asculta mesajul.

Functia fatica a comunicarii.

Funcţia fatică se concentrează asupra contactului (canalul fizic). Ea se manifestă prin forme ritualizate (rituri, ocazii solemne, ceremonii, discursuri, conversaţii familiale), care folosesc la menţinerea contactului dintre interlocutori. Functia fatica a comunicarii. Aceasta functie are in vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Exemple: gesturile, formulele de salut, “alo” cu care incepem fiecare convorbire telefonica. Aceste functii coexista practic in orice comunicare. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia predominanta.

Testul 31. Comunicarea interpersonala diadica

a. Obiectivele comunicarii interpersonale;b. Problem de comunicare.

2. Functia poetica a comunicarii.a. Operatii figurale;b. Operatii non-figurale;

3. Functiile comunicarii tactile.

Comunicarea interpersonală, aşa cum reiese din denumirea acesteia, implică, în mod

obligatoriu, existenţa a minimum doi parteneri de discuţie (pot fi implicate şi alte persoane, cu rol

activ sau pasiv). Un principiu al comunicării interpersonale ne spune că, de regulă, cu cât legăturile

dintre indivizii care participă la procesul comunicării sunt mai apropiate, mai calde, cu atât

comunicarea va fi mai intensă (transfer şi contra-transfer de informaţii mai mare). Forma cea mai

răspândită a acesteia este dialogul, care dezvoltă matrici comportamentale specifice, influenţate de

următorii factori : a) gradul de apropiere (proximitate spaţială); b) limitele şi întinderea contactelor

fizice în aceste relaţii; c) stilul cald sau autoritar de comunicare; d) schimbul de priviri ca formă de

comunicare; e) volumul şi ritmul interacţiunilor; f) dinamica autodezvăluirilor reciproce.

Factorii facilitatori sau discordanţi care influenţează comunicarea interpersonală determină

alături de efecte clasice, cum ar fi: înţelegerea sau neînţelegerea dintre indivizi, şi efecte derivate

(efectul Steinzor, care se referă la comunicarea interpersonală desfăşurată în prezenţa sau în absenţa

unui lider).

Obiectivele comunicării interpersonale, potrivit lui Vasile Sebastian Dâncu, sunt următoarele:

a. persuadarea interlocutorului;

b. autocunoaşterea. Aceasta presupune dirijarea interacţiunii cu partenerii de

comunicare în aşa fel încât să-i determine să ne destăinuie constatările pe care le-au făcut în legătură

cu trăsăturile şi manifestările noastre ce scapă propriei capacităţi de observare

c. descoperirea lumii exterioare: cunoştinţele noastre despre lume provin din multe alte

surse, schimbul de informaţii cu interlocutorii umani direcţi ocupând, din acest punct de vedere, un

loc destul de modest, dar nu este mai puţin adevărat că ele se fixează devenind parte a personalităţii

noastre, în mare măsură sub influenţa convorbirilor purtate cu cunoscuţii pe temele respective;

d. stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane: William

Schutz afirmă că printre factorii ce determină comportamentul nostru comunicaţional se numără şi

aşa numitele nevoi interpersonale. Prima este nevoia de incluziune care se manifestă sub forma

aspiraţiei de a obţine de la ceilalţi recunoaşterea valorii proprii. Dorim să fim acceptaţi într-un anumit

grup de referinţă, dar nu oricum, ci pe baza măcar a unei calităţi care să ne distingă de ceilalţi.

Nevoia de incluziune ne împinge să ne comportăm în aşa fel încât să ne remarcăm, să ieşim în relief.

A doua nevoie interpersonală este nevoia de control, expresie a dorinţei de a impune celorlalţi voinţa

noastră, de a-i conduce ori măcar influenţa, pe faţă sau din umbră. A treia este nevoia de afecţiune.

Unii oameni sunt calzi şi prietenoşi în toate relaţiile lor, chiar şi în cele cu totul pasagere. Ei aşteaptă

un comportament asemănător şi din partea celorlalţi, deoarece nevoia lor de afecţiune e mai mare

decât a altora. Când această nevoie este mai estompată, avem de-a face cu persoane care preferă să îşi

ţină semenii la distanţă, evitând intimitatea, ceea ce poate să le creeze renumele de oameni încrezuţi,

orgolioşi sau snobi. O atare atitudine provoacă interlocutorului o stare de disconfort, care îngreunează

considerabil comunicarea. O anumită deschidere afectivă se dovedeşte, astfel, necesară bunei

desfăşurări a unui dialog autentic, fără ca aceasta să însemne că nu putem să comunicăm cu succes

decât cu parteneri pe care îi iubim.

e. Ajutorarea semenilor reprezintă motivaţia şi obiectivul unei clase bogate de

comunicări interpersonale. Poţi ajuta pe cineva sfătuindu-l bine, consolându-l într-un moment greu,

acordându-i asistenţă profesională etc. Comunicarea în scopul ajutorării face obiectul unor profesiuni

distincte, precum cea de medic, preot, consilier etc.

f. Jocul şi distracţia implică şi ele o comunicare interpersonală. Aparent marginal şi

frivol, jocul ocupă în viaţa omului şi a omenirii un loc mult mai important decât consimte să-i acorde

opinia comună.

Functia poetica a comunicarii

Funcţia poetică sau estetică defineşte, în cadrul modelului, relaţiile dintre mesaj şi el însuşi. Este funcţia evidenţiată cel mai mult în arte. Astfel, literatura şi formele culturii de elită  folosesc aceste mesaje-obiect, care ţin de o semiologie specifică (stilizare, ipostaziere, simbolizare). Functia poetica se refera in special la mesaj. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeste, spre deosebire de limbajul stiintific, care pune accentul pe “ce se spune”.

Functiile comunicarii tactile.

Stanley Jones si Elaine Yarbrough (apud Joseph De Vito, Human Communication, The Basic Course, apud Mihai Dinu, Comunicarea) au incercat sa clasifice functiile comunicarii tactile, delimitand cinci clase principale:1. atingeri care transmit emotii pozitive;2. atingeri in joaca; inzestrate cu un potential metacomunicativ de invidiat, acestea usureaza interactiunea, fara ca, totodata sa angajeze raspunderea celui ce atinge;3. atingeri de control, vizand dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse. In majoritatea cazurilor, atingerea de control implica o relatie de dominare si, ca atare, ea nu poate fi efectuata decat unidirectional;4. atingere rituala; cea mai cunoscuta si mai frecvent utilizata este strangerea mainii in semn de

salut si de despartire. Gestul are mai multe implicatii decat pare si imbraca nenumarate forme. Atitudinile de dominare, egalitate sau supunere sunt comunicate prin intermediul pozitiei mainii celui ce initiaza gestul de salut; forta cu care se strange mana, constituie si ea un parametru semnificativ.5. atingerea in alt scop decat comunicarea propriu zisa. Ea poate imbraca o multitudine de forme, de la sustinerea unei persoane care urca si coboara dintr-un vehicul, la atingerea fruntii unui bolnav, ori a incheieturii. Chiar daca obiectivul urmarit este altul, in majoritatea acestor cazuri se transmit si informatii afective.

Testul 41. Analiza tranzactionala.

a. Trei stari pe care le purtam in functie de natura proceselor relationale in care suntem implicate, de parinte, de copil, de adult.

b. Ce stari activeaza participantii urmatorului dialog:V: acest produs este foarte bun, dar cu siguranta nu vi-l puteti permite.C: il cumpar.

2. Kinezica.a. Kimemele, kinomorfemele;b. Emblemele;c. Ilustratorii;d. Miscarile affective;e. Adaptorii.

3. Functia metalingvistica a comunicarii.a. Orientarea mesajului spre fragmente de cod;b. Ce statut au operatorii “mai cu seama” si ce operatie realizeaza ei in enuntul urmator: “

Politicienii, mai cu seama, parlamentarii ar trebui sa dea dovada de retinere atunci cind fac declaratii publice.”

Analiza tranzactionala.

Analiza tranzacţională defineşte relaţiile interumane drept contracte între indivizi –“angajamente bilaterale explicite în direcţia unui anumit curs al acţiunii” ,Eric Berne. Aceasta înseamnă că ambele părţi cad de acord asupra:

● Motivelor pentru care vor să facă ceva;● Cu cine; ● Ce au de gând să facă;● Până când;● Ce sunt dispuşi sa ofere şi ce doresc sa primeasca în cadrul activităţii commune.

Înţelegerea acestor componente ale unei relaţii de comunicare ne ajută să obţinem competenţe emoţionale complexe, prin acceptarea diferenţelor dintre oameni şi prin flexibilizarea felului de a ne raporta la ceilalţi. De altfel, unul din principiile de bază ale AT este “eu sunt okay – tu eşti okay” – fiecare individ este acceptat în esenţa lui aşa cum este şi este încurajată dezvoltarea personală prin îmbunătăţirea calităţii interacţiunilor pe care acesta le are, fie pe plan personal, fie pe cel profesional, interacţiuni denumite tranzacţii.

Nu ne comportăm întotdeauna la fel. Purtarea noastră diferă în funcţie de situaţie, de interlocutor, în funcţie de amintirile şi de asociaţiile care sunt active în noi în acel moment. Când două persoane interacţionează, acestea se pot găsi în diferite stari ale propriului eu (ale ego-ului).

Starea ego-ului include un mod specific de a gândi şi de a ne comporta. Fiecare dintre noi se află permanent într-una din aceste stări, în funcţie de situaţie şi de

interlocutori, iar starea în care ne aflăm se poate identifica după comportamentul şi atitudinea pe care o adoptăm în cadrul tranzacţiilor, relaţiilor interumane. analog ciclului de dezvoltare personal, cele trei stări au fost denumite în funcţie de asemănarea comportamentală:

● Starea de Printe (P)

● Starea de Adult (A)● Starea de Copil (C)Atunci când ne comportăm corespunzător stării de Printe, adoptăm o poziţie de comunicare

copiată de la figurile parentale care ne-au guvernat copilăria. În starea de Adult, acţionăm raţional, adaptat la pretenţiile omului matur, pe când în starea de Copil reînviem comportamente şi emoţii rămase în noi din copilărie. O tranzacţie între doi indivizi este, din prisma stărilor ego-ului, o tranzacţie între adulţii, copiii sau între părinţii din noi. Chiar şi când vorbim cu noi înşine (comunicare intrapersonală), ne poziţionăm într-unul din aceste roluri.

Există două roluri de Părinte pe care le putem juca:

● Printele Binevoitor (Grijuliu) - PB - este atent şi preocupat şi, de obicei, poate lua o figură maternă deşi şi bărbaţii pot juca la fel de bine acest rol. Părintele Binevoitor caută să menţină un mediu sigur pentru Copil şi oferă iubire necondiţionată, liniştindu-l atunci când acesta are probleme.

● Printele Normativ (Critic) – PC , spre deosebire de PB, încearcă, să-l facă pe Copil să acţioneze numai cum consideră el că este potrivit, pe de o parte transferându-i valorile şi credinţele proprii, iar pe de alta, ajutându-l pe Copil să înţeleagă şi să trăiască în societate. Părintele Normativ nu ezită să îi judece pe alţii şi să interpreteze realitatea şi poate avea intenţii negative, determinându-l pe Copil să adopte atitudini de tip “băieţel plângăcios” sau chiar şi mai umilitoare.

Adultul – A din noi este “omul mare”, vocea raţională care vorbeşte şi care acţionează raţional şi logic, fără să încerce să controleze sau să inducă o anumită stare negativă în interlocutor, dar şi fără să detină reactia sau uşor de controlat. El încearcă să afle cum stau lucrurile de fapt, ce se poate face şi cum se poate atinge scopul propus. Adultul din noi este confortabil cu propriul lui fel de a fi şi reprezintă, pentru mulţi din noi, “eu ideal”.

Copilul – C. Există trei stări de copil pe care le putem dezvolta:

● Copilul Adaptat – CA reacţionează întotdeauna la context şi la situaţiile din jurul său, fie schimbându-se pe el însuşi pentru a se potrivi situaţiei, fie revoltându-se împotriva forţelor care îl domină.

● Micul Profesor – MP este Copilul curios din noi, care vrea întotdeauna să exploreze noi lucruri şi care îşi pune noi întrebări, chiar şi cu privire la situaţiile cele mai uzuale (de multe ori spre iritarea PN). Împreună cu Copilul Natural, Micul Profesor formează starea eului de Copil Liber.

● Copilul Natural – CN este, în mare parte, liber de conştiinţa propriului eu şi se manifestă specific prin interjecţii şi comunicare nearticulată sau monosilabică. Comportamentul este spontan, deschis, boem, dar neatent la riscurile la care se expune şi, de aceea, este considerat vulnerabil.

Când două persoane comunică, fiecare va tranzacţiona cu celălalt. Există nenumărate tipuri de tranzacţionări, corespunzător multitudinii de stări ale eului pe care fiecare din noi le putem avea. Mai mult, este important să înţelegem că, indiferent de contextul comunicării – în viaţa personală sau la serviciu, poziţionarea noastra, într-o anumita stare a eului invoca o poziţie specifica a partenerului de comunicare.

Kinezica.

Este studiul comunicării prin expresiile corpului şi ale feţei. Kinezica (sau kinetica, după alţi autori) este o gramatică a gesturilor.

Gesturile sunt o practică socială, un fenomen social total, un revelator al identităţii individului. Chiar într-o conversaţie telefonică unde nu ar fi necesare, ele sunt prezente. Gestualitatea exprimă o apartenenţă de grup în care există comportamente permise şi comportamente interzise. Toate culturile posedă un sistem important de comunicare gestuală (vezi caseta cu exemple de gesturi şi modul cum variază ele cultural). Gesturile reprezintă cultura încorporată. Gestualitatea este determinată şi reglată de variabile sociologice, vârstă, sex, etnie, stratificare socială, religie, dar mai ales de comportamente culturale.

Unele semnale nonverbale par a fi universale (lăsarea pleoapelor când aprobăm ceva) dar cele mai multe semne nonverbale variază cultural. Fiecare cultură operează o selecţie a câtorva zeci de poziţii corporale – între miile posibile – care capătă valenţe expresive definite, devenind un sistem de comunicare.

Unii autori clasifică kinezica în pre-kinezică, micro-kinezică şi kinezică socială. Prima este preocupată de aspectele fizilogice ale mişcărilor corporale, fără a acorda atenţie semnificaţiilor culturale ale acestora. Microkinezica se focalizează pe atribuirea de semnificaţii intra- şi interculturale mişcărilor corporale. De exemplu, deşi pre-kinezica arată că există 11 poziţii distincte ale pleoapelor, cercetările de micro-kinezică arată că foarte puţine dintre acestea comunică anumite semnificaţii. A treia arie este interesată de rolul social şi de semnificaţiile sociale pe care le implică mişcările corporale, realizând şi comparaţii interculturale.

O problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. Una dintre cele mai cunoscute clasificări este cea a lui Paul Ekman şi Wallace Friesen, care consideră că gesturile pot fi (Tran, Stănciugelu, 2003):

embleme – mişcări ale mâinilor care pot fi uşor traduse în cuvinte (de ex. degetul mare în sus care înseamnă OK). Adesea aceste gesturi substituie cuvintele în situaţii când există un bruiaj prea mare sau când alte condiţii fac comunicarea verbală dificilă. Ca modalitate artistică integrăm aici pantomima.

gesturi ilustrative – completează sau însoţesc adesea vorbirea pentru a facilita explicaţia (gesturi când arătăm direcţia)

Autorii disting 8 tipuri de ilustratori:1. bastoanele – mişcări verticale ale mâinii menite să accentueze anumite cuvinte. Adesea

aceste gesturi sunt asociate cu agresivitatea şi dorinţa de dominare.2. Pictografele – sunt gesturile care desenează în aer forma obiectului despre care se

vorbeşte3. Kinetografele – descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul o exprimă nu

numai prin cuvinte.4. Ideografele – descriu şi ele o mişcare dar una abstractă. Când expunem un raţionament

utilizăm o serie de gesturi care să ilustreze mai bine acel raţionament.5. Mişcări deictice – indică locuri, obiecte, persoane. Se utilizează atunci când arătăm spre

ceva.6. Mişcări spaţiale – descriu raporturile de poziţie dintre obiectele sau persoanele despre

care se vorbeşte7. Mişcări ritmice – reproduc cadenţa unei acţiuni.8. Ilustratori emblematici - de exemplu gestul de victorie atunci când este însoţit şi de

cuvântul respectiv Mişcări afective – indică starea emoţională a individului (mersul abătut, mâna la gură, la

frunte, exprimarea senzaţiei de frig)

Gesturile de reglaj – dirijează, controlează şi întreţin comunicarea. De asemenea ele creează un feedback (confirmarea cu capul care face ca emiţătorul să îşi continue discursul)

Adaptorii – sunt gesturi puţin legate de comunicare şi satisfac necesităţi umane: cusutul, bătutul la maşină, măturatul, etc.

Functia metalingvistica a comunicarii

Funcţia metalingvistică este discursul despre propriul limbaj în termenii unui limbaj, ea fiind caracteristică discursului teoretic de tip ştiinţific sau literar. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistica a comunicarii (Benny Hill, comicii Marin Moraru si Nae Lazarescu, etc). In aceasta situatie, rasul telespectatorilor din “off” atrage atentia asupra glumelor. Un alt exemplu este Chestiunea zilei, a lui Florin Calinescu.

Testul 51. Teoria functionalista a comunicarii elaborata de Roman Jakobson.

a. Functia dominanta a limbajului publicistic ;b. Functiile secundare a limbajului publicistic ;c. Caracterizati enuntul urmator dupa functia comunicarii si in raport cu operatorii

substantivali si pronuminali : “ Dvs., stimati cititori, a-ti auzit in dese rinduri, cum se apara intre ei, cei cu musca pe caciula”.

2. Functiile presei.a. Informarea ;b. Persuadarea ;c. Identificati semnul distinctiv al sintagmelor de genul : - avalansa scumpirilor, explozia

preturilor, puhoiul de someri, potopul de impozite si taxe ; ce reprezinta ele pentru limbajul de lemn al presei ?

3. Functiile comunicarii vizuale.

Teoria functionalista a lui Roman Jakobson.

Teoria funcţionalistă are în vedere performanţele, obiectivele şi funcţiile media, în special funcţia de informare, funcţia de dezvoltare a opiniilor, funcţia de divertisment etc. Media este importantă în societate îndeosebi pentru integrare, cooperare, ordine, control şi stabilitate, pentru adaptarea la schimbare.

Modelul propus de Roman Jakobson face parte, de asemenea, din categoria modelelor liniare, autorul identificând şase factori care intervin în formularea unui enunţ: emiţătorul, receptorul, referentul (contextul), codul comun al comunicatorilor, contactul (direct sau mediat) şi mesajul.

Emiţătorul transmite mesajul; în funcţie de situaţia de comunicare, poate fi o persoană sau mai multe;

Receptorul primeşte mesajul; şi la acest nivel pot exista mai mulţi receptori;Mesajul reprezintă o combinaţie de semne lingvistice, adică de realităţi

perceptibile pre-existente;Referentul trimite la context; Jakobson identifică două tipuri: referent situaţional

şi textual;Codul desemnează ansamblul de semne şi combinaţiile lor, comune celor doi

comunicatori şi are un caracter convenţional;Canalul mijloceşte contactul dintre cei doi.

Pornind de la cercetările lui Karl Buhller, Jakobson corelează fiecărei componente din schema comunicării o funcţie proprie, crescând numărul acestora de la trei (exprimare, apel şi reprezentare) la şase. Acestea nu sunt însă de sine stătătoare, ci interacţionează, fiecărui enunţ corespunzându-i mai multe asemenea funcţii. ,,Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să împlinească numai o singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominant.”

Funcţia expresivă (emotivă sau interjecţională) reprezintă stratul pur emotiv al enunţului şi poate fi uşor recunoscută prin utilizarea persoanei întâi, a interjecţiilor, intonaţiei. Rolul ei constă în exprimarea atitudinii enunţiatorului faţă de conţinutul mesajului.

Funcţia referenţială (denotativă, cognitivă, contextuală, informativă) reflectă sensul mesajului şi are un caracter neutru-informativ şi cel mai adesea aduce în comunicare o a treia persoană. Considerată a fi cea mai importantă funcţie a limbajului jurnalistic, ea nu este specifică situaţiei în care are loc comunicarea, ci contextului pre-existent al comunicării (la care se referă comunicarea). Referinţa suportă două niveluri, unul intern şi unul extern. Primul vizează referinţele operate în interiorul textului, intratextuale, cel de-al doilea fiind specific contextului situaţional, extralingvistic.

Funcţia conativă (persuasivă, retorică, imperativă) apelează la forme de imperativ, vocativ şi la persoana a doua, ca instrumente pentru a determina o reacţie, un efect, un rezultat.

Funcţia fatică joacă rolul de intermediar între emiţător şi receptor, realizează şi menţine contact dintre aceştia, prin formule de atenţionare sau de confirmare a continuităţii contactului.

Funcţia metalingvistică transmite informaţii despre un anumit cod, care devine el însuşi obiect al enunţului. Codul trebuie să fie comun utilizatorilor, altfel comunicarea nu se poate desfăşura. Aici trebuie evidenţiate şi procesele de codare şi decodare, în care intervine în mod esenţial codul. La nivel lingvistic, se manifestă prin formule ca ,,adică”, ,,cu alte cuvinte”, ,,altfel spus”. Aşadar, funcţia metalingvistică ajută la explicarea noţiunilor necunoscute de către receptor. Distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii se operează între limbajul obiectual (referitor la obiect) şi metalimbaj (referitor la limbaj).

Funcţia poetică (estetică, literară) este caracterizată de limbajul figurat. În viziunea lui Jakobson, importanţa acestei funcţii rezidă în capacitatea sa de a proiecta principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării, permiţând combinaţii şi posibilităţi infinite de expresie verbală.

Functiile presei.

funcţia de informare, tradusă prin nevoia indivizilor şi grupurilor de a controla mediul.Această funcţie răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, iarinformaţia nu trebuie să aibă o utilitate imediată. Mesajele presei nu prezintă numai ce s-aîntâmplat, ci şi ceea ce s-ar putea întâmpla. funcţia de interpretare, care se referă la sintetizarea informaţiilor apărute într-o ştire şi asemnificaţiilor atribuite lor. “Oamenii simt nevoia ca lumea ce îi înconjoară să fieprezentată în chip ordonat şi coerent, încărcată cu un anume sens şi ordonată după oanume ierarhie , astfel încât, pornind de la aceste clasificări şI interpretări, să poată luamai uşor deciziile inerente existenţei de zi cu zi.”5

funcţia de legătură, ce susţine că prin consumarea produselor mass-media, milioane deoameni se regăsesc legaţi prin nenumărate fire nevăzute. Datorită presei oamenii descoperă că împărtăşesc aceleaşi valori, că se pot mobiliza pentru aceleaşi scopuri,, întruncuvânt, că fac parte sau că pot face parte dintr-o comunitate umană de dimensiuniinfinit mai complexe decât acelea ale comunităţii în care îşi trăiesc viaţa de zi cu zi. funcţia de culturalizare, care spune că o dată cu apariţia şi creşterea ponderii mass-media,o mare parte a activităţilor de transmitere a valorilor şi modelelor culturale, de formare agândirii şi a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. Mihai Coman spuneacă mass-media se află într-o poziţie bivalentă deoarece pe de o parte numeroasele modelede comportament pe care le oferă sunt solicitate să exercite o acţiune educativă neutră, iarpe de cealaltă parte, ele sunt preferate pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lorde a influenţa comportamentul indivizilor din grupuri cu diferite interese. funcţia de divertisment, care se traduce prin produsele cu care mass-media răspundenevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene.Datorită stresuluizilnic, datorită creşterii nevoii oamenilor de a se destinde, dar şi datorită creşterii roluluipublicităţii presa a devenit instituţia care vinde divertismentul la costurile cele mai reduse,această în raport cu cinematograful , teatrul, turismul, artă sau orice alte mijloace derelaxare şi divertisment. Oricine face un studiu cât de mic va putea observa că numărulabonaţilor la reţelele de televiziune prin cablu au crescut ,iar , în schimb, numărul celor care călătoresc, merg la teatru a scăzut.

1. functia de informare - colectarea si tratatarea informatiilor - asigura transparenta raporturilor sociale si difuzarea elementelor de cunoastere, de judecata si de opinie necesare intelegerii mediului social inconjurator; este o functie a procesului democratic.

2. functia de persuasiune, motivatie si interpretare legata de exercitarea controlului social, organizarea activitatilor colective, asigurarea coerentei actiunilor publice si de efortul de convingere si conducere pentru atingerea unor obiective comune; functia de persuasiune vizeaza dezvoltarea economica si sociala.

3. functia de educatie si de transmitere a mostenirii sociale si culturale este exercitata in vederea finalitatii informarii si educatiei, informatiile procurand datele si trezind curiozitate fata de probleme a caror intelegere, constientizare si solutionare sunt favorizate de educatie.

4. functia de socializare menita sa faciliteze participarea indivizilor si colectivitatilor la viata publica, la elaborarea si luarea deciziilor; schimbul si difuzarea informatiilor faciliteaza

interactiunea sociala si permit oamenilor sa ia parte la solutionarea problemelor - aceasta functie este solidara cu democratizarea vietii publice.

5. functia de loisir si de divertisment se exercita in modalitati diverse, depinzand de varietatea contextelor culturale si a gradelor de evolutie, fiind legata de imbunatatirea calitatii vietii.

Functiile comunicarii vizuale.

Dupa Mark Knopp (Nonverbal Communication in Human Interaction, apud Mihai Dinu, Comunicarea) functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt in numar de patru:

1. cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant in realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

2. semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; intr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau pr in orientarea deictica a privirii.

3. indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume.

4. compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, intr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramanem departe unul de altul. In paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra in contradictie cu cea dintai.

De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Intr o convorbire oficiala se vizeaza, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva intre ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa il aduca mai jos, intr-o regiune situata intre barbie si zona coapselor.

Testul 61. Norme de logica in comunicare.

a. Numiti cerintele fata de argumente si fata de argumentare in general;b. Explicati esenta legii identitatii si importanta eu in comunicare.

2. Cultura si comunicare.a. Comunicarea ca performanta a culturii;b. Factorii ce caracterizeaza comunicarea.

3. Comunicarea sonora non-verbala.

Comunicarea sonora non-verbala (paralimbajul)

In timpul unei discutii, dezvaluim indirect foarte multe informatii despre noi, nu neaparat prin cuvinte, ci prin tonul pe care il adoptam. Un ton mai puternic, mai ridicat subliniaza siguranta de sine si conduce catre atentia ascultatorului, in timp ce un ton mai slab poate ascunde un caracter timid si lasa impresia de pasivitate.Mesajul din spatele cuvintelor tine de comunicarea paraverbala. Aceasta are in vedere tonul si volumul vocii, viteza vorbirii, pauzele, ritmul rostirii, particularitatile de intonatie. Se cunoaste ca tonul poate oricand sa evidentieze un mesaj verbal, sa-l contrazica sau sa-l deformeze. Practic, paraverbalul are rolul de a sprijini ceea ce transmitem si de a arata care este relatia dintre expeditor si receptor. Atitudinea interlocutorilor nostri poate fi influentata foarte usor de aceste elemente ale comunicarii paraverbale. Orice situatie poate fi gestionata atata timp cat adoptam un ton adecvat, cu un ritm moderat si accentuand pe aspectele care conteaza.De retinut faptul ca exista o interdependenta dinamica intre cele trei tipuri de comunicare (verbala, paraverbala, nonverbala); ele nu pot fi separate. Daca cea verbala se refera la mesajul

pe care il rostim, comunicarea paraverbala si nonverbala se refera la cum este rostit mesajul, accentuand anumite aspecte ale mesajului.Comunicarea paraverbala este esentiala in constientizarea elementelor ce o constituie pentru eficienta si claritatea comunicarii.

Cultura si comunicare

Prima acceptiune a comunicarii, comoda si clasica, o defineste ca ansamblul modalitatilor specific si explicite de transmitere a informatiilor. In viata cotidiana, vorbim despre comunicare ca despre un fenomen de transmitere si receptive a informatiilor.Cercetarea specializata a comunicarii se inscrie in principal in aceasta perspectiva. Sociologia mass-media, psihologia interactiunilor, anticiparea noilor tehnologii utilizeaza permanent, atit in lucrarile teoretice de construire a “modelelor”, cit si in analizele lor, definirea “telegrafica” a comunicarii: un emitator A, transmite un mesaj unui receptor B prin intermediul unui suport Z. ternemnii se pot schimba, dar schema de baza ramana constanta.Extinderea acestei scheme, inseamna a opta pentru demersul diferit, pentru ca sensul comunicarii este ascuns, iar cercetarile nu s-a directionat inca pe aceasta cale. Este vorba de a concepe comunicarea nu numai ca un fenomen specific si limitat, ci ca un fenomen integrator, care ne-ar permite sa regindim rapoartele dintre individ si societate, dintre societate si cultura.In aceasta perspectiva, mult mai larga, comunicarea va fi definite ca ansamblul actelor care constuiesc zi de zi “ structurile” ce fundamenteaza o societate, cu alte cuvinte, cultura. Ansamblul actualizarilor culturii, in numeroasele sale aspect ale vietii cotidiene constituie comunicarea.Cercetatorul care se aventureaza in aceasta directive va trebui sa surmonteze un prim obstacol: comunicarea ca “performanta a culturii” este o definitie abstracta. Dar este dificil de sesizat care este raportul acesteia cu multitudinea de fapte concrete ce o constituie.Pentru a intelege mai bine fenomenul, trebuie sa ne intoarcem catre fondarea conceptului de comunicare extinsa la membrii Scolii de la Palo – Alto, a caror formula emblematica (“Nu poti sa nu comunici”) a devenit celebra. Aceasta arata ca orice element ce tine de timp, loc sau context, present in viata noastra este susceptibil de a devein un element de comunicare.Antropologul Ray Birdwhistle ilusta aceasta cu un exemplu frapant: “orice student care a asteptat un telefon intr-o seara in dormitorul sau stie cit de zgomotos poate fi telefonul care nu suna”(antropologul face aluzie la practica intilnirii galante de vineri din campusurile americane). In acest cadru, telefonul care nu suna este un mesaj efectiv. Idea antropologului American este de a arata ca a comunica nu se limiteaza la transmisia intentionata a unor informatii verbale. Cultura comporta anumite asteptari si daca ele nu sunt onorate, aceasta inseamna ceva. Remarca trimite catre o conceptie aproape fara limite referitoare la acea ce este spus, trebuie de a se constitui in componenta comunicarii.Daca un telefon mut este capabil sa “spuna” ceva, atunci multe alte lucruri pot de asemenea sa comunice. Comunicarea nu se limiteaza in conceptia lui R. Birdwhistell doar la mesaj si nici la schimb, la interactiune; ea include de asemenea sistemul, contextual care le face posibile si care poate sa incarce nonocurentele cu o valoare informative asemanatoare unui mesaj transmis in mod explicit.Fara a ajunge la o definitie exhaustive, viziunea extinsa aspura comunicarii poate fi caracterizata cu ajutorul a cinci factori:

1. Comunicarea este un fenomen social. Fiecare act de transmitere a unui mesaj se integreaza intr-o matrice mult mai vasta, comparabila in sens mai larg cu cultura. Aceasta matice poarta numele de comunicare sociala. Ea constituie ansamblul codurilor si regulilor care fac posibile si mentin intr-un mod regulat si previzibil interactiunile si

relatiile dintre membrii aceleiasi culture. Individual este vazut ca un actor social, ca un participant la o unitate care il subsumeaza.

2. Participarea la comunicare. Fenomenul se dezvolta prin modalitati multiple, verbale si non-verbale, care pot face obiectul unor studii specifice: paralingvistica, proxemica, kinetica(se refera la sensibilitatea tactile in absenta vederii, sensibilitatea haptica se refera la capacitatile mainii de a percepe, in absenta vederii caracteristicile tactile ale obiectului, cum ar fi: textura sau substanta). In cea mai mare parte a timpului activitatile communicative sunt activitatile de control, de conformare, de interogare in care redundanta joaca un rol important. Cercetatorul in comunicare sociala incearca sa discearna mai degraba contextual decit continutul, mai mult semnificatia decit informatia.

3. Intentionalitatea nu determina comunicarea. Cind doua persoane vorbesc intr-o anumita limba, ele participa la un sistem care exista inaintea lor si care va exista si dupa ce ele nu vor mai fi. In alti termini, actul interactiunii realizat aici si acum este doar un moment intr-o miscare mult mai vasta, aceea a culturii ca flux de informatie.

4. Comunicarea sociala poate fi inteleasa prin imaginea orchestrei. Membrii unei culture participa la comunicare asemeni muzicienilor dintr-o orchestra, atit doar ca nu exista dirijor nici partitura, ci se indruma reciproc unii pe altii.

5. Observatorul face, in mod necesar, parte din orchestra, chiar daca provine dintr-o alta societate. Prin urmare, singura modalitate de a studia actele comunicarii, este observarea participativa dupa modelul antropologului.

Majoritatea specialistilor sunt astazi deacord ca mesajele mass-media influenteaza publicul, dar aceasta influenta nu este nici mecanica, nici uniforma(modelul propagandei), ci indirecta, difuza si diferentiata.Dupa anii ’50 ai sec. trecut, evolutia mijloacelor de comunicare in masa(presa scrisa, radio, TV) a fost insotita de alte mutatii sociale importante in domeniul comunicarii:- Dezvoltarea in parallel a publicitatii, merketingului si comunicarii politice;- Proliferarea instrumentelor de comunicare precum telefonul(fix, apoi mobil) si internetul;- Dezvoltarea comunicarii politice si a comunicarii organizationale;- Revolutia din relatiile sociale: declinul autoritatii traditionale(in cuplu, familie, scoala,

intreprindere) a lasat mai mult loc acordului, ascultarii, negocierii, discutiei, schimburilor, pe scurt “comunicarii” intre parinti si copii, intre sot si sotie, intre angajati si cadrele de conducere, intre profesori si elevi.

Concurenta acestor evolutii a dat nastere la doua fenomene distincte:- Constituirea domeniului stiintelor informatiei si ale comunicarii care si-au propus ca misiune

analizarea formelor diferite de comunicare;- Aparitia unei ideologii a “societatii comunicarii”.In baza transformarilor vizibile, dezvoltarea mijloacelor de comunicare in masa, a telefoniei, a comunicarii interpersonale, a comunicarii organizationale in anii ’80 ai sec. trecut a aparut “ideologia comunicarii”, ea a reprezentat fundamental viziunii ideale a societatii comunicarii. Aceasta se bazeaza pe citeva idei simple: societatea comunicarii permite abolirea granitelor spatiale, temporale si generale dintre oameni. Ea permite o comunicare generalizata si transparenta:” generalizata” la toate nivele vietii sociale(relatii personale, munca, invatamint) si “transparenta”, caci tehnicile de comunicare permit comunicarea fara tabuuri, fara ambiguitati, fara secrete, precum si democratizarea vietii sociale.Studiile despre comunicare dezmintmitul comunicarii totale si transparente, posibila, pe de o parte, ca urmare a virtutilor democratizarii. Dezvoltarea comunicarii este incontestabila. Insa aceasta nu va putea fi niciodata total neutral si neproblematica. In favoarea acestei afirmatii exista mai multe argumente: mesajele sunt adesea ambigue, iar receptorul nu este intotdeauna complet receptiv. Este important sa dezvaluim aceste resorturi ascunse ale comunicarii, pentru a invata sa le stapinim. Cel de-al doilea argument privind

dificultatile si ambiguitatile comunicarii il constituie mizele sociale si umane, adesea implicite. Comunicarea nu se reduce la un simplu schimb de informatii. A comunica inseamna, de asemenea apararea unei imagini de sine, influentarea celorlalti, delimitarea teritoriului.