CAPITOL I

A)Importanţa asigurării bazei furajere

Asigurarea în prezent şi mai ales în viitor a resurselor alimentare pentru înreaga populaţie a globului, populaţie aflată în continuă şi rapidă creştere (se estimează că în anul 2025 se va ajunge la 8,5 miliarde de locuitori, iar în 2050 la peste 10 miliarde) constituie la ora actuală şi în viitor cea mai stringentă problemă a omenirii.

Astăzi, când populaţia mondială a depăşit 5,9 miliarde cu o densitate de peste 25 oameni /km2, în circuitul comerţului internaţional intră mai puţin de 150 specii de plante alimentare. Un studiu recent al Departamentului de Agricultură din S.U.A, arată, faptul că, de fapt, supravieţuirea populaţiei mondiale se bazează numai pe 15 specii de plante alimentare şi anume: orez, porumb, grâu, sorg, orz, cartof dulce, fasole, soia, arahidele, trestia de zahăr, sfecla de zahăr, bananier, cocotier şi .......

Dependenţa de un număr de specii atât de redus, face ca omenirea să fie extrem de vulnerabilă la întreruperi dezastruoase ale aprovizionării cu hrană, prin catastrofe naturale sau cauzate de om.

Rezervele alimentare de origine animală (carne, lapte, ouă etc) pot fi produse într-un sistem ştiinţific organizat şi în sistem gospodăresc – privat- mult mai puţin influenţat de condiţiile climatice, variabile de la o zonă la alta sau de la un an la altul. Aceste produse – lapte, carne, ouă etc, care asigură proteina animală capătă o importanţă din ce în ce mai mare în prezent şi în perspectivă, deoarece ele constituie fondul alimentar de bază al omenirii.

Referitor la problemele actuale ale agriculturii României în general şi al zootehniei în mod special, sunr subliniat următoarele probleme:

- Pentru asigurarea securităţii alimentare a celor aproximativ 23 milioane de locuitori ai României- trebuie să producă anual în sectorul vegetal cel puţin 25 milioane tone de cereale, din care 8 -10 milioane tone de grâu, 10 -12 milioane tone de porumb, 2,5 – 3 milioane tone de floarea – soarelui, 7 -8 milioane tone de sfeclă de zahăr, 4 -5 milioane tone de cartofi, 4 – 5 milioane tone legume de câmp, 2,5 milioane tone fructe şi cca. 2 milioane tone de struguri şi alte produse vegetale.

- În sectorul creşterii animalelor se prognozează realizarea unor producţii de 2 -3 milioane tone carne în viu - anual, 55 – 60 milioane de hectolitrii de lapte vacă, 5 – 6 milioane de ouă, 30 – 40 mii tone de lână şi alte produse animaliere, producţii ce presupun ca efectivele, să crească la cca. 5 milioane capete bovine, din care cca. 3 milioane vaci şi .........., 12 -13 milioane porcine şi cca. 15 milioane capete ovine şi caprine.

- 1 -

Pe acest front al luptei paşnice pentru supravieţuirea omenirii, un sector de mare importanţă este deţinut de plantele furajere.

În zona temperată a globului se cultivă 30 specii de plante folosite exclusiv pentru furaj, iar în zonele tropicale şi subtropicale, încă 10 specii. Toate acestea produc nutreţul care, în stare proaspătă sau conservată, administrată zilnic atât în perioada de păşunat cât şi în perioada de stabulaţie determină abundenţa şi calitatea produselor zootehnice. Nutreţul, furajul reprezintă de fapt , o ’’materie primă’’, care prin intermediul animalului ca mijloc de producţie, determină nivelul cantitativ şi calitativ al producţiei de lapte, carne şi ouă.

Astfel, zootehnia – creşterea animalelor devine o verigă indisolubilă în sistemul integrat al agriculturii.

B) Rolul şi locul furajelor în dezvoltarea zootehniei

Fără furaje suficiente din punct de vedere cantitativ şi de bună calitate, nu poate fi concepută dezvoltarea zootehniei, a cărei pondere trebuie să reprezinte 50% din totalul producţiei globale agricole.

Printre măsurile care concură la realizarea obiectivelor strategice care revin zootehniei pe plan mondial şi naţional se înscrie,în primul rând , hrana raţională a efectivelor de animale pentru sporirea continuă a producţiei zootehnice.

Hrana constituie factorul major, capabil, să pună în valoare potenţialul genetic al animalelor, realizând în acest fel producţii ridicate şi de bună calitate. Prin urmare, creşterea efectivelor şi sporirea producţiilor animaliere sunt condiţionate într-o măsură hotărâtoare de asigurarea nureienţilor şi în primul rând a celor de origine vegetală suficiente din punct de vedere cantitativ şi de bună calitate.

Hrana – (MASA) – corelată cu potenţialul genetic al animalului (RASA) şi o bună tehnologie de adăpostire şi exploatare (CASA) reprezintă triada hotărâtoare pentru sporirea producţiei zootehnice.

- 2 -

FURAJELE –Definiţie şi clasificări Furajele sunt produse de origine organică, anorganică sau amestec al

acestora, care au rolul de a furniza anumalelor energia necesară funcţiilor vitale şi energia pentru obţinerea diferitelor produse zootehnice.

După originea lor, nutreţurile se clasifică în trei categorii: Origine vegetală. Origine animală. Origine minerală.

După valoarea lor nutritivă şi provenienţa lor (după C. Bărbulescu şi colaboratorii), furajele se clasifică astfel :

GRUPA DENUMIREA SORTIMENTULI Furaje fibroase - fânuri, brichete, granuleII Furaje suculente - nutreţ însilozat, semisilozuri, nutreţ

verde borhoturi, rădăcinoase, tuberculi, bostănoase

III Furaje grosiere - paie de cereale, coceni porumb, verzi- soia, mazăre, fasole.

IV Furaje concentrate - concentrate cultivate- porumb, soia, orz, ovăz, sorg. - concentrat industrial – făinuri proteice de origine vegetală - făinuri proteice de origine animală.

V Furaje substanţe energetice

- grăsimi vegetale sau animale de uz furajer, zahăr, glucoză.

VI Substanţe minerale - macroelemente - microelemente,

VII Aditivi furajeri - vitamine, aminoacizi, antibiotic furajer.

VIII Preparate furajere - nutreţuri combinate, premixuri

Din celeprezentate mai sus, se evidenţiază faptul că acestea provin din cultura plantelor anuale şi perene cultivate şi din pajiştile permanente şi temporare.

Astfel se atestă că din producţia vegetală numai aproximativ 25% se foloseşte direct în hrana omului, restul de 75% servind ca furaje pentru animale.

Din acest punct de vedere, se impune deci, să se facă o delimitare şi o precizarea a noţiunilor referitoare la producerea şi conservarea furajelor cuprinse în cursul de ‚’’Cultura pajiştilor’’ unde sunt prezentate cunoştinţele tehnice şi biologice referitoare la plantele agricole, anuale şi perene, cultivate sau spontane.

- 3 -

Astfel – definiţia ‚’’Cultura pajiştilor’’ este ştiinţa care studiază ecosistemele de pajişti şi ale culturilor furajere anuale şi perene, precum şi elaborarea tehnologiilor de cultivare şi conservare a acestora.

Totalitatea resurselor de hrană folosite în alimentaţia animalelor alcătuiesc BAZA FURAJERĂ.

Sursele principale, care asigură nutreţurile de origine vegetală sunt următoarele:

1) Pajişti permanente şi temporare (semănate) care asigură nutreţurile verzi, fânul, semifânul şi în parte silozul şi semisolzul.

2) Culturile de cereale şi leguminoase pentru boabe – care produc cea mai mare parte din nutreţurile concentrate (porumb, sorg, orz, ovăz etc). Tot de aici se asigură şi nutreţurile grosiere (paie, pleavă, coceni, vreji etc).

3) Culturi pentru nutreţ (anuale şi perene) care produc nutreţul verde, fânul, semifânul, silozul şi semisilozul.

4) Culturile în mirişte (sorg, meiiul) şi intercalate (bostănoase). 5) Goluri din pădure – ce se pretează la păşuni. 6) Masa verde din livezi – în zona de deal. 7) Alte plante agricole – de la care se folosesc produsele secundare

(ex. Şroturi sau turtele, borhoturile etc). În prezent, proteina vegetală tinde să fie completată tot mai mult cu

proteina rezultată pe cale ştiinţifică, prin folosirea UREEI, apelor amoniacale sau a altor produse obţinute pe cale industrială.

Se folosesc tot mai mult în hrana animalelor substanţele energetice de genul amidonului, glucozei, melasei etc.

Se produc şi se prevede creşteri însemnate a producţiei de vitamine , aminoacizi, substanţe enzimatice, antibiotice etc.

Nu trebuie, totuşi, emis faptul că din toate categoriile de nutreţuri care se folosesc în hrana animalelor, cele de origine vegetală prezintă cea mai mare importanţă datorită economicităţii lor şi în mod practic acestea sunt de neînlocuit.

Foarte important şi demn de reţinut este faptul că gradul de economicitate al nutreţurilor de origine vegetală sporeşte datorită creşterii indicilor ridicaţi de transformare a produselor vegetale în produse de origine animală.

În România se cultivă în prezent cca. 10 milioane ha. Structura de culturi: - cereale pentru boabe – grâu şi porumb (60 -65% ) respectiv 6 milioane

ha. - Leguminoase – 300.000 ha. - Plante oleaginoase – 900.000 ha - Plante textile – 120.000 ha.- Plante industriale – 300.000 ha

- 4 -

- Cartofi – 300.000 ha - Plante aromatice şi medicinale – 40.000 ha - Plante furajere anuale şi prene cultivate în ogor propriu – 2.000.000

ha. - pajiştile permanente şi temporare – 4.000.000 ha.

Pe Terra se cultivă, în prezent cca. 1,4 -1,5 miliarde ha, aproximativ 66% din suprafaţă este ocupată de cereale.

Suprafeţele arabile, cele mai mari le deţin : Asia – 30%, America de Nord şi Centrală 23%, Africa – 22%, Europa 14%.

Hrana populaţiei nu corespunde cantitativ şi calitativ (săracă în proteine). Creşterea producţiei la hectar este principala preocupare pentru sporirea

producţiei.

ECOSISTEM – reprezintă unitatea de organizare biologică alcătuită din organismele prezente într-un spaţiu dat, aflate în relaţii de interdependenţă între ele şi cu mediul ambiant.

CAPITOL II

PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE

2.1. Importanţa pajiştilor în asigurarea bazei furajereMărirea efectivelor de animale, ca o măsură esenţială privind realizarea

integrări producţiei agricole – prin convertirea într-o cantitate mare de produse de origine animală, impune în primul rând hrănirea raţională a efectivelor de animale şi implicit asigurarea unor cantităţi sporite de furaje de bună calitate şi la un preţ de cost scăzut.

Hrana, devine astfel factorul major, capabil să pună în valoare potenţialul genetic al animalelor, realizând producţii ridicate şi de bună calitate. Deci, creşterea efectivelor de animale cât şi sporirea producţiei animaliere.

Sunt condiţionate într-o măsură hotărâtoare de asigurare a nutrienţilor şi în primul rând a celor de origine vegetală în cantitate şi în calitatea cerută de patientul lor biologic.

Pe lângă culturile de plante furajere anuale şi perene, o sursă deosebită de hrană pentru animale, o reprezintă şi pajiştile .

Acestea, fie că sunt permanente (cca. 4.400.000 ha, din carecca. 3.000.000 ha fâneţe), fie că sunt pajişti cultivate (temporare) asigură o bună parte din furajele de volum necesare în hrana animalelor. Aceasta se datorează în primul rând suprafeţei mari pe care sunt ocupate de aceste pajişti, depăşind cu mult terenul arabil (aşa cum se poate constata în datele prezentate în tabelul următor) cât şi producţiilor obţinute de pe acesta.

- 5 -

Tabel..................

La acestea se adaugă faptul că prin sistemul acesta de furajare – păşunat – se asigură un deziderat al crescătorilor de animale şi anume : asigurarea sănătăţii animalelor cât şi o exploatare economică.

În ţara noastră, cu toate că beneficiem de o suprafaţă mare de pajişti, ponderea acestora în balanţa furajeră pe ţări este destul de scăzută – ceea ce dovedeşte o slabă exploatare a acestei resurse cu potenţial economic deosebit.

Astfel se apreciază că din total necesar de masă verde, păşunile asigură cca. 20% aportul în balanţa de nutriţie, fiind astfel destul de redus.

Ca factor responsabil privind acest......... redus de exploatare, o reprezintă: - lipsa de cultură şi tehnologie adecvată folosită de crescătorii de

animale. - lipsa de îngrijire a acestor pajişti. - folosirea excesivă şi abuzivă – în sensul unei supraîncărcări de animale

pe păşuni – fără folosirea unui păşunat raţional. - Condiţii de mediu, mai puţin favorabile şi lipsa de amenajare tehnică

(irigaţii, tehnologii de întreţinere adegvate condiţiilor pedoclimaticeconcrete zonei etc).

Datorită lipsei de îngrijire, vegetaţia pajiştilor permanente a suferit modificări serioase, acestea degradându-se permanent (îmburuenări, eroziuni etc).

În regiunea colinară şi montană o bună parte din pajişti sunt acoperite cu esenţe lemnoase (arbori,arbuşi şi subarbuşti) fiind sustrase de la păşunat suprafeţe apreciabile.

În regiunea colinară, deasemenea prin folosirea neraţională a terenului pastoral, s-au produs eroziuni care au afectat suprafeţe mari de teren scotându-le din circuit agricol.

În luncile nrâurilor mai sunt încă suprafeţe mari cu pajişti cu exces de umiditate, datorită apei freatice situată la o adâncime mică.

În ce priveşte fâneţele, în afara unei folosiri abuzive prin păşunat în primăvară, plantele s-au recoltat de cele mai multe ori cu multă întârziere, conducând la o puternică îmburuienare.

Nu acelaşi lucru putem afirma, în ceea ce priveşte pajiştile temporare. Acestea sunt pajişti cultivate : cu respectarea tuturor verigilor tehnologice, dând astfel randamente superioare faţă de pajişti permanente, indiferent de zonă.

............... asupra compoziţiei amestecului de graminee şi leguminoase cu control asupra celorlalte componente tehnologice – asigură producţii performante.

- 6 -

2.2. Pajişti permanente şi pajişti temporare 2.2.1. Pajişti permanente – sunt suprafeţe de pajişti pe care vegetaţia s-a

instalat spontan fără intervenţia omului. Clasificarea pajiştilor permanente – pajiştile permanente pot fi clasificate

în două mari categorii. Un sistem clasifică pajiştile în baza sistematizării vegetaţiei – având un pronunţat caracter floristic, al doilea sistem se bazează pe flora pajiştilor respective, cât şi pe condiţiile naturale pedoclimatice.

Astfel clasificarea pajiştilor permanente se face în pajişti zonale şi pajişti azonale.

I. PAJIŞTI ZONALE -sunt cele considerate cele de câmpie şi podişuri joase, de dealuri şi de podişuri înalte de munte şi alpine – caracterizate prin vegetaţie ierboasă ‚’’pioneră’’ instalată direct pe roca mamă , aflată în diverse stadii de evoluţie.

Reprezentanţii tipici ai acestor pajişti – sunt pe plan mondial. Stepa rusească, preeria cu ierburi înalte sau marile câmpii americane de ierburi scunde, ..... argentiniană,terenurile joase australe, savana africană.

În clasa pajiştilor permanente zonale –întâlnim subclasa : 1) Pajişti de câmpie şi podişuri joase. 2) Pajişti de dealuri şi podişuri înalte. 3) Pajişti de munte 4) Pajişti alpine. 1)Din cadrul subclasei : Pajişti de câmpie şi podişuri joase - care ocupă

cca. 570.000 ha (cca. 13% din total suprafaţa de pajişti din România) putem desprinde ca şi caracteristici principale ,faptul că sunt situate pe soluri de tip CERNOZIOM (carbonatic, castaniu, ciocolatiu, argilos şi levigat), brune deschise de stepă, cenuşii şi brun-roşcat de pădure şi într-o măsură redusă de soluri brune. , răspândit astfel în zonă de stepă, silvostepă şi parţial în zona forestieră.

Condiţiile naturale sunt în general puţin favorabile plantelor. Temperaturile medii anuale, variază de la 9,5°, 10°, 11,5°C iar precipitaţiile anuale au valori scăzute între 380 – 400 mm la 580 – 600 mm (din zona de stepă la zona de silvostepă- forestieră).

Din punct de vedere floristic, întâlnim pajişti diferite : A) Pajişti de PAISURI STEPICE – CU PIE CRESTAT ŞI Colilie (formaţi

din Festuca – valesiaca, sulcata, pseudovina, Stipa capillata etc). - zona de stepă (Dobrogea, Bărăganu de Est şi Moldova de Sud – valoarea

furajeră slabă, producţie 3- 6 tone /ha. Masă verde – timp scurt de păşunat (2 luni). Producţii scăzute 4-6 t/ha.Masa verde calitate mai bună.

B) Pajişti de PÂLOAGE – POA BULBOSA, FESTUCA SULCATA, FESTUCA PSEUDOVINA, CYNODON DACTYLON etc), se întâlnesc în zonele de stepă, silvostepă şi forestieră.

C) Pajişti de firuţă, zâzanie şi păiuşi stepice (Dactilis glomerata, Trifolium repens, Poa bulbosa cu Lolium perene). Răspândite pe terenuri depredoinare cu

- 7 -

apă freatică aproape de suprafaţă sai în zona de podişuri joase aparţin’nd zonei forestiere,

Producţiile sunt ceva mai mari în medie de 7-8 t/ha masă verde şi de bună calitate.

2)Pajişti de dealuri şi podişuri înalte- acestea ocupă cca. 1.200.000 ha ceea ce reprezintă aproape 30% din suprafaţa de pajişti din ţara noastră. Ele aparţin zonei forestiere şi într-o mică măsură şi silvo-stepei cu situare în altitudini ce variază de la 200 până la 800 m.

Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale mai coborâte, variind între 7°C în nordul ţării –până la 10-11°C în zona colinară. Precipitaţiile medii anuale au valori de la 550-800 mm.

Caracteristica solurilor în această zonă este următoare: - soluri brun-roşcate de pădure cenuşii de pădure, cernoziomuri levigate,

soluri brune, brune podzolite şi podzoluri argilo-iluviale. Tipurile de pajişti din această zonă sunt: A) Pajişti de păiuşuri stepice cu diverse specii xerofile şi mezoxerofile

(formate din Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Lolium perene, Poa pratensis, Dactilis glomerata), leguminoase –Trifolium repens, trifolium pratense, Lathyrus pratensis.

Producţiile variază de la 3 - 4 t la 8-10 t/ha masă verde. Sunt răspândite în zona colinară (limita inferioară). Din punct de vedere floristic reprezintă o tranziţie de la pajiştile de câmpie către cele colinare propriu-zise. În Podişul Moldovei, sunt răspândite pajiştile Festuca pseudovina.

În zona colinară a Transilvaniei este frecventă Festuca sulcata. Xerofile sunt plantele adaptate pentru a trăi în mediu cu umiditate scăzută. B) Pajişti de iarba câmpului – ocupă 770.000 ha –cca. 64% din suprafaţa

cu pajişti din zona colinară. Compoziţia floristică este extrem de heterogenă. Astfel pe pante şi către

limita lor inferioară pe lângă speciile de bază sunt xerofile şi xeromezofile. Pe terenurile plane sau slab înclinate pe lângă specia de bază se găsesc specii aparţinând mezofilelor . Specia de bază este Agrostis tenius, apare în compoziţia floristică în procente diferite de la 15-20% la 70-80%.

Producţia medie este de 7-8 tone masă verde, iar în condiţiile unei exploatări raţionale şi printr-o fertilizare moderată se obţin în mod curent peste 20 t/ha masă verde.

3)Pajişti de munte - ocupă 960.000 ha, ceea ce reprezintă23% din suprafaţa totală cu pajişti. Amplasarea acestora se face pe terenuri accidentate reprezentate prin coaste domoale până la repezi, coame şi platouri, terase, văi şi depresiuni.

Aceste pajişti se înt’lnesc la altitudini între 800- 1600 şi 1800m până la limita superioară a pădurilor. Aici precipitaţiile variază între 800 -1200 mm iar temperaturile sunt situate între 3-4°C şi 7-8°C.

- 8 -

Principalele formaţii cu pajişti ce aparţin zonei forestiere sunt: A) Pajişti de iarba vântului cu păiuşul roşu. Aceasta ocupă cca. 250.000

ha dominate fiind de speciile AGRISTIS TENUIS sau FESTUCA RUBRA. Producţiile fiind relativ reduse de cca. 7-8 t/ha masă verde.

B) Pajişti de păiuş roşu – ocupă cca. 170.000 ha în subzona coniferelor. De obicei se întâlnesc ferme variate de relief, de la terenuri plane la terenuri moderate înclinate. Speciile existente sunt: Festuca rubra ce domină –urmate de speciile caracteristice pajiştilor alpine: AGROSTIS RUPESTRIS, FESTUCA SUPINA, POA MEDIA. Producţia acestor pajişti sunt în general slabe, cu cca 7-10 t/ha masă verde iar în caz de exploatare raţională şi fertilizare se obţin peste 20t/ha masă verde.

C) Pajişti de TEPOSICĂ – suprafaţa ocupată este de peste 200.000 ha. Situat mai ales în zona montană şi alpină inferioară . Solurile ocupate de aceste pajişti sunt cele sărace, acide, bogate în resturi organice nedescompuse.

Numărul de specii este în general redus datorită dominanţei speciei NARDUS STRICTA. Leguminoasele sunt slab reprezentate deoarece condiţiile de viaţă sunt defavorabile.

Producţiile sunt mici 4-5 t/ha masă verde cu o digestibilitate şi palatibilitate redusă.

D) Pajiştile de ARRHENATHERUM ELATIUS – sunt ocupate de cca 40.00 ha –în zona colinară (începe de la 400m altitudine până în zona montană inferioară (900-1000m). Alte specii în afară de ARRHENTHERUM ELATIUS sunt Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perene etc.

De remarcat prezenţa leguminoaselor în număr de specii destul de mare,ca : Trifoluim pratensis, Lathyrus pratensis, Viccio ciocca etc. Producţia acestor pajişti sunt de 20-25t/ha masă verde, dar ca fâneaţă (cu recoltare de 2-3 ori pe an) se obţin cca. 5-6 t/ha fân.

4) Pajişti alpine – acestea ocupă în ţara noastră cca. 120.000 ha, începând

de la 1600-1800 m ( de la limita superioară a pădurilor şi până la piscurile cele mai înalte ale munţilor.

Relieful este foarte variat de munte sau accidentat. Solurile sunt reprezentate de podzoluri primare şi soluri alpine înţelenite, puternic acide, cu profil scurt.

Precipitaţiile sunt abundente (peste 1000 mm) iar temperaturile medii anuale în jur de 2-3°C.

Zona alpină se împarte în două subzone : - subzona alpină inferioară ;- subzona alpină superioară;

A) Zona alpină inferioară – se întinde până la altitudinea de 2000-2200 m – dominată de vegetaţie lemnoasă sub formă de arbuşti. (Pinus montana, Imperus communis).

- 9 -

B) Zona alpină superioară – ocupă partea superioară alpină şi este lipsită de vegetaţia lemnoasă, dar ocupată de suprafeţe întinse de pajişti alpine.

Speciile de tip graminee sunt dominante (Nardus stricta, Poa alpina, Festuca supina, Phleum alpinum etc) pe când leguminoasele sunt sporadice sau lipsesc în totalitate. Productivitatea este scăzută 3-6 t/ha masă verde folosită în exclusivitate ca păşune, pentru o perioadă scurtă de timp (90-100 zile) de către ovine şi tineret ovine.

II. PAJIŞTI AZONALE - în această grupă se încadrează pajiştile din luncile râurilor, pajiştile de pe sărături şi cele formate pe nisipuri.

1) Pajişti din lunci, văi şi depresiuni- ocupă cca.600.000 ha fiind răspândite în toate zonele din câmpie şi până la munte. Datorită solurilor aluvionale şi influenţei apei freatice situate în sol la adâncime mică aceste pajişti sunt foarte valoroase.

În vegetaţie sunt prezente specii ca: Poa pratensis, Lolium perene, Festuca pratensis, Trifolium repens, trifolium pratensis, Medicago lupulina etc.

Producţiile obţinute fiind de 10-14 t/ha masă verde. Se folosesc mai mult ca fâneţe sau mixt. Prin folosirea raţională şi prin lucrări de desecare se pot obţine producţiide 20-25 t/ha masă verde.

2) Pajişti de pe sărături – ocupă suprafeţe relativ restrânse, menţinându-se în special pe terenuri umede. Speciile dominante pe aceste pajişti sunt: Atropis distans , Festuca pseudovina, Trifolium fragiferum.

Sunt slab productive iar nutreţul este inferior din punct de vedere calitativ fiind bogat în sodiu, conţin puţine proteine.

3) Pajişti de pe nisipuri - aceste pajişti ocupă o suprafaţă în jur de 8000 ha. Dominante sunt o serie de specii xerofile – inferioare din punct de vedere furajer – dominante sunt : Cynodon dactylon, Apera spica-venti, Vulpia myuros.

Producţia este în jur de 1,5 -3 t/ha masă verde şi se folosesc mai mult ca păşuni.

2.2.2. Pajişti temporare – (cultivate ,semănate sau mai sunt denumite artificiale) – sunt suprafeţe de teren (arabil sau pajiştti permanente desţelenite) pe care sunt însămânţate pentru o anumită durată de timp (3-8 ani) specii sau amestecuri de graminee şi leguminoase perene. Acestea ocupă ponderi diferite în balanţa furajelor fibroase în diferite ţări.

Aşa cum s-a observat în expunere de până acum exploatarea se face în mopd diferit :

- prin păşunat; - prin cosit; - sau mixt (alternanţă între păşunat şi cosit); Din acest punct de vedere putem clasifica pajiştile în : păşuni şi fâneţe.

Astfel în zonele alpine şi de munte pajiştile se folosesc exclusiv prin păşunat în timp ce în zona colinară suprafeţe întinse sunt folosite numai prin cosit.

- 10 -

CAPITOL III

VEGETAŢIA PAJIŞTILOR PERMANENTE

Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită dintr-o diversitate de specii, grupări complexe de plante, din familii botanice diferite, varietăţi aflate în raporturii diferite influenţate de factorii biologici şi naturali specifici.

Datorită acestor factori, vegetaţia pajiştilor permanente se caracterizează prin câteva trăsături generale, astfel:

1. Vegetaţia pajiştilor permanente este dominată de IERBURILE PERENE – plantele care alcătuiesc compoziţia floristică se menţin pe acelaşi loc un număr variabil de ani.

2. Vegetaţia pajiştilor permanente este în cea mai mare parte dominată de GRAMINEE (alături de alte grupe de plante, aflate în proporţii variabile)- leguminoase, ciperacee şi juncacee).

Unele specii sunt productive şi au o compoziţie chimică valoroasă fiind plante bune de nutreţ, pe când alte specii sunt nevaloroase din punct de vedere furajer, din cauza producţiei scăzute, de slabă calitate. În sfârşit, alte specii (este drept, acestea fiind în număr redus). Sunt toxice sau vătămătoare pentru animale sau dăunătoare vegetaţiei pajiştilor.

Valoarea furajeră ridicată a pajiştilor permanente este condiţionată de procentul plantelor bune furajere graminee şi leguminoase.

În procesul evolutiv însă, insuficienţa unor factori amintiţi mai sus, cât şi folosirea abuzivă şi unilaterală a pajiştilor permanente asociată cu lipsa de îngrijire şi întreţinere a acestora duce la înlocuirea gramineelor şi leguminoaselor valoroase cu o serie de alte plante lipsite de valoare.

Clasificarea vegetaţiei permanente după speciile componente ale covorului vegetal este:

1. Grupa gramineelor perene .2. Grupa leguminoaselor perene. 3. Grupa rogozurilor (pipirigurilor). 4. Grupa de specii din alte familii botanice.

3.1 Gramineele perene Din această grupă fca parte speciile ce aparţin familiei GRAMINEAE şi

formează cea mai importantă grupă de plante ce alcătuiesc covorul vegetal al pajiştilor, acoperind în medie 30-50% asigurând în unele cazuri la 80-90% din acesta.

În ţata noastră se întâlnesc peste 260 de specii dintre care cca.70% sunt perene. Acestea sunt adaptate la condiţiile extrem de variate şi posedă o plasticitate ecologică ridicată, perminţându-le să trăiască în condiţii de mediu extrem de variate.

- 11 -

Gramineele, au în general o valoare furajeră ridicată – cu producţii mari, având totodată un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, posedând un nunăr scăzut de specii necomestibile sau toxice pentru animale.

Gramineele se refac cu mare uşurinţă după cosire sau păşunat şi posedă o mare capacitate de înfrăţire, acoperind terenul, formând un strat de ţelină încheiat.

3.1.1. Particularităţi biologice A) Sistemul radicular – gramineele au rădăcini fasciculate. Adâncimea de

înrădăcinare a acestora, clasifică speciile de graminee cu: - înrădăcinare adâncă până la 1m şi chiar mai mult (Ex: BROMUS

INERMIS, ARRHENATHERUM ELATIUS, AGROPYRON PECTINIFORME).

- specii cu înrădăcinare medie-mijlocie (60-80 cm), ex: FESTUCA PRATENSIS, LOLIUM PERENE, PHLEUM PRATENSE, DACTYLIS GLOMERATA).

- specii cu înrădăcinare superficială (30-50 cm), AGROSTIS STOLONIFERA, POA PRATENSIS, ALOPECURUS PRATENSIS, caracterizând totodată şi situarea acestora în ecosistem.

Astfel speciile cu înrădăcinare adâncă se găsesc pe terenurilesărace în substanţe nutritive, în zone secetoase, pecând speciile cu înrădăcinare superficială se întâlnesc în pajişti cu soluri fertile şi cu umiditate ridicată. Speciile cu înrădăcinare mijlocie cu cerinţe mijlocii pentru hrană şi apă.

B) Durata de viaţă a rădăcinilor gramineelor perene este de un an la unele specii (AGROSTIS STOLONIFERA, LOLIUM PERENE) pe când la alte specii, rădăcinile trăiesc mai mulţi ani (DACTYLIS GLOMERATA, NARDUS STRICTA, POA PRATENSIS).

Reciltările repetate diminuează sau uneori frânează creşterea rădăcinilor, în procesul de acumulare a substanţelor de rezervă este foarte slab.

....... de rădăcini este în corelaţie directă cu producţia părţii aeriene. Se admite un coeficient de 0,6 între partea de la suprafaţa solului şi cea din sol (coeficient înfluenţat de compoziţia floristică, sol,climă, mod de folosire).

C) Dezvoltarea şi creşterea – în viţa gramineelor de pajişti se disting două perioade sau cicluri succesive : I. Primul ciclu – CICLUL VEGETATIV –cuprindegerminaţia seminţelor, înfrăţirea şi formarea lăstarilor. II. Al doilea ciclu –CICLUL GENERATIV –se caracterizează prin alungirea lăstarilor şi formarea inflorescenţelor şi seminţelor.

D) Înfrăţirea gramineelor – procesul de formare de noi lăstari la graminee din NODURILE bazale ale tulpinii se numeşte înfrăţire iar lăstarii noi formaţi se numesc FRAŢI.

- 12 -

La baza primei frunze – formate în cursul răsăririi în interiorul şi la baza tecii acesteia se află MERISTEMUL FORMATIV al tulpinii din care se formeazăalte frunze, prin alungire telescopică.

Când s-a format a patra frunză iau naştere rădăcinile ADVENTIVE şi un nou lăstar, cu o creştere asemănătoare cu cea a tulpinii principale şi posibilitatea de a se hrăni independent prin formare de noi rădăcini adventive. Procesul acesta decurgerapid cu modoficare a meristemului formând primordiile inflorescenţei – APEX-ul, cu o alungire rapidă a tulpinii urmând faza de burduf, înspicare, înflorire şi formarea seminţelor.

În faza de alungire a tulpinii- procesul de înfrăţire încetează datorită unui blocaj hormonal asupra mugurilor, precum şi asupra lăstarilor porniţi în creşere.

Logic este ca pentru favorizarea formării de noi lăstari (deci şi producţii ridicate de masă verde) se impune ca APEXUL să fie suprimat când acesta se află la o înălţime de 5-15 cm deasupra nodurilor de înfrăţire.

Gramineele au două feluri de lăstari : - scurţi ; - alungiţi; Lăstarii scurţi sunt alcătuiţi numai din frunză (TEACĂ şi LIMB).Lăstarii alungiţi pot fi :

VEGETATIVI (STERILI). GENERATIVI (FERTILI) – formând inflorescenţă .

E) Clasificarea gramineelor I. În funcţie de proporţia dintre lăstari scurţi şi cei lungi:

- Graminee cu talie înaltă sau de etaj superior – la care predomină lăstari alungiţi – majoritatea frunzelor sunt pe tulpini iar uneori lipsesc cele bazale; se pretează la recoltarea prin cosire (graminee de fâneaţă). Ex: ARRHENATHERUM ELATIUS, BROMUS INERMIS, DACTYLIS GLOMERAT, LOLIUM MULTIFLORUM etc. - Graminee de talie mijlocie sau de etaj mediu – domină speciile la care proporţia dintre lăstari scurţi şi cei alungiţi este aproximativ egală. Tulpinele au frunză pe nodurile superioare, dar şi frunze bazale. Se pretează atât la cosit cât şi la păşunat (mixt). Ex: AGROSTIS STOLONIFERA, AGRISTIS TENUIS, FESTUCA PRATENSIS, LOLIUM PERENE. - Graminee de talie joasă sau de etaj inferior – se caracterizează prin predominarea lăstarilor scurţi, cu situarea frunzelor la baza tulpinilor. Aceste specii se pretează la păşunat (graminee de ’’păşunat’’). Ex: AGRISTIS RUPESTRIS, CYNODON DACTYLON, FESTUCA VALESCIANA, NARDUS STRICTA, FESTUCA RUBRA.

II. Clasificarea gramineelor – după modul în care se face înfrăţirea, acestea se împart în următoarele grupe:

- STOLONIFERE;

- 13 -

- CU TUFĂ RARĂ; - CU TUFĂ DEASĂ; - CU TUFĂ MIXTĂ; 1. Graminee stolonifere – din muguri ce se găsesc pe nodul de înfrăţire,

dau naştere tulpinii subterane sub formă de STOLONI sau rizomi ce se formează în sol la adâncimi variabile între 5-20 cm (în funcţie de afânarea solului). La rândul lor, stolonii sau rizomii emit din mugurii situaţi la noduri lăstari aerieni la fel şi aplantei mamă. Odată cu apariţia de lăstari noi, stolonii formează de la noduri rădăcini adventive.

Tasarea solului (prin păşunat abuziv, lipsa apei din sol) conduce la înrăutăţirea regimului de aer în profunzimea solului şi implicit condiţii nefavorabile de viaţă pentru gramineele stolonifere.

Pajiştile dominate de gramineele stolonifere au producţii ridicate mai ales printr-o folosire raţională (irigaţii, îngrăşăminte, exploatarea mai ales prin fâneţă).

Exemple de graminee stolonifere: Cynodon dactylon, Bromus inermis, Agrostis stolonifera, Agropiron repens.

2. Graminee cu tufă rară – nodulul de înfrăţire situat în sol foarte aproape de suprafaţă (3-4 cm). Din mugurii care se găsescpe nodulul de înfrăţire iau naştere numeroşi lăstari aerieni care rămân aproape de lăstarul principal.

La acest tip de graminee se formează cu timpul (în stratul superficial al solului) ŢELINA (acumulare a resturilor organice , rădăcini, tulpini, frunze – ce conduc la îngroşarea stratului de ţelină).

În cantităţi mari a acestui strat se creează condiţii nefavorabile de viaţă pentru aceste gramine cu tufă rară (se intensifică procesele anaerobe de descompunere a materiei organice).

Din grupa acestor graminee, fac parte: FESTUCA PRATENSIS, ARRHENATHERUM ELATIUS, PHLEUM PRATENSE, DACTYLIS GLOMERATA, LOLIUM PERENE, LOLIUM ITALICUM.

3. Graminee cu tufă deasă – nodulul de înfrăţire se formează un număr mare de lăstari, care rămân foarte apropiaţi de planta mamă. (iau aspectul de tufe compacte). Fiind acestea situate foarte aproape de suprafaţa solului. Aceşti lăstari (ce au luat naştere prin înfrăţire) rămân legaţi de planta-mamă prin internoduri foarte scurte.

Prin acest mod de organizare a înfrăţirii, aceste graminee pot să trăiască în condiţii de mediu neprielnice celorlalte graminee, ele înlocuind în timp gramineele cu tufă rară - .. o fază avansată de degradare a pajiştilor permanente. Poziţionarea acestor graminee este pe solurile bogate în materie organică nedescompusă, având un strat gros de ţelină (sol sărac în sibstanţe nutritive asimilabile , slab aerate).

- 14 -

Datorită acestui mediu de viaţă, gramineele cu tufă deasă au un sistem de adaptabilitate propriu. Astfel au :

- un sistem de nutriţie MICOTROFĂ (cu ciuperci fixate pe rădăcini sau pe rizomi) cu rol de descompunere a materiei organice în compuşi asimilabili ce sunt puşi la dispoziţia plantei.

De principiu, ciupercile au un metabolism aerob (în lipsa acestuia sau în cantităţi insuficiente frânând sau reducând semnificativ descompunere materiei organice).

Dar, organele gramineelor cu tufă deasă, (de la frunză până la rădăcini) sunt străbătute de ţesuturi AERENHIMATICE prin care se realizează aportul de oxigen.

Valoarea economică este scăzută la acest tip de graminee atât cantitativ cât şi sub aspect al consumabilităţii şi digestibilităţii. Exemplu de graminee cu tufă deasă: NARDUS STRICTA, FESTUCA SULCATA.

4. Graminee cu tufă mixtă – acestea alcătuiesc o grupă intermediară între cele cu tufă rară şi cele stolonifere. Înfiinţarea are loc prin apariţia de stoloni scurţi din nodul de înfrăţire ce se găseşte în sol la o adâncime mică.

Odată cu apariţia unei plante noi dintr-unul din mugurii de stoloni, procesul de alungire a stolonilor încetează. Planta mamă ce apare, în acest proces de înfrăţire formează în continuare lăstari noi asemănători cu cei produşi de gramineele cu tufă rară.Astfel în jurul plantei-mamă se formează tufe rare legate de aceasta prin intermediul unor stoloni scurţi.

Deoarece acoperă bine terenul prin covorul vegetativ (alcătuind o ţelină elastică şi rezistentă la păşunat) se pretează foarte bine la păşunat. Exemple de astfel de graminee: FESTUCA RUBRA, POA PRATENSIS, ALOPECURUS PRATENSIS.

F). OTĂVIREA GRAMINEELOR Otăvirea este însuşirea speciilor de a-şi reface masa organelor aeriene

după cosit şi păşunat. Refacerea gramineelor are loc pe seama formării de : - noi lăstari ; - alungirea tulpinilor (la care nu a fost afectat ţesutul MERISTEMATIC)

; Otăvirea este influenţată de :

- specie şi productivitatea acestora ;- aprovizionarea solului cu elemente nutritive (azot şi umiditate); - păşunatul abuziv – cu un număr mare de animale; - recoltatul gramineelor în preajma iernii (împiedică astfel acumulăir de

substanţe nutritive); - cositul la o înălţime prea mică de sol;

Procesul de otăvire se caracterizează prin: - VITEZA DE OTĂVIRE; - ENERGIA DE OTĂVIRE;

- 15 -

- CAPACITATEA DE OTĂVIRE; 1) VITEZA DE OTĂVIRE reprezintă timpul necesar plantelor de a se

reface pentru noua recoltare. 2) ENERGIA DE OTĂVIRE reprezintă numărul de refaceri într-o perioadă

de vegetaţie. 3) CAPACITATEA DE OTĂVIRE este cantitatea de masă verde sau fân

obţinut într-o perioadă de vegetaţie. După capacitatea de otăvire , gramineele se împart în următoarele grupe:

a) Graminee cu capacitate mare de otăvire se obţin 2-3 coase pentru fân sau se obţin 4-5 cicluri de păşunat (Dactylis glomerata, Loliium multiflorum, Lolium perene9.

b) Graminee cu capacitate mijlocie de otăvire – se obţin până la 2 coase sau se obţin 3-4 cicluri de păşunat (FESTUCA PRATENSIS, PHLEUM PRATENSE).

C) Graminee cu capacitate mică de otăvire – se obţin o singură recoltă de fân sau două cicluri de păşunat (AGROSTIS STOLONIFERA, AGROSTIS TENUIS, BROMUS INERMIS, FESTUCA RUBRA).

G) RITMUL DE DEZVOLTARE ŞI VIVACITATE A GRAMINEELOR Astfel, gramineele ce ajung mai repede la maturitatea biologică trăiesc

mai puţin şi invers. Din acest punct de vedere se deosebesc: 1. Graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Acestea

fructifică în anul semănatului şi dau producţii maxime ,în al doile an trăiesc foarte puţin, menţinându-se în cultură 2-3 ani.

Exemplu: Arrhenatherum elatius, Lolium multiflorum, Lolium perene. 2. Graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocieFructificarea se produce în anul al II lea de semănat iar producţiile

maxime se obţin în anul al III lea an de viaţă şi trăiesc 5-8 ani. Exemplu: Dactylis glomerata, Festuca pratensis. 3. Graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Fructifică foarte târziu după 3-8 ani şi pot trăi până la 35-45 ani. Exemplu: Festuca rupicola, Nardus stricta.

H) PRECOCITATEA GRAMINEELOR – perioada de timp de la pornirea în vegetaţie şi până la înspicare.

1. Graminee precoce – înspică la 30 zile de la pornirea în vegetaţie. Ex: Arrhenatherum elatius, Poa bulbosa, Poa pratensis.

2. Graminee intermediare – înspică după cca. 50 zile de la pornirea în vegetaţie. Ex: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perene.

3. Graminee tardive – înspică la 60-70 zile de la pornirea în vegetaţie. Ex: Bromus inermis, Phleum pratense, Agropyron repens.

- 16 -

3.1.2. Relaţiile gramineelor cu factorii de vegetaţie 3.1.2.1. Cerinţele faţă de apă. Gramineele perene au un consum de apă mai ridicat (50-100%)

comparativ cu cerealele (datorită perioadei de vegetaţie). Faţă de, cerinţele generale, gramineele perene se împart în:

Graminee XEROFILE (adaptate condiţiilor de uscăciune) cum sunt: Festuca valesiaca, speciile de stepă etc. Au o valoare economică scăzută.

Graminee MEZOFILE – adaptate la condiţii de medii de apă, cum sunt: Festuca pratensis, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perene, Poa pratensis –sunt gramineele cele mai valoroase.

Gramieele MEZOHIGROFILE şi HIGROFILE – se întâlnesc pe pajişti naturale, cu umiditate în exces. Acestea sunt: Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis.

3.1.2.2. Cerinţele faţă de temperatură Majoritatea dintre aceste graminee suportă foarte bine temperaturile scăzute în cursul iernii sau cele ridicate în cursul verii.

3.1.2.3. Cerinţe faţă de aerul din sol Gramineele sunt plante puţin pretenţioase faţă de regimul de aer din sol.

Gramineele stolonifere au cerinţă mai mare de aer, decât celelalte graminee datorită stolonilor şi a nodului de înfrăţire ca se găsesc la adâncimi mare în sol.

3.1.2.4. Cerinţele faţă de sol şi substanţele nutritive. Gramineele sunt în general, puţin pretenţioase faţă de sol, ele fiind foarte

uşor adaptabile. Unele graminee cresc pe soluri acide (Ex: Nardus stricta) altele, dimpotrivă pe soluri alcaline (Ex: Puccinellia distans). Majoritatea însă, trăiesc pe soluri slab acide (cu pH= 5,5 -6,0) cu producţii ridicate, evident dacă solul este bine aprovizionat cu macroelemente şi microelemente dar şi cu aport de substanţe nutritive sau pe care se aplică îngrăşăminte, plantele înfrăţesc puternic condund, prin masa vegetativă bogată, la sporirea producţiei.

Cerinţa faţă de sol a gramineelor se manifestă diferit în ceea ce priveşte textura acestuia. Astfel, gramineele stolonifere preferă solurile mai uşoare, pecând altele de tipul lui Festuca pratensis, cresc pe soluri mai grele.

În ceea ce priveşte hrănirea gramineelor, comportamentul acestora este diferit. Astfel, unele specii numite AUTOTROFE, îşi procură sigure hrana din sol, valorificând uşor compuşii greu solubili din sol. Pe când alte specii de graminee numite MICOTROFE se hrănesc cu ajutorul ciupercilor cu care trăiesc în simbioză.

Tipul solului –bogăţia acestuia în elemente nutritive –influenţează şi compoziţia floristică a pajiştilor.

- 17 -

Solurile bogate în elemente nutritive sunt dominate de gramineele EUTROFE (plante ce au cerinţe mari de hrană) – Dactylis glomerata, Festuca pratensis.

Pe solurile sărace domină gramineele OLIGOTROFE adaptate la un consum redus de substanţe nutritive –Nardus stricta de exemplu.

Pe solurile aprovizionate moderat cu substanţe nutritive, cresc gramineele MEZOTROFE, unde acestea au o dorinţă medie de hrană. Exemple de graminee: Festuca rubra, Agrostis tenuis etc.

CAPITOLUL IV

LEGUMINOASELE PERENE Leguminoasele perene formează a II a grupă importantă de specii, din

vegetaţia pajiştilor – atât sub aspectul procentului de participare în compoziţia floristică, cât şi prin valoarea furajeră deosebită determinată de conţinutul ridicat de substanţe proteice şi substanţe minerale.

Leguminoasele participă deasemenea, la ............. însuşirilor fizico-chimice ale solului, îl îmbogăţesc în azot ridicându-i calităţile agrochimice.

Participarea în vegetaţia pajiştilor permanente, variază de la 10% până la 40 şi chiar 60% , în condiţii deosebit de favorabile. Acestea au o vivacitate mai redusă decât gramineele şi cele mai multe specii nu se pot înmulţi pe cale vegetativă iar cerinţele lor faţă de condiţiile de creştere sunt mult mai exigente.

Un dezavantaj major în pregătirea fânului îl reprezintă pierderile mari datorate scuturării frunzelor, partea de altfel, cea mai valoroasă a acestor plante, dacă nu se aplică o tehnologie adegvată cu o atenţie deosebită din partea ce o coseşte. Pajiştile permanente în care se regăsesc şi leguminoasele în proporţii ridicate, se refac uşor după folosire şi sub formă cosită (cca. 2-4 coase pe perioada de vegetaţie) sau păşunat.

4.1.Particularităţi biologice 4.1.1. Sistemul radicular – rădăcinile leguminoaselor sunt pivotante,

profund în pământ la unele specii (Ex:Medicago falcata) pe când altele sistemul radicular este mai puţin profund pivotante (Ex: Trifolium repens, Trifolium fragiferum).

Primele leguminoase sunt astfel mai rezistente la secetă (rădăcinile lor ajungând până la 10 m) neconcurând cu gramineele în privinţa apei şi a substanţelor nutritive, pe când cele din urmă, au rădăcinile mai puţin adânci (până la 1 m) fiind mai puţin rezistente la secetă. Pe rădăcinile leguminoaselor se formează nodozităţi în care trăiesc bacterii fixatoare de azot din grupul RHIZOBIUM – formând astfel prin intermediul leguminoaselor, mari rezerve

- 18 -

de azot în sol (100-200 kg/ha/an). Aceste nodozităţi reprezentând o parte însemnată din masa de rădăcini a leguminoaselor între 7-10% (Ex: Trifolium repens(, formându-se în stratul de sol cuprins între 0-15 cm.

4.1.2. Lăstărirea - formarea lăstarilor la leguminoase este fenimenul analog înfrăţirii gramineelor (nu identic) însă aceştia sunt ramificaţi , născându-se din mugurii situaţi pe colet (coletul trăieşte atât cât trăieşte şi planta).

Factorii care influenţează direct lăstărirea sunt: - poziţia coletului în sol; - gradul de afânare a solului; - regimul de umiditate şi de hrană a solului; Lăstarii leguminoaselor sunt de două tipuri (ca şi la graminee) : scurţi şi

alungiţi. Cei lungi pot fi vegetativi sau generativi. Proporţia dintre aceştia, dă indicaţii asupra modului de folosire : prin cosit sau păşunat (Ex: Trifolium repens, Medicago lupulina) iar la leguminoase unde domină lăstarii alungiţi , sunt plante de fâneaţă (Ex: Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Vicio cracca etc).

4.2. Formele de creştere După forma de creştere leguminoasele se pot clasifica astfel: 4.2.1. Leguminoasele cu tufă – la aceste leguminoase, lăstarii cresc mai

mult sau mai puţin vertical, formând o tufă. În funcţie de talie, acestea pot fi folosite fie prin cosit fie prin păşunat.

După recoltare, din mugurii de pe colet (ce se află la 2-3 cm în sol) se formează alţi lăstari. Ex: Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Medicago sativa).

4.2.2. Leguminoasele cu tulpini târâtoare – lăstarii acestor plante formaţi din mugurii de pe acest colet rămân culcaţi pe sol iar la noduri se formează rădăcini adventive. Aceste leguminoase se înmulţesc vegetativ acoperind foarte bine terenul. Acest tip de leguminoase se pretează la folosirea prin păşunat. Ex: Trifolium repens, Trifolium fragiferum.

4.2.3. Leguminoasele cu tukpini agăţătoare – prezintă frunze prevăzute cu cârcei cu care se prind de alte specii ,servindu-se de acestea ca suport. Acestea se pretează foarte bine la cosit având o productivitate ridicată. Ex: Vicia lathyrus.

4.3. Otăvirea leguminoaselor Leguminoasele se refac mult mai repede decât gramineele, producând un

număr mult mai mare de coase. Otăvirea se face de 3-45 ori în cursul unei perioade de vegetaţie. Ex: Medicago sativa, Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Trifolium repens.

4.4. Ritmul de creştere şi vivacitatea Leguminoasele au o vivacitate mai mică decât gramineele dar ritmul de

dezvoltare este mai rapid. Din acest punct de vedere leguminoasele se clasifică astfel:

4.4.1. Leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate mică .

- 19 -

Ex: Medicago lupulina, Melilotus albus, Trifolium pratense – aceste a trăiesc 2-3 ani dar se menţin în pajişti prin autoînsămânţare.

4.4.2. Leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlocie şi vivacitate mijlocie – sunt specii care se dezvoltă mai lent şi trăiesc 5-10 ani. Ex: Lotus corniculatus, Medicago sativa.

4.4.3. Leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare – sunt plante care trăiesc 10-15 ani. Ex: Vicia cracca, Trifolium fragiferum etc.

4.5. Cerinţele leguminoaselor faţă de condiţiile de mediu 4.5.1. Cerinţele faţă de apă – deşi solicită cantităţi mari de apă

leguminoasele datorită sistemului radicular prifund, rezistă mai bine la secetă. Ex: Medicago sativa, Medicagă falcata.

Leguminoasele însă, care suportă mai greu lipsa de apă cum este cazul Trifolium hybridum, Lathyrus pratensis, Trifolium pratense etc, sunt mai puţin rezistente la secetă.

În general leguminoasele, sunt mai de grabă sensibile la excesul de umiditate din sol, cu excepţia Vicia cracca, Trifolium hybridum.

4.5.2. Cerinţele faţă de aer – leguminoasele din pajişti au cerinţe mari pentru aerul din sol, deosrece bacteriile fixatoare de azot sunt aerobe. În timpul vegetaţiei cerinţele maxime faţă de aerul din sol sunt în perioada formării lăstarilor.

4.5.3. Cerinţe faţă de reacţia solului şi substanţele nutritive. Unele specii de leguminoase (cum sunt Trifolium repens) sunt indiferente

la reacţia solului. Pe solurile sărăturate se află Trifolium fragiferum; pe soluriel cu aciditate mare se află Trifolium arvense.

În general leguminoasele cresc pe solurile cu o amplitudine a pH-ului cuprinse între 4,5-7,5. Pretenţiile privind azotul din sol, sunt în general reduse – datorită sistemului de fixare a acestuia cu ajutorul bacteriei fixatoare de azot. Au, însă cerinţe mari faţă de fosfor, potasiu, calciu precum şi molibdenul , sulful.

4.6 Răspândirea leguminoaselor În zona de stepă şi silvostepă – Medicago falcata, Medicago lupulina etc. În zona forestieră – Trifolium pratense, Trifolium repens, Trifolium

hybridum, Lathyrus pratense.În zona subalpină – Trifolium repens, Lotus corniculatus. În zona de luncă – Lathyrus pratensis, Meducago lupulina, Trifolium

repens, Vicia cracca. În zona sărăturilor – Meliotus albus, Lotus tenuis, Trifolium fragiferum. În zona de nisipuri – trifolium arvense, Medicago minima.

- 20 -

5.CYPERACEELE ŞI JUNCACEELE Aceste plante sunt răspândite în marea lor majoritate mai mult în luncile

râurilor sau pe terenurile cu umiditate excesivă. Din această grupă fac parte : 5.1. Rogozurile – cele mai multe specii sunt perene. Rogozurile cu tufă

deasă formează cu timpul muşuroaie greu de combătut. Sunt bine reprezentate ca număr de specii şi diversitate, acoperind pajiştile cu exces de umiditate în bălţi şi mlaştini.

Astfel în bălţi şi mlaştini întâlnim : Carex ripario, Carex vulpina; în lunci umede : Carex hirta; Carex sylvatica; în zona de pădure : Carex sylvatica; în zona pajiştilor subalpine: Carex curvula.

Rogozurile pornesc în vegetaţie mai repede decât gramineele şi au un conţinut ridicat de celuloză şi de siliciu ceea ce le fac să devină toxice pentru organismul animal, iar datorită conţinutului redus de calciu şi fosfor determină boli de carenţă.

Sub raportul conţinutului de proteină (15-22%PB) unele specii depăşesc gramineele, dar consumabilitatea lor este redusă. Producţiile sunt uneori de până la 20 t/ha masă verde, însă aşa cum arătam au o calitate inferioară.

5.2. Pipirigurile – nu constituie hrană pentru animale nefiind consumate de acestea. Acestea invadează propriu-zis păşunile umede. Sub formă de vetre, înăbuşind vegetaţia valoroasă. De aceea se impune distrugerea acestor plante prin erbicidat, cosit precum şi prin fertilizarea pajiştilor (pentru stimularea dezvoltării plantelor valoroase).

6.SPECII DIN ALTE FAMILII BOTANICE În afară de plantele ce au fost prezentate până acum, plantele ce fac parte

din covorul floristic al păşunilor permanente vom mai prezenta şi alte reprezentante de plante din familii botanice diferite.

Participarea acestora în paşişti este variată însă în procente ridicate, indicând o pajişte degradată floristic, întrucât majoritatea speciilor din această grupă economică sunt lipsite de valoarea furajeră, numindu-se impropriu ‚’’buruieni de pajişti’’.

În ceea ce priveşte conţinutul de proteină, însă se întâlnesc plante care egalează şi chiar depăşesc uneori, gramineele. Ex: Rumex acetosella -30%, Fragaria vesca 20%.

Palatabilitatea este mai ridicată la plantele tinere, când conţinutul de celuloză este redus.

6.1. Clasificarea plantelor din alte familii botanice. Clasificarea după valoarea economică a speciilor este următoarea: 6.1.1 Specii consumate de animale – consumate sub formă de masă verde

sau fân – aceste plante sunt : Taraxacum officinalis, Plantago lanceolata, Capsela-bursa- pastoris, Daucus carota etc.

- 21 -

6.1.2. Specii indiferente sau de balast. Aceste specii, nu sunt de principiu consumate de animale: Draba vrena, Prunella vulgaris, Veronica, Potentila.

6.1.3. Specii dăunătoare vegetaţiei pajiştilor.- sunt specii ce au un aparat foliar bine dezvoltat, tufe viguroase, frunze mari. Au capacitate bună de îmnulţire fie prin seminţe sau pe cale vegetativă. Nu sunt consumate de animale. Ex: Tanacetum vulgare, Lappa major, Potentilla ansevina, Cuscuta, Rhinathus şi Orabanche, specii parazite sau semiparazite.

6.1.4. Specii care depreciază calitatea produselor animaliere. Consumate de animale, speciile din această categorie, depreciază calitatea cărnii (consistenţa, mirosul). A laptelui (culoare, miros, coagulare) sau a linii prin impuruficarea acesteia.

6.1.4.1. Speciile care depreciază calitatea cărnii : Allium ursinum; Lipidium ruderale.

6.1.4.2. Specii care depreciază calitaea laptelui : Rumex sp., Artemisia sp., Alliaria officinalis.

6.1.4.3. Speciile care impurifică lâna : Xanthium sp., Articum lappa. 6.1.5. Specii vătămătoare pentru animale – sunt acele specii care au

organe prevăzute cu spini ori cu pori aspri ce pot vătăma pielea sau mucoasele digestive ale animalelor. Ex: Tribulus terrestris, Setaria glauca, Stipa sp.

6.1.6. Specii toxice – sunt calel specii care produc intoxicaţii la animale datorită conţinutului ridcatîn anumite substanţe organice (alcaloizi, glocoizi) ce pot avea acţiune directă sau indirectă asupra diferitelor organe ale organismului animal. Îmbolnăvirile pot avea un prognostic grav, cu repercusiuni şi asupra producţiei animaliere.

Conţinutul de substanţe active din plante este destul de variat (în funcţie de faza de vegetaţie sau condiţiile staţionale), unele din aceste specii fiind toxice tot timpul anului, altele în anumite faze de vegetaţie sau numai organe ale plantelor (frunze, fructe, seminţe). Ex: Specii toxice în ţara noastră : ACONTIUM TOXICUM ; CICUTA VIROSA;Glyceria maxima, Graticola officinalis, Sorgum halepense, Stellaria gramineea etc.

7. Valoarea economică a gramineelor şi a leguminoaselor. 7.1. Gramineele au în general valoare economică ridicată, fiind

caracterizate prin productivitate înaltă şi valoarea nutritivă bună. Producţia lor, depinzând de talie şi capacitate de înfrăţire. Ritmul şi

energia de otăvire, de factorii staţionali. Specii precum : Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Lolium

multiflorum etc în condiţii favorabile de mediu şi exploatare pot depăşi chiar 25-40 t/ha masă verde.

Plantele de talie joasă dau producţii însă mici, de cca 5-6 t/ha masă verde, ca de exemplu Nardus stricta, Festuca ovina, Poa bulbosa, Cynodon dactylon.

Cele mai multe graminee au însă producţii mijlocii (10-15 t/ha masă verde) precum : Poa pratensis, Lolium perene, Festuca rubra etc.

- 22 -

În practică, valoarea furajeră depinde de gradul de consumabilitate, compoziţie chimică şi digetibilitate.

Consumabilitatea gramineelor este în funcţie de specie, faza fenologică, specia de animal, ex: Dactylis glomerata, cunoscută ca o foarte bună plantă de nutreţ, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie are un conţinut scăzut de proteină brută şi unul ridicat de celuloză, ceea ce duce la obţinerea unui furaj inferior din punct de vedere calitativ.

Alte graminee cu consumabilitate ridicată sunt: Alopecurus pratensis, Festuca pratensis, Lolium perene, Poa pratensis. Graminee cu un conţinut redus de consumabilitate sunt speciile Stipa.

7.2. Valoarea economică a leguminoaselor – leguminoasele au valoare economică mare datorită producţiei mari, a consumabilităţii şi digestibilităţii. Au un conţinut ridicat de proteină , cu un conţinut mai scăzut de celuloză. Conţinutul mare de fosfor, calciu, magneziu precum şi vitaminele bagate în caroten şi vitamina C completează valoarea acestui furaj.

Astfel, conţinutul în PB în perioada premergătoare înfloritului este de 20% pe când în perioada înfloritului este de 16-18%. La aceleaşi faze de vegetaţie, conţinutul de celulotă este de 24-26%. Raportul Ca/P este mai ridicat la leguminoase decât la graminee, deoarece conţinutul de Ca înregistrează valori foarte mari. Ex: Medicago sativa conţine 15-16 gr Ca/kg s.u. pe când Festuca pratensis doar 2-3 gr Ca/kg s.u.

Producţiile sunt deosebite de la o specie la alta. Astfel producţiile mari se obţin de la speciile de talie înaltă sau care otăvesc repede ca : Medicago sativa, Trifolium pratense, Lathyrus pratensis, speciile de talie joasă ca: Trifolium fragiferum, Medicago minima etc, dau producţii scăzute. Luând în considerate toateacestea se poate spune că sunt specii valoroase economic următoarele: Medicago sativa, Trifolium pratense, Trifolium repens, urmate de Trifolium hybridum.

- 23 -