Capitolul I

Cruciadele şi jihadul – forme ale violenţei interreligioase?

Cu nouă sute de ani în urmă, creştinii din Europa au purtat o serie de

„războaie sfinte” împotirva lumii musulmane, luptând pentru stăpânirea unui ţinut

sacru pentru ambele religii, Ţara Sfântă. Această luptă timp de două secole a făcut

ravagii sângeroase, şi totodată a remodelat istoria Islamului şi a Occidentului.

Operaţiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul

medieval, cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ al

istoriei civilizaţiei. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub aspectul lor

religios, în realitate aceste expediţi au avut drept cauză (şi rezultate) elemente de

natură diferită, economice, politice, sociale, morale, deşi au fost mobilizate şi s-au

desfăşurat sub lozinca „războiului sfânt”, de eliberare a Ierusalimului şi a Sfântului

Mormânt de sub ocupaţia „păgânilor” musulmani1.

Apariţia cruciadelor a impulsionat Islamul să acţioneze, redeşteptând

ataşamentul faţă de cauza jihadului. Iar musulumanii din Siria, Egipt şi Irak au luptat

ca să-i scoată pe vrăjmaşii creştini din Ţara Sfîntă. Totuşi, anii, de conflict au produs

inevitabil şi o cunoaştere reciprocă, chiar şi un respect şi un contact paşnic prin

intermediul armistiţiului şi a comerţului. Cu trecerea deceniilor, conflictul s-a mai

domolit, iar sorţii au fost înclinaţi în favoarea Islamului, şi cu toate că visul biruinţei

creştine a dăinuit mai departe, lumea musulmană a triumfat, şi a asigurat o dominaţie

de lungă durată asupra Ierusalimului şi a Orientului Apropiat2.

Iniţiind cruciadele, papalitatea a încercat să recruteze, mai ales, membrii unei

grupări sociale: cavalerii Europei latine, în secolul al XI-lea acestă pătură socială

militară se afla încă într-un stadiu incipient de evoluţie. La începutul cruciadelor,

oameni nu erau membri ai unor armate permanente, majoriatea cavalerilor erau

1 Thomas Asbridge, Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, traducere de Cornelia Dumitru şi Miruna Andriescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 17; Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. V, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2007, p. 310.2 Thomas Asbridge, op. cit, p. 17.

7

războinici, dar totodată seniori sau vasali, propietari sau fermieri. Înainte de

propovăduirea primei cruciade, majoriatea cavalerilor latini priveau încă actele de

vărsare de sânge ca fiind păcate prin natura lor, însă erau deja obisnuiţi cu ideea că

anumite forme de luptă puteau fi justificate mai uşor decât altele în ochii lui

Dumnezeu. Mai exista şi ideea că papaliatea ar fi fost capabilă să autorizeze violenţa 3.

Începând cu sfârşitul secolului al XI-lea, cruciadele i-au pus faţă în faţă pe

francii din occidentul Europei şi musulmanii din estul Mediteranei. Nu pentru că

aceste războaie sfinte ar fi fost pornite mai întâi pentru eradicare Islamului sau pentru

convertirea musulmanilor la credinţa creştină. Ele erau, o consecinţă a dominaţiei

islamice asupra Ţării Sfinte şi asupra oraşului sfânt al Ierusalimului. Dar, există o

întrebare: oare cruciadele au fost provocate de lumea musulmană sau au fost acte de

agresiune ale unor războie sfinte latine? De fapt după cel dintâi „val abrupt” al

expansiunii islamice, interacţiunea dintre statele creştine şi cele musulmane nu a avut

nimc ieşit din comun: a fost caracterizată, ca aceea dintre oricare rivali potenţiali, de

perioade de convieţuire şi de perioade de conflict. Dovezile care să sugereze că aceste

două religii mondiale au fost cumva prinse într-o ciocnire sunt puţine sau chiar

inexistente. Începând cu secolul al X-lea, Bizanţul şi Islamul au dezvoltat un respect

reciproc tensionat, însă relaţia dintre cele două entităţi nu a fost mai încărcată de

confilicte decât aceea dintre greci şi vecinii lor slavi sau latinii dinspre vest4.

Ce a aprins, aşadar, războiul dintre creştini şi musulmani în Ţara Sfântă? Într-

un anumit sens, cruciadele au fost reacţia la un act de agresiune islamică, cucerirea de

către musulmani a oraşului sfânt Ierusalim, dar aceasta avusese loc în 638 şi cu greu

ar fi putut fi considerată o ofensă recentă. La începutul secolului al XI-lea, biserica

Sfântului Mormânt, despre care se crede că include locul răstignirii şi învierii lui

Hristos, a fost demolată parţial de un conducător Fatimid labil psihic care a rămas în

istorie cu numele de Califul Hakim cel Nebun. Persecutarea populatiei locale creştine

de către el a durat ceva mai mult de un deceniu, şi a luat sfârşit atunci când s-a

declarat pe el însuşi un Dumnezu viu, şi şi-a înfuriat supuşii musulmani5.

Tensiunile s-au intensificat în 1027, când, musulmani au aruncat cu pietre în

zona Sfântului Mormânt, iar creştini care au încercat să facă pelerinaje în Levant au

3 Ibidem, p. 24.4 Ibidem, pp. 27, 32-33.5Răzvan Timofte, Interferenţe islamico-creştine (politico-religioase) în perioada cruciadelor, http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=33&a=3507, accesat la data de 12.06.2012; Thomas Asbridge, op. cit, p. 33.

8

raportat unele dificultăţi în vizitarea locurilor Sfinte şi au răspândit poveşti despre

împilarea creştinilor răsăriteni în Palestina musulmană6.

După două secole de la data primei cruciade şi a instalării occidentalilor în

statele nou create în Orient, se poate constata că nici unul din cele trei scopuri pe care

şi le propuseseră aceste expediţii nu au fost atinse. Cucerirea şi stăpânirea

Ierusalimului, care a fost şi primul scop al cruciaţilor, nu a durat mai mult de un secol,

în afară de aceasta, cruciadele ce afişau un scop pios, au încurajat şi au dat naştere la

numerose acte de banditism, de violeţă, de masacrare a unei populaţii paşnice de evrei

din Occident şi de musulmani în Orient. În ţările musulmane, agresiunea

occidentalilor dusă sub lozinca „războiului sfânt”, va provoca reacţia vechiului spirit

islamic de jihad. În statele latine nou formate, va duce în curând la persecutarea de

către cruciaţii catolici a populaţiei locale de greci, sirieni şi armeni, de religie

ortodoxă7.

Al doilea scop urmărit de cruciade era unirea tuturor creştinilor contra

„necredincioşilor”, a musulmanilor. În realitate, cele două secole ale cruciadelor au

însemnat o perioadă de neîntrerupte rivalităţi conflicte, animozităţi duse la extrem

între laici şi ecleziastici, între cavaleri şi masa dispreţuită a celor săraci, între cruciaţii

de diferite naţionalităţi. Al treilea scop: ajutorarea, direct sau indirect, de către cruciaţi

a Imperiului Bizantin, permanent atacat şi ameninţat de forţele musulmane. De fapt,

primele trei cruciade nu au făcut decât să reaprindă vechile ostilităţi dintre ocidentali

şi bizantini, sfârşind prin cucerirea şi jefuirea Constantinopolului, pentru care anul

1204 a însemnat preludiul anului fatal 14538.

1.1 Naşterea ideii de cruciadă

Etimologic cruciadă reprezintă numele dat expediţiilor militare de colonizare,

întreprinse de feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 şi 1270 în Orientul

Apropiat, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de sub turci. De fapt,

fenomenul cruciadei nu era un fenomen nou, ci „rezultatul unui ansamblu de idei şi

de practici îndelung meditate în decursul secolelor precedente”9.

Ideea de cruciadă s-a născut o dată cu papa Urban al II-lea (1088-1099), care

6 Thomas Asbridge, op. cit, p. 33.7 Ovidiu Drimba, op. cit, p. 342.8 Ibidem.9 Dumitru Codiţă, Războiul sfânt-între cruciadă şi jihad, http://www.arduph.ro/%E2%80%9Erazboiul-sfant%E2%80%9D-intre-cruciada-si-jihad/, accesat la data de 12.06.2012.

9

avea în jur de 60 de ani când a lansat prima cruciadă, în 1095. Papa Urban al II-lea a

fost fiul unor nobili francezi nordici, fost cleric şi călugăr la Cluny, a devenit papă în

1088. Într-o periodă în care papaliatea, slăbită după numerose lupte pentru putere cu

împăratul Germaniei, era la un pas de prăbuşire. Poziţia lui Urban era atât de slăbită,

încât a avut nevoie de şase ani să-şi reafirme controlul asupra Palatului Lateran din

Roma, sediul tradiţional al autorităţii pontificale. Cu ajutorul unei diplomaţii precaute

şi al adoptării unor politici de reformă mai curând moderate decât conflictuale, noul

papă a vegheat la renaşterea treptată a prestigiului şi influenţei funcţiei sale10.

În 1095 papa Urban al II-lea predică prima cruciadă dornic să recucerească în

numele creştinătăţii locurile luate de musulmani. Totul se va schimba acum,

cruciadele intervenind într-un moment în care imperiul de la Constantinopol

înţelesese că a distruge adversarul musulman era un obiectiv greu de realizat,

iniţiativa latină punând în contradicţie raporturile co-existenţiale dintre Bizanţ şi

lumea musulmană11.

Pe fondul acestei redresări parţiale s-a nascut ideea cele dintâi cruciade. În

martie 1095, Urban prezida un consilliu ecleziastic în oraşul Piacenza, În nordul

Italiei, când au sosit ambasadori din Bizanţ. Aceştia aduceau o rugăminte din partea

împăratului creştin grec Alexios I Comnenul, un conducător a cărui guvernare

hotărâtă pusese capăt mai multor decenii de decădere internă în Imperiul răsăritean.12

Alexios I a trimis la concililul din Piacenza o cerere de ajutor militar,

grăbindu-l pe Urban să trimită un detaşament de trupe latine ca să-l ajute să respingă

ameninţarea reprezentată de islam, deoarece Alexios continua să se confrunte cu o

mulţime de inaminci străini, inclusiv turcii musulmani din Asia Mică. Alexios dorea

numai câteva contingente de mercenari franci şi o mică armată ce putea fi condusă cu

uşurintă, dar pe parcursul următorilor ani imperiul lui va fi invadat de o mulţime de

oameni. Se pare că cererea împaratului grec a adus în atenţia lui Urban dezvoltarea

ideii unei expediţii în ajutorul Bizanţului, acest lucru reprezenta o şansă nu numai

pentru apărarea creştinităţii şi pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Biserică greacă, ci şi

pentru reafirmare şi extinderea autorităţii Romei şi pentru canalizarea agresivităţii

distrugătoare a creştinilor din Occidentul latin13.

10 Thomas Asbridge, op. cit, p. 37.11 Emanoil Băbuş, Bizanţul între Occidentul creştin şi Orientul islamic (secolele VII-XV), Editura Sofia, Bucureşti, 2005, p. 11.12 Thomas Asbridge, op. cit, p. 37.13 Ibidem, p. 38.

10

În primăvara şi vara ce au urmat, papa a rafinat şi dezvoltat aceste idei punând

la cale o acţiune ce putea satisface o gamă mai largă de ambiţii: o formă de pelerinaj

armat în Est, ceea ce acum se numeşte cruciadă. Din iulie 1095 a început o călătorie

de pregătire a terenului pentru dezvăluirea ideei lui de „cruciadă”, totodată pregătind

şi doi oameni care aveau să joace un rol important şi central în viitoarea expediţie;

Adhemar, episcop de Le Puy, cleric provensal de frunte şi susţinător înflăcărat al

papalităţii, şi contele Raymond de Toulouse, cel mai bogat şi mai puternic nobil laic

din sudul Franţei14.

În noiembrie papa avea planurile pregătite, doisprezece arhiepiscopi, optzeci

de episcopi şi nouăzeci de abaţi s-au întrunit la Clermont pentru cea mai mare adunare

clericală din timpul pontificatului lui Urban. După nouă zile de discuţii ecleziastice

generale papa şi-a anunţat intenţia de a ţine o predică specială. La 27 noiembrie, sute

de spectatori s-au strâns pe un câmp din afara oraşului ca să-l audă vorbind15.

Papa Urban al II-lea a ţinut o predică ce avea să schimbe istoria Europei,

Urban a afirmat că religia creştină se găsea într-un pericol crunt, ameninţată de o

invazie şi o asuprire înspăimântătoare. Oraşul Sfânt Ierusalim se afla acum în mâinile

musulmanilor: „un popor....străin de Dumnezeu”16, încovoiat sub povara torturii

rituale şi a unor profanări de nedescris: „Cruzimea acestor oameni hulitori merge atât

de departe, încât, crezând că amărâţii au înghiţit aurul ori argintul, fie le toarnă

scamonee în băutură şi-i silesc să verse ori să-şi golească pântecele, fie – iar asta e

mai mult decât revoltător – desfac intestinele după ce le spintecă burţile cu o lamă şi,

printr-o înfricoşătoare schingiurie, dau la iveală tot ce ţine acuns natura”17. Din

acest motiv, musulmaii au fost descrişi ca nişte sălbatici subumani, îndârjiţi să

împileze în chip barbar creştinătatea18.

Urban al II-lea a făcut apel la Europa latină să se ridice împotiva acestor aşa-

zişi duşmani sălbatici, luptând ca „soldaţi ai lui Hristos”, luând înapoi Ţara Sfântă şi

izbăvindu-i pe creştinii răsăriteni din robie. Chiar adăugând că cine vrea să îşi

miluiască sufletul, să nu stea la îndoială şi să meargă pe calea lui Dumnezeu. Iar dacă

nu are suficienţi de mulţi bani, milostivirea dumnezeiască îi va fi deajuns, papa chiar

adăugând: „Fraţilor, trebuie să pătimiţi multe în numele lui Hristos, nenorociri,

14 Ibidem.15 Ibidem.16 Ibidem.17 Ibidem.18 Ibidem, pp. 37-39.

11

sărăcie, goliciune, prigoane, lipsuri, beteşuguri, înfometare, însetare şi multe altele,

după cum a spus Domnul apostolilor săi, „Trebuie să pătimiţi în numele meu şi nu vă

ruşinaţi să mărturisiţi pentru mine dinaintea oamenilor, pentru că eu vă voi da

înţelepciune şi cuvinte şi încă Marea voastră răsplată este în ceruri”19. Momiţi de

făgăduinţa că acestă luptă dreaptă avea să le cureţe sufletul de păcate, zeci de mii de

bărbaţi, femei şi copii s-au pornit din Apus pentru a se război cu lumea musulmană în

cea dintâi cruciadă20.

Hotărârea papei Urban de a înfiera Islamul va avea consecinţe tenebroase şi de

lungă durată. Viziunea lui Urban era aceea a unei expediţii autorizate de Roma,

concentrată înainte de toate asupra apărării sau recucerii ţinuturilor sacre. Din mai

multe puncte de vedere, alegerea Islamului ca inamic a fost aproape accidentală,

existând puţine dovezi care să sugereze că înainte de 1095 latini sau aliaţii greci

priveau într-adevăr lumea musulmană ca un duşman recunoscut21.

Geniul lui Urban a constat în aceea că a plămadit ideea de cruciadă în cadrul

practicii religioase deja existente, asigurându-se că, cel puţin în secolul al XI-lea,

legătura pe care o stabilea el între război şi mântuire avea un înţeles limpede, raţional.

S-ar putea ca excitanta idee de răzbunare a „groaznicelor abuzuri” săvârşite de

musulumanii demonizaţi să fi captivat publicul lui Urban de la Clermont, însă mesajul

lui său despre cruciade conţinea şi un element atractiv, cauza cruciadelor era

sanctificată, fiind un război sfânt, nu pur şi simplu tolerat de „Domnul”, ci promovat

şi susţinut activ. Potrivit unui martor ocular, papa a afirmat chiar că „Hristos îi

porunceşte credinciosului să se înroleze”22.

Într-o mişcare ce trebuia sa fi fost plănuită dinainte, Adhemar, episcopul de

Le Puy, a fost cel dintâi care s-a oferit voluntar să se dedice cauzei. În ziua următoare,

episcopul a fost proclamat legat pontifical (reprezentant oficial a lui Urban) al

viitoarei expediţii. Ca lider spiritual al campaniei, de la el se aşteptau promovarea

planurilor papei şi, nu în ultimul rând, politica de detensionare a relaţiilor cu Biserica

greacă din Bizanţ. În acest timp au sosit şi mesageri din partea lui Raymond de

Toulouse, care declarau spijinul dat de conte cauzei23.

Predica lui Urban fusese un succes răsunător şi, pe parcursul următoarelor

19 Ibidem.20 Thomas Asbridge, op. cit, p. 37; Marian Coman, Dominium şi ecclesia în Occidentul medieval, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 189.21 Thomas Asbridge, op. cit, p. 40.22 Ibidem, p. 40.23 Ibidem, pp. 40-41.

12

şapte luni, papa a continuat cu un turneu extins de propăvăduire, care i-a purtat

mesajul în lungul şi latul Franţei. La o lună după prima predică a papei, multi

predicatori populari, şi de multe ori neautorizaţi, au început să proclame chemarea la

cruciadă în toată Europa. Ceea ce trebuie remarcat este ca papa Urban al II-lea nu a

inventat termenul de „cruciadă”. Expediţia pe care a inţiat-o la Clermont a fost atât de

nouă încât nu există un cuvânt prin care să fie descrisă. Cuvântul „cruciadă” este rar

şi tardiv; el nu apare în latina medievală înainte de mijlocul secolului al XIII-lea, iar

corespondentul său arab „hurub assali-biyya” şi anume „războiul pentru cruce” nu

datează decât din perioada otomană. Contemporanii au numit această „cruciadă” pur

şi simplu „iter”, (călătorie) sau „peregrinatio”, (pelerinaj), o terminologie mai

specifică a evoluat spre sfârşitul secolului al XII-lea, în forma cuvântului

„crucesignatus”, (personă care poartă semnul crucii), care îl desmena pe cruciat, şi cu

adopatrea în cele din urmă a tremenului francez „croisade”, (drumul crucii). Istoricii

au adoptat tremenul „cruciadă” pentru războaele sfinte creştine iniţiate începând cu

109524.

24 Ibidem; Cecile Morrison, Cruciadele, traducere de Răzvan Junescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 5.

13