S.Columbeanu

Radu Valentin

Cruciadele

Bucureşti, 1971

| Ca să definim cuprinzător şi în acelaşi timpI succint un eveniment istoric de amploarea şi în-\ semnătatea cruciadelor este deosebit de dificil. S-a \ scris foarte mult despre acest fapt istoric memo-ţ rabil, începînd cu cronicarii cruciadelor, ei înşişi 6 participanţi activi şi martorii oculari ai evenimen-\ telor, şi sfîrşind cu istorici din zilele noastre. | Interpretarea fenomenului şi implicit determina-f rea cauzelor care J^au generat a dat loc la discuţii | aprige, la emiterea de păreri contradictorii. Unii \ istorici, mai puţini la număr, pun expediţiile cru-jj ciate pe seama dorinţei dezinteresate a feudalităţii | apusene de a „elibera locurile sfinte". în această ' concepţie, cruciaţii apar învăluiţi în haina celor mai bune intenţii, a legendelor, a eroismului ce caracteriza pe cavalerul „sans peur et sans râproche" (fără frică şi fără prihană). Majoritatea istoricilor

Europa occidentală în preajmacruciadelor

însă cercetează fenomenul de pe poziţii ştiinţifice ; după aceştia cauzele reale ale cruciadelor trebuie căutate în însăşi structura social-economică şi po-litică a lumii evului-mediu occidental i, structură pe care încercăm s-o schiţăm în paginile ce ur-mează.

Declinul autorităţii regale

Secolul al Xl-lea se caracterizează în Europa apuseană prin accentuarea procesului de fărîmiţare feudală ; nu se mai întîlnesc mari formaţiuni po-litice ale căror suverani îşi impun autoritatea asupra unui întins teritoriu, prin intermediul unor agenţi subordonaţi puterii regale, ci o mulţime de şefi locali de diferite ranguri (de la principi teri-toriala pînă la miti castelani), care şi-au însuşit cele mai importante din atributele suveranităţii : de a «împărţi dreptatea, de a pune impozite, de a ridica <pe oameni la oaste. Ultima mare formaţiune politică administrată direct de un monarh, a cărui autoritate se manifesta în mod efectiv — regatul danez constituit în jurul' Mării Nordului şi părţii apusene a Balticii — se dezagregase cu repezi-ciune 2. Chiar în Germania, unde tradiţiile politice

1 A. A. V a s i 1 i e v, Histoire de l'Empire byzantin, Paris, Editions A. Picard, 1932, voi. I, pp. 29—33.

* Histoire generale des civilisations, voi. III (Le moyen âge), Paris, Fresses Universitaires de France, 1955, p. 237. (Operă colectivă numărînd printre autori medievişti de mare notorietate, ca profesorii Edouard Penroy, Georges Duby, Michel Mollat).

carolingiene se păstraseră mai mult ca în alte părţi şi unde regele căutase să-şd consolideze autoritatea proclamîndu-se împărat, suveranitatea începe, după 1075, să se fărâmiţeze, la fel cum se îintîmplase cu un secol mai înainte în Franţa şi în Italia. Una din cauzele principale ale decăderii puterii impe-riale a fost epuizarea rapidă a resurselor economice şi militare datorată politicii de cuceriri dusă în Italia şi în ţinuturile slave de ia răsărit de Elba. Menţionăm ou acest prilej că politica de expansiune a împăraţilor germani spre sud, spre Mediterana, i-a pus în contact direct ou Imperiul bizantin, între împăraţii germani şi bizantini s-au făcut schimburi de ambasade şi s-au încheiat alianţe ma-trimoniale, împăratul Otto al III-lea (983—1C02) era pe jumătate grec, mama sa Theofana fiind o prinţesă bizantină. Mai tîrziu, împăratul Manuel I (1143—1180) negociază o alianţă cu împăratul german^Conrad al III-lea (1138—1152), alianţă realizată prin căsătoria luî Manuel cu cumnata lui Conrad, Bertha de Sulzbach ; devenită împără-teasă bizantină, ea va lua numele de Irina. O po-litică asemănătoare va duce şi Henric al Vl-lea (1190—1197), fiul şi urmaşul lui Frederic I Bar-bă-Roşie, căsătorind pe fratele său Filip de Suabia cu Irina, fiica împăratului Isac al II-lea Anghelos (1185—1195). Legăturile stirînse dintre cele două imperii tindeau — în intenţiile desimulate ale împăraţilor germani — la restaurarea vechiului Imperiu roman. Participarea activă la cruciade a unora din împăraţii germani va fi determinată în mare măsură nu atfc de dorinţa eliberării Sfîhtu-lui Mormiht, ck de planurile de refacere a fostului Imperiu roman. în acest sens, proiectul ambiţios

.J Juf Henr

aJ

ii

prin omagiul de vasalitate ; regele nu avea nici ocalitate să-şi impună autoritatea în interiorul principatelor lor. De altfel, participarea la prima cruciadă în calitate de şefi a unora dintre principiiteritoriali din Franţa atestă independenţa de fapta acestora în raport cu regalitatea. La rîndul lor,şi aceste mari principate teritoriale erau împărţiteîn seniorii ai căror stăpîni au făcut din castelelelor mici centre locale de unde administrau, judecau, puneau dări în natură şi în bani, sileau peoameni să presteze diferite munci şi corvezi, îichemau la oaste. Astfel, de sus pînă jos, putereapolitică se fragmentase, împărţindu-se între o mulţime de feudali mari şi mici. ,

Seniori şi ţărani

încă din secolul al X-lea se constată o impor-tantă creştere a numărului feudalilor mici, datorită nu numai sporului natural al populaţiei, foarte evident în această perioadă, ci şi faptului că feu-dalii mici, cavalerii, nu constituiau o categorie socială complet închisă. Reforma militară iniţiată de regele german Henric I Păsărarul (919—936) ilustrează tocmai această stare de lucruri ; ea a constat în acordarea titlului de cavaJer oricărui om li'ber nenobil care venea să lupte călare. în felul acesta, înmulţirea micilor feudali a dus la acel „sur-plus" de cavaleri, caracteristic societăţii feudale apusene. Cavalerii formau aşadar categoria socială a războinicilor profesionişti, luptînd prin excelenţă călare. Fiecare cavaler sau miles se putea înarma

mtmmmm

PP-:

J-i

lor domeniu atunci cina. nu trebuiau să meargă la răziboi. Aşa cum arătam mai sus, numărul acestor mici cavaleri, stăpîni ai unor bucăţi de pămînt reduse, era în creştere. Lor li se adăugau eadeţii familiilor prea numeroase; aceştia aveau o situaţie materială precara din cauza, legilor timpului, care prevedeau ca feudalul să lase moştenitor principal pe fiul cel mare; ceilalţi nu moşteneau nimic sau foarte puţin. în asemenea condiţii, micii cavaleri abia aveau ou ce să-şi Întreţină armamentul şi să-şi menţină rangul. Pentru a remedia această situaţie şi mai ales pentru a nu ajunge în rîndul ţăranilor, ei se vedeau siliţi să-şi caute norocul şi bunăstarea aiurea. Căutarea de noi păminturi în ţinuturile slab populate şi cu vaste suprafeţe de teren încă necultivat din Europa a fost o primă soluţie. O a doua a fost participarea lor pe scară largă la expediţii militare cum au fost cruciadele. Bogăţiile mari acumulate în ţările din ■bazinul Mediteranei orientale au constituit una din cele mai mari atracţii pentru masa micilor cavaJeri din Europa apuseană. Dar la cruciade, mai ales în fa^a de început, cînd s-a produs angajarea pe scară largă în expediţiile de cucerire spre răsăritul Mediteranei, au participat şi mari mulţimi ale ţărănimii. Prin ce se caracteriza situaţia acestei clase in secolul al Xl-lea, care erau mobikirile ce ou împins masele - ţărăneşti să răspundă chemărilor lui Petru Eremi-0 tul si ale lui Gautier, supranumit cel fără de avere, o conducătorii „cruciadei săracilor" ?

Am arătat mai sus că esenţa puterii feudalilor dreptul lor de a comanda, de a administra dopin/TÎnd de cutare castel, oare se numea de ban (ban, termen de origine germană ;

11

în latina medievală bannus semnifică totalitatea puterilor de care dispunea seniorul asupra oame-nilor aşezaţi pe domeniul său) 1.

Conform dreptului de ban, seniorul ordonă, constrînge şi pedepseşte pe ţăranii care locuiesc pe domeniul său. Intervine în viaţa lor personală la căsătorii şi succesiuni ; cînd un şerb se căsă-toreşte cu o fată din afara domeniului, fapt care poate implica părăsirea satului de origină, el tre-buie să plătească seniorului său o taxă ; de ase-menea, în lipsa moştenitorilor, lotul sau tenura, pe care şerbul o are pentru întreţinerea sa şi a familiei, revine seniorului. Ţăranul este apoi obligat să acorde găzduire seniorului şi suitei sale, adică adăpost şi hrană în timpul deplasărilor pe do-meniu ; spre mijlocul secolului al Xl-lea, această obligaţie se va transforma într-o taxă anuală re-gulată. Tot în secolul al Xl-lea, în ultimul sfert, seniorii încarcă pe ţărani cu noi obligaţii : cărăuşii pentru întărirea şi aprovizionarea castelului ; munci pe partea de pămînt exploatată direct de senior ; taxe pe mărfurile ţărăneştii vîndute pe domenii ; predarea anumitor cantităţi de produse la curte. La acestea se adaugă o serie de monopoluri feu-dale, aşa-numitele banalităţi: ţăranul nu poate folosi decît moara, teascul şi cuptorul seniorului, plătindu-i pentru aceasta o taxă. De asemenea, ţăranul nu are voie sa-şi vîndă vinul decît după ce seniorul îşi vinde propriul său vin ; mai mult, pentru a grăbii vînzarea vinului seniorului, ţăranul este obligat să cumpere o anumită cantitate de la

1 Trasaturile esenţiale ale dreptului de ban, după Robert Boutruche, op. cit., pp. 114—115.

12

circiuma acestuia. Acest monopol privind vînzarea vinului se numea banvin şi a fost unul din cele mai grele monopoluri senioriale. în general, senio-rul, prin aplicarea dreptului de ban, avea voie să ia din gospodăriile ţăranilor de pe domeniu orice avea trebuinţă la castelul sau la curtea sa. Dreptul de a lua orice, de a impune orice fel de muncă sau Corvoadă a fost concretizat în faimoasa obli-gaţie la taille (de la cuvîntul tolta, derivat din tollir, adică drept de „a tăia" din bunurile ţă-ranukii). Noile cercetări privind structurile agrare feudale din Europa occidentală, în perioada di-naintea şi din timpul cruciadelor, arată că aplicarea intensivă şi arbitrară a dreptului de ban a făcut ca în cadrul mare al senioriei rurale să se de2volte un anume tip de seniorie, foarte apăsător pentru ţărănime ; istoricii l-au numit seniorie banală. O dată cu dezvoltarea comerţului şi a circulaţiei mo-netare, multe din obligaţiile în muncă şi în pro-duse impuse de senioria banală au început să fie convertite în taxe băneşti. A luat astfel naştere o fiscalitate denumită şi ea tot banală, menită să satisfacă necesităţile crescînde în bani ale senio-rilor laici şi eclesiastici, pe seama gospodăriei ţă-răneşti 1.

Situaţia grea a ţărănimii, ca urmare a exploa-tării feudale, era agravată de creşterea rolului ba-nilor şi al intermediarilor negustori în raporturile seniori-ţărani. Ea se reflectă în cronica lui Guibert

1 Organizarea exploatării în senioria rurală, în secolele XI şi XII, potrivit dreptului de ban, după Georges Duby, L'economie rurale et la vie des campagnes dans l'Occident Medieval, tome I—II, Paris, Aubier, Editions Montaigne, 1962, pp. 446—458.

13

de Nogent1, martor al împrejurărilor în care a avut loc participarea ţărănimii la cruciada săracilor, în cronica sa, Guilbert de Nogent evocă nu nuimai consecinţele exploatării feudale asupra oamenilor, ci şi pe cele ale calamităţilor naturale. Iată un fragment semnificativ din această cronică : „...Francezii sufereau atunci de foame ; recoltele rele survenite una după alta au făcut să crească preţul grînelor în mod excesiv. Lacomii negustori speculau, potrivit obiceiului lor, mizeria tuturor. Pîinea era foarte puţină şi foarte scumpă. Săracii o înlocuiau mflncînd rădăcini şi ierburi sălbatice. Chemarea pentru cruciade răsunînd pretutindeni, a sfărîmat dintr-o dată lacătele şi lanţurile care ţineau încuiate hambarele ou bucate. Proviziile ce erau totuşi pretutindeni, dar peste măsură de scumpe, în timp ce nimeni nu lua nici o măsură împotriva acestei stări de lucruri, se vîndură pe nimic din clipa în care toată lumea s-a ridicat gata de plecare spre Ţara Sfîwtă. Ceea ce este o mărturie pentru acest fapt, într-adevăr nemaiauzit, s-a petrecut într-o piaţă cîind se văzu că opt oi au fost vîndute doar cu cinci dinari. Foametea dispăru dintr-o dată şa fu înlocuită cu belşugul. Cum fiecare se grăbea să ia drumul lui Dumnezeu, toţi s-au zorit să schimbe în bani gheaţă tot ceea ce nu era de folos pentru lunga călătorie : preţul de vtfnzare era astfel fixat nu de vînzător, ci de

1 Guibert de Nogent (1053—1124), călugăr benedictin, teolog francez, autor, printre altele, al lucrării Histoire des Croisades, considerată pînă astăzi drept cea mai bună istorie a cruciadelor

scrisă de un contemporan. Adeseori, prezentarea împrejurărilor care au dus la prima cruciadă se apropie de analiza istoricilor moderni.

14

cumpărător. Fapt unic şi miraculos: se vedea, în acelaşi timp, toata lumea cumpărînd scump şi toată lumea vînzînd ieftin. Ceea ce costa foarte scump erau liucrurile necesare lunigukii drum spre răsărit, restul fiind vîndut aproape pe nimic".

Guibert de Nogent consemnează apoi că fe-mei, bătrîni şi copii, cuprinşi de exaltare, plecau cu speranţa că vor suferi martiriul în închisorile sarasinilor, dobîndind în acest fel, după credinţa lor, împărăţia cerurilor. Acelaşi cronicar mai no-tează : „Nimic mai mişcător decît să vezi pe aceşti sărmani cruciaţi potcovind boii lor ca pe cai şi înhămîndu-i la o căruţă cu două roate, în care în-cărcau săracele lor bagaje peste care aşezau copiii. Spre toate castelele, spre toate oraşele pe care le întîlneau în drum, întindeau mîinile întrebînd dacă nu se află cumva acel Ierusalim spre care se îndreptau" 1.

Ne vom explica astfel de ce apelul papii Urban al II-lea a trezit, după cum vom vedea, un interes general, o nemărginită speranţă în rîndurile ma-selor ţărăneşti. Datorită acestui complex de îm-prejurări, mulţimile, în naivitatea lor, confundau Ierusalimul pămîntean cu un fel de „Ierusalim ce-resc". Cruciada va fi penitriu masele populare ne-cunoscutul şi în acelaşi timp speranţa unei vieţi mai bune. Iată de ce oamenii simpli, în primul rînd, s-au grăbit să se înroleze în cruciadă cu un elan aproape irezistibil.

Un alt fenomen care a determinat mase im-portante de oameni să participe la cruciade a fost

1 După Lauis Brehier, L'Eglise et l'Orient au Moyen Age. Les Croisades, Paris, 1911, pp. 66—67.

15

de ordin demografic: creşterea populaţiei. Curba acestei creşteri se poate constata mai ales în cazul ţărănimii, clasa socială cea mai numeroasă. în-mulţirea numărului de oameni în mediul rural din apusul Europei, în perioada de după anul 1000, constituie una din problemele cele mai importante care preocupă pe istoricii medievişti contemporani. Pentru Anglia, de pildă, există unele date sta-tistice aproximative. Astfel în această ţară popu-laţia a ajuns de la circa 1 100 000 locuitori în 1086 la circa 3 700 000 în 1348, cînd a izbucnit ciuma neagră, care a secerat o treime din populaţia Eu-ropei, socotită a fi fost cam de 75 000 000. In ce priveşte continentul propriu-zis, părerile sînt că populaţia Europei de apus a crescut în cele trei secole de după anul 1000 cam de 3—-4 ori1. Această creştere a populaţiei a determinat o largă mişcare de colonizare, vizînd căutarea şi obţinerea a noi terenuri cultivabile prin defrişări şi desecări. Mişcarea de colonizare a cuprins la început re-giunile slab populate şi necultivate din apusul Eu-ropei ; ou timpul această mişcare a cuprins ţinu-turile întinse de la răsărit de Elba şi din Europa centrală, din valea Dunării. Ţărănimea se îndrepta

1 Histoire generale des civilisations, voi. III, pp. 252— 253 ; Robert Lopez, Naissance de l'Europe, Paris, Librairie Armând Colin, 1962, pp. 128—129. (Printre cauzele mai importante care au dus la creşterea populaţiei, cele două lucrări enumera următoarele: ameliorările tehnice din gos-podăria ţărănească, ce au permis o recoltă mai abundentă şi deci posibilităţi de hrană mai bune; perioadele de foa-mete şi epidemiile devin ceva mai rare ; încetarea marilor invazii; războiul de tip feudal, care avea mai mult aspectul unor hărţuieli şi mici ciocniri între trupe cu efective reduse doar la cîteva. mii de cavaleri).

16

în număr mare spre noile pămînturi, nu numai în căutare de mijloace de subzistenţă, ci şi pentru că pe aceste pămînturi obligaţiile senioriale erau mult mai reduse, deoarece rînduielile feudale abia îşi făceau apariţia. în afară de aceasta şi seniorii, pentru a atrage mînă de lucru pe domeniile recent formate în ţinuturile colonizate, ofereau coloniş-tilor o serie de uşurări în raport cu sarcinile feu-dale din locurile de origine J. Este deci lesne de înţeles că o parte a maselor ţărăneşti care au răs-puns apelurilor la cruciadă provenea din acest „surplus" uman, rezultat al expansiunii demografice din secolul al Xl-lea; oamenii au alergat sub steagurile cruciadei nădăjduind că vor ajunge în ţinuturi care le vor oferi posibilităţi de întreţinere mai bune, condiţii de muncă mai puţin grele şi scăparea de sub apăsarea sarcinilor feudale.

Comerţul. Expansiunea oraşelor italiene

O consecinţă a creşterii populaţiei a fost spo-rirea necesităţilor de consum, fapt care, la rîndul lui, a contribuit la dezvoltarea meşteşugurilor ur-bane şi a relaţiilor comerciale. Acestea au fost fa-vorizate şi de siguranţa mai mare a căilor de co-municaţie, obţinută nu numai prin oprirea inva-ziilor străine, ci şi prin măsurile luate de unii su-verani şi principi teritoriali. Aceştia erau extrem de interesaţi în dezvoltarea comerţului întrucît el le procura substanţiale venituri realizate prin per-ceperea taxelor pe circulaţia şi desfacerea mărfu-

1 G c o r g e s Duby, op. cit., pp. 203—205.

17

rilor, venituri de care aveau atîta nevoie pentru întărirea autorităţii sau autonomiei lor. Ca urmare a acestei politici, economia urbană şi drumurile co-merciale pe uscat "au început să se reactiveze.

în acelaşi timp în secolul al Xl-lea în Medite-rana se intensifică activitatea comercială — cu origini mai vechi — a negustorilor din oraşele italiene Veneţia, Amalfi, Bari, Genova, Pisa. Ne-gustorii din oraşele amintite vor întreţine relaţii comerciale, pe scară din ce în ce mai largă, cu Imperiul bizantin şi cu statele musulmane. Din statele situate în estul bazinului Mării Mediterane, neguţătorii italieni vor aduce pe mare produse orientale, în special ţesături scumpe şi mirodenii, pe care mai apoi le vor transporta pe uscat dincolo de Alpi, pentru a le vinde în ţinuturile germanice, în Franţa sau Flandra.

Interesele tot mai mari pe care le aveau oraşele italiene în comerţul din Mediterana orientală vor fi consolidate prin întinsele privilegii obţinute de acestea în Imperiul bizantin. Astfel vestitul chri-sobul (decret întărit cu sigiliul imperial) din mai 1082 a deschis republicii veneţiene toate pieţele Imperiului bizantin. „Din această zi ■— scrie ce-lebrul bizantinist francez Charles Diehl — a în-ceput imperiul comercial al Veneţiei". Relaţii strînse vor fi stabilite de către Imperiul bizantin şi cu alte oraşe maritime italiene : tratate de ali-anţă cu Genova la 1169 şi cu Pisa la 1170 *. Iar la 13 martie 1261, prin tratatul de la Nymphaeum, împăratul Mihail al VlII-lea va acerda Genovei aceleaşi privilegii comerciale ca şi Veneţiei. La

1 G e o r g e s Ostrogorsky, Histoire de l'Etat By-zantin, Paris, Payot, 1956, p. 412.

18

cîtva timp cele două bucni lunt

în comerţ^ aprige războaie pentru hegemonie Mediterai^ ^;n Im eriul

bizantin şi din toată doua. S£:c^ 7'entală. în acest context, timp de ^pediţiile cruciaţilor vor fi pentru tot atîtea prilejuri de a-şi promova , HI c

Economice în Mediterana orientala, va race, CQ^^ transportul armatelor cruciate se italiene, c^ ^ plată, cu navele oraşelor maritime n0/ ^|0Z1^1 COK ace'a?i timp vor căuta să-şi asigure cele ae pe ţvrVrc;aie

m porturile bizantine şi în Gurile Siriei şi Palestinei.

Armam,şi tactica de luptă feudală

PentruaU M ^îorumenea mari acţiuni militare cum ca ostile a «%j să se noa t„ ^«„.^ _ „„„„_ mult amel;Us^e s cunoscuse ̂ Jc(li[ $ ria

^n Cp . -, nete *'u putea li sigură decît în c* rf|nCl?^ul SuPe"oritati ^aTa ^e inamic, nica^ae i^^ progres pe care 1-a înregistrat teh-nen a cţj , ţine de folosirea aproape perma-te*1 *? ^ de război. Pentru a putea fi uti- fazele conflictului armat, a fost ţjriaşamentul. Tot în

acelaşi scop 4 scara la şea. Dar în război nu orice fel de cal. Era nevoie de

cai I» efort şi capabili să execute la s^ mişcări care ţin de desfăşurarea 6L Pentru a avea asemenea cai tre-

a tra^ţul de la Nymphaeum între rePubllcl mai™me italiene vor i

uă seco] oraşele it^iŢ interesele în mare face

nea mari acţiuni militare cum se pOat^ desfăşura era necesar dispună de 0 tehnică de luptşj ^ c o m p a r a ţ i e c u c e a p e ^ o

îfl veacuriie anterioare. Victo- putea ţj s[gUT^ decît m condi- i

1

iuţi, rezlsţ comandacu succes

19

huiau făcute în prealabil unele progrese în do-meniul ameliorării raselor şi al creşterii cailor. Aceasta necesitate a contribuit, printre altele, la extinderea asolamentului trienal şi la cultivarea unor suprafeţe mai mari cu ovăz. Deci tehnica de luptă a fost legată în parte şi de unele pro -grese în agricultură, care s-au produs începînd din secolul al Xl-lea.

Urcarea luptătorului în şea a pus în faţa oamenilor veacurilor IX—XI o problemă nouă : confecţionarea unor arme defensive mai grele decît cele cunoscute pînă atunci, mai rezistente, mai eficace. Fabricarea unor asemenea arme a fost strîns condiţionată, pe de o parte, de progresele înregistrate de meşteşuguri în domeniul prelucrării fierului, iar pe de alta, ţinînd seama că acest ar-mament era extrem de costisitor, de creşterea sub-stanţială a veniturilor senioriale.

Cu un asemenea armament cavalerul este, prac-tic, invulnerabil în faţa unor soldaţi ce folosesc ca mijloace de luptă suliţa sau săgeata, arme care pot, în cel mai fericit caz, să provoace oarecare deteriorări armurii.

Calul şi armamentul perfecţionat aduc după sine modificarea tacticii de luptă, angajarea de la distanţă fiind înlocuită cu lupta de aproape. Lup-tătorii dispun acum de coif, zale şi scut, iar pentru a putea sfărîma un asemenea armament defensiv, armele ofensive cresc în greutate. Printre armele ofensive ce-şi fac apariţia în această perioadă pot fi amintite securea mare şi spada, folosite de lup-tători, din cauza greutăţii lor, cu ambele mîini.

în legătură cu lupta călare trebuie spus că ataşarea la şea a scărilor, în care se pot propti

20

l

Cruciaţi înarmaţi

bine, va permite luptătorilor să ţină într-o mînă scutul, iar în cealaltă lancea.Lupta se va rezuma cel mai adesea la o ciocnire de cavalerie. Luptătorii se vor

repezi în galop unii asupra altora, cu unicul scop de a răsturna de pe cai pe adversarii lor. Căderea violentă de pe cal, în condiţiile purtării unui armament greoi, era echivalentă cu scoaterea din luptă pentru un timp a celui doborît. Desigur, doborîrea de pe cal nu însemna moartea lui. De altfel moartea adversarului nici nu era căutată cu orice preţ. Motivul era simplu : orice luptător captiv dorea să-şi recapete libertatea. Pentru a o obţine, trebuia să plătească o sumă variind după rangul social al prizonierului. Prizonieri cît mai mulţi, îndeosebi dintre cavaleri, echivalau cu beneficii mari.

Pentru a ajunge să stăpîneasca arta luptei călare, cavalerii trebuiau să-şi cultive calităţile lor

21

Arme folosite de cruciali

războinice prin lungi şi neîntrerupte antrenamente. Şi cum ele trebuiau stimulate şi prin altceva decît războaie, au fost născocite întrecerile cavalereşti denumite turniruri.

Biserica apuseană. Pretenţiile de putere universală ale papalităţii

„Cine este cu mine sa ia crucea şi să mă urmeze". In evul mediu, în special în secolele X—XIII, deci în perioada în care s-au pregătit şi desfăşurat cruciadele,

spiritul religios s-a manifes-

22

J

tat deosebit de activ1. Fenomenul s-a remarcat atît pe planul vieţii sociale cît şi pe cel al gîn-dirii colective. în vremea la care ne referim, Dum-ne2eu era luat martor şi i se cerea binecuvîntarea pentru orice acţiune, oricît de neînsemnată. Pre-textele pioase erau invocate chiar şi pentru dis-tracţii. Scurgerea timpului se măsura, după cum se ştie, doar după orele diferitelor servicii religioase. Tot în această vreme a apărut chiar şi o formulă de „excomunicare" a insectelor distrugătoare de recolte! Dumnezeu era invocat şi la stabilirea adevărului în procese (aşa-numita procedură a ju-decăţii lui Dumnezeu sau a ordaliei). El era de asemenea prezent în duelul judiciar, care avea loc numai între nobili, ca şi în proba apei clocotite, a focului sau a fierului roşu, probă la care erau supuşi doar şerbii. în cazul în care nu se recurgea Ia aceste probe, pentru „a nu ispiti pe Dumnezeu", se adopta formula jurămîntului pe evanghelie sau pe moaştele sfinţilor.

La finele primului mileniu al erei noastre, gus-tul pentru miraculos, înclinarea spre magie a oa-menilor avi accentuat credinţa în supranatural. Oamenii respectau cu scrupulozitate ritualul im-pus de biserică, dedîndu-se practicilor religioase în care vedeau o garanţie că în toate momentele obişnuite sau deosebite ale vieţii vor avea alături de ei o divinitate, faţă de care manifestau mai de grabă teamă decît dragoste. Nu este de mirare că pe terenul misticismului şi al superstiţiilor îşi fac loc diferite preziceri, care au darul să înspăimînte mulţimile neştiutoare. Preoţi şi predicatori profe-

1 R o b e r t Lopez, op. cit., pp. 160—161.

23

ţeau, într-o viziune apocaliptică, „sfîrşftul lumii" în anul 1000. „Pedeapsa lui Dumnezeu" fiind deci aproape, în preajma mănăstirilor se făceau pelerinaje, iar oamenii, înfricoşaţi, ascultau cu mai multă luare aminte „cuvîntul Domnului". „Semnele" se arătau cu prisosinţă : ciuma şi alte boli secerau mii şi mii de vieţi ; seceta ce bîntuia adesea, recoltele slabe făceau de asemenea ravagii în rîndurile maselor. Dar anul 1000 a trecut fără să se fi auzit trîmbiţa „judecăţii de apoi"...

După anul 1C00 teologia s-a cristalizat, elabo-rînd o viziune filozofică asupra lumii. Ea se străduia să explice legile naturii şi „ordinea nemişcată a lucrurilor" prin puterea divină, ca sursă a oricărei energii.

La finele secolului al Xl-lea, cînd au început cruciadele, societatea europeană, îmbibată de misticism şi stăpînită la fiecare pas de frica pedepselor divine, era o lume ieşită parcă dintr-un fel de preistorie. Oamenii, speriaţi de complexitatea lumii înconjurătoare, nu căutau să-şi explice ceea ce nu înţelegeau, deoarece cunoştinţele lor erau extrem de sumare. „Mînia lui Dumnezeu" era considerată cauza tuturor catastrofelor, iar ajutorul divin cel mai sigur mijloc de salvare. Un prilej de „mîntuire" se ivi spre sfîrşitul secolului al Xl-lea, cînd biserica apuseană luă iniţiativa „eliberării locurilor sfinte". Mirajul unei

vieţi noi, care să pună capăt suferinţelor mulţimilor oprimate, povestirile fantastice despre bogăţiile Orientului aprindeau imaginaţia şi îndemnau la acţiune.

într-o asemenea atmosferă predicarea primei cruciade a stîrnit un imens entuziasm în toate straturile populaţiei din Europa apuseană. După

24

lansarea apelului la cruciadă, mase mari de oamen; s-âu adunat şi s-au organizat spontan pentru a porni spre răsărit în vederea recuceririi Ierusalii^y. lui din mîinile musulmanilor. în acea vreme, fn

care miraculosul stătea la baza explicării fetjo_ nienelor naturale şi sociale, marea ridicare popul^rg care a cuprins întreaga creştinătate occidentală a

fost considerată ca o nouă minune. Oamenii au

crezut cu fervoare în ea, cu atît mai mult cu ţf t

ideea de cruciadă, în sensul unei convertiri j a

creştinism a „necredincioşilor", era exprimată în_ tr-un text din evanghelie, ce suna astfel : »Cine

este cu mine să ia crucea şi sa mă urmeze"Mişcarea cluniacensă. Conflictul papă-împăr^

O poziţie de prim ordin a avut în Europa medje„ vală papalitatea. Ea a marcat o sensibilă creştere

a puterii şi influenţei sale datorită reformelor por_ nite de la mănăstirea Cluny din Burgundia, c^. noscute sub numele de mişcarea cluniacensă. D^r

ce sînt aceste reforme şi cum s-a ajuns la ele pîn secolul al X-lea şi în prima jumătate a cely

următor papalitatea a traversat o perioadă de mare decădere, caracterizată, printre altele, prin

aceea că papa — şeful suprem al bisericii api^ sene — ajunsese un fel de subordonat al diferitelor

facţiuni ale feudalităţii romane. încercînd să pun-} capăt acestei situaţii, papa Ioan al Xll-le^ (956—963) a cerut sprijin regelui german Otto \ care s-a grăbit să-1 ajute, şi pe care 1-a încoronat mai apoi ca împărat. Rezultatul intervenţiei Iu; Otto I în Italia a însemnat pentru papalitate schimbarea unui stăpîn cu altul, deoarece înis paraţii germani, în calitatea lor de protectori aj capului bisericii occidentale, şi-au arogat dreptul

să „depună" şi să numească papii după cum le dic-tau interesele.

împotriva acestei situaţii a reacţionat mişcarea pornită de la mănăstirea Cluny, aşezămînt biseri-cesc subordonat direct papii. Reacţia s-a conturat la finele veacului al Xl-lea, cînd aşezămîntul de la Cluny a elaborat un întreg program privind reorganizarea bisericii apusene şi consolidarea in-stituţiei papale. Programul prevedea, în esenţă, în-tărirea disciplinei vieţii clericale în general şi a celei monastice în special, şi interzicerea ameste-cului puterii laice în afacerile bisericeşti. în con-cepţia autorilor programului de la Cluny, biserica catolică trebuia să deţină o poziţie preponderentă în raport chiar şi cu autoritatea laică cea mai înaltă, reprezentată de rege sau împărat. Totodată în lupta ei pentru supremaţie, papalitatea viza nu numai obiective politice şi ideologice, ci şi puter-nice interese economice. Or, acţiunile anarhice şi turbulenţa feudalităţii laice periclitau atît marile domenii eclesiastice, cît şi activităţile comerciale ale bisericii.

Realizarea programului cluniacens s-a datorat unui personaj de o mare energie, călugărul Hilde-brand, denumit şi „Sfîntul Satana", care a acţio-nat din umbră în timpul pontificatului a cinci papi. încă înainte de a ajunge papă, a profitat de slăbiciunile puterii imperiale în Germania reali-zînd, în 1059, încheierea unei alianţe între statul papal şi ducii normanzi din sudul Italiei, procurîn-du-şi în acest fel o forţă militară pe care va în-cerca să se sprijine, Tot în anul 1059 conciliul de la Lateran, sub inspiraţia aceluiaşi Hildebrand, a hotărît că alegerea papii este de competenţa ex-

26

clusivă a cardinalilor şi că numirea principalilor demnitari ai bisericii (episcopii) revine doar papii, în 1075, după ce a ajuns papă sub numele de Grigore al Vll-lea, Hildebrand a impus „Dictatul papal", care consacra principiul infailibilităţii pa-pii şi care mai prevedea că şeful bisericii poate depune pe împăraţi şi dezlega pe supuşii acestora de jurămînt.

împăraţii germani au respins însă pretenţiile de teocraţie universală ale papalităţii ; astfel a început o perioadă agitată, cunoscută în istorie sub numele de lupta pentru învestitură, care a avut ca principali protagonişti pe papa Grigore al VH-lea şi pe împăratul german Henric al IV-lea.

Conflictul papă-împărat s-a încheiat prin vic-toria papii, fapt care a avut serioase implicaţii internaţionale ; în pregătirea şi desfăşurarea crucia-delor papalitatea va juca un rol de prim ordin. în secolul al Xl-lea, o dată cu creşterea puterii şi cu afirmarea pretenţiilor ei de universalitate, papali-tatea devenea din ce în ce mai atentă la problemele Mediteranei orientale. Astfel, Grigore al Vll-lea, marele adversar al supremaţiei imperiale, preconi-zase şi el organizarea unor expediţii împotriva mu-sulmanilor pentru ajutorarea Imperiului bizantin. La rîndul său împăratul bizantin Mihail al Vll-lea (1071—1078) ameninţat tot mai puternic, la nord de pecenegi şi cumani, iar la sud de turcii selgiucizi, a trimis încă de la începutul domniei sale o cerere presantă de ajutor papii Grigore al Vll-lea, pro-miţînd în schimb refacerea unităţii bisericii creş-tine, adică încetarea schismei din 1054, care a se-parat biserica apuseană (catolică) de biserica răsă-

27

cererea fm"SOre a l VII-jL r i«u

papalitatea a acordat maestrului acestui ordin înal-tul titlu de institutor.

Ospitalierii, după cum vor fi denumiţi mem-brii acestui ordin, au avut ea deviză tripticul cas-titate-sărăcie-supunere. De aceea ospitalierii au dus în genere o viaţă aspră şi plină de privaţiuni. în ciuda sărăciei în care erau obligaţi să trăiască membrii săi, ordinul a reuşit să acumuleze într-un timp record bogăţii fabuloase. După mărturii con-temporane, ordinul a întreţinut o respectabilă ar-mată de mercenari. în acelaşi timp el a acordat zilnic, vreme îndelungată, ajutoare unui număr de 2 000 de săraci.

în istoria ospitalierilor sînt cunoscute ca reşe-dinţe mai multe centre. Primul a fost, după cum s-a arătat, Ierusalimul. O dată cu cucerirea aces-tuia de către turci, ordinul şi-a stabilit „capitala", pînă în anul 1291, în oraşul Acera. De aici va fi mutată în insula Cipru, apoi în insula Rodos. Mai tîrziu ospitalierii au folosit ca reşedinţe Candia, Messina, Viterbo, spre a se fixa în cele din urmă în 1530, în insula Malta, teritoriu pus la dispozi-ţia lor de împăratul Carol Quintul.

De-a lungul anilor, membrii ordinului, care purtau în timp de război manta neagră, iar în timp de pace manta roşie, au luptat pe rînd îm-potriva musulmanilor şi a bizantinilor. Ospitalierii s-au războit de asemenea şi cu templierii, ale căror bogăţii le vor acapara după desfiinţarea acestora din urmă ca ordin.

Ordinul templierilor a apărut în anul 1119. întemeietorii lui au fost prelaţii Hugues de Payens şi Geoffroy de Saint-Omer. La început asociaţia număra doar şapte membri. După două secole or-

dinu] cuprindea circa 15 000 de membri. Paralel cu creşterea numerică a ordinului, a sporit şi le-gendara lui avere. După mărturiile cronicarului Mathieu de Paris, templierii dispuneau în secolul al XUI-lea în întreaga lume catolică de peste 9 000 de castele.

Ca reşedinţă, templierii au avut la început o aripă a palatului regal din Ierusalim, construcţie înălţată pe ruinele fostului templu al lui Solomon. De la locul de reşedinţă le-a venit şi numele.

Membrii ordinului purtau îmbrăcăminte albă, simbol al purităţii, cu o cruce roşie pe piept şi se împărţeau în Cristi milites, aşa-nutniţii soldaţi ai lui Christos, şi milicia Templi, adică templierii propriu-zişi. Mai tîrziu ordinul se va prezenta astfel ca organizare socială şi militară : cavaleri —• destinaţi să comande —, fraţi servanţi — - oameni de arme, şi clienţi — servitori folosiţi la munci do-mestice.

Regulamentul după care se conduceau cerea templierilor să se considere în exil perpetuu şi în război sfînt pînă la moarte. Conform aceluiaşi re-gulament, ei erau obligaţi să accepte lupta în orice condiţii, chiar atunci cînd se aflau în evidentă in-ferioritate numerică, şi să nu ceară niciodată ajutor militar de ia nimeni.

Unii membri ai ordinului au obţinut privile-giul excepţional de a se căsători. Aceştia, pentru a se deosebi de cei fără de prihană, nu aveau voie să poarte haina albă a ordinului. în schimbul pri-vilegiului amintit, cei ce-1 obţineau se angajaufaţă de ordin să lase moştenire o mare parte aaverii acumulate în timpul vieţii.

30 ■

Prin aceste practici, prin donaţiile primite, ca şi prin participarea la tot felul de afaceri comer-ciale şi la operaţii băneşti — deci de natură pur laică —, ordinul a reuşit să strîngă foarte repede mari averi. Deţinînd bogăţii uriaşe, templierii au început să uite curînd severul regulament ce le in-terzicea, printre altele, să aibă mobilă de preţ în camerele lor sau să se folosească de obiecte de aur şi argint. Dedaţi luxului şi leneviei, templierii — datorită marilor lor averi ■— au intrat în con-flict atît cu ospitalierii cît şi cu papalitatea şi cu unii suverani ai Europei. Fricţiunile au început către sfîrşitul secolului al Xll-lea, cînd papalitatea, la conciliul de la Lateran, i-a somat să cedeze de îndată unele bunuri acumulate.

Cel de al treilea ordin, al cavalerilor teutoni, a fost instituit în anul 1128, cu scopul declarat de a adăposti pe pelerinii de origine germană so-siţi la locurile sfinte. Caracterul caritabil declarat al ordinului s-a transformat însă rapid într-unui pur militar.

Membrii ordinului se împărţeau în trei catego-rii : cavaleri, capelani şi servanţi. în rîndurile ca-valerilor teutoni, care purtau manta albă cu cruce neagră pe piept, putea intra orice tînăr care împli-nise vîrsta de 15 ani, cu condiţia însă ca el să fie robust, capabil să reziste la mari eforturi fizice. Regulamentul extrem de sever le interzicea să aibă relaţii cu femeile. Nu li se permitea să deţină vreo proprietate. Mînerele şi tecile săbiilor pe care le aveau în dotare trebuiau să fie doar de fier sau de oţel. Pentru a putea fi controlaţi în permanenţă dacă se sustrag sau nu îndatoririlor impuse de re-

gulament, membrii ordinului nu aveau voie să încuie camerele în nici o împrejurare.

Ordinele militare călugăreşti au fost create cu scopul iniţial de a da un plus de vigoare forţelor militare obişnuite ale cavalerilor cruciaţi, insufici-ente pentru a apăra teritoriile cucerite. Aceste or-dine depindeau direct de papă, care le folosea ca instrument în politica de expansiune a catolicis-mului, membrii lor avînd ca principală misiune lupta împotriva tuturor „necredincioşilor".

Pelerini spre „ţara sfîntă". Papalitatea a mai încercat să-şi lărgească influenţa dincolo de hota-rele Europei prin patronarea pelerinajelor.

Apărut încă la începuturile creştinismului, pe-lerinajul a cunoscut două faze distincte. în prima, care a marcat o maximă dezvoltare în secolul al X-lea, creştinii au călătorit spre locurile sfinte in-dividual, într-a doua, în secolul al Xl-lea, locul pelerinilor individuali sau al grupurilor de 4—5 persoane îl iau grupuri mari de pelerini formate din sute de oameni înarmaţi, adevărate expediţii militare. Trecerea de la pelerinajul individual la cel în grup înarmat nu s-a datorat, aşa cum a afirmat în general biserica, atitudinii ostile a ara-bilor faţă de creştini, ci mai degrabă dorinţei pa-palităţii de a-şi mări teritoriul controlat de ea. Acest fapt a dat noii forme de pelerinaj un carac-ter de recunoaştere militară ; la călătoria spre locurile sfinte participau, în afară de membri ai clerului, numeroşi cavaleri şi adeseori chiar mari feudali. Multe din aceste grupuri mari de pelerini aveau scrisori de recomandaţie către împăraţii şi înalţii demnitari laici şi eclesiastici bizantini, prin care li se solicitau protecţie şi călăuze pentru dru-

32

mul prin Asia Mică spre Ierusalim. Trecînd prin Constantinopol, grupurile de pelerini vedeau bo-găţia şi fastul care domnea în capitala bizantină, gradul de civilizaţie mult superior celui din asprele şi întunecatele castele feudale din apus. In aseme-nea condiţii pelerinajele în Orientul Apropiat con-stituiau adevărate puncte de atracţie pentru feu-dalitatea apuseană 1.

Trecerea la creştinism a regelui Ungariei Şte-fan (997—1038), denumit, în urma acestui act, „cel Sfînt", a uşurat călătoria pelerinilor prin va-lea Dunării, prefigurînd astfel viitorul drum con-tinental al cruciaţilor spre ţara sfîntă 2.

Ni s-au păstrat, consemnate în cronici, nume-roase date şi informaţii, unele foarte pitoreşti asupra pelerinajului în mari grupuri înarmate.

Iată cîteva exemple de pelerinaje devenite ce-lebre.

în 1C26—1027, Richard, abate de Saint Vanne, pleacă pe cheltuiala lui Richard al II-lea, ducele de Normandia, în fruntea a 700 pelerini, printre care se numărau şi mulţi cavaleri normanzi. în aceiaşi ani, un mare feudal, Guillaume, conte de Angouleme, face călătoria urmat de mai mulţi abaţi din vestul Franţei şi de o mare trupă de cavaleri ; acest grup a străbătut Bavaria şi Ungaria, unde au fost găzduiţi de regele Ştefan cel Sfînt. Anul următor, din nou, mai mulţi seniori eclesiastici şi laici pleacă în pelerinaj sub conducerea episcopilor de Poitiers şi de Limoges şi a lui Foulque Nera, conte d'Anjou. Pelerinajele au continuat în număr

1 L. Brehier, op. cit., pp. 42—43.2 Ibidem, p. 44.

33

din ce în ce mai mare, astfel că anul 1033 a cu-noscut un asemenea aflux de pelerini la Ierusalim, cum nu se mai petrecuse niciodată pînă atunci. Cronicarul Râul Glaber scrie : „Ceea ce nu s-a întîmplat niciodată pînă acum, mulţi nobili şi mulţi săraci, făcură călătoria ; mulţi doreau să moara înainte de a ajunge în ţara lor" 1.

Dintre expediţii cea mai vestită a fost aceea din 1065 a episcopilor şi a cavalerilor din Germa-nia de sud, sub conducerea lui Giinther, episcop de Bamberg2. După unele versiuni grupul a cu-prins nu mai puţin de 12 000 de oameni : era o adevărată armată ale cărei încartiruiri, precum şi itinerariul fuseseră pregătite dinainte. Plecarea a avut loc în toamna anului 1064, printre conducă-tori aflîndu-se, în afara lui Giinther, importante personalităţi eclesiatice : Siegfried, arhiepiscopul de Mainz; Otto, episcop de Ratisbona; Wilhelm, episcop de Utrecht. Cronicarul Lambert de Hers-feld scrie că marii prelaţi arătau în mod ostenta-tiv bogăţiile lor, expunîndu-se din această cauză „la cele mai mari pericole". „...Barbarilor care veneau în masă din oraşe şi sate — scrie mai departe Lambert de Hersfeld — pentru a admira aceste ilustre personaje, magnificul alai al peleri-nilor le-a trezit întîi admiraţie, apoi le-a stîrnit dorinţa de pradă...". Pelerinii ajung totuşi, fără dificultăţi majore, la Constantinopol, unde „mag-nificenţa" lor a produs o asemenea admiraţie prin-tre locuitorii şi chiar nobilii capitalei bizantine,

1 L. B r e h i e r , op. cit., p. 45.2 Ibidem, pp. 45—48. (Descrierea pelerinajului de sub

conducerea lui Giinther, episcop de Bamberg).

34

încît împăratul însuşi a crezut că „Giinther este un principe deghizat în episcop pentru a ajunge mai uşor în Ţara Sfîntă". Drumul prin ţinuturile ocupate de arabi a fost însă plin de greutăţi. Pelerinii au fost adesea atacaţi de beduinii deşer-tului şi la 25 martie 1065 au trebuit să reziste unui adevărat asediu. însoţiţi de o trupă de pro-tecţie, trimisă de un emir local, au ajuns în cele din urmă la Ierusalim. Pe drumul de întoarcere mulţi dintre pelerini s-au împrăştiat sau au murit ; însuşi şeful expediţiei, episcopul Gunther, a murit în Ungaria în iulie 1065.

Pelerinajele, mai ales cele în mari grupuri, au contribuit într-o largă măsură la înmulţirea cuno-ştinţelor despre Orientul Apropiat şi despre bogă-ţiile sale. Interesul pentru aceste bogăţii era foarte mare, mai ales la feudalii laici şi eclesiastici, prin-cipalii organizatori şi susţinători materiali ai pe-lerinajelor în mari grupuri înarmate. Reveniţi în Europa, episcopii, abaţii, marii baroni sau cava-lerii participanţi la pelerinaje vorbeau mai puţin despre locurile care au fost cîndva leagănul creşti-nismului şi mai mult despre posibilitatea cuceririi acestor ţinuturi. în acest context, pelerinaje ca cel din 1064—1065 pot fi privite ca acţiuni care au deschis în mod direct drumul marilor expediţii mi-litare ce se vor desfăşura peste trei decenii, sub numele de cruciade.

2Orientul Apropiat şi

cruciadele

Arabii şi cuceririle lor

Secolul al VH-lea a însemnat pentru lumea din bazinul Mediteranei începutul unei perioade de mari frămîntări, ca urmare a apariţiei arabilor, în mai puţin de un veac de la crearea sa — anul 622 —, statul sau califatul arab, avînd ca bază de plecare peninsula sa de nisip, s-a întins, de la Atlantic pînă în India, cu o forţă şi cu o iuţeală care au uimit pe contemporani.

Expansiunea arabă s-a realizat în numele unei noi religii — islamismul — elaborată de Maho-med la începutul veacului al Vll-lea, care preco^-niza aşa-numitul djihad, adică războiul sfînt pentru răspîndirea credinţei prin sabie ; islamismul a reuşit să mobilizeze mase largi de oameni săraci pe care le-a aruncat cu o furie aproape fără precedent împotriva lumii nemusulmane.

36

Succesul facil repurtat de către arabi după apariţia islamismului s-a datorat, fără discuţie, în primul rînd, forţei lor militare, fanatismului lor religios. în acelaşi timp însă rapiditatea înaintării arabe s-a datorat slăbiciunii adversarilor întîlniţi în cale, ca şi complicităţii creştinilor monofiziţi (copţi), pe care ortodoxia bizantină îi considera eretici, şi care au deschis larg porţile armatelor arabe. (Vezi nota de la p. 46).

In asemenea împrejurări i-a fost uşor califului Omar al II-lea (634—644), urmaş al Profetului, să cucerească de la bizantini Siria, Palestina, Egip-tul şi Cirenaica, iar înspre răsărit să supună Irakul şi Persia.

în timpul dinastiei Omeiazilor (661—750)1, graniţele califatului arab se întind şi mai mult. în răsărit arabii cuceresc Turkestanul şi o mare parte a Indiei, iar în apus Maghrebul — Africa de nord-vest — şi Spania (711). Tot sub această dinastie, în anii 673—677, arabii ameninţă direct capitala Imperiului bizantin. Cu acest prilej flota musul-mană a pătruns în Marea Marmara, înaintînd pînă sub zidurile Constantinopolului. Datorită apără-rii energice conduse de împăratul Constantin al IV-lea, dar mai ales folosirii celebrului „foc gre-cesc" 2, primejdia a fost înlăturată. La începutul

1 Prima dinastie arabă întemeiată de cel de al treileacalif, Moavia, fiul lui Yazid I.

2 Dupiă unele presupuneri, focul grecesc ar fi fost unamestec, in proporţii necunoscute astăzi, al mai multorsubstanţe grase sau răşinoase ca : petrol, gudron, sulf, răşină, ulei, grăsimi animale, sucuri vegetale sub formă depraf şi metale pudră, amestec ce ardea şi în apă. Prepararea focului grecesc a devenit în veacul al X-lea, în timpul

37

veacului următor, în anul 717, Constantinopolul a suportat din nou un mare atac arab. De astă data, pe uscat. Şi acum a scăpat de primejdia care îl ameninţa. Conducătorul armatei bizantine a fost, în această împrejurare, împăratul Leon al III-lea din dinastia Isauriană 1.

Pentru Imperiul bizantin urmează apoi, în ceea ce priveşte ameninţarea arabă, o perioadă de răgaz. Ea s-a datorat dezagregării ce cuprinsese lumea arabă şi care s-a terminat în anul 750, o dată cu prăbuşirea Omeiazilor şi cu ascensiunea Abassizilor 2, dinastie în care au predominat ele-mentele irakiene şi iraniene. Ca urmare a acestei situaţii, în 762 este construită o nouă capitală -— Bagdad — pe rîul Tigru, adică acolo unde se afla baza politică-militară a noii dinastii.

Spre sfîrşitul secolului al VUI-lea, Abassizii, consolidîndu-şi puterea, reiau războiul împotriva Bizanţului. Acum ostile vestitului calif Harun-al-

împăratului Constantin al VH-lea Porfirogenetul, secret de stat; de aceea era încredinţată de regulă unui singur inginer care nu avea voie să părăsească niciodată capitala Bizanţului. După unii istorici, de producerea focului grecesc s-ar fi ocupat în exclusivitate arhitectul sirian Calinic şi urmaşii săi.

1 Dinastie bizantină întemeiată în anul 717 de împăratul Leon al III-lea, originar din provincia asiatică Isauria.In timpul acestei dinastii a izbucnit în Bizanţ o mişcareîndreptată împotriva bisericii bizantine cunoscută sub numele de mişcarea iconoclastă, ce a durat pînă pe la mijloculveacului al IX-lea.

2 In jurul anului 750, Abul-Abbas, care va fi supranumit As-Saffar, adică „Sîngerosul", capul unei puternicefamilii din Iran, profitînd de o răscoală populară, ucidepe toţi membrii în viaţă ai dinastiei omeiade, cu excepţialui Abd-ar Rahman. Acesta din urmă va fonda un statarab de sine stătător în Spania. Dinastia abassidă a duratpînă în anul 1258.

Raşid (786—809) atacă şi devastează themele (pro-vinciile bizantine organizate milităreşte) din Cap-padocia şi Frigia. După acest atac, luptele în-cetează un timp ; între cele două state se stabileşte un fel de pace care va fi din cînd în cînd tulbu-rată de incursiuni întreprinse de detaşamente arabe.

Coeziunea califatului arab, menţinută un timp de către Abassizi, n-a avut însă o durată prea mare. în veacul al IX-lea emirii din Egipt, Africa, Maghreb, Khorassan devin din ce în ce mai inde-pendenţi. Din acest motiv cuceririle arabe din veacul al IX-lea vor fi opera exclusivă a acestor şefi autonomi. Astfel, în 827, acţiunea împotriva Siciliei este pornită de şefii emiratului african ; în anii 823—828 Creta e ocupată de căpetenii din Egipt ; ocuparea unei poziţii din sudul Franţei, aproape de Frejus, în Provence, s-a datorat sara-sinilor din Spania.

în secolul al X-lea fărîmiţarea politică a lumii arabe s-a accentuat. La începutul veacului amintit a apărut aşa-numitul mahdî, adică trimis al lui Dumnezeu, care, cu sprijinul populaţiei berbere din Africa de nord, a constituit un nou califat, al Fatimizilor. Mahdî-ul pretindea că descinde din Fatima, fiica lui Mahomed, de unde şi numele nou-lui califat. Califatul fatimid a cuprins o parte din Maghreb, Sicilia, Cirenaica, Egiptul (cucerit în 969), unde de altfel a fost ridicată şi capitala sta-tului — Cairo. în continuare, Fatimizii îşi întind stăipînirea asupra Palestinei şi a unei părţi din Siria. în anul 929, emirul omeiad de la Cordoba se proclamă şi el calif, reuşind pentru o vreme să

39

menţină unite posesiunile aparţinînd noului său califat. în secolul al Xl-lea însă Spania arabă se fărîmiţează în mai multe state de sine stătătoare. In sfîrşit, celălalt califat arab, de la Bagdad, este şi el sfîşiat de puternice conflicte interne. Ca ur-mare, în regiunile de margine emiratele devin tot mai numeroase, iar şefii lor se comportă ca nişte suverani independenţi.

Trebuie arătat totuşi că în această lume musul-mană atît de divizată şi de frămîntată de disensi-uni interne, au existat unii factori de unitate, care, în anumite împrejurări istorice, ca cele create de expediţiile cruciate, au avut un rol important în acţiunile de rezistenţă : religia islamică bazată pe Coran ; pelerinajele la Mecca, centrul religios al musulmanilor de pretutindeni ; folosirea arabei ca Hmbă comună în religie şi în administraţie ; întinsa reţea de drumuri comerciale care lega între ele di-feritele centre politice şi formaţiuni statale ale lumii musulmane ; civilizaţia islamică formată în veacurile VIII—IX, civilizaţie cu un puternic ca-racter de sincretism, care a preluat şi prelucrat ele-mentele de cultură aparţinînd unora dintre ţările şi popoarele supuse de către arabi.

Epopeea bizantină

La mijlocul secolului al IX-lea Bizanţul a în-ceput o viguroasă contraofensivă pentru recuceri-rea din mîna arabilor a teritoriilor pierdute, acţi-une cunoscută sub numele de epopeea bizantină.

40

Victoriile militare repurtate de bizantini au fost mult facilitate de starea de slăbiciune a calif atu-lui abassid de la Bagdad, aflat în plin proces de dezintegrare politică. Astfel, la finele veacului al lX-lea, împăratul Vasile I reuşeşte să restabi-lească hegemonia imperială asupra Armeniei şi (ieorgiei. Tot în această vreme sudul Italiei este recucerit de bizantini, iar oraşele Napoli, Amalfi şi unele cetăţi dalmate recunosc suveranitatea bi-zantină. Veneţia, la rîndul ei, intră în sfera de influenţă a Bizanţului, devenind un aliat preţios al imperiului.

Seria succeselor bizantine continuă şi în secolul al X-lea. Astfel, generalul şi mai apoi împăratul Nicefor Focas izbuteşte în anul 961 să recucerească insula Creta. Trei ani mai tîrziu atacă Cipru, care, după un an de lupte, reintră sub stăpînirea bizan-lină. în anul cuceririi Ciprului, bizantinii anexează (lilicia. După alţi trei ani, Bizanţul întreprinde o nouă expediţie, de data aceasta împotriva Siriei.

După moartea lui Nicefor Focas, „epopeea bizantină" a fost continuată de urmaşul său Tzimis-ies. Luptînd la început tot pe pămînturile Siriei,loan Tzimisces ajunge cu ostile sale pînă sub zidurile Damascului.

'Urmaşul lui loan Tzimisces, Vasile al II-lea,

va acorda o atenţie specială consolidării stăpînirii bizantine în Siria de nord.

O ultimă victorie obţinută de bizantini în ca-drul „epopeii" lor militare va fi cea a generalului Chiorghios Maniakes, cuceritorul importantului oraş Edessa.

41

Semne ale declinului

în a doua jumătate a secolului al Xl-lea situa-ţia politică-militară a imperiului s-a înrăutăţit însă din cauza unei noi ameninţări. în anul 1057 turcii selgiucizi, după ce au ajuns stăpîni ai califatului de la Bagdad, au atins frontierele Imperiului bi-zantin pe o mare lungime. Un deceniu şi jumătate mai tîrziu, în 1071, la Manzikert, în Armenia, armatele bizantine sînt grav înfrînte de turcii sel-giucizi. Ca urmare, aceştia din urmă iau în stăpî-nire cea mai mare parte a Armeniei.

Dificultăţile externe ale Bizanţului continuă şi după bătălia de la Manzikert. în anul 1081, urca-rea pe tron a lui Alexis Comnen, fondatorul di-nastiei cu acelaşi nume 1, a coincis cu apariţia unui nou pericol. E vorba de complicaţiile create în sudul Italiei de şeful normand Robert Guiscard. Acesta, pentru a-şi impune autoritatea pe ţărmul răsăritean al Adriaticii, invadează Epirul. Bizanţul reuşeşte să iasă din acest impas abia după ce se aliază cu Veneţia, căreia, ca recompensă, îi acordă mari privilegii comerciale în întreg imperiul. Pa-tru ani mai tîrziu, în 1085, Robert Guiscard moa-re, fapt ce amînă pentru un timp pericolul nor-mand ivit în vestul imperiului.

Dar în afara dificultăţilor de ordin extern, Bizanţul cunoaşte în momentul organizării primei cruciade o profundă criză internă de ordin social-

1 Dinastia Comnenilor a domnit între anii 1081 şi 1185.

42

economic şi politic *, ale cărei începuturi se pla-sează în perioada predecesorilor Comnenilor, adică ,» dinastiei macedonene (867—1C56). Clasa magna-ţilor, a puternicilor (dinati) dobîndeşte poziţii eco-nomice tot mai solide şi o influenţă politică tot mai mare în afacerile imperiului. La cealaltă ex-tremitate a scării sociale, oamenii de rînd, săracii (penites) cunosc o situaţie din ce în ce mai grea. Pătura săracilor era formată din micii proprietari rurali, aflaţi într-un accentuat proces de decădere, posesori ai unor modeste loturi de pămînt ; apăsaţi de greutatea crescîndă a impozitelor şi a obliga-ţiilor diverse către stat, săracii se vedeau siliţi să ceară tot mai des sprijinul magnaţilor, pe care-1 plăteau cu libertatea şi cu pamînturile lor. în acelaşi timp magnaţii care erau şi mari proprietari funciari au impus puterii imperiale suprimarea obligaţiilor lor fiscale, obligaţii ce au trecut pe seama săracilor. Cu toate că o serie de legi inter-ziceau ca micii proprietari să-şi cedeze pamînturile membrilor aristocraţiei şi să devină astfel şerbii acestora, în practică procesul degradării micii pro-prietăţi, supuse unei presiuni economice tot mai mari, continua să se desfăşoare. Protestul păturilor sărăcite ale populaţiei a îmbrăcat în Bizanţ haina religioasă a bogomilismului 2. Decăderea micii pro-prietăţi rurale afecta şi organizarea militară a im-periului, deoarece micii proprietari formau temelia

1 Criza internă din Imperiul bizantin, după A. A. Va-siliev, op. cit., voi. I, pp. 455—460 şi G. Ostrogorsky,oj>. cit., pp. 346—353.

2 Sectă creştină apărută în Bulgaria la începutul veacului al X-lea ca protest împotriva feudalizării ţării. La sfîr-$ilul secolului al X-lea şi începutul celui următor bogomi-lismul s-a răspîndit şi în alte ţări : Siria, Bizanţ etc.

43

armatei bizantine. Ca urmare a acestui proces marii proprietari de pămînt şi-au întărit atît poziţiile economice, cît şi poziţiile politice : interesele lor particulare au tot mai mult prioritate faţă de in-teresele generale ale statului bizantin. Membrii aris-tocraţiei funciare ajung să aibă pe domeniile lor un mare număr de şerbi şi trupe înarmate cu care sfidau autoritatea imperiala. Marilor proprietari li se acordau de asemenea şi o serie de imunităţi, adică se interzicea funcţionarilor imperiali să pă-trundă pe domeniile lor pentru a-şi exercita atri-buţiile administrative, fiscale şi judecătoreşti. în afară de imunităţi, marea proprietate laică şi ecle-siastică beneficia tot mai des de o serie de privi-legii potrivit cărora proprietarul era scutit de unele sau chiar de toate taxele şi serviciile publice datorate statului. în sfîrşit, situaţia de criză s-a complicat şi cu sistemul numit al proniei, creat în secolul al Xl-lea. Proniarii erau înalţii funcţionari care încep să primească în schimbul serviciilor prestate mari suprafeţe de pămînt cu dreptul de a se bucura de toate veniturile obţinute de pe acestea. Aşadar, marea aristocraţie funciară tra-diţională îşi întăreşte rîndurile şi poziţiile econo-mico-politice şi cu aceşti proniari.

După cum am arătat mai sus, una din conse-cinţele majore ale ascensiunii economice şi politice a marilor proprietari funciari şi a decăderii micilor proprietari a fost slăbirea aparatului militar al imperiului. Pentru a face faţă acestei grele situaţii,

Bogomilii respingeau dogmele şi ritualul bisericii ortodoxe, nu admiteau botezul şi împărtăşania. Ei credeau în dualismul bine-rău, negau proprietatea asupra bunurilor materiale, în care vedeau izvorul păcatului.

44

survenită şi într-o vreme cînd pericolele externe deveneau din ce în ce mai ameninţătoare, împăra-tul Alexis Comnen a recurs la aducerea de mer-cenari din vestul Europei. Soluţia, pînă la urmă, s a dovedit ineficace, deoarece mercenarii, turbu-lenţi şi nedisciplinaţi, emiţînd mereu pretenţii bă-neşti, au devenit ei înşişi o sursă de pericole pentru imperiu.

în felul acesta la finele secolului al Xl-lea, Bizanţul va fi obligat, pentru a supravieţui, să se Inizeze în primul rînd pe experienţa diplomatică a împăraţilor şi a dregătorilor săi şi mai puţin pe forţa armelor. Feudalitatea apuseană, ale cărei le-gături cu Imperiul bizantin deveniseră mai active, datorită comerţului, legăturilor matrimoniale şi pelerinajelor, a ajuns să cunoască destul de bine situaţia grea internă şi externă a împăraţilor de \A Constantinopol. De aceea această feudalitate va căuta să profite şi să-şi satisfacă propriile interese, în Imperiul bizantin mult slăbit, folosindu-se, pen-i ru realizarea acestui scop, şi de expediţiile cru-ciate.

Vechiul regat al Armeniei

în primele trei secole ale erei noastre, Arme-nia a fost nevoită să ducă o politică de echilibru între tendinţele de expansiune romană şi persană. I .a începutul veacului al IV-lea, o dată cu trecerea Imperiului roman la creştinism, Armenia a optat pentru o politică pro-romană şi, în consecinţă, îmbrăţişează creştinismul. La sfîrşitul aceluiaşi se-col, Armenia se vede însă abandonată de romani

45

şi înghiţită de statul persan condus de puternica dinastie a Sassanizilor. în vederea consolidării stă-pînirii, noii cuceritori supun populaţia armeană la mari presiuni pentru a o determina să renunţe la creştinism. Presiunii sassanide, Armenia îi răs-punde printr-o răscoală. Deşi răscoala a fost în-frîntă şi conducătorul ei, Vartan Mamikonian, ucis, Persia a acordat armenilor, în 485, libertatea practicării cultului creştin.

în jurul anului 520, clerul armean adoptă mo-nofizitismul1, considerat eretic atît de biserica răsăriteană cît şi de cea apuseană. Prin pasul făcut, Armenia şi-a asigurat, din punct de vedere reli-gios, o independenţă spirituală completă atît faţă de biserica ortodoxă, cît şi faţă de religia sassani-zilor.

Peste aproximativ o sută de ani, Armenia a fost cucerită de către arabi. Printre primele măsuri pe care le-au luat în Armenia noii cuceritori s-a numărat şi aceea de islamizare a populaţiei cuceri-te. Dar, cu toate eforturile depuse de arabi, ar-menii au reuşit să-şi păstreze credinţa lor creştină. Arabii au fost nevoiţi de asemenea să facă acestui teritoriu anexat şi concesii de ordin administrativ. E vorba de conducerea Armeniei nu de către arabi, ci de către feudalii locali, din rîndurile cărora s-a

1 Ramură a creştinismului apărută după sinodul ecume-nic de la Calcedon (451). Contrar dogmei oficiale creştine despre cele două naturi (divină şi umană) ale lui Hristos, monofiziţii recunosc numai natura sa divină. Secta a că -pătat răspîndire în provinciile de răsărit ale Imperiului bizan-tin, reprezentînd una dintre formele de luptă ale maselor populare, interesate să se separe de statul bizantin şi de biserica oficială în care vedeau un instrument al opresiunii economice şi politice.

46

detaşat familia Bagratizilor, care a şi dat de altfel o dinastie.

în timpul guvernării lui Ashot cel Mare (S56—890), membru al familiei bagratide, Arme-nia fu restabilită ca stat. Cel de al doilea rege ba-C.ratid, Sembat I (890—914), denumit şi „Marti-nii", vrînd să continuie opera înaintaşului său, avu un conflict cu arabii, soldat cu prinderea şi mar-ii rizarea regelui armean. Acestui suveran i-a urmat l.i tron fiul său, Ashot al Il-lea, care a domnit între anii 914 şi 929. Un adevărat braţ de fier, loarte priceput în treburile războiului. Ashot al Il-lea a redat ţării sale independenţa.

La începutul secolului al Xl-lea Armenia cu-noaşte momente deosebit de dificile din cauza poli-t ici i de cucerire a Bizanţului. Astfel, în 1022 prin-ţul armean Vaspurakan este silit de bizantini să Ic cedeze o mare parte a posesiunilor sale. în 1045 iedele Gagik al Il-lea fu obligat să accepte anexa-rea de către bizantini a altor teritorii armene. Două decenii mai tîrziu, în 1064, Bizanţul lichida Ar-menia ca stat prin cucerirea Kars-ului.

Expansiunea bizantină a implicat conflictul re-ligios dintre ortodocşi şi armenii monofiziţi, şi deplasarea graniţelor imperiale spre o zonă ce în iurînd va fi controlată de către turci.

Cucerirea selgiucidă

După cum am arătat, recucerirea unei părţi a teritoriilor bizantine a fost realizată de Nicefor Focas şi urmaşii săi în condiţiile decăderii şi farî-

47

miţării călifarului arab. De această serioasă slăbire a lumii arabe a profitat însă tribul turc al sel-giucizilor, venit din stepele Turkestanului, care, sub conducerea lui Toghrul-beg, a cucerit între anii 1040 şi 1055 întregul Iran. După acest succes, Toghrul-beg a fost declarat comandant al palatului califului abassid din Bagdad, El-Kaim. Apoi To-ghrul-beg a fost .învestit cu titilul ide sultan, fiind prima căpetenie militară din istoria islamismului care a primit şi a purtat acest titlu.

La scurt timp după sosirea lor pe aceste meleaguri, turcii selgiucizi, considerîndu-se de drept şi de fapt urmaşii arabilor, au atacat Bizanţul. O primă victorie o obţin în a doua jumătate a veacului al Xl-lea cînd, sub conducerea sultanului Alp-Arslan, smulg din mîna bizantinilor cea mai mare parte a Armeniei. Cu această victorie, drumul turcilor spre Anatolia era deschis.

După dispariţia împăratului bizantin Constantin al X-lea Ducas (1067), spectator impasibil al ofensivei selgiucide soldate cu cucerirea Armeniei, urmaşul său, Roman al IV-lea Diogene, suveran energic şi ambiţios, trecu la contraatac. La început, Roman al IV-lea ieşi biruitor. în august 1071 însă, la sud de oraşul Manzikert, datorită trecerii unor comandanţi ai săi de partea adversarilor, fu învins de către ostile lui Alp-Arslan şi luat prizonier.

în acest moment, cînd Bizanţul era cuprins de derută, iar sultanatul selgiucid îşi savura din plin victoria obţinută pe cîmpul de luptă, îşi face apariţia Roussel de Bailleul. Normand de origine, soldat în armata bizantină biruită la Manzikert, Roussel de Bailleul, profitînd de relativa acalmie

48

statornicită între bizantini şi turci după bătălia din vara lui 1071, îşi puse în gînd să taie din pămînturile Asiei un regat pentru sine. Tentativa sa, foarte îndrăzneaţă de altfel, fu curmată curînd, temerarul normand dispărînd strivit de cele două state rivale. Deşi steaua lui a licărit extrem de puţin, Roussel de Bailleul a rămas în istoria aces-tui colţ al globului ca un prim aventurier dintr-o serie care se va înşirui de-a lungul multor secole.

După victoria din anul 1071, înaintarea turcă a progresat continuu. Un rol important au jucat în această privinţă pretendenţii bizantini la tronul imperial. Din dorinţa acaparării autorităţii cen-trale, aceştia au apelat în dese rînduri la serviciile militare ale turcilor. Şi iată cum, ca adversari ai Bizanţului, sau ca aliaţi ai prinţilor bizantini, turcii au cucerit pe rînd cetăţi ca Iconium, Niceea, Smir-na, Antiohia, Edessa.

Ca urmare a acestei înaintări, nespectaculoasă dar continuă, turcii au reuşit să stăpînească, la sfîr-şitul veacului al Xl-lea, un vast teritoriu cuprin-zînd Siria, Irakul, Iranul şi Khorassanul. Către sfîrşitul aceluiaşi secol, dar mai ales în cel următor, subminat de acţiunea disociativă a aşa-numiţilor asasini sau băutori de haşiş, propovăduitori ai cri-melor politice şi ai anarhiei interne, sultanatul sel-giucid începe să decadă. De acest declin va în-cerca să profite lumea creştină, prin intermediul jnor lungi şi repetate războaie, cunoscute în istorie sub denumirea de cruciade.

3Cruciada întîi

„Preistoria" cruciadelor

Cruciadele au fost considerate de către mai toţi istoricii veacului nostru ca o contraofensivă a feudalităţii apusene împotriva expansiunii arabe. A-ceasta replică a început imediat după marea invazie arabă, de la începutul secolului al VUI-lea, din Europa de sud-vest, adică din Peninsula Iberică. Atunci 13 000 de oameni comandaţi de Tarik Ibn Ziad au debarcat în sudul regatului vizigot (Spania) ; oştirea nu prea numeroasă a şefului arab a reuşit să cucerească, după circa şapte ani de lupte, aproape în întregime regatul de origine germanică din Peninsula Iberică. Singurele teritorii care n-au

fost înghiţite de arabi şi anexate marelui califat au fost Galicia, Asturiile şi micile formaţiuni feudale înşiruite de-a lungul văilor din Pirinei. în anul 718 arabii din Peninsula Iberică, conduşi de Es-Samh, un succesor a lui Tarik Ibn Ziad, au

50

trecut Pirineii cu intenţia de a cuceri statul franc. Ciocnirea dintre arabi şi franci, care a avut loc la Toulouse, s-a încheiat, din fericire pentru creş-tini, cu înfrîngerea arabilor. Un deceniu şi jumă-tate mai tîrziu, arabii sau maurii — cum mai sînt denumiţi cuceritorii Peninsulei Iberice — au inva-dat din nou teritoriul de la nord de Pirinei. Ei au fost iarăşi înfrînţi, de astă dată la Poitiers, în octombrie 732.

Opriţi în ofensiva declanşată în această parte a Europei, arabii n-au abandonat însă ideea cuce-ririi lumii apusene, idee pe care au reluat-o în veacul următor.

în secolul al IX-lea arabii debarcă în Sicilia şi Peninsula Italică, unde repurtează un lung şir de victorii. în 830 ei cuceresc Palermo. După mai bine de un deceniu, în 842, ocupă Messina. în acelaşi an arabii atacă Roma, pe care o jefuiesc. Şase ani mai tîrziu, ei intră victorioşi în oraşul Bari. în 856, arabii cuceresc Tarentul, pentru ca în 876 să ia cu asalt Siracusa.

Replica Europei occidentale feudale s-a mani-festat la început destul de lent şi de timid. Prin-tre cei care s-au străduit totuşi să se opună ara-bilor şi să-i combată cu mai multă energie se cu-vine să amintim cîteva nume. Primul dintre aces-tea, în ordine cronologică, exceptînd căpeteniile din veacul al VUI-lea, a fost împăratul carolingian Ludovic al II-lea. Acesta a reuşit în anul 871 să smulgă din mîinile arabilor oraşul Bari. Cam tot în aceeaşi vreme, în 880, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul a recucerit Tarentul.

Normanzii în Mediterana. Normandia, teritoriu cu puternice tradiţii războinice, care ţineau de tim-

51

purile mai îndepărtate ale vikingilor, a devenit relativ curînd, după apariţia sa ca formaţiune sta-tală feudală, mamă vitregă cu elementele turbu-lente. Administraţia ducală din Normandia, în do-rinţa de a pune capăt mult prea deselor tulburări, a constrîns pe cei vinovaţi de încălcarea legilor să părăsească ducatul. Din această cauză, mulţi vor pleca în expediţiile de cucerire în bazinul medite-ranean sau în insulele britanice. Dintre cei plecaţi dincolo de hotarele ducatului, procentul cel mai ridicat l-au constituit viitorii cuceritori ai Siciliei şi ai sudului Italiei.

în secolul al Xl-îea, cavalerii normanzi şi-au oferit serviciile tuturor acelora care urmăreau cuce-rirea sudului Peninsulei Italice. în acelaşi timp însă, ei au profitat de situaţia tulbure de acolo — la care au contribuit într-o însemnată măsură — pentru a se implanta eh mai solid, formîndu-şi seniorii.

în a doua jumătate a veacului al Xl-lea ei s-au grupat în jurul unui şef mai important, pe nume Robert Guiscard. Sub steagul acestuia, ei au reuşit între anii 106C şi 1076 să aducă sub ascultarea lor posesiunile bizantine, principatele numite „lom-barde", ducatul de Amalfi şi regiunea oraşului Bari. Din toate aceste teritorii, Robert Guiscard a constituit ducatul Apuliei.

Cam în aceeaşi vreme, o altă căpetenie nor-mandă, Roger I Guiscard, fratele lui Robert, a reuşit să-i alunge pe arabi din Sicilia. Din teri-toriul cucerit, el a constituit un stat normand de sine stătător. Apoi Robert a debarcat în Peninsula Balcanică, unde a cucerit pentru sine portul Du-razzo.

52

în secolul al Xll-lea, în timpul domniei lui Roger al II-lea, cele două state normande din Italia s-au unit formînd un regat care cuprindea toată partea de sud a Italiei.

Apariţia statelor normande din Italia a avut o mare importanţă pentru desfăşurarea politicii din această zonă şi din Orientul Apropiat, datorită conflictelor dintre normanzi şi bizantini, dar mai ales din cauza participării oştilor normande la cruciade, al căror suflet au fost mult timp.

Apoi, prin cuceririle normande, lumea apuseană a „deblocat" bazinul apusean al Mării Mediterane, ceea ce a creat posibilitatea lansării unui atac îm-potriva răsăritului mediteranean controlat de către arabi.

în lupta sa împotriva arabilor, Roger I a fost sprijinit substanţial de unele oraşe italiene ca Ge-nova şi Pisa, datorită faptului că acestea au avut mult de suferit de pe urma unor raiduri arabe, cum au fost cele din 935, cînd a fost jefuită Ge-nova, sau cele din anii 1004 şi 1011, cînd aceeaşi soartă a avut-o şi Pisa.

în acelaşi veac, al Xl-lea, armatele cetăţilor Pisa şi Genova, din proprie iniţiativă sau la che-marea papalităţii, au jefuit mai întîi o parte a coastei africane, după care, în 1087, au debarcat în Tunisia, atacînd şi cucerind capitala acestei ţări, eliberînd totodată un mare număr de captivi creş-tini.

în secolul următor, normanzii din Sicilia în-treprind, pe aceeaşi coastă africană, cîteva raiduri care s-au soldat cu cucerirea oraşului Tripoli (1146) şi a oraşului-capitală Mehdia (1148). Concomitent cu atacul declanşat împotriva capitalei tunisiene,

53

normanzii au luat cu asalt oraşele Sussa şi Sfax, pe care le vor păstra în mîinile lor un timp foarte scurt.

Reconquista. Dacă Sicilia a fost prima zonă în care s-au ciocnit pe o scară mai largă europenii cu arabii, Peninsula Iberică a fost a doua zonă de confruntări militare.

în veacul al X-lea în teritoriul de la sud de Pirinei erau patru state de mărime şi importanţă diferite : califatul de Cordoba, comitatul Barce-lonei, regatul Navarrei şi regatul Leonului. Dintre acestea, cel mai puternic era califatul de Cordoba. Capitala califatului, oraşul Cordoba, număra în acea vreme circa 300 00C de locuitori. în centrul oraşului se afla celebra moschee susţinută de 1 400 coloane. Universitatea de aici avea o bibli-otecă ce număra peste 600 000 de volume. în ca-lifat, dar mai ales în capitala sa, pulsa o intensă activitate meşteşugărească, devenită celebră în special prin obiectele din piele sau metal ; acest stat a devenit astfel cel mai dezvoltat din punct de vedere economic din întreaga lume meditera-neană.

Comitatul Barcelonei şi regatul Navarrei se găseau la poalele Pirineilor. La origine, cele două state au fost două mărci: marca Spaniei şi marca Gasconiei, înfiinţate, şi una şi cealaltă, la sfîrşitul veacului al VUI-lea de către Carol cel Mare. După tratatul de la Verdun 1, cele două mărci au intrat în stăpînirea lui Carol cel Pleşuv, făcînd

1 In urma acestui tratat (843), Imperiul carolingian s-a împărţit în trei state.

54

parte din regatul Franţei. La începutul veacului al X-lea, marca Gasconiei s-a transformat în regat independent sub numele de regatul Navarrei. Cea de a doua marcă, devenită doar comitat, a con-tinuat să facă parte din regatul Franţei.

Regatul Leonului, numit astfel după numele capitalei sale, ocupa partea de nord-vest a Spaniei, în istorie el mai este cunoscut şi sub numele de regatul Asturiilor. Deşi cel mai mic dintre toate statele creştine din Peninsula Iberică, şi cel mai slab, el a fost acela care, către sfîrştiul secolului al VlII-lea, a deschis conflictul cu califatul de Cordoba, conflict care va fi cunoscut sub denu-mirea de reconquistă, şi care va dura pînă în ultimii ani ai veacului al XV-lea.

în cursul acestor lupte de secole, victoriile au alternat. La început ele au surîs creştinilor, dato-rită în special crizei interne care cuprinsese cali-fatul. Ca urmare a primelor cuceriri, în teritoriile de curînd eliberate au apărut, la începutul veacu-lui al Xl-lea, două regate noi : Aragonul şi Casti-lia. Primul, situat pe Ebru, la est de Navarra, cel de al doilea, pe platouri, între Navarra şi Leon.

Decandenţa musulmană din Spania a luat sfîr-şit o dată cu sosirea pe aceste meleaguri a almora-vizilor, nomazi din deserturile sahariene, asceţi şi fanatici, un amestec de călugări şi războinici, chemaţi în ajutor de către califul din Cordoba. Sosiţi în Spania ca aliaţi, ei s-au transformat ra-pid iîn cuceritori. Avîndu-i pe almoravizi în frunte, califatul şi-a recăpătat brusc vigoarea militară. Dar nu pentru mult timp, întrucît, cuceriţi repede de rafinamentele civilizaţiei andaluze, almoravizii

55

au agăţat cu grabă armele în cui pentru a se bucura din plin de nevisata viaţă descoperită aici.

După anul 1090 lumea islamică s-a împărţit în cîteva zone : sultanatele şi emiratele turce din Orientul Apropiat; califatul Fatimizilor din Egipt şi o altă zonă cuprinzînd Spania şi Maghreb-ul, guvernate de emiri saharieni. Din această lume singurele regiuni care aveau contact direct cu sta-tele creştine erau sultanatele şi emiratele turceşti din Orientul Apropiat şi zona vestică a lumii mu-sulmane, care cuprindea Spania şi partea de nord-vest a Africii.

In Peninsula Iberică, profitînd de noua de-cădere a califatului, statele creştine reiau ofensiva lor la finele veacului al Xl-lea. Deşi. avantajaţi într-un fel, creştinii nu repurtează nici de data aceasta numai victorii. Motivul semisucceselor tre-buie căutat, printre altele, în faptul că expediţiile creştine au avut un caracter sezonier, temporar, lu-cru pentru care ele au fost denumite algarades, adică incursiuni făcute de cîteva cete de călăreţi. O altă cauză care a contribuit la alternarea suc-ceselor cu înfrîngerile a fost şi fragmentarea for-ţelor creştine.

înainte de a încheia acest episod, se cuvine să amintim un fapt care a provocat o oarecare con-fuzie în rîndurile istoricilor. După cum se ştie, la reconquistă au participat şi nespanioli. Astfel, în-cepînd cu veacul al X-lea îşi fac apariţia pe cîm-purile de luptă ale Spaniei cavaleri francezi. Primii sosiţi în ajutorul reconquistei proveneau din du-catul Gasconiei şi din comitatul de Toulouse. Din veacul următor participă la reconquistă şi cava-

56

Ieri din Burgundia. Cu participarea acestora, lupta a îmbrăcat un caracter „internaţional". Şi deşi a fost îndreptată împotriva lumii islamice, recon-quista nu poate fi numită cruciadă pentru simplul motiv că acest război îndelungat n-a fost nici or-ganizat şi nici condus de papalitate, cu toate că unele încercări în acest sens le-a schiţat biserica apuseană, încă din 1073, cînd papa Grigore al Vll-lea a făcut tot ceea ce i-a stat în puteri pen-tru a pune pe picioare o cruciadă.

Iniţiatorii cruciadelor. Un conciliu istoric

In a doua jumătate a veacului al Xl-lea, unul dintre cei mai însemnaţi papi pe care i-a numărat creştinismul catolic, Grigore al Vll-lea, între două lupte cu marele său rival împăratul Henric al IV-lea, a adresat Europei creştine un vibrant apel la cruciadă. în acest apel, suveranul pontif spunea printre altele : „...Prefer să-mi pun viaţa în peri-col pentru a elibera locurile sfinte, decît să co-mand universului. Veniţi, fiii lui Hristos, şi mă veţi vedea în fruntea voastră".

Apelul lansat de papa Grigore al Vll-lea a răsunat însă în pustiu, deoarece el însuşi, care urma să fie în fruntea cruciadei, după cum se angajase, s-a lăsat antrenat în continuare de durele conflicte cu Henric al IV-lea.

După exemplul lui Grigore al Vll-lea, urmaşul său, papa Victor al III-lea, militează şi el pentru un război sfînt antimusulman. Mai consecvent de-

57

cît înaintaşul său, dar şi mai puţin angrenat conflicte continentale, el reuşeşte să determine şi Genova să atace coasta nordică a Africii. Bazele organizării şi desfăşurării cruciadelor au fost puse însă la conciliul de la Clermont-Ferrand. Deschis la sfîrşitul anului 1095, conciliul a debutat cu un punct care a fost destul de repede epuizat. El privea proclamarea păcii lui Dumnezeu între toţi creştinii. Discutarea acestui punct în fugă, fără risipă de argumente, a fost determinată de do-rinţa unanimă de a se aborda cît mai repede po-sibil „chestiunea care preocupa toate spiritele" : iniţierea unei cruciade. La acest punct primul a luat cuvîntul Petru Eremitul, descendentul unei familii feudale din Picardia. Cu un an înaintea conciliului, în 1094, el vizitase locurile sfinte de unde se întorsese, după cum avea să spună celor prezenţi la Clermont-Ferrand, cu imaginea sufe-rinţelor şi umilinţelor la care erau supuşi creştinii.

După intervenţia lui Petru Eremitul a vorbit papa Urban al II-lea. Rostindu-şi discursul, pa-tetic, declamatoriu, papa a declanşat prin cuvîntul său o mare emoţie în rîndurile auditorilui. în fi-nalul cuvîntării, după ce le-a spus că Dumnezeu doreşte cu ardoare declanşarea cruciadei, a adău-gat ; „...Crucea care va străluci pe armele şi stin-dardele voastre... vă va aminti fără încetare că Isus Hristos a murit pentru voi şi că voi trebuie să muriţi pentru el".

La sfîrşitul acestui discurs, după cum mărturi-sesc documentele vremii, cei prezenţi la conciliu au declarat într-un singur glas că nu vor trăi de acum înainte decît pentru eliberarea locurilor

58

sfinte, cerîndu-i totodată papii să le înmîneze în-semnele cruciadei, cerere pe care Urban al II-lea Ic-a satisfăcut-o imediat. Apoi, în cadrul aceleiaşi ceremonii, papa a acordat cruciaţilor prezenţi şi viitori benedicţiunea sa, anunţînd trecerea acestora si a familiilor lor sub protecţia specială a bisericii.

Preparative

Apelul lansat de papa Urban al II-lea a găsit o mare parte a Europei pregătită atît din punct de vedere spiritual cît şi material.

După lansarea apelului, mase largi de creştini, mai ales sărăcimea, au început să-şi prindă pe haine semnul crucii. Acest elan a cuprins repede şi pe reprezentanţii nobilimii. Singurii care au pre-ferat să privească de la distanţă spectacolul au fost şefii statelor apusene.

Unul dintre promotorii elanului colectiv a fost Petru Eremitul. Dînd dovadă de mare energie, străbătînd regiune după regiune şi vorbind cu elo-cinţă în faţa maselor, el le mărturisea, printre al-tele, că Isus i s-a arătat în vis şi i-a poruncit să-1 determine pe papă să organizeze o cruciadă în ve-derea eliberării locurilor sfinte. Petru Eremitul a izbutit să înmulţească numărul celor dornici să participe la eliberarea Ierusalimului.

Ingroşarea rîndurilor cruciaţilor s-a mai dato-rat faptului că papalitatea, în dorinţa de a avea cîţi mai mulţi luptători, a declarat că iartă acelora ce se vor înrola în cruciadă toate păcatele. Pre-

59

TA.»1

*P *iU-:/ii

Plecarea în cruciadă cu binecuvântarea papii

valîndu-se de acest drept şi deveniţi „fără de păcate" dintr-o dată, au solicitat să plece în cru-ciadă o mulţime de elemente dubioase : aventurieri, briganzi etc.

Dar succesul apelului papal a avut şi altă cauză. Chemarea a căzut într-o perioadă în care Europa era capabilă şi dispusă să organizeze ase-menea expediţii, într-o vreme în care feudalii francezi sau germani, stăpîniţi de dorinţa de a jefui, nu aşteptau decît o ocazie oarecare. Şi oca-zia a fost furnizată generos de papa Urban al Il-lea.

6C

Cruciada sărăcimii

Cruciada întîi s-a desfăşurat în două faze : cruciada sărăcimii şi cruciada feudalilor.

Prima a început să fie organizată după înche-ierea conciliului de la Clermont-Ferrand. Iniţia-torul şi sufletul ei a fost Petru Eremitul. Acesta şi-a început lunga şi dificila misiune de alcătuire a unei armate populare prin predica ţinută în ora-şul Bari. De aici a trecut în Franţa, predicînd într-o serie de provincii. La plecarea lui din această ţară, numărul celor care îl întovărăşeau se cifra la aproximativ 15 000 de cruciaţi. în fruntea lor, Petru Eremitul intră în oraşul Colonia la 12 apri-lie 1C96. Impresia produsă de cruciaţi locuitorilor acestui oraş nu fu dintre cele mai frumoase, pentru motivul că mulţi dintre cei ce purtau cusut pe haine semnul crucii erau vagabonzi sau, şi mai rău, oameni certaţi vădit cu legile.

în timp ce Petru Eremitul hălăduia cu ai săi spre Constantinopol, un cavaler sărac, Gautier fără avere, desfăşura o activitate identică în păr-ţile Ungariei. Avînd un avans asupra lui Petru liremitul, Gautier pătrunse primul în Imperiul bi-zantin, unde fu primit, chiar de la graniţă, cu destulă solicitudine. Această armată populară — armată doar cu numele, deoarece nu dispunea nici de armament şi nici de echipament militar — ajunse sub zidurile capitalei bizantine la 20 iulie 1096. împăratul Bizanţului, Alexis I Comnenul, le permise cruciaţilor să-şi aşeze tabăra în afara zi-durilor capitalei, obligîndu-se totodată să le asi-

gure cele necesare traiului, angajament de care şeful statului bizantin se achită.

La 19 aprilie 1096, după o săptămînă de şedere în Colonia, Petru Eremitul şi ai săi părăsiră oraşul îndreptîndu-se spre Ungaria. După un conflict violent cu ostile maghiare, soldat cu morţi de ambele părţi, cruciaţii pătrunseră în Imperiul bizantin. Aici, oastea nedisciplinată şi pusă pe jaf a cruciaţilor atacă şi jefui oraşul Belgrad.

La începutul lunii iulie, „armata" comandată şi păstorită de Petru Eremitul sosi la porţile oraşului Niş. Autorităţile, deşi aflaseră ce fapte să-vîrşiseră cruciaţii în Belgrad, manifestară faţă de oştenii lui Petru Eremitul multă înţelegere. Atitudinea binevoitoare a autorităţilor bizantine faţă de cruciaţi a fost inspirată fără îndoială de scrisoarea trimisă de Alexis I lui Petru Eremitul. în ea împăratul îi scria : „...Noi iertăm violenţele pe care le-au comis soldaţii voştri feroci, pentru că ştim că voi i-aţi pedepsit pe ei, şi pentru că voi sînteţi creştini, ordonăm tuturor oraşelor noastre pe care le veţi întîlni în drum să vă vîndă pe bani cele necesare traiului şi să nu pună piedică călătoriei voastre" 1. în schimbul acestei atitudini binevoitoare, împăratul Alexis I, pentru a fi sigur că oştenii cruciaţi nu vor repeta gestul comis la Belgrad, ceru lui Petru Eremitul să îi dea, mai mult simbolic, cîţiva ostateci. Petru Eremitul acceptă condiţia pusă de şeful statului bizantin, angajîn-du-se totodată că nici unul dintre subalternii săi nu va comite vreun gest neprietenesc faţă de ospi-

1 Le Beau, Histoire du Bas-Empire, tome XVIII, Paris, 1775, pp. 208—209.

62

lalierele gazde. Dar, în ciuda angajamentului luat >i cu toate îndemnurile adresate de Petru Eremitul soldaţilor săi de a nu comite nici un act de in-disciplină, pestriţa „armată" cruciată săvîrşi o se-rie de excese care culminară cu atacarea şi jefuirea periferiilor oraşului Niş. De astă dată jaful comis de cruciaţi în momentul părăsirii oraşului fu sever pedepsit.

Cu oştirea simţitor împuţinată, Petru Eremitul sosi la Sofia. Aici se întîlni cu emisari ai împăra-i ului, care îi declarară următoarele : în cazul în i are cruciaţii vor să beneficieze în continuare de întreţinere, ei trebuie să se angajeze că nu vor .ia mai mult de trei zile în oraşele pe care le vor întîlni în cale. Cruciaţii acceptară condiţia, şi, mai mult decît atît, o şi respectară. Şi astfel, după o oprire de trei zile, cruciaţii ajunseră la Constan-linopol la 1 august 1096, unde întîlniră pe soldaţii cruciaţi ai lui Gautier fără avere.

în capitala Bizanţului, în profida incidente-lor grave declanşate de cruciaţi, Petru Eremitul fu primit de împărat cu destulă înţelegere. Cu ocazia unei întrevederi între ei, Alexis I îl sfătui astfel pe Petru Eremitul: „Nu traversaţi Braţul (Bos-forul) înainte de a sosi grosul armatei creştine, căci nu sînteţi atît de numeroşi pentru a-i putea învinge pe turci" 1. în cadrul aceleiaşi convorbiri, împă-ratul i-a cerut lui Petru Eremitul să nu permită ostaşilor cruciaţi să provoace incidente în capitală sau împrejurimi.

1 Histoire anonyme de la Premiere Croisade, Paris, 1924, p. 7. (Classiques de l'Histoire de France au Moyen A)

63

Un timp soldaţii lui Petru Eremitul se abţi-nură de la acte nepermise. Cînd plictiseala puse stăpînire pe ei, „cînd apucăturile cele rele începură să domine bruma de credinţă", cruciaţii se dedară la jafuri atît în cartierele de margine ale capitalei cît şi în împrejurimi. De atacurile lor sălbatice nu scăpară nici bisericile.

în faţa acestei situaţii, Alexis I renunţă la ideea de a-i păstra pe soldaţii lui Petru Eremitul pînă la sosirea armatei feudale, hotărîndu-se brusc să-i treacă pe malul asiatic.

Transportarea lor începu în 7 august 1096. De îndată ce sosiră pe celălalt ţărm, cruciaţii continu-ară actele de vandalism : incendiară locuinţe, co-miseră jafuri, profanară biserici. Terminînd repede de jefuit îngusta porţine de pămînt asiatic aparţi-nînd Bizanţului, cruciaţii comiseră grava impru-denţă de a ataca frontiera turcă, situată la cîteva zeci de kilometri de Bosfor. Primul atac, avînd ca scop jaful, fu întreprins de cruciaţi fără urmări grave pentru ei. Următorul, declanşat în lipsa lui Petru Eremitul, plecat la Constantinopol, şi avînd ca ţintă cucerirea oraşului Niceea, se termină prin masacrarea unui mare număr de cruciaţi. Printre cei ucişi cu ocazia acestei lupte s-au aflat Gautier fără avere şi contele de Tubingen. La sfîrşitul aces-tui nefericit episod mai rămăseseră în viaţă din zecile de mii de cruciaţi în jur de 3 000.

Alte armate ale sărăcimii avură parte de o soartă şi mai puţin glorioasă. Astfel oştirea numă-rînd circa 12 000 de oameni comandată de Volk-mar îşi începu „operaţiunile" în Europa prin ma-sacrarea evreilor din Cehia. Ajunsă în Ungaria, gloata cruciată fu redusă treptat la zero de riposta

64

liotărîtă a oraşelor maghiare luate cu asalt şi jefuite de către cruciaţi.

Pe de altă parte o oştire cruciată numărînd în jur de 15 000 de soldaţi, în cea mai mare parte germani, fu atacată şi masacrată de regele Unga-riei Coloman, pentru faptul de a fi comis acte de vandalism.

0 altă oştire, comandată de contele de Leisin-gen, şi-a făcut o faimă şi mai puţin onorabilă. Eaşi-a început „activitatea" la 3 mai 1096 cînd aatacat o serie de oraşe renane. Pătrunzînd în ce-lăţi, oştirea pestriţă trecu la jefuirea şi masacrareaevreilor. Spre lauda bisericii, într-un număr deoraşe ca Speyr, Trier, Mainz sau Worms episcopiiclin aceste locuri i-au adăpostit pe evreii urmăriţipentru a-i scăpa din ghearele morţii.

Şi iată cum, începută într-o atmosferă de en-tuziasm, cruciada sărăcimii a sfîrşit lamentabil.

Referindu-se la „oştirile" cruciate şi la alaiul care le însoţea, prinţesa Ana Comnena, fiica îm-păratului Alexis I, în binecunoscuta ei lucrare in-titulată Alexiada, nota următoarele : „Armata era întovărăşită de o mulţime de oameni, tot atît de numeroşi ca nisipul mării şi ca stelele de pe bolta cerului". Alaiul era format din „femei şi chiar şi copii (ce) şi-au părăsit casele lor pentru a între-prinde această călătorie" — menţionează autoarea. In continuare, prinţesa asemuieşte cruciada cu o „inundaţie" care „a fost precedată de o armată de lăcuste... care a distrus grîul şi a infectat vi-ile" i.

1 Histoire de Cons tanti no ple depuis le regne de l'an-fien Justin jusqu'â la fin de l'Empire, tome IV, Faris, 1685,p. 289.

65

Cruciada feudalilor

Cavalerii primei cruciade feudale, grupaţi în patru armate, pornind din puncte diferite ale Eu-ropei în cursul anului 1096, au hotărît să se în-tîlnească la Constantinopol.

Prima armată avea drept comandant pe Go-defroi de Bouillon, duce al Lotharingiei de Jos. Oştirea mai avea în fruntea ei pe Baudouin de Boulogne, fratele mai mic al ducelui, pe un alt frate al acestuia, Eustache al III-lea, conte de Boulogne, şi pe un var al celor enumeraţi, Bau-douin du Bourg.

Cea de a doua armată, alcătuită exclusiv din normanzi, avea în frunte pe Bohemond de Tarent, fiul lui Robert Guiscard, şi pe turbulentul Tancred, nepotul lui Bohemond.

A treia oştire era alcătuită din feudali din sudul Franţei. Şeful acestei armate era Raymond al IV-lea de Saint-Gilles, conte de Toulouse şi marchiz de Provence.

Cea de a patra armată cuprindea feudali dinnordul Franţei. Comandanţi ai ei erau conteleNormandiei, Robert Courtheuse, fiul lui Wilhelm

"Cuceritorul, şi fratele său vitreg Ştefan, conte deBlois şi de Chartres.

Prima armată urmă, în mare, drumul cruciadei sărăcimii, adică străbătu Germania şi Ungaria, Traversarea Germaniei se desfăşură rapid şi fără nici un fel de incidente. Trecerea prin Ungaria însă nu părea să se desfăşoare la fel de liniştit, din cauza mult prea recentelor acte vandalice savîr-şite de componenţii cruciadei sărăcimii. Cum Go-defroi de Bouillon nu putea evita traversarea Un-

66

gariei decît cu preţul unui mare ocol, căpetenia primei armate ţinu să-1 asigure pe regele Coloman al Ungariei, chiar la graniţa regatului maghiar, că ci şi ai săi vor avea o comportare exemplară. Pentru a împiedeca repetarea actelor comise de primii cruciaţi, Godefroi de Bouillon îşi anunţă sodaţii că îi va pedepsi extrem de sever în caz de încălcare a angajamentului luat. Datorită acestei măsuri, traversarea Ungariei se făcu fără nici un Ici de incidente.

Cea de-a doua armată debarca mai întîi la Avlona, pe coasta Albaniei. De aici ea şi-a con-linuat drumul, prin Kastoria, spre Constantinopol.

Cruciaţii provensali au traversat Italia de nord, Croaţia, Dalmaţia, Albania, Macedonia, după i.ire s-au îndreptat spre capitala Bizanţului.

Cea de-a patra armată a străbătut prima parte .1 drumului pe uscat. îmbarcată pe nave la Brin-disi, în Italia, ea a înconjurat coastele peninsulei pentru a putea debarca la Durazzo. De aici, pe uscat, depăşind Elbassan, Ohrida, Bitolia, Vodena şi Salonic şi-a continuat drumul spre Constanti-nopol.

în general, cele patru armate ale cruciaţilor n au comis pe teritoriul Bizanţului acte prea grave, l .ipt care a făcut ca între cruciaţi şi autorităţile imperiale să se stabilească de la început relaţii co recte. După un timp însă aceste relaţii au început sa capete aspectul tot mai pronunţat al unor di-vensiuni. Cauza rezida în pretenţiile Bizanţului asupra fostelor sale teritorii asiatice. Bizantinii au înKIes — mai bine zis voiau să înţeleagă — că .rinatele cruciate au luat drumul răsăritului pentru .1 cuceri în numele şi pentru Bizanţ locurile sfinte,

67

Cele patru căpetenii ale primei Cruciade

foste posesiuni bizantine. La rîndul lor, cruciaţii au ţinut să precizeze că ei intenţionează să elibe-reze aceste teritorii, dar că ele în acel moment nu erau posesiuni bizantine, ci „res nullius", adică pămînturi ale nimănui. De aici răcirea relaţiilor dintre cruciaţi şi bizantini.

Alexis I, vrînd să profite de faptul că deo-camdată sub zidurile capitalei sale se găseau doar ostaşii lui Godefroi de Bouillon, a încercat să ajungă la o înţelegere cu el. Mîna întinsă de îm-părat a fost evitată de căpetenia primei armate cruciate printr-un răspuns în doi peri. Printre mo-livele care l-au împins la un asemenea gest au figurat părerea sa intimă şi sinceră că nu poate trata cu un „eretic", dar mai ales faptul că, amî-nînd darea răspunsului, cîştiga timpul necesar pînă la sosirea celorlalte trei armate cruciate cînd, dis-punând de mai multe resurse militare, va putea irata cu Alexis de pe cu totul alte poziţii.

împăratul Bizanţului, înţelegînd scopul intim al tacticii adoptate de Godefroi de Bouillon, a încercat să forţeze lucrurile. Tentativa nu i-a re-uşit însă, deoarece Baudouin de Boulogne, fratele lui Godefroi de Bouillon, a trecut imediat la ata-mrea localităţilor din preajma capitalei bizantine, iapt ee a creat dintr-o dată primejdia declanşării unui conflict armat între cruciaţi şi Bizanţ. Şi cum Alexis I nu dorea acest lucru, începu să bată în retragere.

Vestea sosirii iminente în Bizanţ a armatei conduse de Bohemond de Tarent şi de nepotul sau a forţat mîna împăratului Alexis I, care se arătă deocamdată îngăduitor. Fiica acestuia, Ana (,'onmena, sesiza perfidia căpeteniilor cruciate,

69

pofta lor de cucerire : „Cei simpli n-aveau altă intenţie decît adorarea mormîntului Mîntuitorului şi vizitarea locurilor care altădată au fost sanctificate prin prezenţa sa. Dar existau de asemenea vicleni ca Bohemond, spre exemplu, care, sub pretextul pietăţii, ardeau de dorinţa de a cuceri Constan-tinopolul". „Vicleanului" Bohemond prinţesa i-a rezervat, în mod surprinzător, cîteva rînduri aproape admirative : „înalt, ...cu braţe puternice şi robuste... nu era nici slab şi nici gras... Era alb pe tot corpul... Un păr blond îi acoperea urechile fără să-i atingă însă umerii, ca barbarilor... Avea ochi albaştri plini de ură... Stomacul îi era larg şi inima mare... Era fin şi viclean. Vorbea tare... şi nu ră-mînea niciodată dator sîn răspunsuri la orice întrebare i-ai fi pus. Avînd asemenea calităţi el nu era inferior decît lui Alexis în demnitate, noroc, spirit şi elocinţă" l.

Inţelegînd că timpul nu lucrează în favoarea sa, împăratul porni o adevărată expediţie militară împotriva cruciaţilor cantonaţi în Pera. Expediţia a debutat cu blocarea cruciaţilor. Ei au reuşit să scape din cleştele bizantin printr-o operaţiune energică şi rapidă, după care au jefuit şi incendiat Pera. Următoarea acţiune întreprinsă de cruciaţi a fost asaltarea marelui zid care înconjura Con-stantinopolul. Cu toate eforturile depuse, asaltul s-a încheiat printr-un eşec.

Incidentul petrecut în aprilie 1097 a dus, după cum era şi firesc, la sistarea de către Bizanţ a aprovizionării cruciaţilor, şi deci la apariţia spectrului foametei în tabăra acestora. Pentru a scăpa de el, cruciaţii s-au dedat la prădăciuni.

1 Histoire de Constantinople.,., tome IV, p. 291.

70

în aceste momente în care nemulţumirile din tabăra cruciată s-au transformat din murmure în reproşuri rostite cu glas tare, Alexis I, dînd do-vadă de intuiţie, i-a atacat cu furje pe cei de sub ordinele lui Godefroi de Bouillon. înfrîntă, că-petenia cruciata a fost nevoită sa primească ve-chile condiţii puse de împărat.

Acceptarea condiţiilor s-a făcut într-un cadru solemn, Întovărăşit de o parte dintre ofiţerii săi, (îodefroi de Bouillon sa îndreptat spre unul din palatele imperiale unde, în faţa tronului lui Alexis, a îngenuncheat prestînd jurămîntul de fidelitate, în timpul ceremoniei, împăratul s-ar fi adresat astfel căpeteniei cruciate : „Sînt informat că sînteţi în ţara voastră un principe puternic, plin de pru-denţă şi de dreptate. Vă adopt deci ca fiu... în credinţa că prin intermediul vostru imperiul meu va avea parte de linişte în mijlocul acestei mul-ţimi de străini care mă înconjură deja şi care tre-buie încă să mai sosească" *.

Cu acest prilej, Godefroi de Bouillon s-a an-gajat, în numele său şi al cruciaţilor, să restituie loate teritoriile Bizanţului pe care el sau ai săi Ic-ar cuceri. După prestarea jurămîntului şi după obţinerea promisiunii amintite, Alexis I s-a ridicat de pe tron, s-a înclinat în faţa ducelui, îmbrăţişîn-ilu-1 apoi şi numindu-1 fiul său.

Prin această ceremonie tipic feudală, cruciada iniţiată şi organizată de papalitate devenea o ac-ţiune militară subordonată intereselor statului bi-zantin, în timp ce participanţii la ea urmau să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care va-

Le Beau, op. cit., pp. 232—233.

71

sălii le aveau faţă de seniorul lor. Drepturile, în cazul de faţă, însemnau primirea de la bizantini a unor gratificaţii în aur sau în argint, a veşmin-telor de onoare şi a cailor. Cît despre obligaţiile vasalice, ele erau — cel puţin teoretic — similare celor din Europa apuseană.

Imediat după încheierea ceremoniei, armata lui Godefroi de Bouillon fu trecută pe malul asiatic, unde urma să aştepte sosirea cruciaţilor normanzi.

Tratativele dintre Alexis I şi Bohemond de Tarent în vederea semnării de către acesta din urmă a unui angajament similar celui contractat de Godefroi de Bouillon, contrar tuturor presupu-nerilor, au durat foarte puţin şi s-au desfăşurat într-o atmosferă pe care astăzi am denumi-o cor-dială.

Atitudinea conciliantă a normandului Bohe-mond a fost în principal generată de convingerea netă că forţele sale armate nu puteau emite pre-tenţii în cazul unui conflict militar cu Bizanţul. Plecînd de la această premisă, nu lipsită de rea-lism, Bohemond şi-a spus că ţelul pe care îl ur-mărea — obţinerea unei împuterniciri imperiale pe baza căreia să se bucure de o situaţie privi-legiată faţă de celelalte căpetenii cruciate — ar fi mai uşor de obţinut printr-un comportament plin de respect şi solicitudine, atitudine care să pară lui Alexis I că izvorăşte din dorinţa sinceră de a co-labora cu Imperiul bizantin.

Deşi n-a căpătat ceea ce sperase, Bohemond nu s-a arătat afectat de acest lucru, acceptînd să treacă imediat Bosforul, operaţiune pe care a în-treprins-o fără să provoace vreun incident.

72

Ultimele două armate au sosit la Constanti-nopol cam în aceeaşi perioadă de timp. Primiţi la fel de către Alexis I, comandanţii celor două ar-mate s-au comportat diferit faţă de bizantini ; în vreme ce Raymond al IV-lea de Saint-Gilles a refuzat pînă la capăt să presteze jurămîntul de omagiu, preferînd, după cum va spune el, să moară decît să facă acest lucru, contele Nor-mandiei, Robert Courtheuse, s-a conformat do-rinţei exprimate de împărat, fapt ce i-a atras o avalanşă de atenţii din partea basileului.

Desfăşurarea cruciadei feudalilor. Odată în-cheiată trecerea armatelor pe teritoriul asiatic, cru-< iaţii s-au concentrat la Nicomedia, posesiunea cea mai avansată a Bizanţului, situată în faţa oraşului Niceea. Aici au zăbovit trei zile, după care s-au îndreptat spre Niceea. înaintarea cruciaţilor, des-chisă de o avangardă numărînd în jur de 3 00C ('o oameni, s-a desfăşurat fără multe dificultăţi. Ajungînd sub zidurile cetăţii la 14 mai 1097, cru-ciaţii au trecut la asaltarea ei. Asediul a luat sfîrşit după şase săptămîni de lupte, la sfîrşitul lunii iu-nie 1097, cu capitularea oraşului, dar nu faţă de cruciaţi, ci faţă de împăratul bizantin.

După cucerirea cetăţii Niceea, bizantinii au pus deplină stăpînire pe oraş permiţînd învingă-torilor să-1 viziteze doar, numai în grupuri mici, pentru a nu se deda la jafuri.

Bucuria victoriei a durat pentru unii cîteva ceasuri, iar pentru alţii o zi-două, deoarece cru-ciaţii au fost nevoiţi să părăsească în valuri suc-i esive cetatea cucerită între 26 şi 29 iunie, pentru ,i întreprinde traversarea aridei provincii Anato-lia. Prima etapă, durînd două zile, a fost stră-

73

bătută de toate cele patru armate în comun. In ziua a treia a marşului, cruciaţii s-au împărţit în două eşaloane. Normanzii din Italia şi cei din Franţa au alcătuit primul eşalon, în timp ce al doilea a fost format din ostaşii comandaţi de Godefroi de Bouillon şi Raymond de Saint-Gilles. împărţirea a fost cauzată de dificultăţile aprovi-zionării unei mari şi unice armate pe toată durata drumului.

In dimineaţa zilei de 1 iulie, la Dorileea, pri-mul eşalon cruciat fu atacat de turci. Atacul a fost oarecum surprinzător, dat fiind că, pînă la această dată, cele două dinastii turce din Anatolia, cea selgiucidă şi cea danishmandită, se războiau între ele. Speriaţi însă de înaintarea creştinilor, şefii relor două case domnitoare au lăsat la o oarte vechile lor neînţelegeri, dîndu-şi mîna. Rezultatul acestei păci, care nu va dura prea mult, a fost sosirea pe cîmpul de luptă de la Dorileea a unei mari armate turceşti. Episodul este relatat de un cronicar contemporan : „Ai noştri se întrebau •ou mirare de unde a putut veni o asemenea mulţime de turci, arabi, sarasini şi alţii imposibil de numă-rat, căci toate înălţimile si colinele şi văile şi toate cîmpiile... erau în întregime pline de această rasă excomunicată" 1.

Fiind în vădită inferioritate Bohemond de Ta-rent îşi propusese să reziste cu îndîrjire pînă la sosirea ajutoarelor după care trimisese. Sosirea rapidă a lui Godefroi de Bouillon şi a lui Raymond de Saint-Gilles schimbă imediat raportul de forţe

1 Histoire anonyme de la Premiere Qrohade..., p. 47.

74

I de pe cîmpul de luptă. Cruciaţii reuşiră nu prea greu să pună pe fugă ostile turce. în precipitata lor retragere, turcii au lăsat în mîna cruciaţilor o mare pradă de război : „aur, argint, cai, catîri, că-mile, oi, boi şi multe alte lucruri".

în urma bătăliei victorioase repurtate la Dori-leea, armata cruciată şi-a îngăduit o odihnă de numai două zile, după care porni din nou la drum. Noua etapă de marş, cu o durată de şase săptă-mîni, a cuprins străbaterea unui teritoriu sălbatic >i arid, pe o căldură sufocantă. în cursul marşului, cruciaţii au pierdut majoritatea cailor. Cînd această zonă a morţii a fost străbătută, fiind urmată de fertila şi odihnitoarea provincie Iconium, cruciaţii au avut neta impresie că au trecut din iad direct în paradis.

în faţa cetăţii Iconium cruciaţii au ajuns pe la mijlocul lunii august. Cucerirea ei n-a compor-tat nici un fel de efort, deoarece cetatea nu era apărată de nici un luptător turc.

Următoarea ţintă a cruciaţilor fu cetatea He-racleea. Apărată de turci, ea fu cucerită cu oare-care dificultate. După patru zile de odihnă, cru-ciaţii se împărţiră în două grupuri : unul avînd fa frunte pe Tancred şi pe Baudouin de Boulogne, şi un al doilea cuprinzind pe toţi ceilalţi creştini. Primul grup va porni spre sud cu destinaţia Ci-licia, în timp ce al doilea se va îndrepta spre nord-est, cu intenţia de a atinge Cezareea.

în Cilicia, Tancred şi Baudouin de Boulogne repurtară un prim succes, relativ facil, datorită pe de o parte forţei lor militare, iar de alta, ajuto-rului primit de cruciaţi din partea populaţiei ar-mene şi greceşti profund ostile turcilor. Succesul

75

este asigurat prin cucerirea localităţii Tars, cetate care deschide larg porţile în faţa creştinilor.

Cucerirea cetăţii produse prima animozitate între cruciaţi. Tancred, ca unul care nu prestase jurămîntul de credinţă faţă de împăratul Bizan-ţului, ar fi vrut să păstreze pentru sine cetatea. Acelaşi lucru îl rîvnea însă şi Baudouin. Şi cum acesta din urmă avea cu 400 de cavaleri mai mult decît Tancred, normandul cedă cetatea îndreptîn-du-se zorit spre Adana şi Mamistra.

Sub zidul cetăţii Mamistra, Tancred şi Bau-douin se întîlniră din nou, urmărind fiecare să cucerească pentru sine puternica fortăreaţă. Tan-cred, fiind şi acum în inferioritate numerică faţă de Baudouin, se văzu obligat iarăşi să cedeze.

Cel de-al doilea grup atinse Cezareea pe la sfîrşitul lui septembrie 1097, după care, mergînd spre sud-est, ajunse la începutul lunii octombrie sub zidurile cetăţii Comana. Locuitorii acestei ce-tăţi, armeni în marea lor majoritate, primiră pe cruciaţi cu braţele deschise. De aici, după escalada-rea masivului Anti-Taurus, cruciaţii ajunseră în faţa. oraşului Coxon sau Gocuz, populat de ase-menea de armeni, care le făcură o primire căldu-noasă ; ei ocupară cetatea în urale.De la Coxon cruciaţii străbătură în continuare o zonă muntoasă, mult mai dificilă, pe care ei o numiră „Munţii Diavolului". La capătul acestui drum greu, întîlniră cetatea Mar'ash. Primiţi de locuitorii oraşului ca „protectori providenţiali", cruciaţii intrară în stăpînirea lui fără să fi fost nevoiţi să scoată o singură dată sabia din teacă. De la Mar'ash, cruciaţii, al căror număr crescu prin soirea lui Bohemond, se îndreptară spre Siria.

76

Cruciada bizantină

La scurt timp după cucerirea cetăţii Niceea, Alexis I, vrînd să profite de situaţia nou creată, puse şi el pe picioare o cruciadă. în fruntea arma-tei de uscat îl numi pe Ioan Ducas, iar în cea a-flotei pe amiralul Kaspax.

Cruciaţii bizantini se îndreptară mai întîi spre Smirna. Ocuparea ei fu făcută în pas de paradă, deoarece emirul Tsakhas, afectat peste măsură de un eveniment petrecut anterior — fiica sa că2use prizonieră în mîinile creştinilor o dată cu cuceri-rea cetăţii Niceea — nu vru să-i îndîrjească şi mai mult pe cruciaţi. într-un gest de mare cle-menţă, drept răsplată a capitulării, Ioan Ducas îl lăsă în viaţă pe nefericitul emir.

De la Smirna bizantinii o porniră spre Efes, oraş pe care, de asemenea, îl cuceriră fără gre-utate.

în anul următor, 1098, soldaţii lui Ducas ocu-pară Lidia şi Frigia. La capătul acestei campanii, .irmata lui Ducas se întîlni cu oastea comandată de Alexis I pe cîmpiile Frigiei.

în acest moment, ca urmare a cuceririlor fă-< mc, o bună parte a Asiei Mici a intrat în stă-pînirea bizantinilor, ceea ce a făcut ca, cel puţin pentru un timp, ameninţarea musulmană asupra f ionstantinopolului să fie complet îndepărtată. Cu-icririle spectaculoase realizate au fost pentru bi-zantini de o importanţă cu mult mai mare decît ţinia supremă pe care şi-au propus-o şi pe care o v o r realiza cruciaţii : cucerirea Ierusalimului.

77

Teritoriile atacate de către cruciaţi depindeau oarecum- teoretic de sultanatul turcilor selgiucizi din Iran. In sînul acestui sultanat, în ultimii ani ai veacului al X-lea, aveau loc lupte interne, care i-au măcinat serios potenţialul militar. Lumea turcă din această parte a Asiei mai era însă sfîşiată şi de conflicte între sultanate, cum era cel dintre sultanul Quilij Arslan şi emirul Ghazi ibn-Danish-mend. El a fost sistat abia după căderea cetăţii Niceea, adică numai în momentul în care ambele state au înţeles că luptînd singure în faţa creşti-nilor n-au nici o şansă de biruinţă.

Pe de altă parte, conflicte puternice existau şi între selgiucizii din Asia şi Fatimizii din Egipt, germinate atît de cauze politice, cît şi religioase, în anii cuceririlor cruciate animozităţile acestea erau atît de acute încît Fatimizii nu numai că nu i-au ajutat pe selgiucizi, dar, profitînd de deruta lor, au atacat şi cucerit Ierusalimul (august 1098).

La aceste cauze, care explică în bună măsură în ce împrejurări şi de ce au biruit creştinii, se adaugă faptul, de loc neînsemnat, al sprijinului permanent şi masiv pe care l-au primit cruciaţii din partea populaţiei armene din Asia Mică.

Cucerirea Ierusalimului'

La sfîrşitul lui octombrie 1097 nestatornicul Baudouin îşi părăsi din nou tovarăşii de arme, cu scopul de a cuceri pentru sine un teritoriu oare-care. Privirile sale vizară mai întîi Malatiya, pă-mînt stăpînif în acea vreme de un aventurier ar-

78

mean pe nume Khoril. Acesta, nu cu mult timp înaintea anului 1097, trecuse prin clipe grele, pro-vocate de înaintarea vertiginoasă a turcilor. Pen-tru a o abate, Khoril alese în locul armelor altă cale : o trimise pe soţia sa — frumoasă după părerile contemporanilor — în tabăra turcă. După o vreme, reveni în Malatiya fluturînd victorioasă confirmarea titlului de principe acordat de turci bărbatului ei. Dar fericirea prinţului Khoril nu dură prea mult. în 1095 Malatiya fu din nou atacată de către turci. Atacurile se repetară trei ani la rînd. Ele începeau vara, rezumîndu-se la jefuirea regiunii înconjurătoare a cetăţiii-capitală ţi la „devorarea" recoltelor, pentru a lua sfîrşit0 dată cvi ultimele luni ale anului. Iritat de periodicitatea atacurilor cărora nu putea să le facălată, Khoril a căutat grăbit un aliat pe care 1-agăsit destul de repede în tabăra cruciaţilor.

în timp ce căpetenia armeană se străduia sa scape de primejdia turcă, alţi şefi armeni, precum Kogh Vasile, adică Vasile Hoţul, sau Thoros, stă-pîni ai cetăţilor Karsun şi respectiv Edessa, presaţi de aceeaşi ameninţare, s-au aruncat în braţele lui Baudouin. Acesta, nelăsîndu-se prea mult rugat, cuceri teritoriile lor, „eliberîndu-i" din grijile în1 are se aflau. Şi iată cum, fără un efort prea mare,Uaudouin a ajuns stăpîn al unui teritoriu dupăcare jinduia de mult. Acest teritoriu de sine stătă-lor, cunoscut în istorie sub numele de comitatul\ranc de EdesSa, a luat fiinţă în primăvara anului 1C98. Paralel cu acţiunea lui Baudouin, o altălăpetenie creştină, Bohemond, îşi caută „un loc subsoare". Paşii acestui feudal se îndreptară spre

79

Antiohia, pe care reuşi în cele din urmă s-o cuce-rească pentru sine.

Exemplul dat de Baudouin şi de Bohemond, ce contravenea jurămîntului vasalic prestat de cru-ciaţi la Constantinopol, a găsit foarte repede mulţi imitatori. Faptul a avut cîteva urmări. în primul rînd a pulverizat cruciada în mai multe expediţii pur militare. Apoi, lucru mai important, a dez-brăcat acţiunea feudalilor de haina religioasă pe care papalitatea s-a străduit s-o dea cruciadei. în fine, feudalii incitaţi de exemplul lui Baudouin, au uitat peste noapte obiectivul principal al crucia-dei, care era cucerirea Ierusalimului, aventurîn-du-se în grupuri-grupuri spre Siria nordică, pe care doreau s-o cucerească cu orice preţ.

în mod cert, cruciada întîi ar fi luat o aseme-nea turnură dacă în urma feudalilor nu s-ar fi aflat un număr destul de mare de pelerini. Aceş-tia, pe drept cuvînt indignaţi de comportarea, dar mai ales de scopurile urmărite de cruciaţi, au exer-citat presiuni asupra armatelor creştine pentru a le determina să se îndrepte spre Ierusalim. Şi cum cruciaţii nu doreau de loc să se conformeze dorin-ţelor exprimate clar de pelerini, marele grup al acestora a trecut la ameninţarea cu răscoală. Dîn-du-şi seama că pelerinii sînt oricînd gata să treacă de la ameninţări la faptă, lucru ce ar fi putut compromite total cuceririle de pînă atunci, cru-ciaţii au început pe rînd să accepte, cam fără voie, să se îndrepte spre Ierusalim. Primul care a capitulat în faţa pelerinilor a fost Raymond de Saint-Gilles. Următorul fu Godefroi de Bouillon.

Drumul pe care l-au urmat cele două căpetenii feudale, după ce s-au hotărît să se îndrepte spre

80

Ierusalim, a trecut mai întîi prin valea rîului Cronte. Apoi cruciaţii au mărşăluit un timp de-a lungul coastei estice a Mediteranei. De la nord de Jaffa creştinii, lăsînd undeva în urmă Tripoli, au urcat pe platoul Iudeii. La capătul acestui marş, care a durat în total aproape jumătate de an, a apărut la orizont Ierusalimul, redevenit, în îm-prejurările arătate, ţinta supremă a cruciaţilor.

în momentul sosirii cruciaţilor sub zidurile Ierusalimului — iunie 1099 — stăpînirea Pătimi-rilor, ce nu împlinise nici măcar anul — era foarte puţin consolidată.

Primul asalt se soldă cu distrugerea parţială a unui zid care apăra intrarea nordică a cetăţii, însufleţiţi de acest prim svicces, cruciaţii încearcă să pătrundă în oraş. Neavînd însă forţe suficiente, încercarea lor eşua. Dezamăgirea eşecului fu am-plificată de un chin pe care cruciaţii îl vor cu-noaşte din plin : setea. Pentru a-i pune capăt, creştinii fură obligaţi să aducă apă tocmai din valea rîuîui Iordan. *Cînd setea fu într-un fel potolită, apăru spectrul foamei.

Cele două neprevăzute — setea şi foamea — i a u decis pe creştini să treacă de îndată la con-struirea de maşini de asediu pentru a scurta la minimum durata cuceririi Ierusalimului. Mai bine organizaţi, atacînd mai chibzuit şi beneficiind şi de ajutorul sosit pe neaşteptate în portul Jaffa pe bordul a două galere genoveze, cruciaţii reîn-cepură asaltul infinit mai încrezători în forţele lor. Cel de al doilea atac, foarte violent de altfel, luă sfîrşit în ziua de 15 iulie 1099 o dată cu cu-cerirea Ierusalimului.

81

Pătrunzînd în Ierusalim, cruciaţii se dedară la acte de vandalism şi de cruzime aproape unice ca amploare şi grozăvie în întreaga istorie. Despre aceste acte avem informaţii din două surse : mu-sulmane şi creştine. Relatările istoricilor musul-mani, în general, au fost contestate de către cro-nicarii creştini, pe motivul că arabii au exagerat cu mult realitatea. Dar această realitate a întrecut probabil cu mult acea limită a „normalului" cu care era obişnuită Europa dacă un cronicar ca Guillaume din Tyr l, foarte înţelegător faţă de actele cruciaţilor, a putut nota următoarele : „Oraşul prezenta ca spectacol un asemenea carna-giu, o asemenea vărsare de sînge, încît învingătorii înşişi nu puteau să fie decît cuprinşi de oroare şi de dezgust" 2.

Un cronicar contemporan, referindu-se la in-trarea unor creştini în marea moschee din Ieru-salim şi la spectacolul văzut de el, scria : „A fost un asemenea carnagiu încît ai noştri mergeau în sînge pînă la glezne" s.

Aceste acte reprobabile, gratuite şi total lip-site de sens au avut darul, printre altele, să tre-zească în inimile musulmanilor o ură adîncă îm-potriva creştinilor, fapt care va obliga pe cruciaţi să stea de acum înainte aproape în permanenţă cu arma în mînă pentru a apăra teritoriile cuce-rite de ei.

1 Episcop de Tyr şi istoric al cruciadelor. A trăit întreanii 1130 şi 1186.

2 R. G r o u s s e t , Histoire des croisades et du royaumefranc de Jerusalem, tome I, Paris, Pion, p. 161.

3 Histoire anonyme de la Premiere Croisade..., p. 203.

82

După cucerirea Ierusalimului, oastea creştină se afla în faţa dificilei întrebări şi anume : cui trebuie încredinţat oraşul luat cu asalt ? Ca prim răspuns, cruciaţii, împărţiţi în două tabere cvasi adverse, au început să fluture fiecare cîte un nume : Raymond de Saint-Gilles şi respectivGodefroi de Bouillon. Şi cum nici o tabără nu era dispusă să cedeze, pentru a pune capăt dispu-tei dintre ele, care oricînd putea degenera într-o veritabilă încăierare, legatul papei, Adhemar de Monteil, episcop de Puy, a hotărît să-i convoace pe toţi cruciaţii la o conferinţă (17 iulie 1099). La capătul a cinci zile de dezbateri de loc calme, cruciaţii au hotărît să încredinţeze soarta Ierusa-limului lui Godefroi de Bouillon. Din acest mo-ment (22 iulie 1099), Godefroi de Bouillon deve-nea, conform titulaturii primite, foarte modeste de altfel şi pe deasupra şi oarecum provizorie, „apă-rător al Sfîntului Mormînt" şi nicidecum rege al Ierusalimului, după cum sperase el.

Investirea lui Godefroi de Bouillon cu titlul amintit a nemulţumit în final ambele tabere. Pe una pentru că pierduse totul, iar pe cealaltă deoa-rece cucerise doar o sernivictoric.

Această investire a nemulţumit şi pe împă-ratul bizantin Alexis I. Cauza supărării lui rezida în nerespectarea de către cruciaţi a angajamentului luat de ei la Constantinopol. Dar cum încălcarea înţelegerii nu era prima de acest gen din istorie, şi întrucît împăratul bizantin nu avea nici des-tule forţe militare pentru a-i obliga pe cruciaţi să-şi ţină cuvîntul dat, el s-a împăcat, în cele din urmă, cu situaţia nou creată, acceptînd-o ca pe un fapt consumat.

83

Godefvoi de Bouillon

OutatsalimuM, ?„ unea înche.aţa, au

Palestina, Raym0„d!i contele

84-

de Flandra. Alţi şefi cruciaţi, ca Bohemond sau Baudouin s-au stabilit în Antiohia şi respectiv Edessa. Alături de Godefroi de Bouillon, în Ieru-salim au rămas o mînă de oameni, cîteva sute de cavaleri. Cu toate acestea statul condus de Gode-froi a reuşit să reziste un timp. Miracolul supra-vieţuirii statului creştin al Ierusalimului n-a de-pins nici de înţelepciunea politică a lui Godefroi şi nici de vitejia celor cîteva sute de săbii ce s-au încumetat să-1 apere, ci de grava decadenţă a lu-mii arabe şi de rivalităţile existente în sînul ei.

Grosul armatei cruciate, plecînd precipitat din Palestina, a săvîrşit o serie de greşeli din punct de vedere strategic. Mai întîi cruciaţii n-au încercat să zdrobească toate forţele musulmane din Siria pentru a crea un spaţiu de siguranţă pentru teri-toriile cucerite de ei. Neprocedînd în acest fel, au redus Siria creştină la o fîşie de coastă amenin-ţată oricînd cu înghiţirea de către musulmani. Greşelile săvîrşite de cruciaţi continuă cu irosirea lorţelor lor militare, în vederea cuceririi în exclu-sivitate pentru ei a unor oraşe ca Alep şi Da-masc, încercări rămase fără rezultat.

Primii care sesizară situaţia critică în care se aflau statele creştine din Asia au fost conducă-torii Sfîntului Scaun. Pentru a pune capăt acestei -.rări de lucruri, papalitatea a organizat alte cîteva i ruciade, cu scopul de a trimite statelor creştine nou apărute întăriri militare. Prima cruciadă ur-mărind scopul arătat mai sus a avut loc în anul 1101. Comandant al ei : Raymond de Saint-< lilles, marele nemulţumit al hotărîrii din 22 iulie 1099. Curînd după acest eveniment, Raymond de Saint-Gilles ajunse în Asia cu intenţia, printre

85

Ruinele castelului lui Tancred de la Tiberiada .

altele, de a-1 elibera pe Bohemond, prizonier al emirului danishmandit Malik Ghazi. în timpul tentativei, el fu însă încercuit şi învins apoi de musulmani undeva între Ankara şi Amasia. Alte două oştiri cruciate de ajutor comandate de Guillaume de Nevers şi respectiv Guillaume de Poitiers au fost şi ele distruse tot de către turci, în acelaşi an 1101.

în condiţiile unei izolări aproape totale, ne-primind nici modestele ajutoare militare trimise de papalitate, Godefroi de Bouillon cu forţele sale % de-a dreptul neînsemnate, a realizat lucruri ne-1 sperate. Astfel în iarna anului 1099—1100 el a izbutit, în numai cîteva luni doar, să lărgească ş graniţele statului său. O parte a acestui teritoriu;î nou cucerit 1-a încredinţat lui Tancred, căruia i-af acordat cu acest prilej titlul de „principe al Tibe-riadei". La rîndul său, Tancred, vrînd parcă să-i

86

arate lui Godefroi că e demn de încrederea pe care acesta i-a arătat-o, a izbutit cu forţe extrem de mici să smulgă din mîna musulmanilor, în vara anului 1100, strategica cetate Haiffa.

Baudouin I, primul rege creştin alIerusalimului

La 18 iulie 1100, în Ierusalim clopotele bătură a moarte : încetase din viaţă Godefroi de Bouillon. La foarte scurtă vreme după acest eveniment, o mică delegaţie de cavaleri părăsi Ierusalimul cu destinaţia Edessa. Ea urma să-i aducă la cunoş-tinţă fratelui celui decedat, lui Baudouin, trista veste, rugîndu-1 totodată să-i succeadă în scaun. La Edessa, îndoliata delegaţie sosi abia la 12 sep-tembrie. Baudouin, luînd act de cele transmise de membrii soliei şi acceptînd propunerea pe care aceştia i-au făcut-o în numele statului ce-1 repre-zentau, a încredinţat în mare grabă soarta comi-tatului de Edessa vărului său Baudouin de Bourg după care, luînd cu sine 400 de cavaleri de elită, o porni zorit, la începutul lunii octombrie 1100, spre Ierusalim.

Graba de care dădea dovadă Baudouin avea o explicaţie : pe de o parte el dorea să scurteze călătoria pentru a reduce la minimum primejdiile cc-1 puteau paşte la fiecare pas, iar pe de alta ardea de nerăbdare să preia conducerea celui mai mare şi mai important stat creştin. Un cronicar contemporan, care relata acest moment, spune că

87

pe obrazul lui Baudouin bucuria succesiunii ar fi umbrit durerea morţii fratelui său.

Deşi a alergat cît a putut de repede spre Ieru-salim, Baudouin n-a reuşit totuşi să scape de pe-ricolul de care se temea şi pe care va fi nevoit să-I înfrunte în strîmtoarea Nahr al-Kalb (Fluviul cîi-nelui). Aici, într-o vale strîmtă şi sălbatică, o pu-ternică oştire turcă comandată de sultanul Duqoq îi barase drumul. Cînd a dat ochii cu ea, s-a gîndit o clipă să facă cale întoarsă. Dar o aseme-nea soluţie nu putea decît să amîne cu cîteva ore deznodămîntul; de aceea Baudouin a ales calea disperatului, a forţării trecerii. Eşuînd în tenta-tiva sa, Baudouin se văzu nevoit să recurgă la o stratagemă. S-a prefăcut că se retrage pe malul rîului, cu intenţia de a se îndrepta spre Tripoli, în această acţiune simulată, el a plasat în fruntea coloanei sale convoiul şi pe necombatanţi, în timp ce cavaleria a primit ordin să asigure spatele eşa-lonului. Turcii, bucurîndu-se prea devreme de vic-toria apropiată, au trimis în urmărirea creştinilor un escadron ce număra 500 de călăreţi, urmat la distanţă de grosul oştirii format din pedestraşi. Intraţi în strîmtul defileu, călăreţii turci, obosiţi de pe urma- şarjei de urmărire, şi neputînd să se desfăşoare din pricina îngustimii locului, au fost învinşi de creştini înainte ca ei să poată primi ajutoarele salvatoare. După ciocnire, turcii, cu rîndurile mult rărite, s-au împrăştiat. Baudouin cu ai săi a ajuns la Ierusalim la 11 noiembrie 110C. Aici el fu primit destul de glacial de patriarhul Daimbert, fost arhiepiscop de Pisa. Pentru a nu răci şi mai mult relaţiile dintre el şi patriarh, Baudouin a părăsit imediat oraşul, cu scopul de-

88

i larat de a întreprinde o inspecţie militară a teritoriului ce fusese stăpînit de fratele său. Din această inspecţie, făcută cu aerul unui succesor l'crm, Baudouin s-a întors după mai bine de o lună la Ierusalim. Părînd că a uitat primirea rece pe care i-o făcuse patriarhul, Baudouin s-a purtat cu Daimbert cu multă amabilitate. Deşi n-a fost nici o clipă convins de sentimentele amicale de-clarate ale lui Baudouin, patriarhul n-a avut în-cotro şi la 25 decembrie 1100 i-a pus pe frunte, în biserica Fecioarei din Bethleem, coroana regală a Ierusalimului, pe care Godefroi n-a purtat-o nici o singură zi. Pentru a impresiona pe cei din jur, ca şi pe cei ce se aflau dincolo de fruntariile regatului său, după încoronare Baudouin I s-a înconjurat de mare fast, aşa cum făcuseră şi con-linuau să facă toţi monarhii orientali.

Prima grijă a noului suveran fu aceea de a dărui regatului său o ieşire mai largă la mare. I ărgirea litoralului era imperios cerută de motive economice şi militare. Relaţiile cu lumea apuseană se desfăşurau extrem de anevoios în condiţiile existenţei unui singur port, Jaffa. Politica de lăr-l'.irc a litoralului duse inevitabil la conflicte mi-liiare, care s-au încheiat de fiecare dată cu vic-lorii. La capătul acestui drum nu prea uşor şi care a durat un deceniu regatul Ierusalimului dis-punea de porturi noi ca Arsuf, Beirut şi Sidon.

între două războaie iscate din dorinţa lărgi-rii litoralului, Baudouin I s-a ocupat şi de alte treburi, cum a fost îndepărtarea lui Daimbert şi înlocuirea lui cu Arnoul Malercorne, un prelat clocii şi fără personalitate.

Biserica Sf. Mormîni din Ierusalim

Apoi Baudouin I s-a aventurat în noi acţiuni de cucerire. Ele au vizat de astă dată oraşul-port Tripoli, un veritabil „Gibraltar sirian", atacat de mai multe ori de armatele creştine dar fără succes. Asaltul decisiv a început în anul 1109. La el au luat parte şi Baudouin de Bourg, conte de Edessa,

90

Tancred, şi cei doi moştenitori ai lui Raymond de Saint-Gilles, care îşi disputau cu armele succesiu-nea libaneză, Bertrand şi Guillaume Jourdain. Cu eforturile conjugate ale acestora, Tripoli fu în sfîrşit cucerit la 12 iulie 1109 şi transformat în ca-pitală a comitatului Tripoli. Primul conducător al acestui stat — care a durat între anii 11C9 şi 1289 — a fost Bertrand, unul din fiii lui Ray-mond de Saint-Gilles.

în anul 1115 Baudouin I se află din nou în atac. De astă dată el acţiona în sudul Palestinei, încheind cucerirea Transiordaniei, ocupă apoi ţi-nutul Ouadi-Mousa, în care ridică cetatea Mont-real. Un an mai tîrziu, înainta pînă în regiunea Golfului Akaba, unde construi un puternic port militar. Cu această importantă cucerire, el separă pe musulmanii din Africa de cei din Asia, contro-lînd totodată întregul comerţ cu caravane care lega Cairo de Damasc şi Bagdad.

înainte de a muri, dîndu-şi seama că cuceririle sale nu pot fi trainice atîta vreme cît ele nu se bizuie pe o mare masă creştină, Baudouin 1 a chemat în regatul său pe mulţi creştini de rit apu sean sau răsăritean pentru a popula pămînturile, ungajîndu-se să le ofere loturi gratuit.

Urmaşii lui Baudoyin 1

La moartea Iui Baudouin I, eveniment petrecut în anul 1118, tronul fu încredinţat lui Baudouin de Bourg, conte de Edessa. Activ şi abil, noul rege al Ierusalimului se va strădui în tot timpul

91

domniei sale să împiedice realizarea unei unităţi musulmane, prin acţiuni de sprijinire a unor state, sau prin protejarea unor secte religioase ostile reli-giei oficiale. în această politică temerară Baudouin al II-lea a repurtat atît succese cît şi înfrîngeri. Din seria succeselor poate fi amintită ocuparea Antiohiei, urmată mai apoi de cucerirea cetăţii de graniţă Banyas sau Paneas. Din categoria în-frîngerilor a făcut parte prinderea sa de către emirul Balak, fapt petrecut în anul 1123, ca şi eşecurile înregistrate de el în acţiunile ce au urmă-rit ocuparea oraşelor Alep şi Damasc. Prinderea lui Baudouin al II-lea a avut loc în următoarele împrejurări. în anul amintit, regele Ierusalimului îşi propuse să-1 elibereze pe Jocelin de Coustenay, conte de Edessa, prizonier al lui Balak în oraşul Kharput. Ajuns pe malul rîului Sanja, Baudouin al II-lea ridică tabăra fără a lua o serie de măsuri de precauţie. Balak, profitînd de uşurinţa regelui creştin, îi atacă pe neaşteptate tabăra luîndu-1 prizonier.

După Baudouin al II-lea a urmat la tronul Ierusalimului, pentru o perioadă de 12 ani, Foulque d'Anjou, ginerele celui dispărut. Mai puţin în-zestrat ca înaintaşul său, Foulque d'Anjou s-a des-curcat destul de greu în iţele evenimentelor. Cel dintîi moment dificil 1-a constituit ostilitatea prin-cipesei Alix, regenta Antiohiei. Pentru a-1 depăşi, Foulque s-a hotărît să pornească împotriva Anti-ohiei. Aici va întîlni nu numai riposta adversarei sale — la care se aştepta desigur —, ci şi vrăj -măşia cumnatului său, contele de Ponas, stăpînul comitatului de Tripoli, susţinătorul principesei. Acţionînd de astă dată cu abilitate, Foulque a

92

reuşit să impună căsătoria dintre principesa moş-tenitoare a Antiohiei cu un candidat desemnat de el, în persoana lui Raymond de Poitiers.

Regatul Ierusalimului întîmpina şi alte dificul-tăţi imprevizibile. Una dintre acestea se ivi în momentul în care politica de unificare a Siriei musulmane — dusă de energicul atâbeg de Alep şi Mossul, Zengî, — s-a încheiat într-un răstimp scurt prin punerea pe picioare a unui mare stat islamic ostil lumii creştine din Asia. De îndată ce obţinu acest succes, Zengî cuceri fără prea mari dificultăţi cîteva cetăţi aparţinînd principatului de Antiohia.

în acelaşi timp un alt eveniment întuneca ce-rul politic al Ierusalimului. După 1130 Bizanţul, mai sigur pe sine, îşi reclamă cu tot mai multă tărie drepturile sale asupra teritoriilor aflate în posesia cruciaţilor.

4Cruciada a doua

Momente grele pentru statele cruciate

Supuse unui dublu atac, ţările creştine din Asia vor cunoaşte în aceşti ani momente grele. Primul s-a ivit cu ocazia bătăliei din faţa cetăţii Montferrand, din anul 1137, cînd Zengî a luat ca prizonier pe contele Raymond al ll-lea de Tri-poli. Al doilea se va consuma atunci cînd Ioan al ll-lea Comnenul (1118—1143), coborînd cu tru-pele prin Cilicia, va bloca Antiohia, obligîndu-1 cu acest prilej pe Raymond, liber la această dată, să se recunoască vasal al Imperiului bizantin. în aceşti ani zilele statelor creştine păreau numărate. Şi atunci, cînd nimeni nu mai credea în supravie-ţuirea lor, bizantinii şi musulmanii au comis o gravă şi elementară greşeală ciocnindu-se între ei. Confruntarea s-a soldat cu neutralizarea forţe-lor beligerante, iar statele creştine au reînceput să spere în steaua lor. Ea li se părea cruciaţilor

94

tot aşa de strălucitoare ca în urmă cu cîţiva ani. în realitate însă ea abia mai pîlpîia.

La 10 noiembrie 1143 Foulque I, regele Ierusa-limului, se stinse din viaţă. Conform principiului monarhiei ereditare, coroana celui dispărut reveni ţiului său, Baudouin. Acesta fiind minor (avea doar 13 ani), nu putu să preia puterea politică a regatului. Fu instituită o regenţă, care avea în i runte pe mama Ivii Baudouin, Melisanda, o semi-levantină, ce se va dovedi mare iubitoare de intrigi şi certuri.

In acelaşi an muri şi împăratul bizantin Ioan al II~lea Comnenul. Profitînd de eveniment, Ray-mond de Poitiers, prinţ al Antiohiei, — socotind că noul basileu, Manuel Comnenul, are multe lu-cruri de rezolvat la început de domnie —, se hotărî să atace Cilicia, convins că gestul său nu va putea fi pedepsit.

Vestea devastării Ciliciei ajunse repede la Con-stantinopol. Şi cum ea venise de la mare distanţă, proporţiile celor petrecute în îndepărtata provin-cie asiatică căpătară dimensiuni sporite. Faptul îl determină pe Manuel să acţioneze imediat şi cu energie pentru lichidarea pericolului cruciat. în acest scop el a trimis împotriva lui Raymond o .irmată de uscat şi o flotă care a atacat Antiohia, devastînd-o.

Abia scăpat de replica bizantină, Raymond •■e văzu în faţa unei noi încurcături : relaţii în-cordate cu Jocelin al II-lea, conte de Edessa. De ■ihfel raporturile dintre ei nu fuseseră niciodată bune. Acum însă, înăsprirea lor avu darul să-1 .ilecteze mai mult pe Raymond, deoarece surve-nea într-un moment în care Antiohia avea şi alţi

inamici decît Edessa sau Imperiul bizantin, şi anume lumea musulmană. Confruntarea dintre Antiohia şi Edessa, ce părea că va îmbrăca curînd forme militare, era considerată de mulţi contem-porani ca inevitabilă, deoarece în acest moment din fruntea regatului Ierusalimului lipsea un suve-ran ca Foulque, care reuşise şi în alte împrejurări să împace pe cei doi înflăcăraţi şi ambiţioşi ca-valeri, în locul lui Foulque se afla Melisanda.

Animozităţile dintre cei doi şefi cruciaţi ajun-seră şi la urechea lui Zengî, care se hotărî să intre în acţiune. Cîntărind bine lucrurile înainte de a porni la luptă, Zengî se decise să atace mai întîi IZdessa, stat de avangardă, despărţit oarecum de celelalte teritorii creştine şi, pe deasupra, înconju-rat de trei părţi de către turci.

Stăpînul Edessei, contele Jocelin al II-lea, care suferea de complexe din cauza originii sale arabo-creştine, n-avea nici calităţile necesare unui şef de stat sau de oşti. în clipa în care el auzi ca Zengî se îndreaptă spre Edessa, părăsi precipitat cetatea pentru a se adăposti într-o fortăreaţă — Teii Basher — situată pe malul vestic al Eufratului. Rămasă fără o puternică rezistenţă, Edessa, cu tot eroismul celor care, puţini la număr, _ au apă-rat-o, căzu în decembrie 1144 în mîna lui Zengî.

Profitînd de faptul că Jocelin al II-lea con-tinua să stea zăvorit în fortăreaţa Teii Basher, unde aştepta cu înfrigurare ajutoarele promise de Melisanda, Zengî cuceri fără vreo împotrivire Sa-ruj şi alte localităţi situate la est de Eufrat.

în plină campanie de cucerire căzu vestea asasinării la Mossul a lui Nasîr al-Din Jaghar, locotenent al lui Zengî. După aflarea ştirii, Zengî

întrerupse seria cuceririlor plecînd zorit spre Mossul. Aici, în plină acţiune de consolidare a vic-toriilor sale anterioare, află că Edessa, avînd în frunte populaţia armeană, s~a răsculat. De îndată Zengî porni spre Edessa. Sosit în capitala fostului comitat, el condamnă la moarte pe conspiratorii armeni. După acest episod, căpetenia turcă se hotărî să lichideze micul principat arab Qal'at Ja;bar, situat pe malul Eufratului. Dar înainte de a-1 putea cuceri, în noaptea de 14 spre 15 sep-tembrie 1146, fu asasinat de eunucul Yaruktash.

Uciderea lui Zengî duse mai întîi la dispersarea trupelor, iar apoi chiar la divizarea statului. Ar-mata din Alep avînd în frunte pe Nur al-Din Mahmud se îndreptă spre garnizoana de reşe-dinţă, acelaşi lucru făcîndu-1 şi trupele din Mossul, ce aveau drept comandant pe Saif al-Din Ghazi.^ în aceste împrejurări, armenii din Edessa, de conivenţă cu Jocelin al II-lea, aflat în fortăreaţă, hotărîră să scape de ocupaţia străină. Planul ela-borat în preajma lui 20 octombrie 1146 de cele două părţi fu transpus în fapt imediat. Jocelin al II-lea se apropie de cetate ocrotit de întune-ricul nopţii. Ajungînd la porţile ei, Jocelin, cu complicitatea armenilor, escaladă zidurile. Se în-tinse de îndată o luptă, la capătul căreia cruciaţii reintrară în posesia oraşului.

Cei cîţiva turci care au scăpat teferi din lup-tele cu creştinii s-au îndreptat spre Alep. Aflînd de cele întîmplate, Nur al-Din, stăpîn acum pe situaţie, se îndreaptă cu forţe militare numeroase

în mare grabă spre Edessa pentru a-i pedepsi pe armeni şi pe cruciaţi. Cînd turcii au sosit sub zidurile Edessei — noiembrie 1146 — Jocelin al II-lea a înţeles că salvarea depinde de puterea sa de rezistenţă şi de venirea grabnică a ajutoarelor militare cerute celorlalte state creştine. Şi cum ajutoarele nu soseau, Jocelin al II-lea ho-tărî să forţeze ieşirea din Edessa. Graţie calită-ţilor deosebite ale calului său, reuşi să scape din cetate, după care trecu înot Eufratul pentru a-şi găsi adăpostul salvator în spatele zidurilor cetăţii Samosate. Ceilalţi cruciaţi, neavînd nici cai şi nici arme, începură să bată repede în retragere. Turcii pătrunseră în cetate prin toate părţile, iar apărătorii oraşului sfîrşiră prin a muri în vîrful săbiilor inamice. Victoria militară fu apoi urmată de un masacru sîngeros care a costat viaţa majori-tăţii supravieţuitorilor. Cei puţini care s-au salvat miraculos au fost luaţi prizonieri şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale statului lui Nur al-Din denumit şi Ghazi, fiul lui Zengî.

Cu această victorie, repurtată la 3 noiembrie 1146, dispăru unul din cele patru state creştine. Clipe grele au început apoi să cunoască şi prin-cipatul Antiohiei, al cărui teritoriu scădea mereu, înghiţit de aceleaşi oşti ce biruiseră la Edessa. Victoriile turceşti, pentru a nu rămîne fapte mili-tare efemere, fură continuate de înţeleaptă politică a „colonizării" noilor teritorii cucerite cu popu-laţii musulmane.

Ştirile despre înfrîngerile cruciaţilor avură da-rul să alarmeze papalitatea, care trecu de îndată la organizarea celei de-a doua cruciade.

98

Pregătiri pentru noua cruciadă

Vestea căderii oraşului Edessa îl găsi pe papa Eueeniu al III-lea în Frânta. Afectat de ştire, dar mai ales de urmările nosibile ale ei, papa îl însăr-cina pe abatele de Ciairvaux. cunoscut în istoria bisericii şi a cruciadelor si sub numele de Sfîntul Bernard, să predice o nouă cruciadă.

Descendent al unei vecbi familii nobiliare, fa-milia de Fointaine, Sfîntul Bernard a văzut lu-mina zilei pe domeniul feudal al părinţilor în anul 1091. Mai tîrziu intră în mănăstirea Citeaux pentru a îmbrăca rasa monahală. Va trece apoi la Clairv.iux, al cărui abate va fi numit curînd. în 1130, deci destul de tînăr, ioacă un rol impor-tant în alegerea papei Tnoeentiu al II-lea. Ca slu-jitor înflăcărat al bisericii, al intereselor ei, aba-lele Bernard a atacat pe „raţionalişti" care, în acel timp, se străduiau să aspire la dublul rol de filosofi şi teologi. în aceeaşi calitate, şi cu aceeaşi fervoare, el a luat atitudine faţă de „ereticii" epo-cii lui care militau, printre altele, pentru rebote-zare, pentru renunţarea la semnul crucii şi la li-turghie etc.

în vederea punerii pe picioare a unei noi cru-ciade acţiona şi regele Franţei Ludovic al VIT-lea, < arc convocă la Vezelay, în Burgundia, o adunare generală a seniorilor de pe tot cuprinsul regatului său (31 martie 1146). în cadrul dezbaterilor adu-nării figura centrală fu abatele Bernard. Acesta ţ inu un discurs patetic, după tiparele vremii, care avu darul să-i facă pe cei ce-1 ascultau să izbuc-

99

nească în finalul cuvîntării : „Dumnezeu vrea ! Crucea !", aşa cum se manifestaseră cu o jumătate de veac în urmă şi participanţii la conciliul de la Clermont-Ferrand.

Furat de acest entuziasm general, regele Fran-ţei se angaja solemn în faţa asistenţei sa plece neîntîrziat în cruciadă.

Către sfîrşitul aceluiaşi an; la Speyr, în cadrul dietei reunită din ordin imperial, împăratul Con-rad al III-lea, un alt prozelit al abatelui Bernard, se hotărî să plece în cruciadă. împreună cu Conrad se obligară să plece în ajutorul creştinilor din Asia şi circa 70 000 de cavaleri germani.

Desfăşurarea cruciadei

Prima chestiune majoră care s-a pus în faţa acestei cruciade, alcătuită din două armate, a fost aceea a drumului ce urmau să-1 parcurgă cru-ciaţii. Existau două posibilităţi : străbaterea dis-tanţei Europa — Asia pe uscat — şi această posibi-litate implica pericole ce s-ar fi putut ivi atît în Europa cît mai ales în părţile Anatoliei — sau pe apă. Cea de-a doua variantă, mai comodă, mai rapidă şi mai sigură, a fost propusă lui Lu-dovic al VH-lea de către regele normand al Sici-liei, Roger al II-lea, posesorul unei puternice flote. Deşi propunerea era mai mult decît ispititoare, Ludovic al VH-lea se văzu nevoit s-o respingă din pricina unei singure condiţii formulată de către regele normand : coroana Antiohiei.

100

Primii care plecară spre Constantinopol fură cruciaţii germani. Marşul lor începu în mai 1147. Drumul pe care îl urmară fu vechea rută străbă-tută de Godefroi de Bouillon. Acelaşi drum fu parcurs şi de francezi. Dar pentru a nu se ivi animozităţi între cele două armate, Conrad al III-lea şi Ludovic al VH-lea conveniră ca francezii să pornească după germani şi să-i urmeze la o oarecare distanţă.

Ajunşi în capitala Bizanţului în toamna lui 1147, Conrad al III-lea şi Ludovic al Vll-lea constatară repede că nu vor putea găsi un limbaj comun cu Manuel Comnenul, datorită pretenţi-ilor formulate de împăratul Bizanţului. Aceste ce-reri, asemănătoare întru totul celor exprimate de Alexis I, cuprindeau obligaţia cruciaţilor de a restitui Bizanţului toate teritoriile bizantine pe care ei le-ar fi cucerit. în plus, Manuel Comne-nul îi ceru regelui francez să presteze faţă de el omagiul de vasalitate.

Cei doi suverani cruciaţi, considerîndu-se jig-niţi de pretenţiile lui Manuel Comnenul, le res-pinseră fără menajamente, ceea ce duse la înăspri-rea relaţiilor dintre ei. Apoi, pentru a nu avea în viitor nici o legătură cu el, cei doi se deciseră si treacă de îndată pe malul asiatic.

Supărat, Manuel a făcut un gest care a fost, în general, aspru criticat de istorici : a semnat o pace separată cu sultanul turc Mas'ud, stăpînul teritoriilor ce urmau să fie străbătute de armatele i clor doi suverani apuseni.

Ajuns pe pămînturile Asiei Mici, împăratul ('unrad al III-lea, în loc să avanseze de-a lungul

101

I

coastei — regiune roditoare, presărată cu fortă-reţe, în spatele cărora s-ar fi putut adăposti la nevoie — se avîntă cu grosul oştilor sale in inima dezolantului platou al Jfrigiei. Rezultatul prim al nechibzuitului drum ales fu apariţia foametei. Armata germană se văzu totodată atacată de oas-tea turcă. Caii ostaşilor germani erau, după măr-turii contemporane, vlăguiţi din cauza marşului extenuant şi a lipsei de apă, iar cavalerii, sub gre-lele lor armuri, încinşi de soare şi slăbiţi de drum, abia se mai puteau mişca. Intr-o astfel de împre-jurare ciocnirea dintre germani şi turci fu o simplă lormalitate pentru cei din urmă.

Infrînt, şi recunoscîndu-se înfrînt, Conrad al III-lea dădu ordin armatei sale să se retragă. Dar abia o zecime din numărul total al soldaţilor cu care plecase la drum executa ordinul împăratului, deoarece restul de nouă zecimi au căzut ucişi sau au încăput pe mina turcilor.

Cu oastea distrusă aproape în întregime, cu soldaţi care mai mult se tlrau decît înaintau, Con-rad al III-lea reintra în Niceea, de unde plecase sub privirile speriate ale lui Ludovic ai VII-iea, care se găsea tocmai gata de drum.

învăţînd din lecţia colegului său german, re-gele Franţei va evita pămînturile pustii ale Fri-giei, pornind prudent pe drumul ce ţinea linia li-toralului, în fruntea unei armate numeroase ce cuprindea în ariergardă şi pe supravieţuitorii lui Conrad al III-lea, îndreptîndu-se spre Efes. După o scurtă şedere aici, oastea franceză îşi propuse să ajungă în portul Adalia, de unde ar fi putut să se îndrepte cu mare uşurinţă spre Cilicia şi Antio -

102

hia. Dar se petrecu un fapt. oarecum minor, care compromise însă totul : nerespectarea ordinului răspicat dat de regele Franţei, care cerea soldaţilor să înainteze şi să-si ridice taberele în bloc. Vinovat de nesocotirea ordinului fu comandantul avan-gărzii, Geoffroi de Rancon. Turcii, care nu-i slă-biseră pe francezi din ocbi nici o clipă, sesizînd greşeala săvîrsită de Geoffroi. ataca grosul arma-tei. Luaţi prin surnrindere şi deţinînd si poziţii dezavantajoase — francezii ocupau un loc situat într-o vale — soldaţii lui Ludovic al Vll-lea su-feriră o serioasă înfrîngere.

Dună ciocnire, armata franceză se reerupă nornind spre Adalia. Aici francezii începură un adevărat tîrg cu bizantinii pentru a putea intra în posesia corăbiilor cu care să străbată ultima parte a drumului. Ascultînd probabil de ordinele venite din capitală, bizantinii puseră la dispoziţia francezilor navele cu ţîrîita şi în mai multe etape. Aceste şicane contribuiră la plecarea pe rînd a francezilor şi la rămînerea inevitabilă în Adalia a unui ultim efectiv militar, redus ca număr, pînă la sosirea unor noi corăbii. Acest efectiv fu atacat de către ostile unite ale bizantinilor şi turcilor şi măcelărit în cea mai mare parte. Atacul era poliţa pe care împăratul Manuel o plătea mult prea mîn-drului rege Ludovic al Vll-lea.

Cei plecaţi pe bordul navelor ajunseră în por-tul Saint-Simeon de pe coasta Asiei Mici în mar-tie 1148, fiind întîmpinaţi aici de prinţul Ray-mond de Poitiers şi de o mare mulţime. După obişnuitele cuvinte de salut, prinţul Antiohiei îi propuse regelui francez ca plan de luptă comun

103

atacarea statului turc condus de Nur al-Din. Planul fu respins de Ludovic al VH-lea, pe motiv că venirea lui pe aceste meleaguri este legată de dorinţa de a vizita locurile sfinte, de a apăra Ierusalimul, şi în nici un caz de a face războaie şi cuceriri. Refuzul regelui 1-a transformat pe prinţul de Antiohia într-un adversar pe faţă al regelui francez, fapt ce va contribui la desfăşurarea ulterioară nefavorabilă a evenimentelor.

Despărţindu-se de prinţul Antiohiei, Ludovic porni spre Ierusalim, unde îl întîlni pe Conrad al III-lea. Aici amîndoi hotărîră, în mod nechibzuit, să atace Damascul, capitala unui stat de mîna a doua, şi pe deasupra şi aliat al creştinilor din Asia.

Asediul Damascului, scurt ca timp, şi nefiind nici prea bine pregătit, se încheie rapid prin retragerea oştilor franco-germane de sub zidurile cetăţii asediate (iulie 1148).

Cu acest episod infructuos pentru creştini, cruciada a doua a luat sfîrşit. După plecarea celor două armate din Asia, Nur al-Din, părăsind politica de espectativă de pînă atunci, trecu la ofensivă. Intr-o primă luptă purtată la Ma'arrathî împotriva trupelor principatului de Antiohia, căpetenia turcă învinse armatele creştine, ucigîndu-1 în toiul încăierării, în iunie 1149, pe Raymond de Poitiers. Victoria repurtată pe cîmpul de bătaie fu urmată apoi de cucerirea tuturor cetăţilor situate la est de Oronte şi care aparţinuseră cruciaţilor din Antiohia. Cu acest prilej dispărea definitiv comitatul de Edessa.

104

ii

Regii Ierusalimului şi Egiptul

în 1152, după o aşteptare de aproape un deceniu, fiul Melisandei, Baudouin, primul vlăstar regal născut în „locurile sfinte", se încorona oficial ca rege al Ierusalimului. Satisfacţia încoronării — la care Baudouin al III-lea visase atîta — fu întunecată însă de atitudinea mamei sale, care nu voia cu nici un chip să-i cedeze puterea. Con-strînsă de fiul său, Melisanda va dărui celui ce se intitula rege al Ierusalimului o parte doar din regat, şi anume teritoriile maritime, în timp ce ea continua să păstreze în mîinile sale cea mai mare parte a statului. După preluarea parţială a puterii, Baudouin al III-lea, mai mult decît abil pentru vîrsta lui, începu să-şi caute febril aliaţi. Operaţiunea următoare pe care a întreprins-o — şi care va avea loc după strîngerea rîndurilor — a fost declanşarea unui război împotriva Melisandei. Conflictul armat desfăşurat între fiu şi mamă a dat cîştig de cauză feciorului, cuceritor al Ieru-salimului şi al împrejurimilor.

Urcarea pe tron a lui Baudouin al III-lea, suveran ce părea înzestrat cu reale calităţi, a avut loc cam tîrziu pentru cauza creştină, într-un moment în care Edessa se afla deja în mîini musulmane, ca şi cea mai mare parte a principatului Antiohiei, la cîţiva ani după plecarea cruciaţilor, pe care tînărul suveran s-ar fi putut bizui în realizarea îndrăzneţelor sale planuri. Dar cum istoria IIu poate fi întoarsă din drumul ei, Baudouin a trebuit să se rezume la forţele sale şi la sprijinul loarte redus pe care i-1 va oferi Bizanţul.

Cu forţele sale proprii, regele Ierusalimului a rupt pentru sine din litoralul egiptean importan-tul port Ascalon. Cu aceleaşi resurse a încercat şi a reuşit cel mai adesea să-i oprească pe musul-manii ce se aflau acum în plină ofensivă. Şi dacă n-a reuşit mai mult, s-a datorat în special politicii de eschivare dusă de bizantini, politică justifi-cată într-un fel prin greşeala săvîrşită de aven-turierul Renaud de Chatillon l.

După Baudouin al III-lea — mort la 10 fe-bruarie 1162, la Beirut, pe cînd avea doar 33 ani — tronul a revenit fratelui său mai mic Amaury, conte de Jaffa şi de Ascalon. Contestat la început de unii baroni, Amaury I s-a văzut nevoit să anihileze în primul rînd opoziţia aces-tora, pentru ca abia după aceea să se ocupe de ţelul său principal : Egiptul.

în această vreme Egiptul se afla într-o decă-dere totală. Regii fatimizi erau tutelaţi de marii viziri, politicieni fără scrupule ce parveneau la putere cel mai adesea prin pumnal şi otravă. Ago-nizanta situaţie a Egiptului era urmărită de Nur al-Din cu încordarea animalului de pradă, pentru a interveni la momentul potrivit. Acest, moment i-a fost oferit de gonirea din funcţia de vizir a lui Sâwar de către o facţiune rivală. Pentru a-1 restabili în drepturi, Nur al-Din s-a grăbit să-i trimită în ajutor o parte a trupelor sale coman-date de generalul Sîrkuh. După restabilirea vizi-

1 Căsătorit în 1153 cu Constanţa, văduva lui Ray-raond de Poitiers, Renaud atacă şi jefuieşte Cipru, insulă aparţinînd Bizanţului. Datorită acestui act necugetat, relaţiile Bizanţ-cruciaţi cunosc din nou o curbă descendentă.

106

Monedă de la Amaury I (Pe reversul medaliei, Sf. Mor-tnînt)

rului în funcţia sa, trupele comandate de Sîrkuh se opriră sub zidurile oraşului Cairo, în aşteptarea achitării tributului şi a indemnizaţiilor promise. Sâwar însă nu numai că nu s-a grăbit să se achite de obligaţiile pe care şi le-a asumat, dar, mai

mult, 1-a „invitat" pe Sîrkuh să plece în ţinuturile lui de baştină. Şi cum el nu s-a arătat dispus să se conformeze cererii, vizirul 1-a chemat în ajutor pe Amaury I. Amaury şi Sâwar l-au învins pe Sîrkuh, obligîndu-1 să părăsească Egiptul(1164).

Trei ani după acest eveniment, Nur al-Din îi ordonă lui Sîrkuh să pornească spre Egipt, de data aceasta însă cu specificaţia expresă de a-1

107

cuceri. Fatimizii aflaţi iarăşi în pericol recurseră încă o dată la ajutorul militar al lui Amaury.

în luptele care avură loc cu acest prilej —- toate în zona nordică a Egiptului — aliaţii repurtară noi victorii care însemnară alungarea armatelor turce dincolo de graniţele ţării. Drept răsplată pen-tru ajutorul dat, Amaury primi de la egipteni o mare sumă de bani şi dreptul de a stabili o garnizoană militară la Alexandria.

Conflictul cu turcii. înfrîngerea armatelor cruciate

Un an după obţinerea acestor succese, Amaury, îmbătat probabil de victoria repurtată, făcu ma-rea greşeală de a ataca Egiptul, cu scopul de-clarat de a-1 cuceri. Neavînd suficiente forţe proprii, Egiptul lansă, ca şi cu alte prilejuri, un apel dincolo de graniţele ţării. Nur al-Din tri-mise în mare grabă în ajutor pe Sîrkuh. Acesta învinse armatele cruciate, gonindu-le din Egipt. După victorie, foarte curînd (1169), Sîrkuh muri. Comanda armatei din Egipt fu preluată de nepo-tul celui dispărut, Salah al-Din sau Saladin. Ener-gic, întreprinzător, Saladin, fără să se complice prea mult, puse pe fugă pe Fatimizi, proclamîn-du-se locotenent al atabegului Nur al-Din.

Cucerirea Egiptului de către Saladin a fost un fapt cu mai multe implicaţii. Mai întîi prin el s-a pus capăt schismei care rupsese lumea musul-

108

mană în două. Apoi, prin aceeaşi operaţie, cel mai puternic stat creştin, regatul Ierusalimului, s-a găsit dintr-o dată în postura extrem de dificilă a ţării înconjurată de trei părţi de acelaşi vecin duşman. Pentru a ieşi din impasul grav în care se afla ţara sa, Amaury a căutat o apropiere faţă de Bizanţ. în acest scop el s-a căsătorit cu prin-ţesa bizantină Măria Comnena. Preţul căsătoriei a fost elaborarea unui plan de luptă comun în-dreptat împotriva lui Nur al-Din şi a locotenen-tului său din Egipt. Din cauza morţii sale, sur -venite în anul 1174, planul n-a mai căpătat viaţă.

Cam în aceeaşi vreme cu Amaury a dispărut şi Nur al-Din, tronul revenind fiului său minor. De faptul că noul şef de stat era minor a pro-fitat Saladin, care mai întîi s-a proclamat de sine stătător, pentru ca apoi să atace şi să cu-cerească două mari oraşe : Damascul (1174) şi Alepul (1183).

După Amaury, tronul Ierusalimului a fost ocu-pat de Baudouin al IV-lea, un bărbat plin de calităţi, dar bolnav de lepră. Deşi suferea de o ase-menea maladie, regele a luat parte activă la lup-lele împotriva lui Saladin, reuşind chiar şi unele succese (1177). La capătul acestor conflicte mi-litare, Ierusalimul, cu forţele epuizate, a semnat cu Saladin un armistiţiu. Din nefericire pentru creştini, el a avut o viaţă foarte scurtă din cauza actelor tîlhăreşti comise de turbulentul Renaud de Chatillon asupra caravanelor musulmane. Ca ripostă, Saladin reîncepu războiul cu creştinii. Re-naud, neînţelegînd gravitatea faptelor săvîrşite, uimise în iarna anilor 1182—1183 o escadră în

tQ9

Marea Roşie pentru a ataca oraşele sfinte ale mu-sulmanilor : Mecca şi Medina. Gestul său, consi-derat un mare sacrilegiu, genera un război înver-şunat între musulmani şi creştini.

Curînd după aceste evenimente Baudouin a! IV-lea, ros de neiertătoarea boală, îşi dădu ob-ştescul sfîrşit (martie 1185). La tron urmă ne-potul său Baudouin al V-lea. Regele-copil muri în septembrie 1186 în etate de cinci ani. Trebu-rile ţării fură preluate apoi de Sibila, sora lui Baudouin al IV-lea, care, cu toată opoziţia no-bililor din regat, îl asocie la tron pe soţul său Guv de Lusignan. Fiind foarte puţin dotat cu calităţi necesare unui şef de a>rmată, Guv de Lu-sisrnan ar fi trebuit să aibă faţă de Saladin o atitudine binevoitoare, pentru a nu fi nevoit să se măsoare cu el, un adversar care îl întrecea din toate punctele de vedere. Guy era însă un vanitos si un închipuit, şi oe deasupra uşor influenţabil. El a ascultat sfaturile date de Renaud de Chatillon sau de Gerard de Ridefort (marele maestru al templierilor) si a pornit la luntă contra lui Sa-ladin. Bătălia, desfăşurată în iulie 1187 la Hattin, lîngă Tiberiada, s-a încheiat cu înfrîngerea totală a armatelor creştine şi cu luarea ca prizonier a infatuatului Guv,

După această mare victorie, Saladin, nemai-întîlnind în drumul său decît un spaţiu neapărat de nimeni, a înaintat nestingherit, cucerind fără nici un efort localităţi după localităţi. Astfel au căzut Acera, în iulie 1187, Jaf fa şi Beirut, în au-gust 1187, şi Ierusalim, la începutul lui octom-brie acelaşi an.

110

ILa capătul acestor succese, musulmanii deţi-

neau în mîinile lor întregul regat al Ierusalimului, cu excepţia Tyr-ului, comitatul de Tripoli, fără oraşul Tripoli, şi principatul Antiohiei, mai pu-ţin cetatea Antiohia şi castelul Margab.

Victorios pe toată linia, Saladin a dat dovadă faţă de creştinii din Asia, în două rînduri, de mare generozitate : le-a permis învinşilor să pă-răsească nestingheriţi locurile ocupate de armatele sale, refuzînd totodată cu încăpăţînare ca Sfîntul Mormînt să fie distrus, aşa după cum îl sfătuiau mulţi din anturajul său.

Richard Inimă de Leu

11 Lumea creştină

Recucerirea creştină

Prima cruciadă Cruciada a IV-a

Lumea musulmană Cuceriri musulmane

Cruciada a lll-a Cruciada a VII-a

[Inimă de Leu

ţlluniotriI i

II '100 6OO

NEZATELEm WSESÎl

aiuşhmandiţii;

mcizii

Fi lip August luat de creştiniîs 1095

IFatimizii969-1171

A^ibizii' 1171-1252

Frederic Barbarossa

UNGARIACnezateşi voivodate româneştii

r A N A , ______________

5Cruciada a treia

\ Cînd Europa dă semne de oboseală

Astăzi, pe baza informaţiilor pe care le avem, putem spune că ecoul evenimentelor din cea de-a doua cruciadă a răzbit în multe colţuri ale Eu-ropei. Unii dintre cei care au luat cunoştinţă de ele s-au arătat mîhniţi de desfăşurarea nefericită a lucrurilor. Printre aceştia s-a numărat papa Ur-ban al III-lea, al cărui sfîrşit a fost, după cum afirmă unele izvoare, determinat în mare măsură de vestea căderii Ierusalimului. în ciuda eveni-mentelor grave petrecute în Orientul Apropiat în a doua jumătate a veacului al XH-lea, Europa a consimţit să facă/ceva în vederea re-stabilirii vechiului echilibru în această parte a lumii destul de tîrziu, abia după 1187, anul cuce-ririi Ierusalimului de către ostile lui Saladin. Tar-diva intervenţie poate fi explicată în primul rînd prin aceea că ideea de cruciadă începuse să nu

114

mai însemne mare lucru pentru ţărani. în această vreme ţăranii, în loc să se înroleze disciplinaţi sub faldurile crucii, preferau să recurgă la căi mai sigure de îmbunătăţire a situaţiei lor juridice şi economice : răscoale sau fuga la oraşe, unde deveneau liberi. La rîndul lor orăşenii, profitînd de lipsa unor mari feudali din Europa, stăpîni ai unor oraşe, puneau mîna pe arme pentru a pro-clama urbele lor comune independente. Apoi, cru-ciadele, prin contribuţiile băneşti impuse ţăranilor şi orăşenilor, ca de exemplu „zeciuiala lui Sala-din", trezesc în sufletul maselor o adevărată ad-versitate. Toate la un loc, şi alte cauze, au făcut din Europa un continent oarecum insensibil la dramele statelor creştine din Orientul Apropiat. Din această stare de „detaşare" Europa s-a rupt în clipa în care arhiepiscopul Tyr-ului a împrăştiat pe vechiul continent vestea-surpriză a căderii Ierusalimului. Primii care s-au alarmat au fost papalitatea şi unii şefi ai statelor europene, în fruntea acestora din urmă s-a aflat Guillaume .\\ II-lea, regele Siciliei. Vrînd să pornească pri-mul spre Asia, el a semnat în mare grabă o pace i u Bizanţul, stat cu care era în acel moment în-ir-un conflict deschis. Apoi a trimis spre locurile ■l in te , în martie 1188, o escadră şi 200 de ca-v.ilcri.

Cruciada celor trei suverani

în timp ce regele Siciliei punea pe picioare mica oştire trimisă în ajutorul statelor cruciate, papalitatea începu să agite ideea semnării unui

pact general în vederea mobilizării tuturor for-ţelor catolice din Europa împotriva lumii musul-mane. Ideea a fost privită de multe state europene cu destulă răceală. Papalitatea, cu toată lipsa de entuziasm manifestată de multe ţări de pe con-tinent, a obţinut totuşi un prim succes : Anglia şi Franţa acceptară să se reconcilieze şi să por-nească împreună în cruciadă. Cîteva luni după reconciliere, vechile animozităţil dintre Anglia şi Franţa s-au arătat a fi mai puternice decît sen-timentele lor creştine, armatele celor două state reîncepînd lupta. în toiul ei, moare regele An-gliei, Henric Plantagenetul. La tron a urmat fiul acestuia, Richard Inimă de Leu. Mai conciliant decît tatăl său, Richard Inimă de Leu a acceptat să pună capăt războiului şi să plece în cruciadă.

Dacă Anglia şi Franţa au răspuns mai greu apelului papal, mult mai receptiv a fost în schimb împăratul Frederic I Barbarossa.

în mai 1189 armata imperială germană — circa 100 000 de oameni, cifră evident exagerată de iz-voarele vremii — se puse în mişcare. Prima ei ţintă : ajungerea cît mai grabnică sub zidurile Con-stantinopolului.

Apelul lansat de papalitate, dar mai cu seamă răspunsul aprobativ dat de cele trei ţări europene statului papal, au provocat în Bizanţ mari te -meri. Ele erau generate de faptul că Occidentul

1 Reconcilierea a avut loc la 21 ianuarie 1188 la Gi-sors ; ea a pus capăt pentru moment vechiului conflict dintre cele două state, generat de faptul că regele Angliei era vasalul regelui Franţei pentru posesiunile sale de pe continent.

116

intenţiona să trimită în cruciadă acum nu ar-mate oarecare — cum făcuse cu ocazia expediţi-ilor anterioare —, ci armate „naţionale" puternice. Cu alte cuvinte, Bizanţul se temea de posibilita-tea izbucnirii unui conflict armat între el şi sta -tele din vestul Europei. în acelaşi timp, cruciada, care se anunţa iminentă, a avut darul să-i facă pe diriguitorii bizantini să conchidă că riscă să piardă, în cazul în care cruciaţii înving, — de ce nu ? — toate teritoriile Bizanţului prezente sau trecute. Şi cum o asemenea perspectivă era ameninţătoare, Bizanţul îl făcu pe Saladin să în-ţeleagă că n-ar respinge mîna amicală a acestuia, în cazul în care el ar accepta o singură condiţie formulată de basileu. Ea suna aşa : retrocedarea locurilor sfinte bizantinilor. Neînsemnînd mare lucru, fiind de fapt o pretenţie minoră ce ţinea mai de grabă de satisfacerea unui amor propriu al împăratului bizantin, Saladin spuse „da". Ca răsplată pentru această acceptare, Bizanţul acordă lui Saladin dreptul de protectorat asupra musul-manilor din Constantinopol.

Spre sfîrştiul lunii august 1189 Frederic I Barbarossa ajunse la Filipopoli, localitate bizan-lină. Anticipînd sosirea sa în capitala Bizanţului, împăratul trimise cîţiva emisari. Prost văzuţi de liasileu, ei fură aruncaţi din porunca lui în în-(Iiisoare. Ca răspuns, Frederic I jefui teritoriul clin jurul oraşului Filipopoli.

La rîndul ei, patriarhia de la Constantinopol, iritată de perseverenţa cu care papalitatea orga-niza noi cruciade ce făceau din Bizanţ o simplă ţ.iru de tranzit, îl îndemnă pe împărat să între-

117

prindă o mare expediţie ortodoxă împotriva lu-mii catolice.

Pînă la urmă Isac Anghelos, noul împărat, şi Frederic I, lăsînd pe planul al doilea sentimen-tele ce şi le nutreau reciproc, au ajuns la o în-ţelegere ce a cuprins angajamentul basileului de a-i transporta pe germani în Asia Mică, precum şi obligaţia acestora de a urma o rută stabilită de comun acord. Conform acestei înţelegeri, ma-rea armată germană a străbătut strâmtoarea Galli-poli în ultima decadă a lunii martie 1190.

Ajuns în Asia, Frederic I fu întîmpinat cu multă bunăvoinţă de sultanul selgiucid Qilij Ars-lân, interesat în realizarea unei alianţe comune contra lui Saladin. După semnarea alianţei — la Iconium —, armata germană se îndreptă spre graniţa turco-armeană.

Prezenţa lui Frederic I pe pămînturile Asiei îl alarmă pe Saladin, deoarece niciodată pînă atunci Europa nu reuşise să trimită în cruciadă o armată atît de numeroasă şi de puternică. Pen-tru a face faţă cu succes războiului iminent, Sa-ladin socoti nimerit să-şi sporească rîndurile prin transformarea luptei sale într-un djihad general, în acest scop, el trimise emisari în cele patru col-ţuri ale lumii musulmane. înainte ca răspunsul aşteptat să se transforme în certitudine, pericolul german se stinse subit prin moartea stupidă a îm-păratului german. (La IC iunie Frederic I se înecă în apele rîului Selef). Consecinţele acestui accident fatal se vădiră în primul rînd în deza-gregarea marii armate într-un timp record.

în 1188, ca urmare a diligentelor depuse de papalitate faţă de cele doua state italiene rivale,

118

Pisa şi Genova, ambele oraşe au încetat brusc ostilităţile, declarîndu-se totodată de acord să participe cu unele efective militare la proiectata cruciadă. Pisa a trimis chiar în acelaşi an în aju-torul cruciaţilor o flotă alcătuită din 52 nave. Surprinsă de vreme rea, flota pisană a fost ne-voită să ierneze în portul Messina din Sicilia. O dată cu venirea primăverii, puternica forţă na-vală a cetăţii Pisa şi-a continuat drumul navigînd spre punctul terminus al călătoriei, portul Acera.

La începutul anului 1189 Genova a trimis cu aceeaşi destinaţie — portul Acera — o flotă co-mandată de consulul Guido Spinola. Cam în aceeaşi vreme, un alt stat italian, aristocratica re-publică a lagunelor, Veneţia, stimulată într-un fel de exemplul oraşelor Pisa şi Genova, a pus la dispoziţia cruciaţilor o escadră avînd în frunte pe Domenico Contarini şi pe Giovanni Morosini.

Către sfîrşitul anului 1189 forţa maritimă a cruciaţilor a crescut considerabil, o dată cu so-sirea în bazinul estic al Mediteranei a noi escadre aparţinînd Franţei sau unor state nordice.

In aceste condiţii, de evidentă superioritate navală, şansele creştinilor, ce-şi propuseseră sa ia cu asalt cetatea Acera, păreau foarte mari. Ele nu început însă să dispară treptat-treptat dato-rită unei greşeli elementare săvîrşite de creştini — iruciaţii au neglijat să prelungească frontul pînă la mare lăsînd un spaţiu liber între ei şi ţărm — NÎUiaţie speculată admirabil de'Saladin. Către sfîr-ţiiul lunii septembrie, deşi opriţi din acţiunile lor, creştinii mai credeau în victorie. La începu-t u l lui octombrie însă ei fură învinşi pe toată linia şi siliţi să se încline în faţa turcilor.

119

Corabie cruciată

Decizîndu-se mai greu şi acţionînd cu destulă încetineală, cei doi regi apuseni, Filip al II-lea August şi Richard Inimă de Leu, au pornit în cruciadă abia la începutul lui iulie 1190. La această dată ei au părăsit localitatea Vezelay avînd ca destinaţie locurile sfinte. După efectua-rea unui marş, destul de lung, parcurs fără grabă de cei doi suverani, s-au îmbarcat din cauza proastelor relaţii dintre ei în porturi diferite. Fi-lip al II-lea la Genova şi Richard Inimă de Leu la Marsilia. După o plutire voit separată flotele celor doi regi s-au întîlnit la Messina, unde au stat, fără nici un motiv serios, şase luni de zile. La sfîrşitul lunii martie 1191, cu trupele din nou îmbarcate pe nave, Filip al II :lea porni, în sfîr-şit, spre ţărmurile Asiei. Ceva mai tîrziu, în apri-lie acelaşi an, pleacă din Messina şi regele An-gliei cu soldaţii săi. Pe drum flota lui Richard Tnimă de Leu fu surprinsă de o furtună ; trei nave eşuară pe coastele Ciprului. Neputînd să plece mai departe, înainte de a dispune de toate navele, Richard debarcă pe insulă. Aici el va cere dre-gătorilor bizantini ajutoare afît pentru repararea galerelor avariate, cît şi pentru completarea re-zervelor de hrană. Datorită refuzului net formulat de dregătorii bizantini, de la cerere Richard Inimă de Leu trecu la atac armat. El avu loc undeva la vest de Limassol, încheindu-se cu în-frîngerea trupelor bizantine. Apoi pe insulă en-glezii şi bizantinii se mai ciocniră o dată, deci-siv, în mai 1191. Lupta dădu acelaşi învingător, ceea ce duse imediat la ocuparea totală a insulei.

în timp ce Richard Inimă de Leu zăbovea luptînd împotriva bizantinilor în insula Cipru,

121

profitînd şi de avansul datorat plecării sale mai zorite din Messina, Filip al II-lea debarcă pri -mul pe ţărmurile Asiei, în faţa cetăţii Acera, în aprilie 1191- După sosire, el se alătură imediat celor care încercau de mai multă vreme să smulgă din mîna lui Saladin puternica fortăreaţă asiatică.

Primele zile şi nopţi de asediu — marcate de activitatea aproape neîntreruptă a celor ce mî-nuiau marile maşini de război —• se scurseră mo-noton, fără ca ele să fie martore ale unei victorii creştine. Apoi asediul începu să lîncezească.

între timp Richard Inimă de Leu, împreună cu ostile sale, se urcă din nou pe bordul nave-lor pentru a se îndrepta spre aceeaşi cetate Acera. în drum, nu departe de ţărmul asiatic, regele en-glez ajunse din urmă o mare galeră musulmană încărcată cu soldaţi, muniţii, foc grecesc şi hrană. Fără să stea prea mult pe gînduri, Richard o atacă Cu navele sale. Rezultatul luptei fu scufun-darea galerei şi a întregii încărcături.

Aureolat de această victorie, considerată de unii contemporani ca foarte importantă, Richard debarcă în faţa Accrei la începutul lunii iunie 1191, în uralele entuziaste ale tuturor creştinilor prezenţi aici. După un martor ocular — poetul normand Ambroise — în seara acelei zile, în cinstea noilor sosiţi au răsunat cîntece, auzindu-se pînă departe sunetele voioase ale trompetelor şi cornilor. încrezători în ziua de mîine, oamenii ciocneau cupe cu vin.

A doua zi veselei sărbători îi luă locul o acerbă licitaţie cu doi competitori : Filip al II-lea şi Richard Inimă de Leu. Cei doi se întreceau în

I

vederea îngroşării rîndurilor armatei proprii : Fi-lip al II-lea oferea două pungi cu aur cavalerilor ce s-ar fi obligat să intre în serviciul lui, în timp ce Richard, mai darnic, promitea patru pungi cu aur. Următorul pas făcut de ei s-a referit la so-luţionarea disputei pentru coroana Siriei. Gîn-dind şi acţionînd şi de astă dată de pe poziţii diferite, Filip s-a declarat de partea lui Conrad, în timp ce Richard s-a manifestat a fi susţinăto-rul lui Guy de Lusignan.

Recucerirea A cer ei. Asedierea Ierusalimului

Ajungînd, după un timp, la o împăcare, şefii celor două armate au consimţit să înceapă asediul. Primul asalt a avut loc la 14 iunie, dar a eşuat datorită unui puternic contraatac declanşat de Sa-ladin. Apoi Richard s-a îmbolnăvit: febră mare, însoţită de umflarea mucoaselor şi căderea păru-lui. Astfel, regele Franţei a fost nevoit să dea singur cel de-al doilea atac la 17 iunie. El s-a încheiat la fel ca şi primul. Insuccesul din 17 iu-nie fu urmat de subita îmbolnăvire a lui Filip. I.a 22 iunie cruciaţii încercară un atac dublu : sub zidurile cetăţii şi împotriva taberei lui Sa-ladin situată la oarecare distanţă de Acera. Ne-iiind prea bine condus, el avu acelaşi sfîrşit. La 2} iunie cruciaţii pornesc din nou la asalt. Ţinta A iacului: sectorul sudic al cetăţii. Rezultatul asaltului fu o nouă nereuşită.

123

Următorul atac — mult mai bine organizat — a început la 2 iulie. în toiul lui cruciaţii, con-traatacaţi viguros de Saladin, au pierdut cele mai bune maşini de război.

Deşi victorioşi pînă în acest moment, asediaţii erau departe de a avea o situaţie de invidiat. Obligaţi doar să se apere, şi neputînd să se apro-vizioneze cu cele necesare în vederea continuării efortului, musulmanii se aflau la capătul puteri-lor, în aceeaşi zi de 2 iulie, cînd obţinuseră o victorie, cei din cetate l-au înştiinţat pe Saladin că mai pot rezista puţine zile. îngrijorat de această ştire, Saladin se hotărî să dea, la 3 iulie, bătălia de-cisiva. Cronicarul Behâ al-Din, martor ocular al evenimentului, relatează astfel un episod : „In-fanteriştii franci, postaţi în spatele adăposturilor lor, păreau tari ca un zid adevărat. Unii de-ai noştri pătrundeau în poziţia lor, dar întîlneau acolo adversari neclintiţi. Un franc, imens la trup, urcat pe un parapet, respingea singur pe musulmani ; în jurul lui mai mulţi camarazi îi dădeau pietre pe care el le arunca asupra noastră. Lovit de mai mult de cincizeci de săgeţi sau de pietre, luptătorul nu se oprea din activitatea lui. El a continuat să-i gonească pe musulmani pînă în clipa în care o sticlă cu petrol, lansată de un ofiţer de-al nostru, 1-a izbit în plin, aprinzîndu-1".

Bătălia din 3 iulie, terminată nedecis, a în-semnat de fapt începutul sfîrşitului pentru ase-diaţi, deoarece ea i-a adus pe soldaţii lui Sala -din la capătul resurselor. Va mai fi nevoie de un singur asalt pentru ca flamura albă a capitulării să apară deasupra liniilor musulmane. Acest ui tim atac a început la 11 iulie. La el a participat

124

Cruciat în luptă

şi Richard Inimă de Leu, înzdrăvenit după epui-zanta boală. La 12 iulie 1191, Acera a capitulat. Cu ocazia tratativelor care au avut toc după ca-pitulare, creştinii au pus următoarele condiţii: restaurarea regatului Ierusalimului în graniţele sale din 1187, eliberarea a 2 500 de prizonieri, restituirea crucii luată de arabi. în schimbul în-deplinirii acestor condiţii, cruciaţii au acceptat să elibereze ulterior pe captivii musulmani, după achitarea de către aceştia din urma a vinei sume de bani. Condiţiile formulate de creştini au fost respinse.

Victoria declanşa în tabăra creştină o mare bucurie, care avu darul să atenueze pentru o clipă diferendele dintre cei doi regi. Raporturile dintre ei se înăspriră însă din nou. Supărat, Fi-lip al 11-lea se îmbarcă pentru Franţa. La ple-care luă cu el doar o parte din trupe. Printr-un gest ce voia să semnifice ataşamentul său pentru ideea creştină,' lăsă restul la dispoziţia cruciadei.

în acelaşi an, 1191, Richard Inimă de Leu întreprinse metodic recucerirea litoralului palesti-nian de la Acera pînă la Ascalon. încheind acest episod în mod victorios, Richard îşi îndreptă apoi privirile spre Ierusalim. Sfîrşitul anului 1191 îl surprinse la 20 km de zidurile oraşului sfînt. Din cauza iernii, care veni cu vreme rece, cu ploi şi cu furtuni mari, ce făcură adevărate ravagii printre oameni şi animale, asaltul Ierusalimului fu amînat pentru primăvara anului următor.

în timp ce Richard şi ai săi suportau cu greu avatarurile iernii, Saladin, conştient de ce putea să însemne pentru el primăvara următoare, trecu de îndată la întărirea Ierusalimului. După un

126

f epocă)

cronicar contemporan, Al-'Imâd, el a construit în jurul vechii cetăţii ziduri noi. La ridicarea acestora Saladin a participat personal, transpor-tînd grele pietre de construcţie fie în braţe, fie legîndu-le de scările şeii. Văzîndu-i zelul, emirii, ca şi ceilalţi de altfel, „i-au urmat exemplul". Şi mai departe Al-'Imâd notează : „Cînd îl ve-deai astfel, cu pieptul încărcat cu pietre, simţeai că are o inimă capabilă să mute şi munţii din loc".

în decembrie 1191 lucrările de întărire a Ie rusalimului erau gata. Cruciaţii puteau să atace Dar ei ezitau s-o facă. Printre cauzele ezitării, şi nu ultima, amintim şi pe cea consemnată de poe-tul Ambroise şi care era, de fapt, punctul de ve-dere al creştinilor din Asia. Aceştia afirmau că atacarea Ierusalimului nu. era o operaţiune uşoară^ că ea avea totuşi unii sorţi de izbîndă, dar că putea deveni pur şi simplu gratuită dacă după cucerire oraşul ocupat milităreşte nu ar fi fost imediat populat. Căci, spuneau ei, în caz contrar stăpînirea Ierusalimului risca să devină extrem de efemeră.

Copleşit se pare de importanţa momentului, şovăitorul Richard Inimă de Leu dădu pe la mij-locul lunii ianuarie 1192 trupelor sale un ordin ce aruncă pe toţi soldaţii creştini în braţele dez-nădejdii : retragerea din faţa Ierusalimului.

Pacea care se instaura pentru un timp pe aceste meleaguri dezlănţui în tabăra cruciată o aprigă dispută între Guy de Lusignan, scăpat între timp din captivitatea turcă, şi Conrad de Montferrat. în acelaşi timp creştinii fură martori ai fric-ţiunilor dintre Richard Inimă de Leu şi Conrad

128

de Montferrat. Iar pentru a complica lucrurile, în conflictul Guy-Conrad interveniră şi oraşele mari-time italiene Genova şi Pisa: genovezii erau de partea lui Conrad, în timp ce pisanii se declarară alături de Guy.Pentru a pune capăt acestor dispute, şi în special discordiei dintre Guy şi Conrad, regele Kichard convocă la Ascalon, în aprilie 1192, o adunare care să hotărască într-un fel. Ea era cu atît mai necesară cu cît din Anglia îi parveni ■jiirea că fratele său Ioan Fără de Ţară s-a re-voltat, uzurpîndu-i tronul. Adunarea convocată în pripă, şi insuficient pregătită de Richard, pro-i lamă ca rege al Ierusalimului, spre stupoarea su-veranului englez, pe Conrad, ca unul care era, după cum suna motivarea, cel mai capabil şi cel mai util regatului şi cauzei creştine. Dar tot în aceeaşi lună aprilie a anului 1192, cel ales în unanimitate ca rege al Ierusalimului fu asasinat pe o stradă din Acera. în legătură cu soarta il i s t ă a lui Conrad au circulat cîteva versiuni. S-a afirmat de către unii că în umbra asasinatu-lui s-ar fi aflat Richard. Alţii au fost de părere i.i cel care a înarmat braţul ucigaşului ar fi fost Saladin. în sfîrşit, o altă versiune, considera asa-sinatul o faptă săvîrşită de un musulman fanatic. Prin dispariţia lui Conrad de Montferrat lumea creştină a fost văduvită de un personaj cu ICI le calităţi, care părea a avea certe şanse săIcs.ivîrşească opera de pînă atunci a cruciaţilor.Uu.irtea sa redeschidea în acelaşi timp chestiu-ic.i succesiunii ce putea degenera oricînd într-unonflict între creştini.

Invitaţi din nou să-şi spună părerea în legătură cu desemnarea unui nou rege al Ierusalimului, baronii şi prelaţii se opriră asupra lui Hen-ric al Il-lea de Champagne, nepot al regilor Ric-hard Inimă de Leu şi al lui Filip al Il-lea. Ca succesiunea să pară cît mai legală, baronii îl forţară pe Henric al Il-lea să se căsătorească cu regina văduvă Isabella.

După celebrarea căsătoriei la Tyr (mai 1192), Guy de Lusignan, de două ori înfrînt de voinţa baronilor, părăsi definitiv Asia pentru a se sta-bili în insula Cipru, cedată lui de către protecto-rul său Richard Inimă de Leu.în perioada cuprinsă între anii 1192 şi 1197, —■

cît a domnit Henric al Il-lea de Champagne — regele Ierusalimului s-a străduit să nu rupă relaţiile cu dinastia lui Saladin, lucru care i-a reuşit aproape

total. Apoi, arogîndu-şi atributel< unui mare suveran, a arbkrat conflictul dintri Bohemond al

III-lea şi populaţia armeană a An-tiohiei. A încheiat apoi o alianţă cu ismailienii', ajungînd de asemenea la o înţelegere cu Amaury de Lusignan,

fratele lui Guy, cu ocazia unei vi zite pe care a făcut-o în insula Cipru.

La moartea lui Henric, regele Ierusalimului, baronii l-au proclamat ca succesor pe Amaury de Lusignan, care a domnit ca suveran al Ciprului şi al statului încredinţat lui de către adunare i nobililor pînă în 1205. Sub Amaury de Lusignan

1 Sectă musulmană apărută în secolul al VlII-le.i răspmdită in Orientul Apropiat şi Mijlociu. Membrii ei considerau coborîtori din Ismael, personaj biblic, „parii" arabilor".

130

Mormîntul Sf. F< i , I ' '!/m

i reştinii au recucerit mai întîi importanta cetate Hei rut. După această victorie, cruciaţii au trecut l.i o mai largă ofensivă, cu scopul de a pune stă-pînire pe teritoriile din inima Asiei Mici. Tenta-l i v a a eşuat. La capătul luptelor indecise dintre Anuuiry şi Malik al-Adil, frate şi principal suc-cesor al lui Saladin, armistiţiul a fost restabilit Im re creştini şi musulmani. El a însemnat pentru

ury, printre altele, ocuparea oraşului Sidon, i lui de către Malik al-Adil, în septembrie . Pacea intervenită între cele două tabere a

pentru lumea creştină din Asia de-a dreptul ii oare, deoarece Europa, agitată de Inocenţiu l-lea,

în loc să-şi îndrepte trupele spre locu-■■finte pentru întărirea statelor creştine, s-a ■[Hat spre

Constantinopol. Acest fapt a slă-

131

bit poziţia statelor cruciate, care vor fi nevoite să se bizuie doar pe forţele lor.

Curînd după instaurarea păcii, în 1205, Amau-ry de Lusingnan a murit. O dată cu dispariţia lui cele două state unite sub coroana sa — Ciprul şi Ierusalimul — au devenit independente. Ciprul a revenit familiei de Lusignan, iar Ierusalimul unei fiice a reginei Isabella şi a regelui Conrad de Montferrat, prinţesa Măria, stăpînă a acestui regat între anii 1205—1212.

Cu aceste evenimente cruciada a treia a luat sfîrşit; ea va fi urmată de o alta, ce va dezvălui cu mai multă claritate lumii adevăratul caracter al expediţiilor militare cruciate.

Cruciada a patra

Un papă şi un doge

Cea de-a patra cruciadă a fost dominată de i l o u ă mari personalităţi : Inocenţiu al III-lea şi I nrico Dandolo.

Primul — pe adevăratul lui nume Giovanni I oiario, conte de Segni — a avut o ascensiune l>(-ctaculoasă. La vîrsta de mai puţin de 38 de ►mi, în 1198, cardinalul Lotario este ales papă. ( urînd după aceea, el trece la organizarea celei tic a patra cruciade.

Cea de-a doua mare personalitate, dogele Ve-neţiei, Enrico Dandolo, poate fi descifrată şi cu-lii'M'iită la dimensiunile ei reale ţinînd seama doar | ilr contextul istoric în care a apărut şi în care,

I j t i i n forţa lucrurilor, a acţionat.File din istoria Veneţiei. în veacul al Xl-lea,

|VVncţia şi-a ameliorat pretutindeni poziţiile sale (nmerciale. Astfel în mai 1082, împăratul bizan-

133

tîn Alexis Comnenul a acordat Veneţiei un chri-sobul prin care neguţătorii ei puteau face comerţ în întreg imperiul, cu excepţia zonei Mării Ne-gre. Pe baza aceleiaşi diplome imperiale, negus-torii veneţieni căpătau dreptul de a ridica trei schele pe malul Bosforului, fiind scutiţi totodată de plata oricărei taxe vamale. Ca urmare a aces-tui act, după cum a remarcat bizantinologul fran-cez P. Lemerle, „comerţul Veneţiei se găsea, în imperiu, mai favorabil decît acela al Bizanţului însuşij.

Către sfîrşitul aceluiaşi secol, ca şi în cel ur-mător, Veneţia, deşi n-a participat imediat şi di-rect la cruciade, şi-a lărgit totuşi sfera activităţi-lor sale comerciale prin stabilirea sa pe coasta Siriei. Infiltrarea ei în această zonă s-a făcut me-todic şi pe scară mică, neluînd nici o clipă acel aspect de grabă şi rapacitate pe care l-au mani-festat aici negustorii din Pisa sau Genova. Ex-plicaţia este simplă : ea continua să dispună în Imperiul bizantin de o sumă de avantaje ce o dispensau de întreprinderea unor acţiuni lărgite şi grăbite pe alte meleaguri.

împletindu-şi interesele cu cele ale Bizanţului, Veneţia n-a putut evita lupta cu eternele sale rivale din peninsulă : Pisa şi Genova. O asemenea luptă a avut loc în anul 1100, cînd flota vene ţiană s-a ciocnit cu cea pisană, cu scopul de a o înlătura pe aceasta din urmă din zona Mării Egee, operaţiune care îi va reuşi în cele din urmă.

Un an după această ciocnire navală, Bizanţul, temător de întărirea poziţiilor comerciale ale Vc neţiei pe teritoriul său, acordă negustorilor pi

134

sâni — din dorinţa de a crea un fel de echili-l>ru — un chrisobul cu conţinut oarecum asemă-nător celui din 1082. Veneţia, deşi profund ne-mulţumită de gestul Bi2anţului, a dat dovadă de multă cumpănire şi tact, neprotestînd în nici un fel pe Mngă basileu. Tăcerea Veneţiei duse însă l.i actul din anul 1118, prin care împăratul Ioan f lomnenul refuza negustorilor veneţieni confirma-rea avantajelor din 1082. După cum era şi fi -resc, refuzul produse o încordare vizibilă între (ele două state. Veneţia hotărî acum să acţioneze energic. Flota ei atacă şi ocupă insula bizantină C!orfu, devastînd şi insulele Lesbos, Samos şi Ro-dos. După această operaţiune, flota Veneţiei atacă $i ocupă portul Ascalon, contribuind apoi la cu-i erirea de către cruciaţi a oraşului Tyr.

învins pe toată linia, Ioan Comnenul încercă >.'i îmbuneze Veneţia prin semnarea unui nou rliris^bul (august 1126), care acorda veneţienilor vechile privilegii. Paralel cu acest succes, Vene-ţia mai repurta unul atunci cînd primi din partea regelui Ierusalimului, Baudouin al II-lea, în mai M25, o treime din Ascalon şi Tyr, cu caracter dr ((impieta extrateritorialitate.

în a doua jumătate a secolului al XH-lea Veneţia a traversat o perioadă extrem de difi-i il.1. In Italia ea a fost supusă unei puternice şi itiii.inue ofensive declanşate de împăratul german I mierie I Barbarossa ; în Bizanţ, poziţiile ei slă-

ltcuu din nou, aflîndu-se sub semnul

incertitudinii. Pentru a complica lucrurile

în Italia, Bizanţul, urmărind slăbirea

Veneţiei, a continuat să |i orele

privilegii pisanilor şi genovezilor, trans-II 135

formînd totodată Ancona într-o trambulină a po-liticii bizantine în această parte a lumii.

Privilegiile acordate de Bizanţ celor două ce-tăţi rivale Veneţiei au creat la rîndul lor în im-periu o puternică stare de spirit antilatină, ali-mentată permanent de prezenţa celor aproximativ 80 000 de italieni aflaţi la Constantinopol.

Relaţiile dintre Bizanţ şi Veneţia au ajuns foarte aproape de incandescenţă. Ele ameninţau să ducă la un conflict direct, dar nici Bizanţul şi nici statul veneţian nu aveau curajul să facă primul pas, preferînd, în locul luptei iminente, purtarea, deocamdată, de tratative diplomatice. Bizanţul părea gata să facă unele concesii, cu condiţia ca Veneţia să se recunoască supusă Im-periului bizantin. Această condiţie, destul de re-zonabilă de altfel, a fost respinsă de dogele Ve-neţiei printr-o frază rămasă celebră : „Noi do-rim să-1 servim bucuroşi pe împărat, dar nu vom presta nici un jurămînt, întrucît noi preferăm li-bertatea noastră întregului aur din lume" 1.

După acest refuz categoric, bizantinii au tre-cut la arestarea tuturor veneţienilor stabiliţi în imperiu şi la confiscarea mărfurilor deţinute de aceştia. Totodată autorităţile interziceau cetăţe-nilor veneţieni dreptul de a mai practica comer-ţul în imperiu.

Atitudinea net ostilă a Bizanţului a obligat Veneţia la o ripostă. Ea a pornit imediat, sub auspicii ce păreau promiţătoare : o flotă bine echi-pată şi numeroasă a ocupat insula Chios, dar

1 Freddy Thiriet, Histoire de Venise, Paris, Pres-ses Universkaires de France, 1965, p. 32.

136

a sfîrşit lamentabil. Din cauza bolii care a de-cimat echipajele, flota a fost obligată în 1172 să revină în rada portului Veneţia.

După acest incident fără învinşi şi învingă-tori, între cele două state au fost reluate trata-tivele diplomatice. Fără perspective la început, ele au devenit mai active o dată cu primele în-frîngeri suferite de bizantini în Asia Mică şi în Italia. Ca urmare, împăratul, pentru a nu-şi spori dificultăţile, a ordonat, în 1179, eliberarea tu-turor veneţienilor arestaţi, garantarea drepturilor obţinute de ei anterior şi restituirea bunurilor con-fiscate.

Cu acest act semnat de basileu vechile şi bu-nele raporturi bizantino-veneţiene păreau a fi. în întregime restaurate. Această impresie a durat doar cîteva luni, deoarece în ianuarie 1180 doi negustori ai oraşului lagunelor au fost arestaţi la Sparta de funcţionari imperiali. Noul incident a avut urmări imediate : a răcit relaţiile bizantino-veneţiene ce abia se mai încălziseră, obligîndu-i totodată pe neguţătorii veneţieni, conştienţi de evoluţia ulterioară a evenimentelor, să părăsească în masă Imperiul bizantin. Plecarea s-a dovedit mai apoi a fi fost mai mult decît înţeleaptă, în-irucît în 1182, sub domnia noului basileu, An-dronic Comnenul, populaţia bizantină xenofobă a declanşat un sîngeros masacru împotriva latinilor din imperiu. Şi după cum era si firesc, veneţiemi vor manifesta faţă de Imperiul bizantin o neîn-duplecată ură, cu toate că noul împărat a acordat Veneţiei, în septembrie 1183, o mare indemnizaţie pentru toate pierderile suferite de ea începînd cu anul 1171.

137

Treburile Veneţiei nu mergeau prea bine în această vreme nici în Asia Mică. Aici, după cum ne amintim, statele creştine, datorită slăbiciunii lor, ca urmare a cuceririlor întreprinse de Sala-din, trăiau în permanenţă cu teama zilei de mîine. Tot în Asia Mică, pe coasta ei, se aflau mai multe comptoare veneţiene. Pentru a le pune la adă-post de pericolul musulman, Veneţia trebuia să ia măsuri pentru întărirea lor, după cum, în acelaşi scop, ea era obligată să organizeze o linie de comunicaţie directă, rapidă şi sigură cu „micile Veneţii" asiatice. Toate acestea reclamau inves-tiţii. Ele puteau fi făcute doar în condiţiile unei înţelegeri clare, precise şi serioase cu Bizanţul. în această vreme însă Imperiul bizantin ducea faţă de. Veneţia o politică ce oscila de la tandreţe la ură. O dată cu urcarea pe tron a împăratului Isac Anghelos (11851 raporturile dintre cele două state părură a evolua favorabil. Astfel în anii 1187 şi 1189 noul basileu a semnat două acte imperiale prin care a acordat Veneţiei o sumă de privilegii comerciale, ca şi dreptul de a ex-tinde cartierul veneţian din Constantinopol. în 1192 bunele raporturi bizantino-veneţiene se în-tunecă din nou. Cauza înnourării a constituit-o încheierea unui tratat între Bizanţ şi Pisa, năs-cut, ca şi altă dată; din dorinţa basileului de a institui un fel de echilibru între oraşele italiene în sînul imperiului. Trei ani după acest eveni-ment Isac Anghelos părăseşte scena politică a Bi-zanţului. Cu cel care i-a urmat la tron, cu Alexis al III-lea, fratele lui Isac Anghelos, Veneţia a dus trei ani conversaţii dificile pentru a obţine din partea Bizanţului, în noiembrie 1198, un

138

chrisobul pe baza căruia erau reglementate cu mai mare precizie drepturile sale comerciale în impe-riu, ca şi unele garanţii juridice.

într-un asemenea context agitat, presărat cu victorii şi înfrîngeri, îşi face apariţia pe scena Veneţiei Enrico Dandolo. Deşi foarte bătrîn în clipa alegerii ca doge — în anul 1192 avea 85 de ^ani ! — el a dat dovadă de o vitalitate neobiş -nuită. Această calitate a făcut bună tovărăşie cu proverbiala sa abilitate diplomatică şi cu vastele sale cunoştinţe comerciale şi politice privind în special Orientul bizantin. Dispunînd şi de imense resurse financiare, el s-a străduit în anii în care a condus Veneţia să instaureze în părţile răsări-tene ale Mediteranei o anumită ordine şi sigu-ranţă atît de necesare, în general, prosperităţii comerciale.

S-a afirmat şi se mai afirmă că ideea cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi i-ar fi apar-ţinut dogelui Enrico Dandolo. Cei care i-au atri-buit asemenea intenţie s-au bazat, în general, pe sentimentele sale făţiş antibizantine, ca şi pe fap-tul, aşa după cum vom vedea, că el a impus cruciaţilor schimbarea rutei hotărîtă de ei. Afir-maţia este totuşi doar în parte veridică, pentru că ideea atacării Imperiului bizantin nu i-a apar-ţinut lui în exclusivitate; ea plutea în aer de foarte multa vreme. Să ne amintim în acest sens cîteva momente istorice marcate de relaţii nea-inicale între Apus şi Bizanţ.

La începutul anului 1097 soldaţii lui Gode-froi de Bouillon au avut sub zidurile capitalei bi-zantine serioase ciocniri cu oştenii împăratului Alexis I. In octombrie 11C7 Bohemond I, prinţ

139

de Antiohia, iritat de repetatele animozităţi cu bizantinii în Siria, a atacat, ca represaHi, cetatea Durazzo, principalul port al Bizanţului din Adria-tica. Patru decenii mai tîrziu, în 1147, regele normand al Siciliei, Roger al II-lea, a jefuit Eu-beea, Teba şi Corint. In 1185, un alt rege al Siciliei, Guillaume al II-lea, a debarcat cu tru-pele sale pe coasta vestica a Imperiului bizantin. După cîteva succese repurtate aici, el s-a îndjep-tat spre Constantinopol, cu intenţia de a cuceri capitala bizantină şi de a se încorona ea basileu. Un proiect similar de a cuceri Bizanţul 1-a făurit şi împăratul german Henric al Vl-lea. O intenţie asemănătoare a avut şi Filip de Suabia, fratele lui Henric al Vl-lea. în sfîrşit, nu putem omite dorinţele disimulate, dar statornice, ale papalită-ţii de a pune capăt rupturii dintre cele două bi-serici şi de a readuce sub sceptrul ei pe toţi or-todocşii schismatici.

Un plan cu două variante

Campania pentru organizarea celei de-a patra cruciade a început pe la mijlocul anului 1198. în Franţa, ea a fost predicată de preotul Foul-que de Neuilly. La apelul său au răspuns afir -mativ un mare număr de feudali din Ile de France şi Champagne. Dintre aceştia, merită să fie amintiţi contele Louis de Blois şi Geoffroi de Villehardouin, viitorul istoric al cruciadei. Au aderat apoi la cruciadă contele Baudouin al IX-lea

140

de Flandra şi fratele său Henri d'Aigre sau Henri de Hainaut.

Ca şef al expediţiei a fost desemnat Thibaut al III-lea, conte de Champagne, întrucît fratele său Henri de Champagne fusese între anii 1192—1197 conducător al Siriei franceze. în plină campanie de organizare, Thibaut moare. Locul lui a fost luat de către Boniface de Montferrat, rudă cu Gonrad, sufletul acţiunilor de recucerire între-prinse de francezi în aceeaşi Sirie între anii 1150 şi U92.

în privinţa planului cruciadei au fost propuse două variante. Prima, susţinută de micii feudali şi de pelerini, era pentru o debarcare în Pales-tina, cu intenţia de a se ajunge cît mai repede sub zidurile Ierusalimului. Cea de-a doua, pro-pusă de regele Amaury şi îmbrăţişată cu căldură de baroni, era pentru un atac îndreptat împo-triva Egiptului. Acceptată şi de primii, cea de-a doua variantă rămase singurul plan de luptă.

Pentru a transporta armatele cruciate pe coas-tele Egiptului, conducătorii cruciadei a patra s-au adresat Veneţiei. Fiind de acord, prin dogele ei Rnrico Dandolo, Veneţia a semnat cu conducă-torul armatei cruciate, în aprilie 1201, un con-tract. Pe baza lui, statul veneţian se obliga să îmbarce pe navele sale 4 500 de călăreţi şi 20 000 de infanterişti, pentru a-i debarca pe coasta Egiptului, în schimbul sumei de 85 000 mărci de argint.

După semnarea contractului, cruciaţii au în-ceput să sosească la Veneţia. Spre a nu deveni nici o clipă periculoşi pentru statul său, Enrico Dan-ilolo a dat ordin ca ei să fie transportaţi, pe mă-

141

sură ce soseau, pe o insulă a Veneţiei. Cînd toţi cruciaţii au sosit, Dandolo a poruncit ca navele să fie pregătite de drum. Dar înainte de a le permite să se îmbarce pe ele, Dandolo i-a somat pe cruciaţi să plătească întreaga sumă consemnată în contract. în acel moment însă cruciaţii nu aveau asupra lor decît o parte din sumă, circa 50 000 mărci. Profitînd de „jena financiară" a cruciaţilor, care se putea termina prin ratarea întreprinderii, Dandolo le-a propus următorul tîrg: restul sumei să fie compensat prin unele „servicii militare". La auzul acestei veşti, papa Inocenţiu al IlI-lea a trimis cruciaţilor următoarea scrisoare : „In loc să cuceriţi locurile sfinte, vouă vă este sete de sîngele fraţilor voştri. La acest păcat vă împinge diavolul, ademenitorul universal... Opri-ţi-vă din această operă detestabilă de frica anatemei". Şi mai departe : „Să ştiţi că am să vă excomunic" 1. în ciuda protestelor vehemente ale papii, ce dovedeau că ideea cruciadei era în acel moment mai scumpă papalităţii decît o răfuială cu Bizanţul schismatic, şi neavînd de ales datorită lipsei lor de bani, cruciaţii acceptară oferta făcută de bătrînul doge.

Cruciaţii cuceresc Bizanţul!

Primul „serviciu militar" cerut de doge cru-ciaţilor a fost cv.cerirea pentru Veneţia a cetăţii Zara, deţinută în acel timp de statul maghiar,

1 A. A. V a s i 1 i e v, op. cit., totne II, p. 102.

creştin şi catolic. Conformîndu-se tîrgului înche-iat, dar şi presaţi de lipsurile alimentare în care se zbăteau, cruciaţii s-au îndreptat spre locul cerut.

După cucerirea Zarei, operaţiune întreprinsă în lunile octombrie-noiembrie 1202, cu „conturile" lichidate faţă de Veneţia, cruciaţii puteau să se îndrepte spre ţinta propusă : Egiptul. Ei n-o vor face însă, deoarece tocmai în acest moment li s-a propus o „afacere militară" extrem de rentabilă. Autorul propunerii era Alexis cel Tînăr, fiul îm-păratului detronat. Propunerea consta în alun-garea împăratului uzurpator şi în repunerea în drepturi a lui Isac Anghelos. Ca preţ al efortului, cruciaţii urmau să primească, la sfîrşitul opera-ţiunii militare, o sumă considerabilă. Ademeniţi de uriaşa recompensă promisă, cruciaţii, impul-sionaţi şi de bătrînul doge, s-au pus repede în mişcare. Debarcaţi lîngă Constantinopol, cruciaţii, avînd în frunte pe Boniface de Montferrat, au început să asedieze capitala bizantină în iulie 1203. O săptămînă după începerea asediului, locuitorii capitalei se răsculară, înlăturîndu-1 pe Alexis al III-lea. Pe tronul imperiului rămas vacant popu-laţia răsculată 1-a instalat pe fostul împărat Isac al II-lea Anghelos.

Curînd însă Isac Anghelos moare. Preluînd conducerea statului, Alexis cel Tînăr a căutat mai întîi să se achite faţă de cruciaţi. Neavînd bani suficienţi, s-a adresat populaţiei cu rugămintea de a contribui băneşte la strîngerea sumei promise. Masele populare, nemulţumite de faptul că erau >bligate să facă din nou sacrificii pentru o con-ducere ce avea partea ei de vină în sărăcirea fi-

143

nanţelor, s-a răsculat pentru a doua oară, 1-a alun-gat pe Alexis cel Tînăr din fruntea statului, pu-nînd în locul lui pe Murtzuflu, şeful partidului anti-latin (ianuarie 1204).Noul şef al Bizanţului nici nu vru să audă de plata sumelor promise de Alexis cel Tînăr soldaţilor lui Boniface de Montferrat. Refuzul împinse relaţiile cruciato-bizantine pînă la explozie, în acest moment îşi face din nou apariţia abilul doge. El se angajează faţă de cruciaţi să suporte trei sferturi din totalul sumelor necesare pentru întreţinerea întregii armate, cu condiţia însă ca ei să promită menţinerea tuturor privilegiilor comerciale deţinute de-a lungul anilor în Bizanţ de negustorii veneţieni. De asemenea, în schimbul aceleiaşi sume angajate, el le-a cerut cruciaţilor să accepte ocuparea de către Veneţia a unui teritoriu bizantin cuprinzînd circa un sfert din întreaga întindere a imperiului. Presaţi de cronica lor lipsă de bani, cruciaţii au primit propunerea formulată

de Enrico Dandolo.Scurt timp mai apoi, instigaţi de veneţieni,

soldaţii lui Boniface de Montferrat au început — la 9 aprilie 12C4 — cel de-al doilea asediu al capitalei bizantine. După trei zile de asalt susţi-nut, Constantinopolul a căzut, la 12 aprilie, în mîna cruciaţilor. în ultimele clipe ale rezistenţei, pentru a nu cădea viu în mîinile adversarilor săi, Murtzuflu a fugit din capitala împresurată.

Villehardouin povesteşte astfel ultimele clipe ale dramaticei bătălii: „Ei (cruciaţii — n.a.) .ridicară în dreptul unui ieşind, de zid două schele aproape de mare... Şi asaltul fu puternic, şi bun şi dur •, şi cu toată forţa, cavaleri şi doi sergenţi urcară

144

Bombardă folosită de cruciaţi

pe schele şi cuceriră zidul din dreptul lor. Apoi ci urcară peste 15 pe zid şi luptară corp la corp ■ II securile şi cu spadele". în timp ce lupta con-

145

tinua pe ziduri, navele Veneţiei „încep să se apro-pie de ţărm, care era sub ziduri şi sub turnuri", în continuare cronicarul relatează că „zgomotul era aşa de mare încît părea că pamîntul şi marea se scufundă", iar „dogele Veneţiei care era un om bătrîn şi fără vedere, era bine înarmat (stînd) în partea dinainte a galerei sale" l.

Ocuparea Bizanţului de către cruciaţi a fost urmată de un jaf „nemaiîntîlnit". Cronicarul bi-zantin Nicetas Akominatos, martor ocular al je-fuirii bisericii Sf. Sofia, nota : „Nu putem asculta indiferenţi povestirile despre jefuirea celei mai mari biserici. S-au scos tetrapoadele sfinte, ţesute cu pietre preţioase de o frumuseţe uimitoare şi au fost tăiate în bucăţi şi împărţite între ostaşi, îm-preună cu alte lucruri de mare preţ. Atunci cînd au vrut să scoată din biserică vasele sfinte, obiecte neobişnuit de artistic lucrate şi extrem de rare, aurul şi argintul cu care erau îmbrăcate stranele, amvoanele şi porţile, ei au adus în pridvorul bi-sericii catîri şi cai înşeuaţi... Animalele, speriin-du-se de strălucirea podelei, nu au vrut să intre, dar ei le-au bătut şi... au spurcat cu sîngele lor podeaua sacră a bisericii..."

O cronică rusească, redactată la Novgorod, po-vestind acelaşi episod, a consemnat următoarele : „Dimineaţa, la răsăritul soarelui, ei (cruciaţii—n.a.) au intrat în biserica Sf. Sofia şi au smuls podoa bele uşilor, au spart amvonul ferecat în argirn, au tăiat cei 12 stîlpi de argint şi cele patru ico

1 Geoffroi de Villehardouin, Histoire de /<i conquete de Constantinople, ed. Natalis de Wailly, Paris, Librairie Hachette, 1870, pp. 60—61.

146

nostase şi catapeteasma, cele 12 cruci care erau deasupra altarului, au jefuit trapeza, pietrele scumpe şi mărgăritarele minunate şi le-au dus nu se ştie unde... şi nici nu se pot număra celelalte biserici jefuite, căci sînt fără număr... Pe călugări şi călugăriţe, pe preoţi i-au jefuit de i-au lăsat goi şi săraci, iar pe unii i-au şi bătut...".

O mare parte a lucrurilor jefuite au luat dru-mul Veneţiei. Unele din acestea au căzut pradă marelui incendiu izbucnit în 1231. Cele mai multe însă au supravieţuit focului şi timpului. Dintre uestea amintim o singură operă de artă, mîn-i l r ie a Veneţiei de ieri şi de astăzi, celebrii cai i e domină portalul bisericii San Marco, lucrare a marelui sculptor al antichităţii, grecul Lisip.

Un imperiu de jumătate de secol

După ocuparea Constantinopolului, cruciaţii nu trecut la alegerea noului conducător al Impe-riului bizantin, care a intrat în istorie sub denu-mirea de Imperiul latin de răsărit. Alegerea cru-riaţilor s-a oprit asupra contelui de Flandra, U.iudouin al IX-lea. El a fost declarat împărat la '' mai 12C4 sub numele de Baudouin I. O săptă-inînă mai tîrziu, la 16 mai, el a fost uns în maici biserică Sf. Sofia.Tot în aceste zile a avut loc şi împărţirea

Imperiului. împăratul Baudouin I a primit ca te-ionu Tracia şi pămînturile ce urma să le cuce-jn.iM.-a în Asia Mică. Boniface de Montferrat, drept uiiinpensaţie pentru faptul că nu reuşise să obţină

147

coroana, a căpătat regatul Thesalonicului, adică fosta Macedonie. în octombrie 1204, în urma unei convenţii încheiate, a intrat ca parte la împăr-ţirea imperiului şi Veneţia. Ea a primit cele mai bogate posesiuni bizantine. în linii mari, domeniile veneţiene erau formate din fostele provincii Epir, Acarnania şi Etolia, din insulele Corfu, Kephalonia şi Zakynthos. Apoi Peloponezul în întregime, in-sulele Naxos, Andros şi Eubeea, unele din loca-lităţile de pe coasta europeană a Dardanelelor ca Gallipoli, Rodosto şi Heracleea, ca şi trei optimi din Constantinopol. Ca urmare a obţinerii acestor teritorii, dogele Veneţiei a început să poarte din 1204 pînă în 1346 titlul de „stăpîn al unui sfert şi jumătate din Imperiul bizantin".

începutul domniei lui Baudouin I a coincis cu o ceartă aprigă între el şi Boniface de Montferrat, „marele nedreptăţit" al cruciadei a patra. Cearta ameninţa să degenereze în război. Ea fu totuşi prevenită datorită intervenţiei energice a dogelui Veneţiei şi a lui Villehardouin.

împăcaţi, cei doi monarhi trecură la ocuparea unor noi teritorii. Baudouin I cuceri Tracia, în timp ce Boniface puse mîna pe Atena. După aceste victorii, Boniface atacă fără succes cetăţile Corint şi Argos. Boniface împărţi teritoriile cucerite în feude.

în timp ce Boniface asalta fără succes oraşele greceşti, Baudouin I ocupă în Asia Mică coastele Bithiniei, Mysiei şi ale Troadei. în continuare, Baudouin cuceri din mîinile şefului rezistenţei gre-ceşti, Theodor Lascaris, cetatea Nicomedia (noiem-brie-decembrie 1204). După acest succes, latinii

148

mai repurtară în dauna grecilor două noi victorii militare.

în anul 1205 lumea feudală a pierdut doi şefi de state : pe Baudouin I şi pe Enrico Dandolo. Primul şi-a pierdut libertatea şi mai apoi viaţa încercînd să cucerească taratul vlaho-bulgar al lui Ioniţă. învins de acesta în apropierea Adrianopo-lului, Baudouin I căzu prizonier ; cîtva timp mai apoi el muri în captivitate.

Cel de-al doilea şef de stat, dogele Enrico Dandolo, a încetat din viaţă la Constantinopol. înainte de a închide ochii, într-o scrisoare trimisă papii Inocenţki al III-lea, a afirmat plin de mîn-drie că el a acţionat toată viaţa pentru onoarea lui Dumnezeu şi a sfintei biserici romane, ceea ce era adevărat doar în mică parte. în realitate aproape toate eforturile sale au fost jertfite pentru puterea şi gloria Veneţiei.

Făcînd un scurt bilanţ al celei de-a patra cru-ciade, putem spune că urmarea imediată şi cea mai importantă a „deturnării" ei spre Constantinopol a iost^ pe de o parte, slăbirea poziţiilor creştine din Asia iar pe de alta crearea unui adevărat miraj, un fel de Eldorado creştin ce a mo-Wlizat nenumărate forţe umane, atît de indis-pensabile statelor creştine de pe pămînturile Asiei. I Vintre cei care au remarcat primii aceste efecte a fost papa Inocenţiu al III-lea care, într-un act oficial, spunea : „Nu numai pelerinii dar chiar ^i indigenii din Siria 1 mergînd pe urmele voastre AVI pornit spre Constantinopol. Iată Ţara Sfîntă, ia urmare a plecării voastre, golită de oameni şi

1 E vorba de cei colonizaţi în Siria.

149

de mijloace de apărare". Şi mai departe, reamin-tindu-le scopul cruciadei : „Misiunea voastră nu era să luaţi Constantinopolul, ci să apăraţi rămă-şiţele regatului Ierusalimului şi să recuceriţi ce fusese pierdut".

Cuvintele papii, foarte realiste de altfel, au răsunat în pustiu. Neţinînd seama de ele, un nu-măr mare de oameni a întors spatele statelor creştine din Orient pentru a se îndrepta spre Im-periul latin de răsărit. Ca o consecinţă a acestei plecări în masă, lumea francă de pe meleagurile asiatice a intrat în agonie.

După dezastrul de la Adrianopol, Henri de Hainaut, fratele lui Baudouin I, fu numit imediat regent. Tronul rămînînd vacant prin moartea în captivitate a primului împărat al Imperiului la-tin de răsărit, în 1206 Henri de Hainaut primi coroana imperială şi numele de Henri I.

în clipa preluării tronului, soarta imperiuluisău nu era prea strălucită, datorită faptului că oparte din teritoriu se găsea sub ocupaţia bulgarilor, primiţi ca adevăraţi eliberatori de cătrepopulaţia greacă, în continuare profund antilatină.Viteaz, energic, inteligent, împăratul Henri I areuşit mai întîi să semene ura între greci şi bulgari prin intrigi. Avînd de partea sa sprijinulpopulaţiei greceşti, a reluat luptele cu bulgarii, pecare i-a învins smulgîndu-le din mînă, în iunie1206, oraşul Adrianopol. După această victorie,repurtînd în continuare o serie de succese militare, i-a alungat pe bulgari de pe teritorile saleurmărindu-i pînă la Burgas.

'.în 1207 Ioniţă, înţelegînd că are şanse mai;

mari dacă nu luptă de unul singur împotriva l a !

150

tinilor, a încheiat o alianţă cu „despotul" grec de Niceea, Theodor Lascaris. Cei doi s-au avîntat împotriva armatelor imperiale. Ioniţă a blocat oraşul Adrianopol, în timp ce Theodor Lascaris a asaltat cetatea Nicomedia. Acţionînd cu energie, Henri I a reuşit să înlăture dublul pericol ce-1 ameninţa.

Nebiruitor în Europa, Theodor Lascaris şi-a încercat şansele în Asia Mică. Nefiind nici aici mai norocos, a încheiat în 1207 o pace onorabilă cu latinii.

Tot în anul 1207 moare regele Thessalonicului, fostul adversar al lui Baudouin I. Un an mai tîr-xiu, în august 1208, Henri I îi bate din nou pe luilpari la Filipopoli.

în continuare, Henri I s-a ocupat de regatul Thessalonicului. Aici, după moartea lui Boniface tic Montferrat, tronul a revenit fiului său De-metrios. Fiind minor (avea doar 12 ani) puterea tn stat a fost preluată de baronul lombard Oberto de Blandrate, în calitate de regent. Profitînd de această situaţie Henri I a intrat cu forţa în Thes-v\Ionic, 1-a destituit pe regent, silind pe baronii franci din Grecia să-i recunoască suzeranitatea. S a deplasat apoi la Ravennika, aproape de Lamia, unde a primit omagiul de vasalitate din partea unor feudali ca Othon de la Roche, seniorul Atenei, şi de la Geoffroi de Villehardouin, bailul de Morcea. De aici a plecat în Asia Mică, unde a reluat lupta cu Theodor Lascaris, pe care 1-a în-fiînt la Lopodion în Mysia, în octombrie 1211, »ilindu-l să-i cedeze coastele Bithiniei, Mysiei şi «Ir Troadei.

i

Succese, şi nu mici, a repurtat împăratul Hen-ric I şi pe plan intern. Dînd dovadă de mult rea-lism, el s-a opus politicii abuzive a legaţilor pon-tificali, decretînd — lucru mai mult decît îndrăzneţ — redeschiderea mănăstirilor ortodoxe şi eliberarea preoţilor greci închişi. Mergînd mai departe pe această linie — e adevărat, pentru atra-gerea simpatiei clerului şi a populaţiei din im-periu — a luat sub protecţia sa pe toţi slujitorii bisericii ortodoxe.

La moartea sa, survenită în anul 1216, a fost chemat pentru a ocupa tronul cumnatul celui dis-părut, Pierre de Courtenay. Prins de greci în timp ce se îndrepta spre Constantinopol, Pierre de Courtenay a fost aruncat în închisoare, uncii a şi murit de altfel, în 1218. în asemenea împre jurări, tronul a fost ocupat de Robert de Couru-nay, fiul lui Pierre. Tînăr, lipsit de experienţă, în cet în acţiuni, indolent, a suferit de-a lungul scurtei sale domnii numai înfrîngeri. în 1222 despotul grec din Epir, Theodor Anghelos, smulge împă-ratului Robert I, Thessalonicul. Doi ani mai tîr--ziu Robert I pierde Adrianopolul, cucerit de către grecii din Niceea. Apoi este obligat să cedeze în-treaga coastă a Bithiniei, a Mysiei şi a Troadei. Ca urmare a acestor pierderi, Imperiul latin a fosi practic redus la capitală şi împrejurimi.

în 1228 Robert I moare. Conform legii suc cesorale, tronul a revenit fratelui său, prinţul Bau douin, un copilandru de 11 ani. Nefiind major, i s-a dat un regent în persoana lui Jean de Briennc, fostul rege al Ierusalimului, un octogenar acum '.

1 Despre el vezi amănunte în paginile ce urmează.

în anii 1235—1236, cînd capitala imperiului fu luată cu asalt de către bulgari şi aliaţii lor, regentul fu confruntat pentru prima oară cu o problemă serioasă. Cu toată vîrsta sa înaintată, şi deşi n-a dispus de prea multe forţe militare, el a reuşit totuşi să-i alunge pe bulgari şi să despresoare Constantinopolul. Un an mai apoi, Jean de Brienne se stinge din viaţă. La moartea acestuia," Baudouin al II-lea, devenit între timp major, a preluat singur cîrma statului pe care îl va conduce la catastrofă. Domnia lamentabilă a lui Baudouin II s-a încheiat la 25 iulie 1261 cînd, atacat prin surprindere de Mihaii Paleologul, îm-păratul bizantin de la Niceea, a părăsit definitiv scena politică.

Cea de-a patra cruciadă a început, după cum am văzut, ca „un act de brigandaj internaţional", condamnat din prima clipă printre alţii chiar şi de papa Inocenţiu al III-lea, unul dintre parti -zanii înfocaţi ai universalizării bisericii catolice. In cele aproape şase decenii de existenţă, Impe-riul latin a fost măcinat atît de forţe externe-- inevitabile — cît şi de cele interne. Din rîndul acestora din urmă au făcut parte în primul rînd pumnul de baroni şi cavaleri care au încercat să se suprapună prin brutalitate societăţii bizantine.Tentativa lor s-a încheiat negativ nu numai pen-i ru faptul că erau puţini la număr — şi deci nu reprezentau sub acest aspect o forţă —, ci şi pen-i ru motivul că baronii şi cavalerii aveau o cultură tu mult inferioară celei pe care se străduiau s-o elimine. Ei au făcut greşeala elementară să atace

153

clerul ortodox, cler care în acea vreme se bucura, datorită antipatiei puternice ce o manifesta faţă de latini, de o mare popularitate în rîndul mase-lor. Apoi, după victorie, cruciaţii şi-au divizat forţele în mai multe stătuleţe de sine stătătoare şi chiar rivale între ele. „Eroarea" comisă nu le-a aparţinut doar lor, ci veneţienilor în special, dar aceştia din urmă au scuza că nu puteau fi de acord în nici un caz cu un imperiu latin unitar şi puternic ce ar fi putut oricînd să nesocotească „tîrgul" încheiat după cucerirea Bizanţului.

Restaurarea greacă din 1261 n-a însemnat însă şi restaurarea vechiului Imperiu bizantin. Redus ca întindere, el va reuşi să supravieţuiască mai mult datorită unor conjuncturi favorabile pînă în 1453, anul prăbuşirii sale sub turci. în această perioadă ultimă a existenţei sale, Bizanţul a re-înnodat legăturile sale cu lumea oraşelor italiene, dar nu cu toate, şi în nici un caz cu Veneţia, cetate odioasă în mintea bizantinilor, ci mai ales cu Genova, aliată constantă a Paleologilor din Ni-ceea, şi căreia i-a acordat de-a lungul anilor ne-numărate privilegii comerciale.

Regatul uitat

După moartea lui Amaury II, regatul Ierusa-limului se împărţi în două : regatul Ciprului şi cel al Ierusalimului. Rege al Ciprului a devenit atunci Hugues I, fiul lui Amaury al II-lea, în timp ce conducerea regatului Ierusalimului a fost în-

154

credinţată principesei Măria, fiică a Isabellei şi a lui Conrad de Montferrat. Deoarece principesa nu avea decît 13—14 ani, a fost constituită o re-genţă, în fruntea ei nobilii au numit pe Jean I d'Ibelin, un bătrînel cam fără avere. înţelept şi curtenitor, el a condus cu multă pricepere re-gatul Ierusalimului cinci ani, pînă în 1210. în aceşti ani a purtat lupte cu musulmanii atît pe uscat cît şi pe mare.

în anul 1208, cînd regina Măria a Ierusali-mului împlini vîrsta de 17 ani, fu ceruta de mulţi în căsătorie. Printre competitori s-a aflat şi Jean de Brîenne, un sexagenar, cel care mai tîrziu — după cum am văzut — avea să devină regent al Bizanţului. Neştiind pe cine să aleagă, trimise, la sugestia prelaţilor şi nobililor din regatul său, o solie la Filip August, cu cererea de a-i recomanda un soţ, Solia, avînd în frunte pe Aymar de Layron, senior de Cezareea şi pe Gautier de Florence, episcop de Acera, debarcă la Marsilia. Gurînd solia fu primită de suveranul Franţei. Aflînd cu ce misiune a venit, fără să stea prea mult pe gîn-duri, Filip August rosti numele cerut: Jean de Brienne.

După răspîndirea acestei veşti, fără să mai piardă vreo zi, bătrînul Jean de Brienne se în-dreptă spre Acera unde sosi, după cum ne spune o cronică, în septembrie 1210, primit fiind de „o mulţime veselă şi zgomotoasă". A doua zi, după sosire, se căsători cu regina Măria. încoro-narea avu loc ceva mai tîrziu, la începutul lui octombrie, în catedrala oraşului Tyr.

155

Veselia mirilor şi a nuntaşilor fu întrerupta brusc de atacul dezlănţuit asupra Accrei de tru-pele lui Malik al Mu'azzam, „vice-regele" Da-mascului.

Atacul musulman fu respins cu destulă dificultate de proaspătul căsătorit, fapt ce îl hotărîpe Jean de Brienne să încheie pacea cu tatăl celuice-i luase cu asalt capitala, sultanul Malik al-Adil.Această pace fu semnată în 1211. <

7Cruciada copiilor

Repetatele eşecuri ale cruciaţilor născură ideea, alimentată substanţial de papalitate, că insuccesul s-ar datora nu atît lipsei de organizare a cru-ciaţilor sau puţinătăţii lor, ci mai ales faptului că cei care îmbrăcau veşmintele cu însemnele crucii erau oameni plini de păcate, neagreaţi de Dum-nezeu.

Această idee a apărut şi s-a răspîndit într-o perioadă în care în Europa, datorită lipsurilor, a mizeriei maselor, drumurile erau bătute de mii de copii orfani, vagabonzi, fără nici un căpătîi.

Unul dintre aceştia, un foarte tînăr cioban francez pe nume Etienne, porni pe la începutul .inului 1212 să bată drumurile ţării sale, povestind i clor care îl ascultau că el a fost hărăzit de Dum-nezeu, împreună cu alţii de vîrsta lui, toţi ne-prihăniţi, să elibereze Sfîntul Mormînt. Datorită

157

elocinţei, dar mai ales faptului că vorbele sale le adresa celor de aceeaşi condiţie cu el, numărul celor care i-au dat crezare a început să crească vertiginos, ajungînd curînd la peste 30 000 de tineri.

Acestor copii fără căpătîi li se alăturară curînd şi oameni în toată firea, săraci şi ei, şi pe deasu-pra încrezători în victoria expediţiei.Regele Franţei, Filip August, dîndu-şi seama de naivitatea „cruciaţilor", interzise oficial cruciada. Neluînd însă măsuri de împrăştiere a zecilor de mii de copii, aceştia îşi urmară drumul nestingherit spre portul Marsilia. Aici, cîţiva armatori preocupaţi mai mult de scopuri mercantile, îi îm-barcară pe corăbii. în largul mării, o puternică furtună scufundă mai multe nave şi o dată cu ele mii de tineri. Corăbiile care au reuşit să scape de furtună s-au îndreptat spre Egipt, unde micii cru-ciaţi au fost vînduţi ca sclavi de rapacii armatori. Cam în aceeaşi perioadă în care-şi desfăşura activitatea tînărul cioban Etienne, un alt copilan-dru, un oarecare Nicolas din părţile Germaniei, propaga o cruciadă similară. Beneficiind de ace-leaşi condiţii — mizeria maselor germane — el izbuti să strîngă în jurul său peste 20 C00 de copii, ce se arătară dispuşi să-1 urmeze pentru eliberarea Ierusalimului.

După darea semnalului de plecare, micii cru-ciaţi o porniră spre sud, cu intenţia de a escalada Alpii şi de a ajunge într-unui din porturile ita-liene. Trecerea marelui masiv european, întreprinsă în condiţii dintre cele mai dificile, făcu mari ra-vagii printre membrii cruciadei. Ajunşi în Italia

158

8Cruciada a cincea

cu rindurile mult împuţinate, cruciaţii avură dez-amăgirea să constate că nici un oraş italian nu vru să le pună la dispoziţie vreo corabie. Neavînd cu ce străbate marea, ei făcură calea întoarsă.

Aceste „expediţii", sfîrşite în felul arătat, au constituit cea de-a doua şi ultima mare mişcare de masă întreprinsă în cadrul cruciadelor.

Predicile unui episcop

La moartea papii Inocenţiu al IlI-lea, în 1216, scaunul pontifical fu încredinţat lui Honorius al IlI-lea, prelat „fără geniu", lipsit de forţa necesară pentru a ţine în mînă întreaga lume catolică, în octombrie acelaşi an, noul papă îi porunci lui Jacques de Vitry să predice cea de-a cincea cruciadă. Jacques de Vitry, episcop de Acera, a încercat în primul rînd să atragă în cruciadă puternicele oraşe italiene, conştient de faptul că participarea lor, însumînd forţă şi bogăţie, reprezintă o garanţie certă a succesului. Pentru a le face cît mai ademenitoare propunerea, el le-a indicat ca loc de desfăşurare a luptelor coasta de nord-est a Africii. Jacques de Vitry s-a adresat apoi şi unor state europene. Pentru a ademeni pe viitorii cruciaţi episcopul le-a prezentat un tablou „satanic", dar extrem de atrăgător : o populaţie ames-

160

tecată, rezultat al căsătoriilor dintre europeni şi localnici, populaţie care „nu respectă nici unul la mie legea căsătoriei", la care „adulterul nu este... un păcat de moarte", dăruită „cu totul plăcerilor trupeşti". în continuare episcopul le mărturisea că Acera este plină de fete care se bucură de fa-voarea clericilor şi a laicilor.

Plecarea în cruciadă

Cuvîntările rostite de Jacques de Vitry au avut un succes deosebit în statele creştine din Asia, ca şi în unele ţări europene. Printre cei care au răs-puns, din Europa, primii la apelul lui au fost I.eopold al Vl-lea, ducele Austriei, şi Andrei al II-lea, regele Ungariei. Sosiţi amîndoi în toamna anului 1217, şi-au stabilit tabăra în faţa cetăţii /\ccra. După ei îşi făcură apariţia Hugues I, regele Ciprului, trei mari maeştri ai ordinelor bisericeşti cu atribuţii militare, Bohemond al IV-lea, prinţul Antiohiei şi alţi nenumăraţi feudali de diverse naţionalităţi.

Către sfîrşitul lunii octombrie cei prezenţi ţi-nură un consiliu de război care hotărî atacarea lortăreţei de pe muntele Tabor, ce domina Galileea >i Samaria. Cîteva zile mai tîrziu, cruciaţii por-niră spre obiectivul fixat.

în faţa noului pericol, ce părea a fi mare, sul-i . i iml Malik al-Adil adoptă tactica retragerii. O ■..ipiămînă după începerea marşului, cruciaţii tre-i i ir i i Iordanul. Către sfîrşitul lunii noiembrie, cru-i i . i ţ i i ajunseră sub zidurile fortăreţei Tabor. Ase-

161

diul ei începu la 29 noiembrie şi luă sfîrşit la 7 decembrie printr-un eşec.

După insucces, Andrei al Il-lea părăsi cruciada. De la Acera la Tripoli fu însoţit de regele Ci-prului, care muri pe drum. De la Tripoli, Andrei al Il-lea plecă spre Armenia, străbătu Anatolia, pentru a pune apoi piciorul în Europa.

în ciuda plecării lui Andrei al Il-lea, cruciaţii europeni continuară să sosească la Acera. Bine primiţi de regele Jean de Brienne, ei se alăturară celor sosiţi anterior, acceptînd să atace Egiptul. Despre Egipt regele Jean de Brienne spunea in-spirat că adăposteşte „cheile Ierusalimului", ceea ce era foarte adevărat, întrucît succesul se arăta a fi mult mai uşor decît în altă parte a lumii mu-sulmane şi mult mai plin de urmări favorabile pentru creştini.

Ţinta principală: Egiptul

Pentru a cuceri Egiptul, cruciaţii trebuiau mai întîi să cucerească Damietta, o puternică cetate aflată în Delta Nilului.

Sosiţi la gurile marelui fluviu, cruciaţii, avînd în frunte pe regele Jean de Brienne, urcară pe Nil. în faţa Damiettei, ei debarcară şi îşi orga-nizară tabăra. După unele preparative, soldaţii creştini începură asediul. La capătul a nenumărate atacuri, izbutiră, în august 1218, graţie vitejiei soldaţilor din părţile Friziei (Olanda de azi), sii cucerească o parte a redutei ce-i împiedica p<

162

creştini să treacă cu corăbiile lor dincolo de cetate. Cîteva zile mai tîrziu muri Malik al-Adil.

In septembrie 1218 sosi în Egipt cardinalul Pelagius, care reclamă, în numele papii, conduce-rea superioară a cruciadei. Cedînd doar parţial, Jean de Brienne acceptă să împartă responsabili-tăţile cu Pelagius.

Noul sultan Malik al-Kamil, dîndu-şi seama de importanţa deosebită a redutei, pentru a o păstra în posesia sa, propuse creştinilor următoa-rele : cruciaţii să se retragă din faţa Damiettei, el angajîndu-se să le predea, în schimbul retragerii, Ierusalimul.

Propunerea, deşi foarte rezonabilă pentru cru-ciaţi, fu respinsă de creştini datorită, în special, împotrivirii cardinalului Pelagius.

Nedezarmînd, solii sultanului făcură o a doua propunere : în afara predării Ierusalimului, ■ fă-l>ăduiala de a plăti cruciaţilor, ca despăgubire de război, o mare sumă de bani. Datorită încăpă-ţînării aceluiaşi prelat fanatic, cruciaţii respinseră si cea de-a doua propunere.

Apoi cruciaţii, comandaţi de cardinal, reluară .Hacul fortăreţei. El luă sfîrşit în august 1219, cu mari pierderi pentru creştini : peste 4 000 de morţi sau dispăruţi.

Deşi victorios, Malik al-Kamil făcu noi propu-neri de pace, la fel de avantajoase pentru cruciaţi. Respinse şi de astă dată de acelaşi prelat, ele au dus la reluarea ostilităţilor.

Următorul atac asupra Damiettei, şi ultimul, l'iqţătit de Jean de Brienne, începu în zorii zilei ■l i - 5 noiembrie 1219 şi se încheie în aceeaşi seară, '!■• astă dată cu succes. După victorie, creştinii

s-au dedat la acte de barbarie şi vandalism. La „spectacolul" oferit de cruciaţi a asistat de la distanţă sultanul Malik al-Kamil, din tabăra sa de la Fariskur. Apoi, mîhnit., sultanul a părăsit în grabă tabăra pentru a se stabili la Talkha, la 50 de kilometri sud de Damietta.

Cucerirea cetăţii Damietta a însemnat o se-rioasă pierdere pentru musulmani, cu atît mai mult cu cît creştinii au luat de la început măsuri pen-tru fortificarea şi colonizarea ei, cu scopul de a face din ea un punct militar inexpugnabil.

Bunele intenţii ale cruciaţilor au fost urmate curînd de serioase dispute privind stăpînirea ei, între Jean de Brienne — ce se considera autorul principal al victoriei — şi cardinalul Pelagius. Cele două tabere vrăjmaşe, deşi extrem de înfier-bîntate, au acceptat totuşi o împăcare, în aştep-tarea arbitrajului papii. Armistiţiul a fost grăbit la vestea sosirii iminente a lui Frederic al II-lea, spre a putea aborda faţă de împărat, fiecare în parte, o atitudine cît mai convenabilă pentru sine.

în plin armistiţiu, în tabăra cruciată izbuc-neşte, cu mare violenţă, o ceartă între soldaţii italieni şi cei francezi ; ea a luat sfîrşit abia la începutul lunii februarie 1220 printr-o pompoasă procesiune religioasă.

Intră în scenă mongolii

In timp ce cruciaţii se aflau angajaţi în lupta pentru cucerirea Damiettei, şi mai apoi în certuri interne, undeva departe se năştea un stat — statul

164

mongol — ce va deveni curînd o mare primejdie atît pentru lumea musulmană, cît şi pentru cea creştină. Şeful acestui stat : Gingis-Han.

în toamna anului 1219 mongolii se aflau pe malurile fluviului Irtîş. în februarie 1220 trupele mongole cucereau marele oraş Buhara. După vic-torie, Gingis-Han proferă următoarea ameninţare la adresa musulmanilor, în care spunea : „Eu sînt biciul lui Dumnezeu, Dumnezeu m-a trimis îm-potriva voastră !" în martie 1220 ostile mongole luau cu asalt oraşul Samarkand. Următoarele obiective ale mongolilor au fost Irakul şi Azer-baidjanul, în primăvara anului 1221 trupele lui Gingis-Han ameninţau Bagdadul. Speriat de pri-mejdia mongolă, califatul din Bagdad ceru grabnic ajutor musulmanilor din Egipt. Apelul se dovedi pînă la urmă a fi fost inutil, deoarece mon-golii schimbară brusc direcţia de înaintare.

în vreme ce mongolii îşi desfăşurau înaintarea vijelioasă, răbufni cu şi mai mare furie cearta din-tre Pelagius şi Jean de Brienne. în martie 1220, pretextînd că treburi urgente îl reclamă în re-gatul său, Jean de Brienne părăsi Egiptul, pentru a evita o încăierare cu soldaţii cardinalului.

Rămas singur, Pelagius deveni un tiran. Ela-bora dispoziţii după dispoziţii — toate lipsite de logică —, institui un adevărat embargo, adminis-irînd totodată excomunicări în dreapta şi în stînga împotriva tuturor acelora care îi nesoco-icau hotăririle.

După plecarea lui Jean de Brienne, musulmanii nu pierdură speranţa că vor ajunge la o înţelegere m cruciaţii. în acest sens ei propuseră cucerito-rilor Damiettei semnarea unei păci în următoarele

165

I

condiţii : cedarea de către creştini a fortăreţei cucerite în schimbul localităţilor Ierusalim, Asca-lon, Sădon etc, adică a teritoriilor cucerite de sul-tanul Saladin în Siria maritimă, cu excepţia cetăţii Krak, Şi de astă dată însă oferta, mai mult decît avantajoasă pentru creştini, fu respinsă de cardi-nalul Pelagius.

Dezastrul oştirilor cruciate

în iunie 1221, după ce cardinalul primi din Europa unele întăriri militare, se hotărî să cuce-rească Cairo. La această acţiune cardinalul îl in-vită şi pe Jean de Brienne. Iniţial regele Ierusali-mului refuză să-1 însoţească pe Pelagius, pe motiv că întregul plan al cardinalului era de-a dreptul nebunesc. Nereuşind să-1 convingă să renunţe, Jean de Brienne porni spre Damietta, unde sosi la în-ceputul lunii iulie 1221.

în acelaşi timp, sultanul Malik al-Kamil plecă din Cairo cu toţi locuitorii ce puteau ţine o armă în mînă, lăsînd în spatele 2idurilor oraşului doar pe cei inapţi de a purta arme : bătrîni, femei şi copii.

în timp ce cruciaţii mărşăluiau pe o arşiţă cum-plită spre Cairo, sultanul mai adresă cardinalului o ofertă de pace, pe care Pelagius, mult prea si-gur de victorie, o respinse, cu toată opoziţia ma-nifestată de templieri, de ospitalieri, ca şi de unii baroni, ce considerau propunerea ca foarte avan-tajoasă pentru cruciaţi.

166

] Deşi dornic să atace cît mai repede oraşul cţairo, cardinalul Pelagius fu obligat să-şi canto-neze provizoriu trupele patru zile, în aşteptarea lui Jean de Brienne. Reîntîlnindu-se, cei doi ar fi avui o convorbire foarte grăitoare, desfăşurată pe un ton violent. După cum consemnează Istoria pa-triarhilor Alexandriei, convorbirea s-ar fi desfăşu-rat astfel :

„Nu trebuie să ieşim din oraş înainte de a primi întăririle pe care ni le va trimite împăratul" (Frederic al II-lea), spunea de Brienne. „Putem rămîne în spatele zidurilor o mie de ani, fără să avem nimic de suferit, chiar dacă am fi atacaţi de armate atît de numeroase cît firele de nisip ale deşertului. Musulmanii ne pot asedia în Damietta0 lună, două, trei, dar, mai înainte ca noi săajungem la capătul puterilor, ei se vor întoarce lalocurile lor. în acest timp putem să ne fortificăm...Chiar dacă am cuceri Egiptul în douăzeci de ani,>i tot ar însemna că ne-am dus repede lucrurile laImn sfîrşit".

La capătul acestei mărturisiri, cardinalul, fu-rios, i-ar fi replicat regelui : „Eşti un trădător !", ■ lupă care de Brienne, înţelegînd că nu-1 poate urni pe cardinal din hotărîrile sale, ar fi adăugat :

„Mă asociez părerii tale, dar Dumnezeu va fi uela care va hotărî...".

Depărtîndu-se de Damietta, cruciaţii au ajuns li Sharamsah, cetate pe care au cucerit-o fără lii|Ue la 21 iulie 1221.

Defensiva totală manifestată de trupele sulta-nului Malik al-Kamil se explică prin aceea că şcliil statului eyubid era hotărît să se bată cu1 otltţ; forţele cu creştinii abia în clipa îngroşării

167

rîndurilor sale cu ajutoare pe care le aştepta ^ la unele ţări musulmane. Din acelaşi motiv, pentnji a cîştiga timp, făcea repetate oferte de pace, cum a făcut de altfel şi după pierderea cetăţii Sha-ramsah.

După sosirea ajutoarelor mult aşteptate de musulmani, cruciaţii se aflau în următoarea situa-ţie : în dreapta, Nilul, pe care pluteau galere musulmane ce hărţuiau aprovizionarea francilor pe apă ; în faţă, la bifurcarea braţului Damietta şi a Bahr al-Saghirului, trona recenta construcţie militară ridicată de Malik al-Kamil şi botezată „Mansurah", adică „Victorioasa". Teritoriul din spatele armatei creştine fu ocupat de către mu-sulmani, ca urmare a unui atac plin de îndrăz-neală. Practic, cruciaţii stăpîneau acum un spaţiu restrîns si acela flancat de duşmani şi ameninţat din clipă în clipă de eventuala revărsare a flu-viului.

înţelegînd că se găsesc într-o situaţie fără ie-şire, cruciaţii se deciseră să facă cale întoarsă, înainte de a se retrage, ei dădură foc bagajelor inutile, pentru a nu le îngreuna marşul. în acest moment, sultanul porunci să fie deschise ecluzele canalelor. Alungaţi de furia apelor, creştinii ajun-seră la Baraum, cu preţul unor mari sacrificii. Aici, cu apa pînă la genunchi, cruciaţii încercară să se bată. O asemenea dorinţă manifesta şi cardinalul Pelagius, care îl îndemna pe Jean de Brienne să-şi arate „în acest ceas de grea cumpănă chibzuinţă şi priceperea". Dîndu-şi seama că totul e pierdut, şi pe deasupra şi furios pe cardinal, Jean do Brienne i-ar fi replicat conducătorului armatei:

„...Mai bine n-aţi fi plecat niciodată din Spa-nia voastră, căci voi i-aţi distrus pe creştini şi i-aţi făcut să piardă totul...".

Cruciaţii au propus apoi musulmanilor înce-tarea ostilităţilor. Propunerea lor cuprindea resti-tuirea cetăţii Damietta în schimbul vieţilor lor. Acceptînd oferta, sultanul puse capăt războiului dintre creştini şi musulmani din această parte a lumii. Pacea semnată a durat opt ani, pînă în 1229, cînd cele două tabere îşi vor măsura din nou forţele în cadrul unei noi cruciade.

Cruciada a şasea

Un excomunicat în cruciadă

La reîntoarcerea în patrie, Jean de Brienne găsi un regat sărac şi epuizat de îndelungatele lupte purtate cu musulmanii. Pentru a-1 reface, Jean de Brienne se gîndi să plece în Apus, în speranţa obţinerii unor subsidii. Plecarea sa deveni foarte presantă în clipa în care papa Honorius al IlI-lea şi împăratul Frederic al II-lea îi lansară invitaţia — ce îl onora — de a convorbi cu ei în legătură cu ţara sfîntă. înainte de a părăsi regatul, în-credinţa conducerea statului conetabilului Eude de Montbeliard. Călătoria pe corabie o împărţi cu cardinalul Pelagius, cu patriarhul Ierusalimului, cu marele maestru al ospitalierilor, Garin de Mon-taigu, şi cu preceptorul Guillaume Cadet.

Primit de papă, Jean de Brienne îi istorisi aces-tuia toate peripeţiile cruciadei din clipa sosirii lui Pelagius, ca şi rolul jucat de cardinal în înfrînge

170

rea cruciaţilor. Ascultîndu-1, papa îl încredinţa ca lucrurile nu se vor repeta de acum înainte, întru-cît conducerea viitoarelor operaţiuni antimusul-mane va reveni în exclusivitate regelui Ierusa-limului. Acelaşi lucru, cam cu aceleaşi cuvinte, îi declară şi împăratul.

Papa dorea să-1 determine pe împărat să par-ticipe la cruciadă — de la care el se eschivase pînă în ultima clipă. Cu ocazia unei convorbiri între ei, papa îi propuse lui Frederic ca soţie pe Isabella (Yolanda), fiica lui Jean de Brienne şi a Măriei de Ierusalim — Montferrat, o fetiţă de 11 ani. Surîzîndu-i propunerea, ce însemna pentru el — într-un viitor legat doar de sănătatea so-crului său — unirea Imperiului german cu Orien-uil latin, Frederic al II-lea îi declară papii că acceptă.

Trei ani mai tîrziu, în august 1225, o escadră imperială sub comanda lui Enrico Pescatore, conte tle Malta, porni din portul Brindisi cu destinaţia Acera. Pe bordul navei principale se găsea epis-copul Giacomo de Patti, însărcinat cu celebrarea (.Isătoriei, prin procură, a prinţesei Isabella cu îm-păratul Frederic al II-lea. Căsătoria religioasă avu loc în catedrala Sfînta Cruce din Acera, în pre-zenţa unui mare număr de feudali din Europa sau din statele cruciate. După cununie urmară două s.'fptămîni de serbări, care însemnară împodobirea si razilor, petreceri, turniruri, dansuri, distribuirea de podoabe scumpe celor prezenţi la nuntă, re-prezentarea de „romane cavalereşti" etc.

Cîteva săptămîni mai apoi tînăra „împără-icisă-regină" părăsi Siria, aşa după cum presim-

171

tise ea, pentru totdeauna. La Brindisi sosi în octombrie 1225. Aici fu întîmpină de soţul ei, unde participă la cea de a doua ceremonie de căsătorie în catedrala oraşului, la începutul lui noiembrie 1225.

Contractarea căsătoriei făcu din Jean de Bri-enne — din punctul de vedere al împăratului Frederic al Il-lea — un personaj incomod, cu atît mai mult cu cît regele Ierusalimului, deşi bătrîn, se arăta într-o stare de sănătate excelentă. Acest lucru îl făcu pe împărat să precipite lucrurile. Astfel, fără a aştepta să-i moară socrul, îşi părăsi foarte tînăra soţie, pentru a ajunge cît mai repede la Acera.

La începutul lunii mai 1228 se stinse din viaţă Isabella. Cum ea lăsase un fiu, pe viitorul împărat Conrad al IV-lea, moştenitor legitim al regatului Ierusalimului, Frederic al Il-lea începu să se erijeze în stăpîn al regatului fiului său.

Rămas dintr-o dată fără ţară, al cărei stăpîn devenise acum ginerele său, Jean de Brienne plecă la Roma pentru a cere să i se facă dreptate. în capitala statului papal, Jean de Brienne avu surpriza să afle că papa nu-i poate da înapoi regatul pierdut, dar că pentru el va primi, în schimb, Imperiul latin de la Constantinopol.

în timp ce Jean de Brienne bătea drumurile Romei, în speranţa că îşi va recăpăta ţara, împăratul Frederic al Il-lea punea ordine în teritoriul ce-1 administra în numele fiului său, obligîn-du-i pe baroni să-i depună jurămînt de vasalitate, lucru pe care aceştia îl făcură fără nici un fel de opoziţie.

172

Stăpîn pe Acera, Frederic al II-lea îşi propuse acum să anexeze regatul Ciprului. Sarcina părea oarecum uşoară, dacă ţinem seama ca regele era minor (avea vreo opt ani), iar regentul număra în rîndurile feudalilor destui inamici.

Eşuînd în această tentativă, în ciuda împreju-rărilor ce păreau favorabile, Frederic al II-lea îşi propuse să facă o călătorie cu scopul adîncirii cunoştinţelor sale despre islam. în acest moment papalitatea, bine informată, ştia că împăratul îşi formase o garda personală din mameluci, ţinea vinerea, construise un colegiu unde se studiau ştiin-ţele astrologice, avea printre înalţii săi funcţionari destui musulmani, ţinea harem ca şi sultanii etc. Astfel papa ajunse la concluzia că Frederic al II-lea era un adept deghizat al islamismului, un adevărat şi periculos duşman al religiei catolice, în consecinţă, bătăiosul papă Grigore al IX-lea îl excomunică (1227).

în acelaşi an sultanul Malik al-Kamil solicită ajutorul celui excomunicat în lupta pe care căpe-icnia Egiptului o ducea împotriva fraţilor săi. Oferta fiind foarte tentantă, Frederic al II-lea o primi. înainte însă de a-i da curs, se gîndi să rezolve mai întîi cîteva „conturi" presante. Primul dintre ele se numea Cipru.

La Limassol, Frederic al II-lea debarcă în iulie 1228. Imediat după sosirea în insulă, îm-păratul dădu un banchet la care îl invită şi pe regent. La banchet, Jean d'Ibelin fu somat de îm-părat să-i cedeze pămînturile sale şi insula Cipru. Regentul,, cu multă stăpînire de sine, cu o voce Ic rină, îi respinse ambele cereri.

173

Neobţinînd ce ceruse, şi nedorind să se bată cu un stat creştin pentru a nu învenina şi mai mult proastele relaţii dintre el şi papalitate, Frederic al II-lea părăsi Ciprul cu destinaţia Acera. Aici găsi o situaţie confuză. Clericii erau vădit împo-triva lui, ca urmare a excomunicării papale. La rîndul lor baronii păreau foarte puţin dispuşi să-i dea ascultare.

Lucrurile erau cel puţin tot atît de încurcate şi pe plan extern. Faţă de Malik al-Kamil se an-gajase să-1 sprijine cu trupe împotriva fraţilor săi. O asemenea acţiune necesita bani. Şi el în acel moment nu avea. De aceea, Frederic, dîn-du-şi seama că un conflict cu papalitatea nu poate în nici un caz să-i întărească poziţiile, ar fi vrut să pornească un război spectaculos împotriva mu-sulmanilor, pentru a reintra în graţiile lumii creş-tine. Din acelaşi motiv, lipsa de bani, războiul se prezenta pentru el ca ultima soluţie. Cînd situaţia i se părea mai încurcată, îi veni ideea să obţină Ierusalimul de la musulmani pe cale diplomatică. In acest sens îi adresă lui Malik al-Kamil o lungă epistolă în care îi spunea : „Eu sînt prietenul tău. Tu ştii cît de sus stau eu faţă de principii din Occident. Tu m-ai chemat să vin aici. Regii şi papa ştiu de călătoria mea. Dacă mă întorc fără să fi obţinut nimic, pierd orice consideraţie în ochii lor. în primul rînd, acest Ierusalim... Dă-mi-1 mie în starea în care se găseşte, ca să mă pot înfăţişa cu fruntea sus înaintea regilor...".

După scrisoare, urmară tratative între împărat şi sultan. Sultanul declară însă că Ierusalimul este un oraş la fel de sfînt pentru musulmani ca şi |

174

pentru creştini, şi că deci nu-1 poate ceda. înainte de a se despărţi, cei doi şefi de stat îşi făcură daruri.

Timpul care se scurgea nu era în favoarea îm-păratului. Papa îl excomunicase, iar în Italia o revoltă îndreptată împotriva sa era pe punctul de a izbucni. La Acera, după cum am văzut, situa-ţia nu era mai bună. Ameninţat din mai multe părţi, împăratul alese soluţia disperatului: o de-monstraţie de forţă. în acest spirit, întreprinse o expediţie militară. Prima ţintă a ei : portul Jaffa. Alarmat de acţiunea lui Frederic al II-lea, sulta-nul propuse pacea. împăratul o acceptă. Pe baza ei, Frederic al II-lea intra în stăpînirea Ierusali-mului şi a localităţilor Bethleem şi Nazareth.

în Ierusalimul eliberat, Frederic al II-lea in-tră la 17 martie 1229, fiind primit de cadiul Shams al-Din, reprezentant al sultanului. A doua y'u vizită Sfîntul Mormînt, cu care ocazie îşi puse pe frunte coroana regala..

Bucuria victoriei fu brusc curmată de vestea izbucnirii la Acera a unei revolte a baronilor. Nevrînd să lase lucrurile să evolueze nefavorabil pentru sine, se îndreptă în mare grabă, spre Ac-era. Aici, întîmpinat cu ostilitate şi de prelaţi şi de baroni, zăbovi puţin îmbareîndu-se precipitat pentru Italia (mai 1229).

După plecarea lui, feudalii în frunte cu Jean d'Ibelin, îi atacară pe reprezentanţii împăratului, în februarie 1231 Frederic al II-lea trimise un corp expediţionar comandat de Ricardo Filangeri, care cuceri localităţile Beirut şi Tyr. La începutul lunii martie 1231 trupele lui Filangeri şi cele co-

175

Imbett.

U ca fedeIaB a baro-

periului german. *

55 10Cruciada fără număr"

Un calcul greşit

La începutul lunii martie 1238 încetă din viaţă sultanul Malik al-Kamil. în persoana lui lumea musulmană îngemănase un abil diplomat şi un remarcabil ostaş. După moarte, coroana reveni de drept şi de fapt fiului său Al-Adil, „vicerege", pînă în acea clipă, al Egiptului. Recunoscut de supuşii săi din Egipt în noua sa calitate, Al-Adil fu socotit în schimb ca uzurpator de către ru -dele sale ce stăpîneau alte teritorii aparţinînd mu-sulmanilor. Din această cauză lumea islamică de-veni — pentru a cîta oară ? — teatrul unor lupte dramatice generate de dorinţa monopolizării pu-icrii. în toiul ciocnirilor de familie, tînărul su-veran egiptean fu asasinat de un sclav negru (mai 1240), ceea ce uşura drumul spre tronul acestei ţări lui Al-Salih, unchiul şi rivalul celui ucis.

177

I 'i:

In 1239 pacea încheiată de Jean de Brîenne şi de Malik al-Kamil expira. Papa Grigore al IX-lea, de teama unui npu atac al musulmanilor îndreptat împotriva statelor cruciate, se gîndi să pună repede pe picioare o cruciadă, încredinţat fiind că victoria nu poate scăpa creştinilor. Convingerea sa se baza atît pe forţele cruciate pe care spera să le strîngă cît mai repede, şi pe care le dorea puternice, dar şi pe faptul că lumea musulmană, dezbinată de lupte fratricide, nu va putea opune o prea mare rezistenţă creştinilor.

Apelul la cruciadă lansat de papa Grigore al IX-lea trezi un serios ecou în special în Franţa şi în Anglia. Printre cei care s-au grăbit să plece la luptă s-au numărat cîteva figuri mai deosebite, ca Thibaut al III-lea, conte de Champagne şi rege de Navarra — poet cu reale calităţi —, Amaury al Vl-lea de Montfort, Hugues al IV-lea, ducele Burgundiei, Pierre Mauclerc, conte de Bre-tagne, contele Henri de Bar ş.a.

Cruciada organizată de papa Grigore al IX-leanu-i prea convenea împăratului Frederic al II-leadin mai multe motive. în primul rînd, pentru căcruciaţii puteau să cucerească teritorii la care rîv-nea şi el. De asemenea, Frederic al II-lea se opunea cruciadei din antipatia sa declarată faţă depapa Grigore al IX-lea. *'

Intrucît cruciada se organiza totuşi, împotriva voinţei lui, Frederic al II-lea nu ar fi vrut să scape prilejul. în acest sens, el se decise să-1 alăture armatelor creştine pe fiul său, Conrad.

Primii cruciaţi îşi făcură apariţia în portul Acera pe la începutul lunii septembrie 1239. Ne-fiind prea numeroşi şi nedispunînd nici de arma-

178

Turnul lui David din Ierusalim

ment corespunzător, ei fură înfrînţi în chiar pri-ma luptă, dată în apropierea Gâzei în noiembrie a aceluiaşi an.

Din fericire pentru creştini, musulmanii nu putură specula victoria de la Gaza, datorită iz-bucnirii în lumea ayubidă a vechilor lupte fratri-cide, în această vreme musulmanii erau divizaţi în două tabere : statul egiptean şi o puternică coa-liţie avînd în frunte Damascul. Ameninţat de pu-icrnica coaliţie adversă, sultanul Al-Salih se adresă mongolilor din Horezm cu rugămintea de a-i da grabnic ajutor. Conformîndu-se, aceştia porniră în goana cailor spre Siria. Neîntîlnind în drumul lor aproape nici o rezistenţă, cei circa 10 000 de mongoli cuceriră Tiberiada, după care se îndrep-lară spre Ierusalim. Ameninţat, Ierusalimul ceru .ijutor federaţiei baronilor din Acera, Beirut, Tyr,

Jaffa. Neprimind nici un răspuns, Ierusalimul se adresă prinţului ayubid din Transiordania şi atâ-begului din Damasc. înainte ca cele două căpetenii musulmane să fi putut schiţa măcar un gest, mongolii atacară oraşul. Mica garnizoană a Ierusalimului luptă cu mult curaj. Copleşită însă de superioritatea adversarului, fu nevoită în cele din urmă să capituleze la 23 august 1244. Cei care au supravieţuit atacului — foarte puţini la număr, circa 300 — s-au îndreptat spre Jaffa.

Pătrunzînd în Ierusalimul cucerit, aproape pustiu, mongolii s-au dedat la acte reprobabile. Au decapitat pe puţinii preoţi care au refuzat să părăsească oraşul, au profanat mormintele foştilor regi, au jefuit tot ce-au găsit.

în octombrie 1244 cruciaţii şi aliaţii lor musulmani ţinură un consiliu de război. Trecînd în revistă situaţia, delegaţii musulmani la consfătuire i-au sfătuit pe cruciaţi să aibă o atitudine conciliantă. înţeleaptă propunere fu respinsă de cruciaţii dornici de războaie. Şi cum aceştia din urmă precumpăneau în cadrul consiliului de război, conflictul cu mongolii deveni o problemă de zile. Bătălia s-a dat la Gaza, la 17 octombrie 1244. Sfîrşitul ei, un nou şi mare dezastru pentru creştini. Dintre toţi cruciaţii au scăpat, după cum ne informează o cronică contemporană, doar 36 de templieri, 26 de ospitalieri şi 3 cavaleri teutoni. Urmarea înfrîngerii a fost pierderea definitivă pentru cruciaţi a Tiberiadei şi a oraşului Ascalon.

179

11Cruciada a şaptea

Poziţii ireconciliabile

Imediat după bătălia de la Gaza, patriarhul Ierusalimului 1-a însărcinat pe Galeran, episcopul de Beirut, să plece de urgenţă în Europa pentru a solicita Apusului organizarea unei noi cruciade. Solicitarea oficială a avut loc în cadrul conciliu-lui de la Lyon, desfăşurat între 28 iunie şi 17 iu-lie 1245, şi la care au participat înalţi prelaţi din întreaga lume catolică. Apelul papalităţii, tot atît de patetic ca şi altă dată, a găsit puţini ama-tori. Frederic al II-lea se manifesta ca un duşman declarat al sfîntului scaun, deci Germania şi Ita-lia se plasau de la început împotriva cruciadei ; Anglia, care de la Richard Inimă de Leu nu se mai arătase amatoare de asemenea expediţii, nu era de loc dispusă să pornească cu ostile spre locurile sfinte ; în Peninsula Iberică micile state creştine continuau lupta antimusulmană. Singu-

181

rul stat care s-a angajat să lupte împotriva urma-şilor lui Saladin a fost Franţa, datorită unui joc al întîmplării. Regele Franţei, Ludovic al IX-lea, s-a îmbolnăvit grav. Şansele de a scăpa cu viaţă erau, pentru toţi medicii săi, egale cu zero. într-un moment de disperare, Ludovic al IX-lea promise, în ca2ul în care se va însănătoşi, că va porni în cruciadă. Spre surprinderea tuturor, su-veranul se vindecă. Pentru a mulţumi cerului, piosul suveran plecă grabnic în cruciadă.

Din Paris regele Franţei cu ai săi a plecat la 12 iunie 1248. îmbarcarea pe nave a avut loc în micul port Aigues-Mortes în a doua jumătate a lunii august.

Poziţia lui Frederic al II-lea faţă de cruciada a şaptea nu era de invidiat. Ca adversar al papa-lităţii, nu intenţiona să participe la ea, pentru a nu contribui în nici un fel la întărirea prestigiului papal. în acelaşi timp însă Frederic trebuia să ţină seama că era, de drept, regele Ierusalimului. Avînd această calitate, era de datoria lui să spri-jine orice acţiune care ar fi contribuit la elibera-rea fostelor sale teritorii. A sprijini cruciada în-semna să facă, în cele din urmă, jocul papalităţii. Şi cum sentimentele sale antipapale erau mai tari decît ataşamentul la cauza creştina Frederic al II-lea s-a gîndit să paralizeze cruciada prin în-« ştiinţarea sultanului de la Cairo în legătură cu preparativele regelui Franţei. Faptul a fost aflat peste ani datorită însemnărilor cronicarului Ja-mal al-Din ibn-Wasil, care a jucat un anumit rol în această acţiune : „împăratul a trimis în se-

182

cret o ambasadă la sultanul Al-Salih Aiyub pen-tru a-1 anunţa că regele Franţei are intenţia sa atace Egiptul". Mai departe cronicarul relatează că a plecat la Cairo îmbrăcat ca negustor şi că acolo a avut convorbiri foarte secrete cu sultanul în legătură cu mesajul trimis de împărat.

Cruciada franceză nu era bine văzută nici de veneţieni, deoarece ei aveau puternice interese în această zonă geografică, neîmpăcîndu-se cu gîn-dul alungării lor din bazinul estic al Mediteranei de către negustorii francezi.

Datorită împrejurărilor arătate, Franţa urma să se bată singură în cruciadă, ceea ce, bineînţe-les, sporea dificultăţile acţiunilor ei viitoare.

Din nou spre Egipt

La 16 septembrie 1248 flota ce transporta pe cruciaţii francezi ancoră în portul Limassol din insula Cipru. Aici francezii fură excelent primiţi de regele Henric I, care se puse imediat la dispo-ziţia suveranului Franţei. Venind vremea rea, Lu-dovic al IX-lea hotărî să zăbovească un timp. Şederea francezilor în insula a durat pînă în mai 1249.

Intre timp Egiptul, avertizat de Frederic al 11 lea, începu intense preparative în vederea alun-i\irii armatelor franceze. Ele fură însă sistate o perioadă datorită luptelor iscate între sultan şi varul său Al-Nasir Yusuf, sultan al Damascului, l Inele personaje din anturajul lui Ludovic al

183

IX-lea, aflînd de ceartă, l-au sfătuit pe rege să plece imediat împotriva Egiptului. Oboseala dru-mului, primirea excelentă făcută de regele Hen-ric I, nesfîrşitele petreceri ce se desfăşurau pe in-sulă, atmosfera de veselie ca şi alte motive l-au determinat să amîne plecarea pentru primăvară.

îmbarcarea cruciaţilor începu în mai 1249, desfăşurîndu-se în etape. Către sfîrşitul lunii, pă-răsi insula ultima navă, cea regală. împreună cu francezii se îndreptau spre aceeaşi ţintă baroni din Siria francă, îmbarcaţi pe nave pisane sau geno-veze. Cruciaţii îşi făcură apariţia în faţa Deltei Nilului la începutul lunii iunie.

Pînă la sosirea francezilor în Egipt, sultanul Al-Salih a avut destul timp să facă pregătiri militare meticuloase.

Văzîndu-i pe musulmani înşiruiţi pe ţărm gata de luptă, baronii l-au sfătuit pe rege să nu ordone debarcarea pînă la sosirea navelor întîr-ziate din cauza furtunii. Regele, considerînd ră timpul nu lucrează în favoarea sa, a refuzat să-i asculte. Ca urmare, cruciaţii au început debarca-rea. Imediat a început lupta, care s-a desfăşurat pe nisipul plajei şi mai apoi chiar în apă.

Lupta a debutat cu avantaj pentru cruciaţi : în primele ore ale încăierării au căzut cîţiva emiri. Către sfîrşitul zilei musulmanii, bătînd în retra gere, şi-au mutat tabăra pe malul răsăritean ni fluviului. Locuitorii musulmani ai Damiettei, în-spăimîntaţi de ameninţarea cruciată, au părăsi' oraşul. Aflînd de aceasta Ludovic al IX-lea a pa truns în Damietta pustie la 6 iunie 1249,

184

Cu acest episod luptele din Egipt au încetat pentru un timp : cruciaţii pentru a se întări în ce-tatea cucerită cu atîta uşurinţă, şi pentru a aştepta trecerea perioadei de revărsare a Nilului, musul-manii spre a-şi reface forţele. în timpul încetării ostilităţilor parveni în tabăra franceză oferta for-mulată de muribundul sultan Al-Salih şi care cu-prindea Damietta contra Ascalon, Ierusalim şi Tiberiada. Ca odinioară cardinalul Pelagius, re-gele respinge propunerea. Şi tot ca odinioară, cru-ciaţii, la sugestia de astă dată a contelui d'Artois, deciseră să pornească asupra oraşului Cairo.

O bătălie pierdută

în acest moment Shajar al-Durr, văduva sul-tanului, acţionînd cu energie şi cu rapiditate, con-vocă în grabă — după cum spunea ea din porunca soţului — pe toţi emirii, cerîndu-le să-1 proclame ca moştenitor al tronului pe Al-Mu'azzam Turan-şah, iar pe Fakhr al-Din ibn al-Şeic, drept co-mandant suprem al armatei.

Ştirea morţii lui Al-Salih, ţinută secret de so-ţia sa, „transpiră" în cele din urmă. Ajungînd în ubăra cruciată, Ludovic al IX-lea făcu greşeala să mai aştepte un timp pentru a se produce, după iiim bănuia el, destrămarea statului ayubid. Cînd îşi dădu seama că raţionamentul său a dat greş, a poruncit trupelor să se îndrepte spre Cairo.

Pentru a ajunge la Cairo, cruciaţii trebuiau mai înţîi să devanseze cetatea Mansurah, con-

185

li

struită de sultanul Al-Kamil între anii 1219—1220. în drum, creştinii, reperaţi de musulmani, fură atacaţi cu toată forţa.

între două lupte, din ordinvil regelui Ludovic al IX-lea, soldaţii creştini executară adevărate lu-crări inginereşti, precum construirea unei şosele, golirea unui canal al Nilului, cu scopul de a croi un drum mai scurt şi mai avantajos spre puternica cetate musulmană Mansurah. Complicatele lucrări ale cruciaţilor sufereau însă dese întreruperi din cauza tirului advers concentrat executat cu piese de artilerie ce foloseau aşa-numitul foc grecesc.

în vreme ce strădania creştinilor părea o muncă de Sisif l, cruciaţii reuşiră să descopere în albia fluviului, datorită relatării unui beduin, plă-tit cu o mare sumă de bani, un vad relativ uşor de trecut. Cruciaţii îl traversară imediac, fără nici un necaz pentru ei.

Ştirea trecerii fluviului de către cruciaţi îl surprinse pe Fakhr al-Din făcînd baie. Stupefiat, se îmbrăcă în grabă, se urcă pe cal şi porni cît mai iute posibil spre vad. Aici se ciocni cu un grup de cavaleri templieri. Lovit de o lance, şeful armatei musulmane căzu mort. îmbătaţi de acest succes, cruciaţii, prin ordinul dat de contele d'Ar-tois, făcură greşeala gravă de a ataca armata ad-versă înainte ca întreaga oştire creştină să fi ter-minat traversarea vadului. în cîteva ceasuri lupta

1 Personaj mitologic grecesc. Pentru viclenia sa a fost osîndit de zei să împingă neîncetat pe o pantă înclinată o stîncă uriaşă, care, ajunsă pe culme, se rostogolea din nou la vale.

Ludovic al IX-lea în Palestina (d

186

upă o frescă)

se transformă într-un mare dezastru pentru cruciaţi.După victorie, musulmanii trecură la contraofensivă,

operaţiune pe care creştinii o depăşiră cu dificultate. în acest moment se impunea ca armata cruciată să se retragă rapid spre Damietta, pentru a-şi pregăti acţiunile viitoare. Mîndru, mult prea mîndru, Ludovic al IX-lea nu vru să admită ideea replierii. Avînd însă o armată obosită, decimată de tifos şi, pe deasupra, sătulă de lupte, fu, în cele din urmă, nevoit să capituleze (aprilie 1250). Luat prizonier de către musulmani, Ludovic al IX-lea a fost aruncat în închisoare.

Paralel cu aceste evenimente, în tabăra musulmană s-a petrecut un fapt deosebit : Turan-şah a fost omorît de către mercenarii turci din garda sa, mamelucii punînd mîna pe putere (mai 1250). Noii stăpîni au ajuns de îndată la concluzia că regele creştin trebuie lichidat. Salvarea lui s-a datorat imensei răscumpărări plătite de templieri — 500 000 livre — şi retrocedării de către creştini a cetăţii întărite Damietta. Eliberat din închisoare în mai 1250, Ludovic al IX-lea s-a îmbarcat pentru Siria, unde a rămas aproape patru ani. în acest răstimp a depus serioase eforturi pentru consolidarea posesiunilor creştine din Orient : a întărit paza oraşelor de pe litoral, a restabilit disciplina în armată, i-a „disciplinat" şi pe templieri etc. Pe plan extern, cu toate că era rege „preacreştin", el a dus o politică destul de suplă, negociind cu ismailienii şi cu mongolii pentru a-i îndrepta împotriva celor care l-au umilit: mamelucii.

I

12Cruciada a opta

Două decenii agitate

în timp ce Siria franci era scena însîngerată a luptelor dintre baronii din Acera şi cei din Tyr, obiect al disputei dintre cele două mari ordine militare călugăreşti şi a animozităţilor ascuţite dintre veneţieni şi genovezi, la orizont se profila tot mai ameninţător pericolul mongol.

Despre mongoli Europa aflase în general des-tul de puţine lucruri, în ciuda celor cîţiva cu-tezători care îndrăzniseră să străbată distanţe uriaşe spre a-i cunoaşte la ei acasă. Se ştia că erau mulţi şi că reprezentau o forţă militară de-osebită, un pericol iminent şi inevitabil pentru restul lumii, ca un fel de tăvălug care striveşte iotul în calea lui.

Puţini ştiau însă de existenţa unei scrisori-tlirectivă lăsată de marele han Mongka fratelui sau mai mic Hulagu, scrisoare care a jucat un

189

anumit rol în acţiunile mongole. In ea marele han spunea : „în toate ocaziile să te consulţi cu Do-quz-Khatun şi să-i ceri aprobarea". Acest important personaj politic nu era altcineva decît soţia favorită a lui Hulagu, o creştină nestoriană 1 şi o consecventă apărătoare a creştinismului. Pentru a rămîne mereu în inima soţiei sale, Hulagu a ridicat biserici, i-a apărat pe creştini, poruncind totodată ca o capelă mobilă s-o însoţească peste tot pentru ca ea să poată auzi în zilele şi la orele fixate de dogma creştină dangătul clopotelor.

In primele luni ale anului 1258 mongolii, co-mandaţi de Hulagu, cuceriră Bagdadul. Doi ani mai tîrziu, în 1260, sub aceeaşi conducere, ei iau cu asalt din mîna ultimilor nepoţi ai lui Saladin oraşele Alep, Homs, Damasc. Armenii, speriaţi de rapiditatea de mişcare şi de forţa mongolilor, spre a preveni cucerirea ţării, s-au pus sub pro-tecţia lor. Gestul, mai mult decît înţelept, a fost imitat şi de Bohemond al Vl-lea, prinţul An-tiohiei.

Prin cuceririle întreprinse de mongoli în par-tea de vest a continentului asiatic, un pericol, cel musulman, a fost înlăturat, fapt care ar fi tre-buit să-i bucure pe baronii franci, întrucît, prin dispariţia lui, înceta să mai existe acea amenin-ţare care obligase lumea creştină la o încleştare de decenii. Neînţelegînd acest lucru, unii baroni fac greşeala să nesocotească adevărul că mongolii aveau cu totul altă atitudine faţă de creştini în

1 Nestorianismul era o doctrină religioasă bazată pe în-văţătura lui Nestorie, patriarh al Constantinopolului, care nega natura divină a lui Hristos, susţinînd că acesta a fost un muritor.

190

comparaţie cu musulmanii, şi-i atacă. Atacul creş-tin a dat naştere unei dure riposte mongole. După acest eveniment creştinii ţin în pripă un sfat la Acera, unde hotărăsc să sprijine pe mameluci în lupta pe care aceştia din urmă o pregăteau îm-potriva mongolilor. Lupta dintre cele două tabere are loc în Galileea, în septembrie 1260. Benefi-ciind de neutralitatea binevoitoare a francilor mamelucii ies biruitori. Ca urmare, mongolii sînt alungaţi din Siria musulmană.

Prin victoria repurtată, mamelucii au refăcut vechea unitate musulmană, punînd din nou la or-dinea zilei apărarea statelor cruciate.

Avînd în frunte pe sultanul Baibars, mame-lucii trecură între anii 1260 şi 1273 la atacarea posesiunilor creştine din Asia Mică, cu intenţia de a-i arunca pe franci în mare. Neavînd o armată permanentă şi nici un aliat puternic pe aproape care să-i ajute în aceste clipe dificile, creştinii au pierdut pe rînd: Cesareea — februarie 1265 Arsuf — aprilie acelaşi an, Safed — iulie 1266*Jaf fa •—■ martie 1268, Beaufort şi Antiohia __-în aprilie acelaşi an. Cucerirea Antiohiei, ca să ne referim doar la ea, a fost urmată de un imens masacru. După surse contemporane, el a costat viaţa a peste 17 000 de oameni. Alte mii au fost luaţi prizonieri şi vînduţi ca sclavi. îmbătat de victorie, sultanul Baibars i-a adresat prinţului creştin Bohemond al Vl-lea, apărător al cetăţii o scrisoare batjocoritoare : „Unde te vei salva acum ? Pe Allah ! Am să-ţi scot fără îndoială inima din piept şi am să ţi-o frig ! Abagha (ha-nul mongol al Persiei) nu-ţi va mai fi de nici un folos".

191

Ludovic al IX-lea pleacă din nouîn cruciadă

în acei ani, şi mai tîrziu, unii şi-au pus re -petat întrebarea : putea fi salvată atunci lumea creştină din Asia Mică de pericolul musulman ? şi dacă da, cine anume o putea face ?

Cei care şi-au pus această întrebare au răs-puns afirmativ, gîndindu-se în majoritate, la ma-rile state occidentale : Imperiul germanic, Anglia, Franţa. în acel moment însă (sfîrşitul secolului al XlII-lea) statele europene aveau propriile lor com-plicaţii interne şi externe, ce excludeau aproape cotai ideea unei cruciade. Din acest motiv lumea francă din Asia a căzut, pînă la urmă, definitiv sub stăpînirea musulmana, înainte ca Apusul să fi putut schiţa măcar marele gest.

Cu toate acestea, în ultimele decenii ale vea-cului al XlII-lea Apusul a mai încercat, prin per-soana regelui Franţei, o ultimă tentativă : cru-ciada a opta.

în martie 1267, într-o şedinţă de consiliu, re-gele Ludovic al IX-lea a anunţat oficial că in-tenţionează să participe la o nouă cruciadă. După trei ani lungi — ce trebuie să fi părut creştinilor din Asia Mică adevărate secole — cruciaţii erau gata de plecare. îmbarcarea s-a făcut în acelaşi port Aigues-Mortes, la începutul lunii iulie 1270.

Hotărîtă iniţial să se desfăşoare pe pămîntu- ' rile Egiptului, ea îşi va îndrepta forţele, în cele din urmă, spre ţărmul Tunisiei. Autorul „detur-nării" cruciadei a fost Charles d'Anjou, rege al Siciliei.

\,x ■192

!»—:::

Cetate cruciată

Schimbarea rutei a părut atunci, ca şi astăzi, total lipsită de raţiune. în primul rînd pentru că pericolul ce ameninţa statele cruciate venea nu din partea emirului Abu 'Abd Allah al-Mostansir billah — suveran cultivat, ce întreţinuse constant relaţii amicale cu lumea creştină —, ci din cea a sultanului mameluc.

în realitate, „deturnarea" cruciadei a avut o cu totul altă cauză : dorinţa de răzbunare a lui Charles d'Anjou, fratele lui Ludovic, faţă de emirul Tunisiei, care, de-a lungul anilor, deschisese ospitalier porţile pentru toţi aceia care, ostili re-gelui Siciliei, au fost obligaţi să ia calea aspră a exilului.

în acelaşi timp, consemnăm faptul, nu lipsit de semnificaţie, că regele Siciliei, ca şi împăratul Frederic al II-lea altădată, manifesta faţă de

193

Egipt o amiciţie pe care nu dorea s-o altereze printr-o acţiune militară ostilă.

„Deturnarea" cruciadei n-a slujit intereselor lumii creştine. Ea s-a încheiat, după cum vom vedea, printr-un eşec total, care va fi de altfel ultimul efort din întreaga istorie a cruciadelor.

Armata cruciată a atins ţărmul Tunisiei pe la mijlocul lunii iulie 1270. Imediat după debarcare, cruciaţii — animaţi de ideea insuflată de unii conducători ai lor de a-i converti pe berberi — au început să propage cu zel creştinismul. Acţiunea lor se desfăşura însă fără nici un succes, în plină campanie de propagandă religioasă, ciuma a cuprins tabăra cruciaţilor francezi. Printre cei răpuşi de nemiloasa boală s-a numărat şi regele Ludovic al IX-lea (august 1270). Se spune că în ultimele clipe ale vieţii, muribundul rege ar fi murmurat numele „Ierusalim", fapt ce demonstrează că chiar în acel moment au existat oameni care au sesizat substratul acţiunii lui Charles d'Anjou.

Ca urmare a cuceririlor întreprinse de mame-luci, Siria franca s-a redus la o simplă fîşie de pămînt, în lungul coastei. Slabă, incapabilă să mai stea în picioare, ea va privi fără putere pierderea ultimelor ei teritorii. în 1289 Tripoli căzu în mîna mamelucilor. Puţin timp mai tîrziu, Acera avu aceeaşi soartă. Apoi urinară oraşele Tyr, Sidon, Beirut, Tortosa, ocupate toate fără lupte.

Şi astfel a luat sfîrşit o cruciadă care aproape n-a existat şi care nu şi-a atins nici unul din ţelurile propuse.

I

13După cruciade

Turcii în sud-estul Europei

După anul 1291 — cucerirea Accrei de cătic musulmani — Apusul a căzut într-o totală apa-tie. .N-a mai pledat pentru organizarea unor noi cruciade, n-a mai trimis nici o armată pentru recucerirea teritoriilor pierdute de cruciaţi. Bizan-ţul s-a trezit astfel singurul apărător al Strîmto-rilor, denumite „Cheia Europei". Sarcina apărării Strîmtorilor era mai mult decît dificilă, pe de o parte pentru că turcii deveneau din ce în ce mai ameninţători, iar pe de alta pentru că Bizanţul, slăbit de „strania cruciadă" din 1204, nu mai dis-punea de forţa necesară în vederea lichidării peri-colului mereu crescînd al acestora.

După cum am arătat, imperiul restaurat în 1261 n-a semănat de loc ca întindere cu cel dina-intea cuceririi sale de către cruciaţi. Redus, după 1261, la Tracia, Macedonia şi la fîşia occidentală

195

To a r e c a r e f i j ° c a P f e n i e a o g S O r ^ giucid din R,f ' a obîfnut de Ja Ti ^ Unmmmmmm

însearană

«ţara grecilor"

R ,

rile balcanice, ca şi de mai vechea ofensivă a cetăţilor italiene Genova şi Veneţia şi a rega-tului maghiar în această parte a lumii, şi care au avut drept urmare slăbirea Bizanţului şi a veci-nilor săi din Balcani.

La capătul acestor victorii, turcii izbutiseră, într-un timp aproape record, să încercuiască ca-pitala Imperiului bizantin.

In faţa pericolului tot mai mare pe care îl reprezentau otomanii, papa Urban al V-lea, lă-sînd la o parte politica ostilă a lumii catolice faţă de statele ortodoxe, şi în special faţă de Bizanţ, încearcă să lanseze o nouă cruciadă. Ape-lul său, difuzat în întreaga Europă, a găsit un singur prinţ dornic să plece în cruciadă, pe Amedeu al Vl-lea, conte de Savoia. Animat mai mult de ideea aventurii în sine decît de vreun „fior creştin", contele de Savoia a pornit spre Peninsula Balcanică. Aici, a învins o oaste turcească, reuşind să cucerească oraşul Gallipoli (august 1366), succes rămas însă fără rezultat.

Două decenii şi ceva mai tîrziu, în iunie 1389, la Kossovo, turcii îşi iau o crudă revanşă, reu-şind să zdrobească armata sîrbă. în 1391 turcii ocupă fără lupte cetatea Vidin. Doi ani mai tîr-ziu, ostile otomane —■ conduse acum de sultanul Baiazid I — se îndreaptă spre Tîrnovo. Atacată din două părţi, vechea cetate de scaun este cucerită. Ca urmare a acestei victorii, Bulgaria fu trans-formată în paşalîc.

în 1392 turcii smulg din mîna ostaşilor lui Mircea cel Bătrîn cetatea Silistra. A urmat apoi, după cum se ştie, lupta de la Rovine, de la 10 oc-

197

tombrie 1394. încheiată cu o răsunătoare victo-rie românească, ea n-a dus însă la înlăturarea pericolului otoman, ci doar la temporizarea ofen-sivei turceşti.

In aceste momente, statele creştine din Bal-cani sau vecine lor ar fi trebuit să-şi unească forţele în vederea declanşării unui atac general împotriva otomanilor. Dar, în loc să procedeze astfel, unii dintre şefii balcanici au pus mai pre-sus de interesele generale, interesele lor dinastice.

Biruinţa lui Baiazid la Nicopole

La sfîrşitul secolului al XlV-lea unul dintre suveranii marcanţi ai epocii era Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Rudă cu principii Germaniei şi Boemiei, Sigismund luă iniţiativa 01-ganizării unei mari cruciade antiotomane.

La apelul lansat de regele Ungariei au răs-puns afirmativ, printre alţii, următorii : contele Filip de Artois, conţii de la Marche, Jean de Vienne, amiral al Franţei, mareşalul Jean de Maingre, seniorii de Coucy şi Trimouille, contele Jean de Nevers, contele palatin Ruprecht, Ioan de Zollern, burgravul din Niirnberg etc. Apoi nobili din Stiria, Italia, Anglia, Polonia — în număr nu prea mare. Acestora li s-au alăturat ostaşi ai lui Sigismund şi soldaţi munteni — circa 2 C00— 3 000 — conduşi de domnitorul Mircea cel Bătrîn. Totalul armatei cruciate se r idica la circa 10 000—15 000 luptători.

198

Prima ciocnire dintre turci şi cruciaţi * avu loc la Rahova, cetate situată pe malul drept al Du-nării. Atacată şi de pe uscat şi de pe apă, cetatea fu cucerită. De aici creştinii se îndreptară spre Nicopole, fortificaţie construită pe un platou stîn-cos la marginea Dunării. Făcînd tabără în apro-pierea ei, cruciaţii „se puseră pe petreceri şi be-ţii", în plin zaiafet, căzu ca un trăsnet vestea ivirii armatei otomane comandată de sultanul Ba-iazid. înainte de declanşarea bătăliei decisive, Mircea cel Bătrîn întreprinse o acţiune de recu-noaştere. Reîntors, domnul muntean, ca unul care .cunoştea tactica de luptă a turcilor, propuse cru-ciaţilor să înceapă el atacul. Propunerea fu însă respinsă de orgolioşii cavaleri, care nu se puteau împăca cu ideea de a lupta sub ordinele cuiva, în locul disciplinei strînse şi al subordonării ar-matei unei comande unice, ti preferară abordarea războiului „ca o partidă de călărie sau de vî-nătoare".

Ciocnirea de la Nicopole din 25 septembrie 1396 a fost, datorită miopiei cavalerilor franco-burgunzi, un noian de atacuri răzleţe, date la întîmplare. în aceste condiţii armatei otomane, cu un efectiv aproximativ egal celei creştine, nu

1 Istoriografia românească actuală consideră campania de la Nicopole, ca şi cea de mai tîrziu de la Varna, drept expediţii cruciate. (Vezi Istoria României, voi. II, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1962, pp. 371—372 ; Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I „întemeietorul" pînâ la Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 53). Expediţiile s-au deosebit net de cruciadele din secolele XI—XIII prin aceea ea au fost războaie de apărare îm-potriva expansiunii otomane, şi nu războaie de cucerire.

199

i-a fost prea greu să cucerească victoria. în timpul luptei au căzut mulţi cruciaţi. Unii dintre ei, luaţi prizonieri, au plătit o mare răscumpărare şi au fost eliberaţi. Ceilalţi însă au fost măcelăriţi.

Această nouă înfrîngere stinse pentru moment ambiţia organizării de noi cruciade, ceea ce a uşurat într-o însemnată măsură expansiunea oto-mană în Balcani. Din fericire pentru lumea creş-tină, cîţiva ani mai tîrziu, în 1402, turcii au su-ferit din partea mongolilor conduşi de Timur Lenk o neaşteptată şi zdrobitoare înfrîngere, care a amînat dispariţia unor state balcanice pentru un anumit timp.

Iancu de Hunedoara. Vama

Eroul luptei antiotomane din prima jumătate a veacului al XV-lea, Iancu de Hunedoara, s-a născut în jurul anului 1407. Copilăria şi-a petre-cut-o în Transilvania. Ajuns la vîrsta adolescen-ţei, a îmbrăcat haina militară. De'săvîrşirea carie-rei militare şi-a făcut-o în străinătate. în anul 1430 intră în slujba directă a regelui Ungariei. In anii 1436—1437, urmîndu-1 îndeaproape pe suve-ran, ia parte la o campanie militară în Cehia, zgu-duită de mişcarea husită. în 1438 Iancu este numit de noul rege, Albert, ban al Severinului, provincie des călcată de ostile turceşti. Trei ani mai tîrziu, în 1441, capătă înalta funcţie de voievod al Transilvaniei. Un an după acest eveniment, în primăvara lui 1442, o oaste turcească condusă de Mezid, begul de Vidin, năvăleşte în Transil-

200

vania. în prima ciocnire cu turcii, Iancu este în-frînt la Sîntimbru, lîngă Alba Iulia. După vic -torie, otomanii s-au împrăştiat după pradă. în-tărindu-şi oastea cu soldaţi recrutaţi mai ales din rîndurile ţăranilor şi tîrgoveţilor, voievodul Iancu porneşte în urmărirea otomanilor. în lupta care are loc acum, la 22 martie 1442, Iancu iese bi -ruitor. Descurajaţi de înfrîngere şi de moartea că-peteniei lor, begul Mezid, turcii se retraseră iute din Transilvania. în septembrie acelaşi an, o altă oaste otomană, avînd în frunte pe Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei, fu învinsă de oastea lui Iancu undeva pe rîul Ialomiţa.

în toamna şi iarna anului 1443 voievodul Iancu întreprinde la sud de Dunăre aşa-numita „campanie lungă", soldată cu şase victorii con-secutive. Succesul ei a redeşteptat ideea organi-zării unei noi cruciade. Promisiuni de participare la cruciadă au fost făcute de multe state euro-pene. Papa se angajase să trimită 38 de galere, Veneţia 12, Aragonul 10, Burgundia 6, Milanul 8. Marele magistru al ioaniţilor din insula Rodos declarase că va trimite, ca ajutor, 2 galere. Pînă la urmă totalul navelor de luptă trimise de sta -tele mai sus enumerate n-a depăşit cifra de 20.

în luna mai 1444, în sfatul regelui fură stu-diate planurile viitoarei cruciade. Cel mai judi-cios păru planul expus de cardinalul Cesarini, legat papal, care prevedea înaintarea trupelor prin Ţara Românească şi trecerea Dunării pe In Nicopole.

De la plan urma să se treacă la realizarea Iui în timpul cel mai scurt posibil. Dar el întîr-zia să se materializeze din cauza atitudinii Apu-

201

sului, care alterna amînarea plecării forţelor saie cu reducerea treptată a efectivelor promise.

în asemenea împrejurări, în iulie 1444, regele Vladislav al Ungariei semnă un tratat de pace cu turcii, valabil pe zece ani, avantajos pentru el.

în ultimele zile ale aceleiaşi luni cardinalul primi un plic sigilat prin care luă cunoştinţă că flota veneţiană plecase spre Strîmtori. De în-dată cardinalul se adresă regelui cu sfatul şi în-demnul să nu respecte tratatul de pace încheiat. Şi cum aceleaşi vorbe fură rostite şi de unii feu-dali ai săi — şi nu puţini şi nici lipsiţi de in -fluenţă — regele cedă.

O dată hotărît, regele Vladislav dădu ordin armatei sale să pornească în cruciadă. La începu-tul lunii septembrie 1444 oştirea ajunse la Or-şova. Aici ea zăbovi trei săptămîni, timp în care regele expedie o serie de scrisori şi de emisari în Apus cu cereri de suplimentare a ajutoarelor mi-litare. La 20 septembrie armata începu trecerea Dunării. Pătrunzînd la sud de marele fluviu, cru-ciaţii ocupară cetatea Cladova. De aici, avînd drept ţintă Varna, oştirea depăşi Rahova şi Ni-copole. în apropiere de Nicopole, oastea lui Vla-dislav se uni cu soldaţii munteni conduşi de Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti.

între timp sultanul Murad al II-lea, aflînd de proiectata cruciadă, trecu Bosforul şi la în-ceputul lunii noiembrie 1444 ajunse la Adrianopol. De aici, după şase zile de marş, apăru sub zi -durile Varnei.

în momentul sosirii turcilor la Varna, tabăra creştină număra doar 15 000—16 0C0 de ostaşi, cifră mult inferioară armatei otomane condusă

202

de sultan. Speriat de perspectiva sumbră ce-1 aş-tepta, cardinalul Cesarini propuse organizarea ta-berei creştine după model husit, adică formarea unui parapet de apărare din căruţe răsturnate. Planul fu considerat de Iancu de Hunedoara ca naiv, deoarece creştinii, înconjuraţi din toate păr-ţile, nu puteau rezista multă vreme atacurilor ad-verse datorită faptului că ei nu dispuneau nici de alimente în cantitate suficientă, nici de apă. Por-nind de la situaţia dată, ce nu putea fi schimbată în zilele care urmau, Iancu propuse declanşarea unui atac vijelios. Găsit singurul judicios, planul lui Iancu fu aprobat fără amendamente.

în zorii zilei de 10 noiembrie cele două oşti se înşiruiră pentru luptă. Primii care atacară fură otomanii. Pentru a contracara atacul, Iancu luă cu asalt aripa neangajată a turcilor, fapt ce con-tribui la echilibrarea forţelor. în acest moment Iancu îl sfătui pe Vladislav să dea dovadă de prudenţă, să nu se aventureze gratuit în acţiuni care ar putea compromite totul. Dar regele, un tînăr de 20 de ani, şi pe deasupra şi foarte orgo-lios, în loc să ia în consideraţie sfatul dat de că-tre încercatul său soldat, se repezi asupra cen-trului armatei turceşti. în toiul şarjei, Vladislav căzu de pe cal. Prins de un ienicer, tînărul su-veran fu decapitat.

Demoralizaţi de pierderea suveranului, crucia-ţii începură să bată în retragere. Curînd retragerea deveni generală, ceea ce uşura misiunea soldaţi-lor turci. Şi astfel luă sfîrşit campania de la Varna.

Patru ani mai tîrziu, în 1448, Iancu de Hu-nedoara reluă atacul împotriva turcilor, cu in-

203

tenţia de a-i alunga din Peninsula Balcanică. Con-form planului, războiul trebuia să se desfăşoare în două etape. în prima, armatele sale, cifrate la circa 22 000 de ostaşi, aveau ca ţel înaintarea pînă în regiunea Salonicului. Aici ele trebuiau să facă joncţiunea cu trupele nu mai puţin celebru-lui soldat albanez Skanderbeg. în cea de a doua, armatele reunite aveau ca misiune alungarea tur-cilor din Europa.

Acest măreţ plan, cu destule şanse de reuşită, a eşuat de la început datorită atitudinii despotului sîrb Gheorghe Brancovici. Mai întîi Brancovici a refuzat să-1 sprijine militariceşte pe Iancu, cu toate că populaţia sîrbă i-a făcut comandantului de oşti o caldă primire. Mai apoi, lucru mult mai grav pentru succesul expediţiei, despotul a trecut pe faţă de partea turcilor, înştiinţîndu-1 pe sultan despre mişcările armatei lui Iancu. Sultanul, pe deplin edificat în ceea ce priveşte forţa armatei lui Iancu şi a intenţiilor ei, a angajat bătălia cu creştinii la Kossovopolje, în acelaşi loc unde se dăduse bătălia din 1389. Lupta, foarte sîngeroasă, a durat trei zile (17—19 octombrie 1448). La ca-pătul ei, turcii au obţinut victoria.

Eşecurile de la Varna şi Kossovopolje au pe- ':'-. cetluit, în primul rînd, soarta Bizanţului. Redus acum doar la capitală şi la un petec de pămînt în jurul ei, Imperiul bizantin, după un mileniu de frămîntată existenţă, dispăru în mai 1453, cînd | ostile tînărului sultan Mahomed al II-lea, intrat '| în istorie sub numele de „Cuceritorul", luară cu asalt Constantinopolul.

Bizanţul a căzut în mîna turcilor din cauza slăbiciunii sale, dar şi pentru că statele din apu-204

sul Europei n-au întreprins nimic pentru a-1 salva. Aceste împrejurări vor fi folosite de către turci care vor continua ofensiva lor spre vest. La 11 august 1480 ei debarcă în Italia unde jefuiesc oraşul Otranto. Apoi, peste patru decenii şi ju-mătate, o armată turcească comandată de sultanul Soliman Magnificul zdrobeşte la Mohacs, la 28 au-gust 1526, trupele maghiare. Rezultatul acestei înfrîngeri a fost, după cum se ştie, ocuparea unei părţi a Ungariei şi transformarea ei în paşalîc. Trei ani după lupta de la Mohacs acelaşi sultan Soliman asediază Viena.

De asemenea, în Mediterana, turcii repurtau victorii după victorii. Bătălia de la Lepanto, pier-dută de ei în 1571, a rămas fără nici un rezultat pentru creştini.

14încheiere

în concluzie, putem considera că marile ex-pediţii militare de cucerire iniţiate de papalitate şi de feudalitatea din Europa apuseană în bazinul estic al Mării Mediterane se înscriu, pe un plan mai general, în lupta mai veche, începută încă din perioada antichităţii, pentru dominaţia asupra ţărilor din Asia anterioară, îndeosebi a Siriei şi a Mesopotamiei, precum şi a statului egiptean. Aceste ţări, prin bogăţiile lor, prin gradul înalt de civilizaţie la care ajunseseră au exercitat o puternică atracţie asupra lumii vest-euro-pene. Prin teritoriile lor treceau cele mai importante drumuri ale comerţului internaţional din acele timpuri. După cum se ştie, înainte de cruciade s-au purtat pentru stăpînirea lor lupte îndelungate între Bizanţ şi Iran, între Iran şi statele arabe, între ţările arabe şi Bizanţ. La finele 206

secolului al Xl-lea au luat parte la aceste lupte şi statele feudale din vestul Europei.

Principalii protagonişti ai cruciadelor au fost papalitatea, feudalii apuseni, unele oraşe italiene şi o parte a ţărănimii.

Papalitatea, iniţiatoare şi permanentă organi-zatoare a cruciadelor, a urmărit restabilirea do-minaţiei ei în Imperiul bizantin şi în bazinul estic al Mediteranei, acţiune care făcea parte din po-litica mai largă de dobîndire a supremaţiei uni-versale.

Feudalitatea apuseană, prezentă şi ea la toate cruciadele, a ţintit fie la înjghebarea unor noi formaţiuni politice (marii feudali), fie la dobîn-direa unor proprietăţi funciare.

Oraşele maritime italiene s-au folosit de cru-ciade pentru a-şi întări poziţiile lor economice din Mediterana orientală şi pentru a obţine noi debuşee comerciale.

Ţărănimea, deşi a constituit, după cum am vă-zut, un factor important care a dus la declan-şarea primei cruciade, n-a participat decît la prima parte a acesteia, „cruciada sărăcimii". Lipsa ei de la celelalte expediţii iniţiate de papalitate pare, la prima vedere, de neexplicat, dacă ţinem seama de faptul că ţărănimea, în general, dorea să scape de sarcinile feudale care o apăsau şi să (

ocupe întinderi de pămînt liber. Se ştie însă că masele ţărăneşti, spre deosebire de feudali, nu plecau spre locuri prea depărtate de origine, aşa cum erau Siria şi Palestina, spre a se stabili acolo.

Privite într-o perspectivă mai largă, crucia-dele pot fi considerate, de asemenea, ca o primă

207

expansiune colonială întreprinsă dincolo de gra-niţele continentului european. în legătură cu aceasta trebuie făcută preci2area că ea n-a fost nicio-dată — aşa cum s-a afirmat uneori — şi o coloni-zare agrară. Acest punct de vedere susţinut de istoriografia mai nouă se întemeiază pe faptul că populaţia rurală din statele cruciate era formată exclusiv din autohtoni •— sirieni creştini sau mu-sulmani.

în ciuda deghizării lor religioase, de apărare a creştinătăţii împotriva „necredincioşilor", cruciadele — fenomen istoric desigur complex ■— rămîn în esenţa lor expediţii de cucerire, concretizate în acapararea de noi pamînturi pentru cavalerii „su-pranumerari" din Apusul Europei, în extinderea influenţei papalităţii asupra Orientului Apropiat, incluzînd şi Bizanţul „schismatic", în expansiunea comercială a oraşelor italiene. Ca în orice expediţie de cucerire, n-au lipsit jaful, asuprirea populaţiei autohtone, tendinţa de îmbogăţire rapidă, manifestă nu numai la feudalii laici, ci şi la cei eclesiastici. Astfel de acţiuni sînt atestate în multe din documentele vremii, inclusiv în cele ale cronicarilor cruciadelor, martori şi participanţi ei în- | şişi la expediţiile cruciate.

Pentru consolidarea dominaţiei în teritoriile cu-cerite, cruciaţii au introdus instituţiile feudale occi-dentale, în primul rînd sistemul feudelor. La rîn-dul lor, feudele au fost împărţite în loturi lucrate de cultivatori în stare de serbie. în schimbul feu-dei primite, cavalerii cruciaţi erau datori să pres-teze serviciul militar. Feudalii cruciaţi, teoretic, se considerau vasali ai regelui. în fapt însă, regele era un „primus inter pares" — primul între egali

208

—, activitatea sa fiind puternic îngrădită de Ca-mera baronilor — adunarea marilor baroni feu-dali. Regele, în practică, nu putea să ia nici o măsură fără consimţământul camerei amintite. „Aşezămintele Ierusalimului", în textul cărora erau înscrise normele de organizare şi conducere a sta-tului cruciaţilor, indicau cu precizie toate situa-ţiile în care regelui îi era îngăduit să ceară în-deplinirea îndatoririlor militare de către vasalii săi.

De asemenea, în oraşele mai mari de sub stă-pînirea cruciaţilor existau camere ale orăşenilor. Avem de-a face astfel şi în statele cruciaţilor de pe ţărmurile Mediteranei orientale cu o descen-tralizare politică asemănătoare celei din Europa apuseană. Concepţia descentralizării politice s-a bucurat de sprijinul bisericii, întrucît în ea papa-litatea a văzut un instrument eficace de dominaţie şi luptă împotriva autorităţii laice. Concepţia des-centralizării a fost susţinută în acelaşi timp şi de ordinele călugăreşti create pe teritoriile statelor cruciate, pentru că prin intermediul ei cavalerii călugări sperau să aibă cît mai multă indepen-denţă faţă de autoritatea monarhică.

Armata statelor cruciate era alcătuită din ca-valeri şi ostaşi angajaţi cu plată. în fruntea arma-tei se găsea regele, care, în ciuda puterii sale limi-tate, putea să obţină servicii directe de la vasalii vasalilor săi, la fel cum făcea şi regele Angliei în această vreme. Un alt lucru care trebuie consem-nat e acela că în statele cruciate, spre deosebire de restul lumii creştine, durata serviciului militar nu era limitată în timp.

Pentru apărarea eficientă a teritoriului deţinut, cruciaţii au ridicat un şir de cetăţi, mai toate si-

\

209

tuate în punctele cele mai nevralgice. Tot în ve-derea păstrării teritoriilor cucerite au fost înteme-iate ordinele militare călugăreşti, în care „pietatea creştină" era împletită cu îndeplinirea unor atri-buţii exclusiv războinice. Componenţii unor ordine ca cel al ospitalierilor, al templierilor sau al ca-valerilor teutoni au format baza armatei creştine din statele cruciate. Bucurîndu-se de deplină în-credere, lor li se încredinţa de obicei apărarea punctelor celor mai primejdioase. Ei au dăunat însă lumii creştine prin orgoliul nemăsurat, prin setea — foarte puţin creştină — de îmbogăţire, prin repetatele acte de insubordonare.

Statele cruciate au avut totuşi o durată rela-tiv scurtă, deoarece ele au dispus de un potenţial uman-militar şi administrativ — în general redus. Slăbiciunea statelor cruciate a fost marcată şi de disensiunile interne, ca şi de permanentele dispute cu Imperiul bizantin. Pe de altă parte ele au al-cătuit un „edificiu fragil" şi din cauza poziţiei lor geografice. După cum se ştie statele cruciate au acoperit doar litoralul levantin, ceva mai larg doar în partea lui nordică. Pe tot timpul existenţei lor, aceste state n-au înglobat niciodată deşertul, regiune ce ar fi putut forma o graniţă mult mai fermă. Şi dacă totuşi ele au durat aproape două secole, faptul s-a datorat în primul rînd decăderii lumii islamice, incapabilă să-i alunge pe puţinii cavaleri sau negustori creştini, şi abia în al doilea rînd puterii de rezistenţă a cruciaţilor.

Participînd la cruciade, feudalii apuseni au făcut cunoştinţă cu un alt mod de viaţă, diferit de cel pe care îl duceau în asprele şi recile lor castele. De acum încolo, ei nu vor mai concepe

210

existenţa fără mobile de lux, fără stofe fine, fără mătăsuri, fără parfumuri, fără mirodenii. Toate acestea reclamau mari sume de bani. Pentru a le obţine, feudalii vor fi nevoiţi să vîndă o parte a pămînturilor lor sau să se împrumute. De aceste dificultăţi materiale ale feudalilor au profitat în primul rînd negustorii bogaţi din oraşe, care au cumpărat domenii sau părţi de domenii scoase la vînzare, devenind astfel proprietari funciari. Unii dintre aceşti' orăşeni bogaţi au introdus noi me-tode de exploatare a pămîntului, bazate pe con-cepţia obţinerii unor cîştiguri băneşti cît mai mari. Agricultura feudală întemeiată pe economia de subzistenţă (consumul producţiei în interiorul do-meniului) face loc economiei de schimb, care in-troduce noi raporturi de producţie în locul vechi-lor raporturi senior-şerbi.

Cruciadele au contribuit apoi la dezvoltarea navigaţiei maritime. Datorită lor, după cum se ştie, construcţiile navale, ca şi alte activităţi le-gate de transporturile pe mare, au luat un deose-bit avînt. Tot ele au constituit de asemenea un excelent mijloc de înavuţire a unor state occiden-tale. Din porturile Levantului, după debarcarea cruciaţilor, comandanţii de nave au încărcat în calele corăbiilor lor mari cantităţi de produse orientale ca mirodenii, alaun, obiecte de lux etc, produse pe care le vindeau în Italia sau aiurea la preţuri foarte mari. Acest trafic cu produse orien-Itilc a adus, în special oraşelor maritime italiene, muri cantităţi de aur, cu care ele au compensat lipsi» cronică a produselor agricole. Tot cruciadele rtii /ost acelea care au determinat apariţia unui tip

211

de asociaţie financiară cum ar fi societatea coman-ditară 1.în sfîrşit, datorită cruciadelor, Europa a redes-

coperit în bună măsură cultura şi civilizaţia Orien-tului, după cum statele din Asia Mică au luat cu-noştinţă de cultura şi civilizaţia vechiului con-tinent care începea să iasă din întunericul evului mediu timpuriu.

Cuprins

Europa occidentală în preajma cruciadelor . . 5Declinul autorităţii regale........................................ 6Seniori fi ţărani............................................................. 9Comerţul. Expansiunea oraşelor italiene . . . 17Armamentul şi tactica de luptă feudală . . 19Biserica apuseană. Pretenţiile de putere universalăale papalităţii.................................................................... 22

2Orientul Apropiat şi cruciadele............................. 36

Arabii şi cuceririle lor.............................................. 36Epopeea bizantină..................................................... 40Semne ale declinului............................................... 42Vechiul regat al Armeniei...................................... 45Cucerirea selgiucida.................................................. 47

3Cruciada Intii............................................................ 50

„Preistoria" cruciadelor............................................. 50

214

Iniţiatorii cruciadelor. Un conciliu istoricPreparative..........................................................Cruciada sărăcimii..............................................Cruciada feudalilor.............................................Cruciada bizantină..............................................Cucerirea Ierusalimului.......................................Baudouin I, primul rege creştin al Ierusalimului .Urmaşii lui Baudouin I .

Cruciada a doua........................................ . .

Momente grele pentru statele cruciatePregătiri pentru noua cruciadă.................................Desfăşurarea cruciadei...............................................Regii Ierusalimului şi Egiptul.................................Conflictul cu turcii. Infringerea armatelor cruciate 5Cruciada a treia . . ..................................

Cînd Europa dă semne de obosealăCruciada celor trei suverani..................................Recucerirea Accrei. Asedierea Ierusalimului 6Cruciada a patra...........................................................

Un papă şi un doge......................................

Un plan cu două variante . . . .

Cruciaţii cuceresc Bizanţul ! . . .Un imperiu de jumătate de secol • .Regatul uitat......................................................

7Cruciada copiilor......................................

8Cruciada a cincea.............................................

Predicile unui episcop........................................Plecarea în cruciadă.........................................Ţinta principală : Egiptul..................................Intră în scenă mongolii..................................Dezastrul oştirilor cruciate

575',6166777887919494 99

100 105 108

114 114 115 123

133

133 140 142 147 154

157

160160 161 162 164

9Cruciada a şasea..............................................

U n e x c o m u n i c a t î n c r u c i a d ă . . . .

10Cruciada fără număr"......................................

U n c a l c u l g r e ş i t . . . . . . .11Cruciada a ţaptea.............................................-Poziţii ireconciliabile..................................................................................Din nou spre Egipt..................................................................................O bătălie pierdută..................................................................................

Cruciada a opta.....................................................Două decenii agitate . . . - .Ludovic al IX-lea pleacă din nou în cruciadă

l>u/>ă cruciade..........................................................l u n i i î n s u d - e s t u l E u r o p e i .....................................

I l i r u i n ţ a l u i B a i a z i d l a N i c o p o l e . . . L i n u l d e H u n e d o a r a . V a r n a . . . .14încheiere .

170 170

177 177

181 181 183 185

189 189 192

195 195 198200

206

215