CRITICA RATIUNII PRACTICE - Immanuel Kant

Legea fundamentala a ratiunii pure practice

Aceasta face referire la faptul ca principiul etic ce sta la baza vointei unei persoane poate

fi oricand considerat ca fiind un principiu conform caruia se construieste o anumita lege

universala.

Kant porneste de la exemplul geometriei, ca fiind stiinta pura ce impune anumite legi

practice care conduc la o judecata practica. In geometrie, ratiunea umana se conformeaza unor

legi date, iar omul trebuie sa actioneze pur si simplu in modul descris de acestea; prin urmare,

apare aici o problematica a vointei. Adica, vointa noastra este obiectiv determinata de legea

respectiva. Astfel ratiunea pura, practica implicit, se conformeaza unei legi.

Vointa este considerata ca fiind independenta de anumite conditii aparute in urma

experientei persoanei in cauza. Prin urmare ea este pura. Totusi, este determinata de legea (aici

geometrica) in fata careia este supusa, iar aceasta formeaza conditia primordiala a tuturor

maximelor vointelor umane.

Sa nu ne gandim insa ca exista o formula, conform careia trebuie sa se actioneze

intotdeauna intr-un anumit mod pentru a obtine efectul scontat, deoarece atunci am reveni la

existenta unei conditii empirice. In esenta, ratiunea respecta o regula ce modeleaza vointa umana,

la nivelul principiul etic ce o conduce. Astfel, omul gandeste prin prisma acestui principiu si se

supune legii obiective construite pe baza acestuia.

Pentru a putea considera o lege ca fiind fundamentul unei ratiuni pure practice, trebuie s

aanalizam daca nu cumva ea a fost obtinuta in urma unor experiente anterioare. In cazul lipsei

unor conditii empirice, inseamna ca ne bazam pe o ratiune pura care este baza a unei legi.

Ratiunea pura, implicit practica, conduce la formularea unei legi universale etice, morale.

Putem analiza aici o confruntare intre ratiune si vointa, ce ia nastere deseori la nivelul judecatii

fiintei umane, atunci cand aceasta analizeaza cat de rationale sunt faptele ei. In acest caz ratiunea

compara intotdeauna principiul etic de baza (maxima) al vointei cu vointa pura, ea insasi.

Intrucat omul este o fiinta afectata de nevoi, exista de cele mai multe ori o maxima a vointei sale

care contrazice legea morala. De aceea Kant considera aceasta lege ca fiind un imperativ, ce

porunceste neconditionat. In cazul de fata, omul poate urma doua cai. Prima cale, il constrange la

a se opune maximei vointei sale, deoarece ratiunea impinge la obligatie si indeplinirea unei

datorii. Aici am putea spune ca liberul arbitru este afectat, dar el este totusi coordonat sub semnul

“libertatii”. Cea de-a doua cale pe care o poate urma, este de a incalca legea morala. Aici insa,

intervine o rezistenta din partea ratiunii practice, plasand intelectul mai presus de nevoie,

dorinta.

In inteligenta atotsuficienta, apare conceptul de sfintenie ce nu permite realizarea unei

maxime care sa contravina legii morale. De aceea, acest tip de inteligenta este clasat deasupra

obligatiei si datoriei. Insa, acestmodel de vointa sfanta nu poate fi luat decat ca ideal la nivelul

actiunilor unei fiinte umane; iar necesitatea apropierii cat mai mult de acest ideal, este o idee pe

care legea morala pura (bazata pe o vointa sfanta) o pune intotdeauna omului in fata, inainte ca

acesta sa ia o anumita decizie.

Totusi, relitatea inseamna imprevizibil, iar imprevizibilul inseamna incertitudine. Prin

urmare, impunerea vointei sfinte in fata ratiunii umane nu devine certitudine, iar cei ce contrazic

aceasta sunt ei insisi in primejdie, deoarece nu traiesc in conformitate cu realitatea celorlalti.