Contemplaţia moromeţiană, izbăvire din non- etern

Motto: Când cauţi comori, nu sapi în nori, ci în pământ’’- Lucian Blaga

Marin Preda a izbutit prin reconstituirea dimensiunii rurale, eternizarea ţăranului român,

în esenţa simplităţii sale, marcată de obişnuit, dar şi de interioritate, fiinţă unică, de un inefabil

şi o savoare inimitabile. Lărgirea planului de investigare a umanului a oferit posibilitatea

analizei unui ianus bifrons, ţăranul român, imposibil de despărţit de rosturile sale ancestrale,

întruchipat în tatăl, Ilie Moromete şi fiul, Niculae, dăruit chemării unei noi religii;

reprezentanţi a două generaţii şi a două lumi, una în cădere surdă şi grea şi cealaltă, utopică,

clădită pe pământuri mişcătoare, dar marcată de nădejdi noi, ei devin susţinători a două

principii contrare: că lumea trăită ,,e cea mai bună cu putinţă’’, dar şi că ea se poate construi

pe un alt fundament, dintr-o nevoie morală de bine.

În centrul creaţiei prediste, Ilie Moromete, alter-ego al tatălui scriitorului, e o fiinţă

abisală. Structura lui sufletească are la bază naşterea şi vieţuirea printr-un ideal, şi mişcat de

acest idealism, el se află într-o căutare continuă spre împlinirea destinului său. Nimic

programat, ordonat, forţat. Din contră, totul, firesc şi fortuit, se derulează în curgerea lumii, ca

o pruncie ce-şi desăvărşeşte elementele prin luare-aminte de sine. Răsărit cu alt fel de ochi,

într-o lume care trăieşte instinctual şi teluric, Ilie cercetează de tânăr ungherele tăcerii din care

seva contemplaţiei se va revărsa permanent de-a lungul vieţii în uimiri vii sau disimulate,

ironice sau grave, inclasabile sau de taină.

În poiana lui Iocan se dă un spectacol al vieţii în care eroul histrionic dobândeşte valoare

de simbol. Excursul său proteic absoarbe esenţele. El e mentor al nebănuitului.

În sânul familiei el este un punct al cercului care-şi trimite tuturor membrilor razele sale.

De fapt, la un nivel superior, ,,parcă stătea deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a

doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.” Această privire fixată în afară este

un semn exterior al proceselor sufleteşti care-l ajută să-şi cucerească libertatea interioară: de a

nu rămâne pradă neliniştilor vieţii, dar mai cu seamă mirării că eşti cuprins de ea, învăluit,

anihilat, neştiutor.

Marin Preda a înfăţişat prin Moromete un prototip al simplităţii ca origine, dar al

complexităţii prin întoarcerea spre înăuntru. Meditativ, el e omul cu grija familiei, a

pământului şi a vitelor, a câmpului, dar şi al timpului. Căutându-l, Moromete află cum să-l

stăpânească, pentru că el se sustrage lui. Îl stăpâneşte prin neimplicare, extrăgând Ideea.

Dincolo de faptă, el trăieşte prin subtilităţi de discurs. Plăcerile minţii îl răpesc în mirajul

contemplării concretului cotidian.

In tinereţe, tăcerile prelungi, lăsând loc privirii interioare, i-au atribuit denumirea de

Mutul. Prima soţie, la fel ca şi Fica, sora ei, a intuit că dincolo de ele trebuie să fie nişte ape

adânci: ,,Te-a poreclit Mutul. Nu vorbeai neam. Te uitai la mine, te uitai la ea, te uitai la tata,

la orice te uitai, nu ziceai nimic. N-aveai darul vorbirii.’’ De la privire la expresie, omul

interior a trebuit să străbată drumul magic al gândirii care precede verbul. În laboratorul

minţii, din trăiri şi impresii, printr-un mod activ şi inteligent de a privi lumea, el a adâncit

taine ce vor izbucni în afară ca razele unui soare orbitor, polarizâd întregul sat ce nu va înceta

să se lase stăpânit de ele. Oamenilor simpli le va fi greu să înţeleagă de unde vine această

forţă persuasivă, pe care un om ca şi ei o degajă prin propria prezenţă, pănă la a o face prin

cuvinte. Acei ochi care au privit cu insistenţă lumea transformă sub vraja închipuirii, printr-o

oralitate fascinantă, pe calea circuitului interior, creaţia întreagă, universul. Ieşind pe

stănoagă, unul câte unul, oamenii satului fac roată împrejurul lui Moromete, vorbind.

O minte pătrunzătoare ca a lui Moromete se desăvărşeşte în solitudine şi se trădează prin

ironie. Ca o carte ce trebuie scrisă, prezenţa ascultătorilor săi este necesară în vederea

transfigurării fiinţei sale, a epuizării, dar şi a împlinirii, a rostirii şi rostuirii. Pe filele gândului

stau semnele unei înţelegeri superioare: ,,Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita

peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău

dacă s-ar ivi cineva...” Plăcerea de a vorbi trezeşte în Catrina impulsul dispreţuitor al unei

defăimări violente, căci vorba nu e muncă: ,,Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai

saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă

alţii n-au treabă şi au chef de vorbă...” În realitate, ea este o falsă odihnă, iar aici materia şi

spiritul întruchipate în cele două personaje reprezintă temeiul unei duşmănii neostoite, care,

amplificată cu timpul, va cere setei de elocinţă tributul ei.

Întrebat însă în glumă de ce vorbeşte singur, Moromete răspunde serios că din pricină că

nu are cu cine discuta. În esenţă, el trăieşte convingerea propriei singurătăţi printre oameni, o

stare metafizică de o concreteţe dureroasă. De aceea, de multe ori ia singur deciziile în

momente dificile, purtând povara consecinţelor.

Contemplarea firii este o chemare a celor aleşi, ea este elitistă. Ca măsură a inteligenţei de

a privi viaţa în limitele unor rosturi fixate parcă de când lumea, cu spirit pătrunzător, filosofic,

este un har care îmbrăţişează Viaţa întreagă, dăruită ca ofrandă, prin cuvinte, celorlalţi. La

Moromete pare să fie ascunsă în propria fiinţă, fără ca el să aibă conştiinţa de sine, de vreme

ce grija pentru învăţătură a unora dintre copii nu se înscrie printre preocupările sale: ,,Altă

trebă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem.” Cartea, învăţătura, nu e pentru el un scop

de a pătrunde înţelesurile tainice ale lumii, este un mijloc ce nu trebuie aprofundat, fiindcă el

mizează- întru revelare- pe acel har ascuns pe care îl deţine fără să ştie, ca pecetea neştearsă a

omului de geniu. Dacă se poate şi ca multa învăţătură să nu cunoască fiorii moralei, pentru a fi

în slujba binelui, mai rău, se întâmplă să nu ajungă la adăpostul divinei metamorfoze a

seninătăţii la care acest ţăran neşcolit, a ajuns...

Tăierea salcâmului este primul semn al decadenţei moromeţiene. Moromete împlineşte gestul

cu noaptea în cap, deoarece se fereşte de ochii lumii şi de mustrarea minţii lui. În jurul acestui

pom, fiecare dintre anotimpuri îşi trăia moartea şi învierea: copiii îi mâncau florile primăvara,

iar iarna se dădeau cu săniile până în dreptul lui, îmbrăţişându-i trunchiul în lunecare. Însuşi

bocetul întârziat din vechiul cimitir este prevestitor al prăbuşirii iminente. Întrebarea

obsesivă ,,De ce?” trezeşte un Moromete indolent şi ironic ( ,,Ca să se mire proştii,,

răspunde), care-şi rezervă dreptul superiorităţii prin a nu da explicaţii vizavi de situaţia grea a

familiei. Cu puţin înainte reflectase singur, calculând măsura cheltuielilor care îi determinau

acţiunile.

Moromete nu-şi poate justifica verbal fapta, deoarece ar dezavua legăturile lui cu cerul,

şi ar fi un neadevăr. Salcâmul e linia verticală a stabilităţii, unind terestrul cu bolta. E un

liant, dar şi un axis mundi. In extenso, tăierea salcâmului e gestul anticipativ al prăbuşirii

surde a vieţii ţărăneşti. Deposedarea ei de pământ devine o infirmitate mai greu de suportat

decât moartea. Fiindcă ţăranul ştie că i s-a luat rostul, iar rostul e un du-te – vino al elanului

uman ce ordonează încet şi constant materia şi o subordonează luminărilor spiritului.

Căderea lui lărgeşte orizontul, iar ordinea lumii suferă astfel un prim şi dureros

dezechilibru. De aici şi până la gestul tragic al bătăii celor doi fii, Paraschiv şi Nilă, personajul

suferă o alunecare în plan sufletesc, trăind criza dezmembrării familiei cu neputinţă şi

încordare pline de suferinţă. În şcoala vieţii, Moromete trece prin bucurie şi durere, învăţând

că privirea în afară îşi are alte roade decât scrutările interioare. Câtă vreme e în largul lui pe

stănoagă sau discutând problemele politice în poiana fierăriei lui Iocan, el are alături prietenii

care nu-i contestă autoritatea comprehensivă. Din contră, îi dau voie să se manifeste, aproape

cu evlavie, stârnind antipatia unora ce susţin dispreţuitor inutilitatea faptului, pierderea de

vreme. Fuga băieţilor la Bucureşti reprezintă un pas important, o descoperire greu de admis:

că cea mai bună lume cu putinţă nu e aceea a lui, că ceva în succesiunea episoadelor timpului

îi scapă iremediabil.

Moromete nu acceptă schimbarea. El are pământul lui, casa şi familia lui, şi mai are

privirea care schimbă realul în expresie, limitarea în taină şi necuprins. Iar când este acuzat de

acţiuni subversive la adresa statului nu înţelege ca această ordine nouă să-i interzică, să-i

altereze gustul pentru trăirea plăcerii lui cea mare, de a fi liber să se exprime. Despărţirea de

verb ar fi pentru el cea mai grea dintre pierderi, o idee inoperantă asupra fermităţii sale. În

urma marilor dureri, ea se manifestă printr-o asumare voită, ascunzându-se într-o tăcere

protectoare. Mai mult ar suferi însă la nivelul aspiraţiei, cea care dă tonul spiritelor înalte.

Când vorbeşte, personajul mişcă lumea, dar abia în tăcere el devine desăvârşit, pentru că

numai astfel îşi pregăteşte mecanismele. Aşa, comunicarea e pasta omogenă, ieşită din rotiri

tulburătoare, ascunse apoi în mirajul contemplativ.

Comunicând, orice personaj se comunică pe sine. În ceea ce-l priveşte, există o undă de

mister în care se învăluie, câştigând un public docil, gata oricând să-l asculte. Dar niciodată

să-l înţeleagă sau să-l pătrundă pe deplin. Cititorului îi trebuie nu doar o experienţă de lectură

spre nuanţare, dar mai ales una personală. Căci Moromete e un mugure de viaţă înflorind,

rodind, tomnind. La vârsta senectuţii e un patriarh pătruns de înţelepciunea că fără rostul lui,

„chit că ... cine ştie ce s-o alege de el’’, ţăranul nu-şi poate justifica existenţa. Rostul devine

un fundament al agoniei şi deliciilor umane. Şi dacă proprietatea privată era baza elementară

a subzistenţei, chiar a confirmării statutului de om, ţăranul-filosof pune pe seama ignoranţei

întreaga răsturnare a valorilor, cauză a lipsei de sens în istorie.

Anihilat în mrejele gândirii lui, ,,prizonier al elementelor şi al lui însuşi’’, Moromete este

surprins în scena căderilor de apă, liber şi stăpân al universului întreg nu doar prin retorismul

obiectiv ascuns sub aparente slăbiciuni de raţionare. El iese în ploaie fără să caute protecţie,

luând aminte atent şi fără grabă, ba chiar cu minuţie calculată, la aranjarea şurii, comunicând

generos unui cal înţelegerea dominării, dar şi a protecţiei. În crearea unui şanţ de scurgere

găseşte pretextul de a supune întrebărilor un Bâznae imaginar. În adâncirea lui, nimic nu-l

atinge şi nu-l surprinde. Aceste gesturi mărunte, atribuite propriei lumi, învăluie în farmec un

om care-şi exibă, justificându-l, instinctul de proprietate, fără de care libertatea lui ar fi unul

din multele anacronisme. El îşi dă seama că trebuie să înveţe să moară puţin câte puţin, de

aceea mai vârtos îşi filmează caleidoscopic avutul, stăruind asupra detaliilor, făcând ordine,

măsurând din ochi, anticipând. Ştie ce are de făcut, fiindcă acela e locul lui, îi aparţine, şi nu

contează că apa l-a pătruns până la piele. Trebuie săpat un şanţ de scurgere, şi în răscolirea

pământului se vede suflul chinului tulburător. Libertatea lui Moromete e prinsă în lutul pe

care-l frământă, supunându-l. Raţionamentele sale umplu văzduhul, dar se pierd în bătaia

ploii. Filosofia lui mizează pe dreptul omului de a fi fericit, iubind cu simplitate viaţa,

mărginit, dar independent în rostul său, fără stăpânire asupra altora, dar revărsând de sine

lumea întreagă.

Marin Preda a reflectat atât de adânc, dar atât de firesc viaţa, încât vedem în personajul

său cel mai iubit, istoria unei fiinţe apropiate nouă, atât de cunoscute, de parcă întreaga ei

existenţă s-ar împleti cu a noastră. Cine trăieşte printre cei din urmă reprezentanţi ai tăranului

autentic din zilele noastre, cu o inteligenţă deschisă spre sensibilitate, nu poate să nu

recunoască volubilitatea lui, o formă de putere care îl înstrăinează de avariţia de a cuprinde

totul, până la a nu mai fi el însuşi. Fericirea lui constă în a rămâne aşa cum este, sub bolta

milenară a cuceririlor interioare şi a libertăţii. Moromete trăieşte această superioritate a

ţăranului autentic, din spiţa căruia nu se vor mai succede alte seminţii.

Un topos al tainei omului, singurătatea moromeţiană

Motto: Când cauţi comori, nu sapi în nori, ci în pământ’’ Lucian Blaga

Solitudinea moromeţiană este o vocaţie de familie. Ea se traduce printr-un sentiment de

acută durere în neparticipare, apatie, chiar antipatie, alienare, înclinaţia spre reverie, plăcerea

contemplaţiei, ieşire din contingent, spirit stelar, abulic, e un răspuns al vanităţii rănite, se

naşte dintr-o taină accesibilă doar conştiinţelor zbuciumate, rar sau deloc racordate la efemer.

Niculae Moromete reprezintă condiţia omului, încorsetat în propriile limite. El are nevoie

de eliberare şi vede în aplicarea comunismului zorii unei lumi noi. Aspiraţia lui la fericire

îmbrăţişează practica unei gnoze ale cărei scăpări le observă treptat, pregătindu-i calea de

ieşire din strâmtele dimensiuni ale utopiei. La un alt nivel, personajul repetă iluzia ziaristului

Demetru Ladima, personajul lui Camil Petrescu, care îşi trăieşte existenţa jucând un rol dublu,

iubind o femeie de moravuri uşoare, închipuită sub aureola virtuţii El împrumută acestui ideal

tot ceea ce are nevoie pentru a-l împlini şi îl iubeşte pentru ceea ce i-a împrumutat. Tot astfel,

Niculae îşi construieşte mental un vis pe care îl pune în centrul vieţii, devenit atât de preţios,

încât prin el concepe o posibilă formă de izbăvire. Visul său devine, însă himeră, iluzie, iar

prăbuşirea este iminentă.

Marcat de brutalitatea existenţei anterioare, Niculae crede în izbânda noului partid, în

ideologia căruia află supapa de ieşire dintr-o lume închisă, care nu-l satisface. Avântul

tineresc îl propulsează spre a încerca altceva, perspectivă care îi dă aripi spre lumea cea nouă,

încât progresul, citadinul, organizarea, i se deschid înainte ca o promisiune. Pe fondul

orientării sale apare efectul opozitiv al relaţiilor cu tatăl, care nu poate concepe că fericirea ar

putea avea şi altă esenţă decât aceea a traiului cuminte, aşezat, simplu, în jurul său, sub

privirile-i atente. Ştiinţa de carte nu mai poate face acordul între Niculae şi condiţia ruralului;

în admiraţia pentru tatăl său e încredinţat însă de unicitatea ei. Ţăranul e liber şi veghetor

deasupra, pe când el, ca intelectual, are grija marilor tensiuni; unul simte instinctiv, celălalt

urmând calea retoricii raţionale. Ţăranul are în esenţă o statornicie, în a cărei neclintire se

oglindesc libertatea, pacea şi mai ales securitatea sa în ordinea firescului. Mediul ţărănesc

autarhic e pentru Ilie Moromete o condiţie a împlinirii. La Niculae înseamnă stagnare,

instinctual, reducţionism. Eludând destinul repetitiv, el se redescoperă într-un altul, cu

perspective luminoase, în care proiectul societăţii fără clase îl abandona fericit într-o

cuprindere desăvârşită a lumii. Şi pentru că dintotdeauna n-a putut face faţă elementarităţii,

brutalităţii ei, tânărul se simte un ales în noua orânduire instituită, neezitând să-şi

îndeplinească menirea.

Blestemul sângelui îl urmăreşte pe Niculae în evoluţia sa în Moromeţii I, II şi Marele

singuratic. Zbuciumul de a-şi depăşi condiţia umilă, de pauper lucrător al pământului, nu

impresionează decât sufletul mamei, adânc răscolit de dragostea lui pentru carte: ,,Se uita la

mine auzindu-mi glasul decis, cu chipul luminat de revelaţia ei veche, care fusese singurul

meu sprijin în numeroasa noastră familie...’’ În ziua premierii sale descoperă şi afecţiunea

stângace a tatălui, care primeşte altfel pe fiul său, cu uimire şi teamă, într-o confruntare nouă

cu propria fiinţă. Violenţa prietenilor pune între el şi tinerii de aceeaşi vârstă o delimitare

categorică, înlesnindu-i pe de altă parte călătoria interioară. Momentul inoportun al primirii

Bibliei, când tânărul nu ajunsese la înţelegerea tainică a lumii, îl contrariază şi, dezabuzat,

trăieşte efectul invers: al respingerii lui Dumnezeu, tămăduitor al singurătăţii. Pas cu pas,

procesul iniţiatic aduce prin metamorfozare un personaj nou, care participă intens şi neobosit

la propria formare: parcurgând zeci de kilometri pentru o carte, apoi în slujba partidului,

analizând situaţii şi fapte (Moromeţii II) sau claustrat într-o încăpere, citind şi observându-se.

(Marele singuratic) Retragerea în sine e urmarea copleşirii de absurdul vieţii, de dureroasa

distanţă dintre aparenţa şi esenţa ei, de vidul non-afectiv.

Candid voltairian, Niculae Moromete nu înţelege să fie optimist. El alege cultivarea

grădinii ca pe un gest exterior al îngrădirii interioare. Personajul se descoperă erou, fiindcă şi-

a redirecţionat crezul, deşi aparent era un învins: ,,N-am întemeiat o nouă religie, dar am

descoperit secretul ca ura să nu aibă putere asupra mea, ceea ce, ... poate deveni, împreună

cu încă ceva, o nouă religie.’’

Cel mai adânc, Niculae se revelează printr-o iubire nouă, lângă o fiinţă dilematică. El

întâmpină dragostea cu reticenţă, adept al unei absolute independenţe. Aparţinându-şi sieşi,

repudiază orice formă de afectivitate. În sfera legăturilor mundane, Niculae Moromete se

întoarce pe căi ocolitoare în spaţiul destinat suprapunerii elementelor tăcerii. Ultima lui

dragoste reprezintă certitudinea naşterii omului pentru iubire şi a salvării lui în cazul atipic al

izolării de lume, prin ea. Neurmând acestei logici, în umbra morţii, personajul rămâne învăluit

în obişnuita lui singurătate.

Legăturile sufleteşti dintre el şi pictoriţa Simina îi aduc cea mai vie transfigurare.

Înzestrat cu darul povestirii ca şi tatăl, tânărul Moromete trăieşte retrospectiv, rememorând cu

acuitate nu doar întâmplările trecutului, dar, mai ales, oglindirea lor secretă, ascunsă în

ungherele sufletului şi pe care această analepsă le disecă analitic, ca într-un proces de

laborator, stabilind ordinea firească a evoluţiei interioare. Întoarcerea la origine şi demersul

autobiografic se întâlnesc şi unesc semnificaţiile profunde, în intenţia abolirii timpului scurs, a

revenirii în urmă şi a reînceperii vieţii. Această reîntoarcere e concepută ca o posibilitate de a

înnoi şi regenera existenţa celui care o întreprinde. Personajul îşi trăieşte propriul mit, pătruns

de puterea sacră, exaltantă a evenimentelor, pe care le rememorează şi le reactualizează prin

re-constituire. Simina simte nota lor tragică, intuind că ,,amintirile nu reînvie decât atunci

când viitorul ni se îngustează.’’ Fără să ştie, Niculae iese astfel din matca propriei scufundări,

iar prin repetare el transformă durata în eternitate.

Iubirea îl umanizează, îl redă vieţii. Dar ea nu rămâne doar la nivelul de sentiment, ea

stimulează filosofia fiinţei, aşa încât în jurul dialogului şi al ideilor ajunge la mari tensiuni sau

aparent se anulează. E o dragoste pătimaşă, aproape apostolică, prin care Simina urmăreşte

izbăvirea celui iubit, ieşirea lui din adăpostul protector, dar limitat al cochiliei căutate şi

reintegrarea socială în folosul umanităţii şi implicit al lui însuşi:,, Ca să redevii normal şi

viaţa ta să aibă un sens, ar trebui să învingi decepţia şi să revii asupra credinţei. Nu credinţa

a fost rea, ci faptul că ai fost silit din pricina unei înfrângeri s-o părăseşti.’’

Încercările repetate ale tinerei de a trezi în Niculae fiorul participării la evenimentele

construirii lumii noi, născute tot atât din iubire ca şi din raţionament, se izbesc de neputinţele

personajului de a răscoli în el tăcerile îndelungatei lui singurătăţi. Gândirea ei lucidă,

străbătând viziuni transparente, îi atribuie o judecată limpede:,,... singurătatea care îi place în

adâncul sufletului îl face fără voia lui intratabil. Nu ştie că dragostea e supusă încercărilor,

care, e adevărat, că îi tulbură din puritate, dar în schimb o întăreşte prin adaosul de suferinţă

pe care păcatele noastre, prostia, trădarea, minciuna le provoacă celuilalt...’’

Abstragerea din lume a tânărului Moromete aminteşte -fără să se identifice cu ea- de

mizantropia ducelui des Esseintes, sastisit până la dezechilibru şi greaţă; ca şi Dorian Gray,

personajul lui Oscar Wilde, Simina nu vede în acest tip de însingurare un refugiu, ci un loc

otrăvit. Apatia se instalează ca un fluid de venin, stăpânindu-i sufletul şi raţiunea. Orgolios,

Niculae nu acceptă nicio înălţare şi niciun sprijin. Nicolae Moromete e un ins grav, iar în

singurătate devine un spirit meditativ. Mai mult, el înlătură voit orice solicitare amicală.

Starea lui, devenită un viciu de nevindecat, e transformată prin iubire într-un soi de libertate

mai adâncă decât atunci când era slujbaş singurătăţii.

S-a spus că personajul săvârşeşte un boicot al istoriei; în derularea istoriei, el străbate

timpul atât de neînsemnat, fiindcă istoria îşi urmează repetările delirant, iar omul nu este

decât spectator al propriei captivităţi. Deşi se închipuie profet, această istorie se va sustrage

viziunilor sale prin abuzul răului şi al violenţei. Niculae va alege participarea la mersul istoriei

într-o primă fază a maturităţii, după ce moartea Siminei îl va reda acestui univers de lupte,

căderi şi izbânzi.

Este singurătatea lui Niculae congenitală sau înseamnă pragul spre o nouă devenire?

În descendenţa tatălui, el este singurul, cel mai expresiv apropiat de marea agitată a

frământărilor omeneşti. Purtând această moştenire adâncă, fiul are de susţinut marile elanuri,

depăşind firea obişnuirii. Căci darul adâncirii în sine nu este pregătit decât pentru

supravieţuitorii gândului şi ai pasiunii... Niculae reia izolarea lui Ilie Moromete din vremea

părăsirii fiilor mai mari, în care îşi pusese nădejdea de a-i vedea trăind alături; închiderea în

sine, când nu mai răspundea la salut cu multe vorbe; plăcerea contemplaţiei minunilor firii,

putere a singurătăţii de a distinge tainele. Ilie Moromete, un esenţial singuratic al operei

prediste, trăieşte la vârsta senectuţii sentimentul iubirii, învingând solitudinea.

Singurătatea lui Niculae este, evident, şi un proces iniţiatic, prin care trec în viaţă

căutătorii de esenţe. Morţii Siminei îi urmează despărţirea definitivă de tatăl. Gândurile îl

prind într-o rătăcire halucinantă, de monologuri adresate, revărsând în şuvoaie notele tragice

ale acelui fel de dureri cu care ai sentimentul că nu te poţi deprinde. Preţul rodirii personajului

cere moartea iubitei şi pierderea tatălui. Maturizarea sa este un rod care presupune o creştere

prin jertfire. În mod obişnuit, nimic nu rămâne durabil în curgerea monotonă a timpului decât

printr-un sacrificiu suprem. Singurătatea a fost şi ea, astfel, cu preţ de lacrimi şi de sânge un

catharsis izbăvitor al păsării renăscute din pulberea de cenuşă.