Marin Preda

Viata ca o prada

Romanul "Viata ca o prada" scris de Marin Preda infatisaza copilaria si adolescenta personajului narator, dar mai ales clipele petrecute de acesta la scoala.Personajul narator face primele patru clase in satul natal, terminand ca premiant. Apoi incearca sa se inscrie la un liceu din Campu-Lung, dar este respins la vizita medicala din cauza ochilor. Impreuna cu tatal sau, personajul narator merge la Mirosi unde se intalneste cu un fals librar care pretinde 1000 lei pentru a-l inscrie la un liceu. Totusi, sfatuit de librar baiatul da admitere la o scoala numita "de arte si meserii", unde nu reuseste sa ia o medie prea mare. Adolescentul este inscris la un liceu din Blaj de librar unde face scoala doi ani. De aici din cauza razboiului e transferat la o scoala din Bucuresti. Tatal lui Marin refuza sa-i plateasca acestuia taxele la scoala din Bucuresti dar este primit. La aceasta scoala biatul nu merge la cursuri decat un an, caci din cauza cutremurului scoala se darama. Marin ramane in Bucuresti unde sta la fratele sau Nila care era portar intr-un bloc. El hotaraste sa nu mai mearga la scoala, caci nu are cu ce-si plati taxele si doreste sa se angajeze si sa-si dea examenele in particular . In Bucuresti baiatul mai avea un frate vitreg pe nume Ilie, cu care nu se intelegea prea bine. In cele din urma isi gaseste o slujba la calea ferata, dar aici nu ramane mult . Cand se intoarce afla ca fratele lui, Nila pleaca in armata si ii lasa lui camera . Nemai avand bani, Marin se angajeaza la un ziar si apoi la o tipografie si cu banii din salarii reuseste sa-si inchirieze o camera mai buna. Cu ajutorul unui grup de prieteni isi publica primul volum de nuvele si obtine o vacanta de cateva luni la Sinaia unde ar trebui sa scrie un roman, dar nu are inspiratie. Totusi dupa ce ajunge redactor la "Viata romaneasca" isi ia un concediu mai lung si se reintoarce la Sinaia unde scrie "Morometii".

 

Comentariu "Viata ca o prada" de Marin Preda

Ne formam o impresie despre contributia unui scriitor de dezvoltarea literaturii romane citindu-i opera, dar importante sunt si memoriile sau scrierile autobiografice. Autobiografia este o prezentare amanuntita a vietii sau a unei perioade.

Memoriile sunt momente la care autorul a participat sau a fost martor.

"Viata ca o prada" este o scriere autobiografica, Marin Preda martriseste cum a devenit scriitor, sunt prezentati membrii familiei, apar si amintiri legate de scoala. Chiar la inceput se contureaza un portret al tatalui sau, duiosia, atasamentul, este chinuit de indoieli, se intreaba daca va fi capabil sa ia bursa. Atunci cand a scris romanul "Morometii" a avut ca model pe tatal sau. Multe dintre insusirile tatalui sau le regasim la personajul din roman.

Arta disimularii, inteligenta, ironia, spiritul de observatie sunt cateva dintre insusirile lui Marin Preda pe care le regasim si la Ilie Moromete.

Se contureaza si un portret al mamei, o femeie blonda, toleranta, multumita ca fiul ei urma sa aiba o soarta mai buna "Avea o voce cristalina, dar cu un timbru afectuos si maini frumoase".

Marin Preda marturiseste ca nu a fost tentat sa descrie natura. Natura l-a fascinat ca simbol al eternitatii, in antiteza cu fragilitatea omului. a debutat cu un volum de povestiri si nuvele intitulat "Intalnirea din pamanturi", citea literatura mai ales proza, printre lecturile sale Rebreanu, Slavici, Tolstoi si Dostoeschi. Citise si poezie:Eminescu, Cosbuc, Bacovia, poezii simboliste franceze "Bandelaire", "Malarms","fara o idee gandeam, nu exista opera de arta durabila".

Temele se repeta, sunt banale, originalitatea consta in perspectiva neobisnuita de prezentarea lor.

"De aici inainte soarta mea nu avea sa se mai schimbe, n-aveam sa mai ajung nici comandant de armata cum visam adesea,nici mare om de stat; nici sa cuceresc noi insule si sa-i supun pe bastinasi. Istoria acestiu fluviu care nainta spre necunoscut si la al cariu capat viu simtisem atatia ani ca eram eu, aveau s-o faca altii, mie-mi ramanea doar acest tertoriu de cucerit si singurul cu care puteam s-o influenteze cuvantul scris. Nu era mult, dar nici putin".

Dupa ce ii sunt publicate primele nuvele, povestiri, Marin Preda constientizeaza faptul ca nu se va implica direct in cursul istoriei , ei o va influenta doar prin cuvantul scris. Constiintizeaza ca numirea sa este sa devina scriitor....

MARIN PREDA

Viaţa ca o pradă

"Dacă aşi şti că efortul pentru scrierea unui romanmă poate costa viaţa, mi-aşi lua toate măsurilede siguranţă pentru a înlătura o eventualitatecum ar fi boala din care să mi se tragă moartea.Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunţala scris, nu aşi lua-o." MARIN PREDA

Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti

de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!" Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: "Ia-o, mă, şi pe-asta!" Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cumin¬te pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce.Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aven¬turile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o data e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine.N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar sa mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind.Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că învăţam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce-am putut trăi în anul următor, la ce tortură am fost supus şi cum soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă. De la începutul anului nu putusem învăţa nimic, nu aveam cărţi. Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse şi-mi spusese să-mi cumpăr cu ei "măcar Citirea". M-am dus acasă la învăţător, pe care l-am găsit în curte cu alţii, beau cafele şi jucau tabinet, şi l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce vroiam, şi el a întins mâna şi i-am pus în palmă mica monedă galbenă.- Ce să-ţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo douăzeci şi cinci de lei.- Dom'le învăţător, i-am spus eu atunci, care mă gândisem o clipă că ar putea da de la el restul, dar îmi spusesem în acelaşi timp că nu putea să facă aşa ceva, că nu eram fi-său, luaţi-mi un maculator să am măcar pe ce scrie, că de învăţat pot să mă mai împrumut, dar de scris nu pot să scriu în caietele altora.- Aşa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roşiori, o să-ţi cumpăr un maculator. Da' tac-tău de ce nu-ţi dă bani de cărţi, că nu e om sărac?- Mă mir că mă lasă să viu şi aşa, darmite să-mi mai cum¬pere şi cărţi.- Aşa e, a zis învăţătorul senin, şi a dat creanga de măr pe sub care venise la mine la o parte şi s-a întors la masă să-şi con¬tinue jocul întrerupt.În iarna aceea hotărârea tatălui meu de a nu mă mai lăsa să mă duc la şcoală a devenit, practic, un fapt, deşi din gură nu mă oprise; nu aveam cu ce mă încălţa. M-am dus doar când am pu¬tut merge desculţ; şi atunci am trăit acele ore de spaimă despre care am pomenit al cărei motiv dacă s-ar fi dezvăluit s-ar fi pe¬trecut o catastrofă. Conştiinţa măsura proporţiile dezastrului care ar fi urmat, iar instinctele tremurau: nu se ştie ce-aş fi ajuns în viaţă dacă jocul întâmplării, al cărei erou eram, s-ar fi destră¬mat şi eu aş fi apărut în ochii învăţătorului aşa cum eram şi nu cum, prin nu ştiu ce mister, credea el că sunt. Adică dintre cei mai buni... Se apropia sfârşitul anului şi dascălul examina toată clasa, să vadă pe care trece, pe cine premiază şi pe cine lasă re¬petent. Scotea câte cinci sau şase la tablă şi îi asculta. Jumătate din ei parcă învăţaseră ceva, cealaltă jumătate însă parcă nici nu trecuse pe la şcoală şi atunci învăţătorul începea să-i bată la pal¬mă cu o nuia de corn foarte ageră, de care tot unul dintre noi fă¬cuse rost. Era atât de furios încât uneori îi bătea la palmă pe toţi cei care erau scoşi odată, deşi unii dintre ei protestau indignaţi că ar fi răspuns bine la întrebările puse. Aşteptam tremurând să-mi vie rândul. Nu ştiam nimic şi ascultam înfiorat planşetele care umpleau clasa. Băieţii suportau bine loviturile în clipele când le primeau, dar în bănci nu mai puteau, fluturau mâinile înroşite în aer, sau şi le vârau deznădăjduiţi între genunchi. Plân¬geau cu înverşunare şi obidă nedefinită fiindcă nici unul nu ştia să urască, durerea lor era pură şi în ea puteai ghici cel mult pro¬testul împotriva ei, a durerii în sine, fiindcă durea, şi nu a învă¬ţătorului sau a şcolii, cu cărţile şi istoriile ei care trebuiau învă¬ţate cu sila.Prima zi a trecut fără să fiu scos şi eu la examen. A doua zi, văzând cum stau lucrurile, în loc să fug şi îndărăt să nu mă mai uit, am venit totuşi la şcoală, deşi ştiam ce ar putea să mi se întâmple.

Nu m-a scos nici în acea zi şi nici în cele următoare. Şi pentru ca această întâmplare să fie dusă până la capăt, în nefirescul ei, la sfârşitul anului m-am pomenit printre premianţi.Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic, când, în toam¬nă, îi spusei că vreau să urmez şi pe-a patra. Dar tot nu-mi luă cărţi. încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi şi printre vecini, ideea că eu aş şti atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători. Începui şi eu să cred acest lucru, cu atât mai mult cu cât viaţa de ţăran, înciuda faptului că se petrecea într-un spaţiu liber, mie mi se pă¬rea că se petrece într-un ţarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici "amintiri"; ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sen¬timent de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu fi existat.Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a făcut-o Niculae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorinţa lui de a evada din familie şi din sat trebuia să devină un fapt. în realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec prin care însă soarta mă ferea de o prăbuşire.Nu există o fiinţă care să nu fie înzestrată cu instinctul pri¬mejdiei. La oameni el agită presentimentele cu atât mai mult cu cât raţiunea nu-şi dă seama de nimic. Tatăl meu era posomorât şi nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl împiedica, pesemne, să înţeleagă avertismentele turburi pe care le simţea zdruncinându-i credinţa în steaua mea. Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui în¬crederea naivă a unui băiat că într-acolo unde mergeam ne aş¬tepta lumea cu braţele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului din căruţă, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Şi dacă toată lumea se înşela? Învăţătorul acela care mă premiase fără să ştiu nimic murise demult şi luase cu el în mormânt se¬cretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu fusese niciodată con¬vins că nu se petrecuse atunci ceva firesc. Ai mei toţi ştiau bine că sunt un bleg, totuşi de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aş fi meritat-o? Asemenea gesturi le pot face oamenii obişnuiţi din prostie sau din părtinire, dar ce l-ar fi putut îndemna pe un învăţător care nu era mai bun decât alţii, ba chiar era mai rău, suferind de piept, şi folosind foarte des nuiaua, să mă scoată din blegia mea vizibilă şi să mă împingă de la spate în faţa satului? Patul său de moarte pe lângă care am trecut toată clasa şi i-am sărutat mâna acestui om slăbuţ, stins în floarea vârstei, cu o mică mustaţă neagră şi cu o expresie ca de icoană pe chipul său supt de suferinţă, nu-mi apare niciodată în amintire fără un adânc fior: e pentru mine semnul că pe această lume, destinul orb nu e atotputernic, că hotărârile lui pot fi smulse, că fulgerul intuiţiei noastre îl poate abate din mersul lui implacabil. Şi că, odată înfrânt, el cedează mereu netezindu-ţi drumul nu fără a-ţi lăsa în conştiinţă de fiecare dată o spaimă, semn că nu te va pro¬teja la infinit.Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu, înaintea mea. El se apropie la un moment dat de botul cailor şi trase căruţa la marginea drumului. Alături era o poiană şi o fântână. O fată desculţă îşi spăla picioarele, apariţie parcă de vis pe aceste ţinu¬turi necunoscute cu văi adânci şi dealuri uriaşe. Se sui apoi lân¬gă mine. Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi pu¬se însă mâna lui mare pe picior şi mă mângâie cu o milă nesfâr¬şită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înţeleg. Apoi îmi spuse cu o duioşie izvorâtă numai din tristeţea pricinu- ită de hărţuiala la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de copii, şi pe care numai eu şi mama i-o cunoşteam.- Domnule, unde ne ducem noi acum?Am înţeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruţe care se îndreptau ca şi a noastră spre oraşul de munte cu renumita lui şcoală, a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu speranţele pier¬dute?- Îţi pun această întrebare, a continuat el ca şi cum mi-ar fi spus pentru întâia oară ceea ce avea sa urmeze, când de fapt totul fusese demult răsucit pe toate feţele, ca să ştii ca n-ajunge să reuşeşti să treci din trei sute, câţi am auzit că sunt înscrişi, printre cei patruzeci admişi. Trebuie să fii

printre cei şapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te ţin! Mi-am dat capul pe spate:- Heeee! Şi d-aia ai tras tu căruţa la marginea drumului!! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee!Şi l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă şi alţii şi am conti¬nuat să behăi.- Nu, că putem să întoarcem caii şi să ne ducem acasă! a zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu o ultimă sforţare, să ră¬mână în mijlocul acestei simplităţi care ne-ar fi izbăvit de toate grijile şi de toate temerile. Spunem că n-au mai fost locuri şi gata. Altfel îţi închipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci tu, cum o să te arăneşti? Lăsând la o parte faptul că n-o să se poată să nu-ţi pese de toţi proştii care or să râdă de tine.Mă uitam la el şi ca totdeauna glasul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înţeleg mai puţin ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O veşnică surpriză. Reieşea în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împă¬nată cu proşti. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare, aşa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt un copil, puţini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă faţă. Şi atunci?- Şi ce vreai tu acum de la mine? –Te întreb. Ştii?!- Ce să ştiu?- Cum ce să ştii? Păi despre ce vorbim noi aicea? Ştii tu carte?Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că ştiu să rezolv ecuaţii de gradul întâi, sau că ştiu toată istoria Evului Mediu aşa cum se predă ea în clasa a doua de liceu?- Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă şi el însuşi că această idee nu-i venise mai demult în minte, care sunt bogăţiile ţării?Vroia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că ştiu şi să se liniştească.- Care sunt bogăţiile ţării? Eeee! Heeee!Şi l-am arătat iar cu mâna, să fie martori şi alţii, şi să râdă şi ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuşi, redevenind se¬nin şi a pus mâna pe hăţuri. Convingerea mea îl subjugase.La Câmpu-Lung am ajuns pe seară şi am tras sub şoproanele unui han. Era frig, am început să tremur, m-am învelit cu cerga, care nu ţinea însă deloc de cald.- Ce e cu tine? m-a întrebat.- Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinţii clănţănind. Mi-e frig, pune dulama pe mine şi ia cerga asta de-aici.Mi-a adus să mănânc doi mici şi mi-a pus o ceaşcă cu ţuică în mână.- Bea şi tu, zice, mi-o dădu mocanu' ăsta de-alături. A tras şi el cu căruţa cu noi, e de prin Răchitele. Are şi el un copil să-l dea la şcoală. A venit cu el în căruţă şi cu un butoi, eu zic că are o sută de chile. Ei, adăugă el, pot eu să fac faţă? Se duce şi dă la unul şi la altul şi ţuică şi bani şi admitem cazul că şi băiatul e bun. între tine şi el nu-l alege pe el?!N-am putut nici să mănânc, nici să beau şi nici nu mai au¬zeam bine ce spunea. Dimineaţa m-am trezit mirat că nu prea îmi simţeam greutatea corpului. Ştiam ce e, dar această boală, frigurile, îmi trecuse demult şi niciodată nu mă apucaseră toamna, ci totdeauna în iunie. Nu i-am spus tatălui meu nimic, nici nu prea credeam că sunt iarăşi frigurile, de astă dată am mâncat bine şi starea aceea de slăbiciune mi-a trecut.Am plecat la şcoală. Curtea era imensă, plină de copii şi de părinţii lor. Vederea mocanilor cu pălăriuţele acelea ca nişte ceaunuri şi cu pantalonii de aba albă strânşi pe picioare m-a în¬veselit şi am uitat că fusesem aseară bolnav. Tatăl meu însă era din nou îngrijorat: se adeverea ceea ce auzise, în timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat, şi că n-or fi avut toţi ambiţia să-şi dea copiii aici şi nu în altă parte: păreau nu trei sute, ci parcă o mie.Programul din ziua aceea, după cum citirăm pe un afiş, era apelul şi vizita medicală. Nu trecu mult şi ieşi un ins care ceru foarte autoritar să se facă linişte, după care începu să ne citească numele după o listă. Erau într-adevăr foarte mulţi, nu se mai tenninau. Cât timp să fi trecut? O jumătate de ceas? Cutărescu Ilie, prezent, Panţirescu Toader, prezent, toaderii ăştia erau foarte numeroşi. Tocmai mă miram de ce mocanii îşi spun Toa-der şi nu Tudor, când deodată peste curtea mărginită de ziduri înalte cu ferestre mari şi cu copaci bătrâni cu frunza de un verde bogat şi negru, se lăsă liniştea. Se strigase un nume şi nu răs¬pundea nimeni. În clipa următoare insul

care citea de pe listă re¬petă, ridicând vocea, un nume care nu-mi spunea nimic.Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel strigat. O fi renunţat de bunăvoie sau n-or mai fi putut ai lui să-l dea? Atunci de ce s-o mai fi înscris? În clipa următoare o voce dramatică se auzi înaintând din spate de unde se retrăseseră pă¬rinţii, şi o mână brutală mi se înfipse în umăr. - Răspunde, mă, prezent! Ce e cu tine? A! Da, eu eram ala! Cum de uitasem? Omul care făcea ape¬lul ridică fruntea din hârtii şi îmi spuse ceva neplăcut. Refuzai să înţeleg ce anume, găsind în sinea mea, cum aveam să fac tot¬deauna, gata pregătită nepăsarea şi justificarea ei: am ştiut eu de ce nu mi-am înţeles numele. Iar pe ăla... şi n-o să-i dau eu lui explicaţii de ce l-am făcut să mă strige de două ori. Aşa, uneori trebuie sa strigi pe cineva de mai multe ori, nu toţi oamenii sea¬mănă unii cu alţii. N-am auzit, fără să fiu surd. Ei şi?Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a termi¬nat pe la orele trei. Dezbrăcaţi, eram cercetaţi fugar de doi doc¬tori, dintre care unul, care purta ochelari groşi, ne punea o carte în faţă: trebuia să citim din ea de la o anumită distanţă. N-am putut citi de la distanţa vrută de el şi atunci mă apucă de ceafă, spunându-mi să nu mă aplec. Cum puteam să nu mă aplec, dacă nu vedeam bine!?Revenind după câteva ceasuri în aceeaşi curte, acelaşi ins care ne făcuse apelul citi apoi o listă cu nouăsprezece candidaţi respinşi la vizita medicală. Mă aflam printre ei. De astă dată îmi auzii clar numele.- Cum? De ce? făcu tata întrerupându-l. Ce-a avut copilul meu?- Copilul dumitale, zise insul, n-are ochi buni! Poate să şi-i strice şi mai tare dacă intră la şcoală. N-avem dreptul să ne lu¬ăm răspunderea.Va să zică medicul cu ochelari nu admitea ca şi alţii să mai poarte ochelari şi să înveţe carte. N-am înţeles de ce s-a purtat astfel cu mine. Tata părea să fi înţeles, dar eu nu eram curios să aflu. Ne-am luat actele, ne-am întors la han şi am plecat.- De unde au ştiut ei că n-ai ochi buni? m-a întrebat tatăl meu într-un târziu:Acum arăta liniştit. Parcă era mai bine că s-a întâmplat aşa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sunt aşa cum te naşti cu ei, ce poţi să faci!- M-au pus să citesc, zic.- Ei, şi tu n-ai văzut?- Ba da, dar nu aşa bine!- În fine, ce facem? zise el cu un glas înalt. Ce facem?! Că acasă, aşa, nu ne putem întoarce. Ce-i facem?!Ce puteam face? Nu vedeam nimic înaintea ochilor dar nici nu-mi dădeam seama că drumul spre care crezusem atâţia ani că aveam dreptul să pornesc este închis acum pentru mine.- Şi daca ne ducem noi la Miroşi? zise tata cu un glas din care înţelesei că ezitase îndelung până să-mi spună acest trist lucru.La Miroşi era o şcoală numită "de arte şi meseni", cu o dura¬tă de patru ani, învăţai în ea tâmplărie, tinichigerie, croitorie, cizmărie, fierărie (da, fierărie, să faci roţi, potcoave, să dai zimţi la seceriv să ascuţi cazmale şi otice, să faci căruţe, gabriolete! Ce mai încoace şi încolo, ca Iocan!).- Acolo, continuă el, ai să iai bursă fără doar şi poate, fiind¬că cine vine? De-ăia cu capetele mari cât dovlecii, care nu sunt în stare de altceva şi sunt şi bogaţi, plătesc întreţinerea, aduc de-acasă alimente, plus şapte mii de lei taxele de internat. Trebuie să-şi cumpere şi cărţi! Se informase, deci, din timp, prevăzând ceea ce avea să se întâmple la Câmpu-Lung, sau auzise toate astea din întâmplare şi socotea acum că acest drum era totuşi mai bun decât întoarce¬rea acasă?I-am răspuns să mergem şi la Miroşi, gândind în acelaşi timp că o să văd eu ce-o să fac pe urmă la anu, deşi îmi dădeam sea¬ma că voi avea atunci şaisprezece ani şi ce liceu sau şcoală normală m-ar fi putut primi atât de târziu?Aveam să aflu curând că tata gândea la fel, că nu se împăca nici el cu ideea aceasta că după ce atâta vreme toată lumea crezuse că rostul meu era într-o parte, acuma să afle că nimerisem în altă

parte.Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi într-un gard. Din¬colo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi trebuie.Aflarăm la Miroşi îndată ce sosirăm că înscrierile nu s-au încheiat şi că a doua zi chiar începeau examenele. Hotărârăm să nu ne ducem acasă, deşi satul nostru era la câţiva kilometri. Tre¬buia să facem o cerere şi să predăm actele şi intrarăm într-o li¬brărie care se afla pe-aproape. Un domn ne întâmpină cu o voce subţire şi energică:- Bună ziua, ce doriţi? Un caiet, o coală de hârtie? Ce e cu băiatul? Vrei să-l înscrii aici la şcoală, moşule?Tata nu era moş deloc, iar acest domn atât de perspicace şi de elegant nu era nici el mai tânăr de patruzeci de ani, cum aveam să aflu mult mai târziu. În propria lui librărie stătea cu pă¬lăria pe cap şi purta un costum gri-deschis, cu o cravată ţipătoa¬re.- De ce eşti necăjit, moşule, continuă el fără greş, ia spune, ce ţi s-a întâmplat?Tata avea privirea rotundă şi îi jucau ochii în cap ca şi când ar fi fost fascinat de vocea ascuţită şi atrăgătoa- re a acestui om, de siguranţa lui, şi de felul decis şi protector cu care pusese el degetul pe rana care ne durea.- Cum! exclamă în sfârşit tatăl meu indignat, necăjit arăt eu? Necăjit eşti azi şi mâine nu mai eşti! Or, eu, ce să fac?Adică el se simţea lovit pentru toată viaţa şi niciodată n-avea sa-i mai treacă rana pe care o primise. Şi începu să-i povesteas¬că acestui librar, care nu părea să fie ceea ce este, tot ce ni se în¬tâmplase la Câmpu-Lung.- Moşule, zise el când tata termină, îţi bag eu băiatul într-o şcoală normală de învăţători, dar trebuie să-mi dai bani.- Îţi dau, domnule, zise tatăl meu părăsind orice prudenţă şi îşi duse mâna la brâu, unde avea banii, prima rată pe care ar trebui s-o plătesc la Câmpu-Lung.- Îmi dai o mie de lei acum şi o mie de lei după ce primeşti scrisoarea de la şcoală că fiul dumitale a fost admis, zise falsul librar. Moşule, eu sunt profesor la Bucureşti şi ştiu unde să mă duc la minister ca să aflu la ce şcoală din ţară sunt locuri libere. O să intre chiar fără examen de admitere, numai pentru bursă va trebui să candideze. E bun băiatul? Cum te cheamă? mi se adre¬să... Ia scrie tu, şezi colea...Şi îmi dictă una din acele obişnuite fraze din care se putea vedea dacă ştiai sau nu să desparţi un verb de un pronume prescurtat. Dar Ştefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron şi ce bătălii a dat?- E bun, moşule, o să ia şi bursă, eu chiar mâine plec la Bu¬cureşti şi mă întorc cu aprobarea în buzunar, dacă nu, îţi dau ba¬nii înapoi!Tata scoase o mie de lei şi i-o dădu. Falsul librar (mai târziu aveam să aflu că era şi fals profesor) îmi dădu o cutie pe care o deschise tot el şi lua din ea un fel de alviţă moale şi albă îndemnându-ne şi pe noi să mâncăm.- Mâine băiatul să se prezinte aici la examen şi să-l dea, ca în caz că nu reuşesc eu să obţin un loc undeva (şi trebuie să te aştepţi, moşule, să fie cine ştie pe unde, dar ce-ţi pasă; dacă cos¬tă scump trenul în vacanţe n-are decât să stea şi el pe la vreun coleg mai bogat) să nu piardă anul şi să înveţe aici, unde trebuie să ştiţi că predau şi eu şi profesorii sunt foarte severi. Nu se în¬vaţă numai pentru meserie, se învaţă foarte multă carte! Studiile de-aici sunt egale cu cele secundare, dacă se dă o echivalenţă. Aşa că fii fără grijă, o să fie bine oricum, dacă nu acum, la anul. Să ia aici medie mare, fiindcă s-ar putea să am nevoie să-i spun ministrului: "Domnule ministru, are zece! Vă rog respectuos să aprobaţi!"Am mas noaptea în căruţă la marginea satului şi a doua zi am intrat la examene. N-aveau deloc capete de dovleci concurenţii. După probele scrise, a doua zi am intrat la cele orale. Ne-am întors acasă spunându-ni-se că vom primi rezultatul prin poştă. În acest timp falsul librar se întoarse şi el de la Bucureşti şi veni după noi.- Moşule, strigă el din poartă, am reuşit. Băiatul dumitale va pleca cu mine chiar acum la Abrud la şcoala normală, am repartizarea în buzunar. Trebuie să-l duc eu, fiindcă nu ştiu ce e acolo şi e

necesar să fiu de faţă, sa insist dacă va fi cazul. Tre¬buie să-mi dai bani de tren! Ia vin încoace, Marinică!Şi mă luă de braţ şi mă duse mai încolo, zicând că are să-mi spună ceva secret. Îmi şopti:- Bine că n-ai intrat la examene la Câmpu-Lung. Examenul de-aici de la Miroşi n-a fost greu şi cu toate astea abia ai luat şapte la matematică şi opt la română, iar la oral şapte. Ţi-am văzut notele. Sunt rele. Şapte e nota de admitere, dar pentru bursă aveai nevoie de nouă. La Câmpu-Lung ţi-ar fi dat patru.O nedumerire grea se abătu ca o negură asupra mea. Cum adică, nu ştiam? Convingerea fusese deci o iluzie? Sau nu cum¬va ştiam ce nu trebuie, lucruri foarte grele care nu eram obligat să le ştiu şi în schimb nu ştiam, sau ştiam prost acele lucruri care se cer la examene, şi care trebuiesc foarte bine ştiute? Într-a¬devăr, salvarea mea a fost acel medic cu ochelari. Dacă nu m-ar fi respins el, nimic nu s-ar fi putut drege pentru mine. Şi nu fi¬indcă m-ar fi aşteptat imediat acasă tăiatul cocenilor, apoi ara¬tul, şi tot timpul îngrijitul cailor, ţesălatul lor, rănitul la grajd, ci faptul că n-aş mai fi avut cum să iau după aceea o carte în mâ¬nă, chiar dacă toate aceste treburi ar fi fost făcute bine şi fără silă. Lângă noi era unul Cârstea al lui Ion Dumitrache care avea acest obicei de a citi. Avea şi un cufăr plin cu cărţi. Ei şi? Tot Cârstache era, nu-i folosea la nimic acel cufăr. Şi cel puţin el nu căzuse la nici un examen, şi îndeletnicirea aceasta a lui nu era considerată ca o tristă zădărnicie, ci ca o plăcere a lui, aşa cum altora le place să crească porumbei sau să cânte din cimpoi. Se presupunea că el înţelege ce citeşte. Despre mine s-ar fi spus de aici înainte că nu, nu înţeleg ce citesc, dovadă că am fost pus acolo la examen şi n-am ştiut, iar încercarea mea de a le dovedi că se înşeală ar fi fost primită cu rânjete batjocoritoare, sau cu milă, aşa cum facem când avem în faţa noastră un rătăcit sau un nebun inofensiv. Gândul, aspiraţia de a afla ce e lumea şi cine eram eu însumi, cu ajutorul cărţilor, cine ar fi înţeles o astfel de stare de spirit într-o lume cumplită, care trebuia să muncească pe brânci ca să existe? Cultura era pentru ei o meserie mai bună şi nu o formă de viaţă a spiritului şi cine eşua aici, practic, nedevenind nimic, nimic era. Nu se cunoşteau pe ei înşişi sau nu preţuiau în mod deosebit acele valori care adesea ţâşneau chiar dintre ei, spontan, gândirea uimitoare a unuia (cum era aceea a tatălui meu), puterea credinţei, smulgerea din temporal... Nu, reveneau repede pe pământ... vacile, oile, caii, supunerea faţă de natura, iernile grele, ploile...

“Daca asi sti ca efortul pentru scrierea unui roman ma poate costa viata, mi-asi lua toate masurile de siguranta pentru a inlatura o eventualitate cum ar fi boala din care sa mi se traga moartea. Dar unica masura hotaritoare, aceea de a renunta la scris nu asi lua-o.”

Acesta este motto-ul cartii lui Marin Preda, un adevarat crez de scriitor care isi cunoaste menirea si ii arata acesteia respectul cuvenit. Nu am gasit alt inceput pentru aceasta recenzie, se potriveste la fel de bine cum se potriveste cartii.

Romanul Viata ca o prada infatiseaza drumul sufletesc, intelectual al lui Marin Preda, prin adolescenta si tinerete, drum ce se finalizeaza, la sfarsitul relatarii, cu publicarea cartii Morometii, ce l-a consacrat,

punandu-l pe fagasul normal al vietii sale. Aventura constiintei sale, asa cum spune insusi autorul, il poarta prin incercari, stradanii, renuntari si greutati pana cand reuseste sa isi gaseasca drumul, anume viata inchinata scrisului cu pasiune si ardoare.

Despartit de familie, ajuns in Capitala, tanarul ciupeste de ici, de colo, experiente de viata, experiente ale altor scriitori, intalneste personalitati ale vremii, traieste evenimente istorice, toate constituindu-se ca bucati fragmentare care, descompunandu-se si recompunandu-se, dau viata unui demers sinuos, dar cu o singura directie, spre scriere.

Pasiunea mistuitoare ii goleste, insa, la inceput, spiritul. Scriitorul cunoaste si prietenia, si ranchiuna celorlalti. Insa merge inainte, cu convingerea ca trebuie sa scrie pentru ca are acest talent, de a povesti, in timp ce in lumea larga, sunt oameni care asteapta sa citeasca ceea ce el va avea de scris.

Marin Preda va gusta si din fructul amar al renuntarii, in ciuda credintei in chemarea sa. Dupa schitarea primara a Morometilor, se confrunta si cu lipsa inspiratiei, insa, in cele din urma, punctul de inceput real al carierei sale intervine la maturitate, cand viata sa va intra pe fagasul fagaduit.

Viata ca 0 prada - de marin preda

roman postbelic ♦ roman realist subiectiv ♦ roman autobiografica romanul experientei - teme: Scoala/Adolescenta -

Marin Preda (1922 - 1980) a intentionat sa realizeze o tetralogie romanesca "morometiana", prin care sa contureze perioada cuprinsa intre "anii dinaintea celui de al Doilea Razboi M»ndiai" si 1960, cu scopul de a aseza taranimea romana "pe scena nationala prin participarea ei la cel de-al Doilea Razboi Mondial si prin aceasta pe scena universala". intr-un interviu acordat in 1975 lui Mihai Ungheanu si publicat' in revista "Luceafarul", Marin Preda marturisea ca ciclul morometian urma sa fie "o tetralogie, intre care "Delirul" vol.I (1975) si. voi. II vor fi romanele din interior", adica intercalate intre cele doua volume ale romanului "Morometii": volumul 1 (1955) si volumul II (1967), ultimul Fiind si "finalul acestei tetralogii". Romanul "Marele singuratic" (1972), considera Marin Preda, poate constitui "un fel de epilog [] dar nu fi inclus in aceste patru volume". Din pacate, al doilea volum al "Delirului" nu a mai fost scris. O nota comuna a acestor creatii literare o constituie evidenta componenta biografica, dar romanul care cu aderat reconstituie momentele esentiale ale destinului uman si literar al lui Marin Preda este "Viata ca o prada" (1977), penultima sectiune a scriitorului (cea din urma fiind romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" -l980).Totusi, substanta profund ideatica a acestei opere nu este reprezentata numai de evocarea intamplarilor vietii (chiar daca ele sunt atat de captinte!), ci mai ales rasfrangerea propriei constiinte in cuvinte si harul artistului au un graitor impact formativ asupra cititorului."Viata ca o prada" de Marin Preda se inscrie in literatura de frontiera, insa incadrarea operei intr-o specie anume a fost totdeauna incerta, penduland intre bildungsroman, eseu literar, memorialistica ori autobiografie artistica. Mai curios este faptul ca in anul aparitiei, 1977, aceasta creatie literara a primit Premiul Uniunii Scriitorilor la sectiunea "Publicistica si reportaj".

Romanul este scris la persoana I, autorul identificandu-se cu naratorul si cu personajul principal. Modalitatea narati se remarca, asadar, prin prezenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, pana la substituirea sa de catre personaj. Perspecti temporala nu este totdeauna cronologica si lineara, ci se manifesta adesea ca discontinua, construita prin alternanta temporala a evenimentelor,

pe dislocari construite prin flash-back si feed-back.Perspecti spatiala reflecta un spatiu real, deschis (satul, scoala, Abrud, Cristur-Odorhei, Bucuresti, Balcesti, Sinaia etc), dar mai ales un spatiu imaginar inchis, al framantarilor si tulburarilor din inima si constiinta personajului.Romanul poate fi si un monolog liric, deoarece autorul se destainuie, se analizeaza zbuciumandu-se intre cutezanta si nesiguranta, cautandu-si identitatea si locul in vremurile tulburi, complicate si confuze de dupa al Doilea Razboi Mondial, in social, politic, etic si artistic. Autorul-narator traieste o "aventura a constiintei", se confeseaza prin scrierea la persoana I, devenind propriul sau personaj. Autointrospectia eului biografic scoate la iveala eul artistic, cele doua componente existentiale, viata si creatia, se intrepatrund in profunzime, astfel ca "aventura constiintei" 1-a calauzit spre intelegerea unui ader de netagaduit, sentimentul existentei umane: "ca exist".Semnificatia titlului. Titlul "Viata ca o prada" are o profunda incarcatura filozofica. Marin Preda, ca scriitor, este un spirit curios si "flamand" de viata, pe care ar vrea sa o apuce ea pe o "prada", pentru a intra "in miezul ei", pentru a o intelege si pentru a o trai cu maxima intensitate.Capitolul XII sugereaza titlul romanului si incepe printr-o confesiune a scriitorului care descopera, usor dezamagit si nelinistit, ca intentiile sale "asaltau din toate partile viata pe care o cunoscusem pana atunci fara sa reusesc sa intru in miezul ei".pn episod alegoric explica, printr-o viziune grotesca, dorinta nestavilita a tanarului scriitor de a trai cu intensitate si nesat viata, in toata plenitudinea ei.Autorul-narator-protagonistisi aminteste o imagine care-l impresionase puternic si pe care o aseamana cu dorinta omului de a apuca viata cape o prada, numai ca trebuie sa stii de unde sa incepi, ca sa poti "sa-ti ini coltii" in ea. "O gramada de catelandri", schelalaind de foame, incercau sa sfartece un cal mort, pe care il gasisera intr-o gauna. insa, de oriunde il apucau, cainii nu reuseau sa smulga nicio bucatica din calul care "rezista" si niciunul nu gasea punctul slab care "ar fi deschis drumul celorlalti". Printre ei, nu era "niciunul batran si experimentat care sa-i invete" de unde ar trebui sa inceapa, in care parte a calului mort sa-si ina dintii. Asemenea calului, viata este o prada care nu se lasa cucerita usor, "daca nu stii de unde s-o apuci": "Desigur, viata nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tanar, o prada care nu cedeaza, daca nu stii de unde s-o apuci".Tema operei "Viata ca o prada" este, in fond, romanul scrierii romanului "Morometii", intrucat intreaga confesiune a autorului se refera la cautarea infrigurata a unui subiect pentru viitoarea sectiune. Memoria involuntara a autorului aduce in actualitate (timp obiectiv) intamplari, evenimente, oameni din trecut (timp subiectiv), pe care naratorul le organizeaza intr-o epica structurata, in principal, pe doua uri de actiune: unul care urmareste copilaria si adolescenta protagonistului si celalalt care reliefeaza zbaterea eului artistic in ascensiunea catre profesia de scriitor. in acest roman, cu un evident caracter autobiografic, protagonistul pastreaza numele real al autorului, Marin Preda, spre deosebire de alte opere in care personajele autobiografice au nume fictionale: Niculae Moromete ("Morometii") si Paul Stefan ("Delirul").In epica romanului, a carui naratiune este la persoana I, eul real se substituie

adesea eului ficaonal, protagonistul fiind un personaj incomod prin convingerile ferme, prin indoielile tulburatoare, dar mai ales prin atitudinea de moleseala manifestata in lumea satului ori cea cutezatoare si tenace in universul citadin si artistic. Structura compozitionala. Romanul se deschide cu un motto care apartine lui Marin Preda si se refera la importanta pe care o are "scrisul" pentru autor. El porneste de la o presupunere: daca scrierea unui roman l-ar putea costa viata, in niciun caz nu ar lua hotararea "de a renunta la scris".In cele 43 de module si prin naratiunea la persoana I, autorul, care se identifica intru totul cu naratorul si cu protagonistul, relateaza momentele esentiale din copilarie si adolescenta, ca elev, precum si framantarile, imprejurarile si hotararea pentru a-si implini menirea de scriitor.Constructia subiectului nu este lineara, ci alternarea urilor epice evidentiaza in mod diferit subtilitatea trairilor sufletesti, nuantele, afective si conturarea discreta a personajelor, fara insa a distorsiona coerenta narati a textului.Relatiile temporale plaseaza inceputul actiunii in perioada interbelica, iar perspecti spatiala reala se substituie, mai intai, satului natal, Silistea-Gumesti, apoi altor locuri concrete, Abrud, Cristur-Qdorhei, Bucuresti, Sinaia etc.Incipitul romanului este o confesiune, formula artistica fundamentala a intregului roman, prin care protagonistul isi aminteste o intamplare din copilarie, care a declansat "aventura constiintei mele". Membrii familiei, asezati in jurul micii mese rotunde, aidoma celei din "scena cinei" care deschide romanul "Morometii", il privesc pe mezin cu dezaprobare, deoarece luase painea "mare si rotunda" si o tinea strans in brate. Reactia tatalui i-a surprins pe toti, dai forta cuvintelor "Ia-o, ma, si perasta!" si gestul concomitent de a-i mai da inca o paine l-au trezit pe protagonist la realitate, declansandu-i reflectia ce fundamenta filozofia de viata a viitorului scriitor: "aventurile vietii noastre sunt ale constiintei, desi viata ei aderata nu e niciodata libera de instincte si nu o data e neputincioasa in fata lor, in rau, dar si in bine".Romanul poate fi structurat in doua mari perioade autobiografice:a) perioada interbelica, in care autorul-narator-personaj rememoreaza anii copilariei si ai adolescentei, urmarind traseul scolar al viitorului scriitor;b) interlul cuprinzand al Doilea Razboi Mondial pana in deceniul cinci al sec. XX, care reliefeaza zbaterea eului artistic in ascensiunea spirituala catre profesia de scriitor, sub influenta schimbarilor profunde in politic, ideologic, social, precum si viata literara bucuresteana, ale carei personalitati artistice sunt conturate necrutator de catre narator.a) Romanul copilariei si adolescentei respecta, in general, succesiunea cronologica a intamplarilor, mai ales in primele module ale romanului, alternanta urilor epice manifestandu-se in celelalte module.

Primele amintiri consemnate in roman sunt legate de anii petrecuti la scoala din satul natal. Silistea-G urnesti, perioada pe care protagonistul o percepe cu nedumerire si dezorientare. Tatal il daduse la scoala atunci cand baiatul avea opt ani, cu intentia de a sti, ca si fratii mai mari, doar sa se iscaleasca, apoi sa treaca la truda campului si cresterea animalelor. La inceput, abia reuseste sa promoveze clasele I si a H-a, dar in anii urmatori elevul-protagonist ia premiul I, spre uimirea sa, a tatalui si a tuturor satenilor, mai ales ca riu avusese nici carti dupa care sa poata inta. La un moment dat, mama ii facuse rost de 5 lei si copilul daduse fuga la intator ca sa-si cumpere

"Citirea", dar acesta i-a spus ca manualul costa vreo 25 de lei. Atunci, inteligenta nati a baiatului a oferit solutia cea mai eficienta, cumparand un maculator, pentru ca o sectiune putea imprumuta de la ceilalti copii, dar in niciun caz n-ar fi avut cum sa scrie in caietele altora. E posibil ca toate acestea sa fi plasmuit, in opinia generala, convingerea ca baiatul trebuie sa urmeze "mai departe, la liceu sau la scoala normala de intatori", mai ales ca el nu simtea libertatea spatiului rural, ci, dimpotri, i se parea ca traieste in sat ca "intr-un tarc".Capitolul al N-lea debuteaza cu mentiunea ca nicaieri "in cele o mie de ini ale Morometilor" n-a avut timp autorul sa relateze calatoria pe care Niculae, "erou a carui copilarie era a mea", a intreprins-o impreuna cu tatal sau la Campu-Lung (grafia in cf.cu editia publicata de editura sectiunex Serv, 2004 - «.«:). Baiatul de doisprezece ani dorea cu ardoare sa "edeze" din familie si. din sat, asa ca isi incearca norocul si depune dosarul pentru examenul de admitere la scoala din Campu-Lung. Din pacate, este respins la vizita medicala din cauza vederii slabe. Copilul nu intelege cum medicul, care purta ochelari, "nu admitea ca si altii sa mai poarte ochelari si sa invete sectiune".Esecul il face, probabil, pe Tudor Calarasu sa aiba compasiune fata de baiat, astfel ca hotaraste sa mearga la Mirosi, unde se afla o scoala "de arte si meserii", la care este posibil sa obtina bursa, intrucat aici nu veneau, dupa consideratiile tatalui, decat cei "cu capetele mari cat dovlecii care nu sunt in stare de altce". intr-o librarie din Mirosi cunosc un domn care se dovedeste a fi "un fals librar" si "un fals profesor" si care, in schimbul sumei de 1000 de lei, se ofera sa-i faca rost lui Marinica de un loc la o scoala normala de intatori, unde in tara. Examenul sustinut, totusi, la scoala de arte si meserii din Mirosi ii provoaca protagonistului o dezorientare totala, intrucat obtine ca medie de admitere numai sapte, iar pentru bursa i-ar fi trebuit minim nota noua. Asupra naratorului-personaj "se abatu o negura", confuzia care ia nastere in mintea sa este provocata de faptul ca ori nu stia multe lucruri care se cer la examen, ori "stiam prost acele lucruri".

"Aspiratia autorului-narator de a afla, cu ajutorul cartilor, "ce e lumea si cine eram eu insumi" are sanse de a fi implinita, deoarece "falsul librar" rezol sa fie primit la scoala normala din Abrud. Dupa o sedere de doua saptamani in Bucuresti, Marin pleaca spre Abrud impreuna cu protectorul sau. Aici, baiatul afla ca locurile la aceasta scoala nu erau ocupate, ca nici nu se dadea examen de admitere. Sustine insa, examenul de bursa, pe care-l promoveaza cu media zece, aflandu-se in fruntea listei candidatilor, ceea ce din nou ii starneste nedumerirea privind esecul de la Mirosi.In aceasta perioada, descopera viitorul scriitor magia cuntului, pe care urma sa-l noteze pe hartie si sa realizeze o intreaga opera de certa loare. Prinflash-back, misterioasele cuvinte" ale tatalui despre painea pe care copilul o tinea strans in brate ("Ia-o, ma, si pe asta"), ii trezise autorului "viata constiintei" datorita careia devenise "constient ca exist". Aceasta "prima tresarire" de percepere a lumii inconjuratoare prin cunt i-au deschis copilului ochii asupra vietii reale. Naratorul isi aminteste cum tatal sau, asemenea lui Ilie Moromete, statea pe prispa si, cand trecea vreun om pe drum si il saluta: "Buna ziua, ma, nea Tudore", acesta raspundea tare si cu toata sinceritatea: "Buna sa-ti fie inima, ma, Carstache", dupa care soptea cu satisfactie pentru sine: "Te'n c pe ma-ta de zaltat". Urarea binevoitoare rostita cu voce tare si injuratura soptita, ambele adresate concomitent aceleiasi persoane, ii fundamenteaza

autorului-narator convingerea in atotputernicia cuntului si-i dezluie faptul ca "omul poate gandi simultan doua lucruri care se bateau cap in cap". Un alt element autobiografic prezent in romanul "Morometii" este* si porecla "Patanghele" pe care satenii i-o dadusera lui Ilie Moromete, precum si personajul Cocosila, singurul care indraznea sa-i spuna porecla in fata lui Moromete: "Cocosila ii spunea si el tatalui meu, adesea, Patanghele, si nu intelegeam de ce tata sta de vorba cu el si parea ca nu aude porecla".Eternitatea naturii este o alta descoperire manifestata in "aventura constiintei" naratorului, care se simte emotionat la gandul ca apele, padurile, soarele sau ploile vor dainui si dupa moartea sa, ca altii, ce se vor naste perpetuu, vor vedea si ei aceeasi natura vesnica. insa, mai presus de orice, singurul lucru care-l face pe autorul-narator-prqtagonist sa ramana "mut de fascinatie era cuntul rostit de oameni". Mult mai tarziu, cand citi opera lui Tolstoi, riaratorul-personaj intelege faptul ca "nu numai cuvintele exprima sufletul uman, ci si lumea in care el se proiecteaza in afara", ceea ce-l face sa priceapa ca, fara sprijinul oferit de cuvintele din carti, omul singur nu poate ajunge cu gandirea in profunzimea ideilor si aderurilor ce guverneaza existenta umana.

Cate episoade povestite de autorul-narator-protagonist contureaza o imagine monografica a scolii romanisti, precum si statutul elevilor din intamantul de stat al perioadei interbelice. O prima obsertie a personajului-narator este'aceea ca se inta mai bine cu un profesor ce inspira simpatie, dar si cel care-ti inoculeaza teama poate avea un efect benefic. Pe Marin il interesau in mod deosebit istoria si matematica, dar profesorii respectivi erau lipsiti de har: primului ii placea prea mult materia pe care o preda si atunci, in mintea sa, nu mai era niciun pic de loc "sa-i mai placa si de noi", iar celalalt era "un ingamfat" si avea o "solemnitate deplasata", intrand in clasa ca intr-o biserica. Enert de obsesia profesorului de matematica* pentru marii matematicieni si de infatuarea sa fara margini, jignit de apelativul "uratule" pe care i-l spusese atunci cand il intrebase de ce nu inta, elevul Marin Preda este cuprins de spaima corigentei si face eforturi deosebite in insusirea teoremelor si demonstratiilor pe care le ignorase doua trimestre. Subiectul tezei din trimestrul al treilea este extrem de dificil, elevii reprosandu-i profesorului acest fapt. Singurul care solutioneaza cele trei probleme si termina teza cu o jumatate de ora mai devreme este elevul Marin Preda, care obtine nota zece. Profesorul se arata foarte derutat si suspicios, gandind logic ca, daca era in stare sa stie de "zece", atunci de ce luase doua trimestre la rand media trei? Din aceasta intamplare, personajul-narator inta inca ce despre fiinta umana: oamenii isi schimba foarte greu sau deloc primele pareri, deoarece nimeni nu are rabdare si nu-si pierde timpul cu intelegerea personalitatii celuilalt, cel mult te considera ciudat si fac un semn cu degetul la tampla, adica ce nu e in regula cu tine. Figura centrala a tatalui si felul cum "spunea" el aderurile marunte dar univefsal-labile despre prostia oamenilor care "impaneaza" lumea ii fundamenteaza viitorului scriitor propria conceptie despre etica umana: "omul sa ramana om, adica sa n-o ia razna impotri altora, sa stea la plugul lui, daca era plugar, la cinstea lui de om, daca era om de omenie, adica iubitor de alti oameni, la sectiunea lui daca era carturar, la nesta si copin lui, daca ii avea la casa lui, daca nu vroia sa se faca de ras prin hotie, tradare, betie, lene si minciuna". Scoala normala din Abrud se desfiinteaza, iar naratorul-personaj este transferat la o scoala din Cristur-Odorhei. Din aceasta perioada se remarca ura profesorului de

istorie, un aderat talent didactic, dar care, din pacate, a fost concentrat, intrucat avea sa izbucneasca, in curand, al Doilea Razboi Mondial.

Imagini ale agresivitatii umane, o tema predilecta in opera lui Marin Preda, constituie esenta cugetarii care deschide modulul al VlII-lea: "Nimeni nu scapa de violenta altora, dupa cum nimeni nu scapa ocazia [./.] de a fi violent cu altii". intr-o zi, elevul-narator este scos singur la lectie de catre profesorul de geografie, desi acesta obisnuia sa asculte cate trei-patru odata. Cu toate ca era un domn cu maniere alese si parea mai degraba bland; profesorul se enerveaza inexplicabil, desi elevul daduse destule raspunsuri bune. Brusc, se repede asupra elevului-narator, incepe sa-i dea cu pumnii in cap, apoi ii ine degetele, ca niste gheare, in abdomen, amenintandu-l bestial: "iti scot matele din tine!". Reactia nejustificata a profesorului ii produce adolescentului o mare tulburare si-l face sa se intrebe ce rau ii facuse sau cu ce drept vrea "sa-mi scoata el mie matele din mine?".* in pauza Marin este chemat in biblioteca profesorului, care-si cere iertare pentru iesirea lui, se arata foarte incurcat pentru comportamentul violent si, cu lacrimi in ochi, marturiseste ca nu stie ce l-'a determinat sa-i faca rau. Adolescentul nu stia pe atunci "nici sa acuz si nici sa iert", asa ca a putut numai sa-si dea seama ca nu-l ura pe profesor, "dar nici lacrimile lui nu-mi atingeau inima".In septembrie 1940, scoala de la Cristur-Odorhei se desfiinteaza si Marin este transferat la Bucuresti, prilej cu care tatal il avertizeaza ca nu mai poate sa faca rost de bani pentru taxe si internat si-l consoleaza cu aprecierea ca "un om cu patru clase secundare nu se aseamana cu unul care n-a intat nimic". Asadar, mezinul are toate sansele sa izbuteasca, din moment ce Nila, unul dintre fratii mai mari, care nu intase deloc sectiune, ajunsese portar la blocul Algiu din Bucuresti, il incuraja tatal pe Marin. Ca si Ilie Moromete ("Morometii"), Tudor Calarasu il inta pe baiat sa termine si el "tarasi, grapisi" clasa a patra, dupa "sistemul lui cu fonciirea, prin amanari si promisiuni". Copilul se simte in permanenta ocrotit de tatal sau, and sentimentul reconfortant ca el poate alunga toate relele si neplacerile care-i ameninta viata: "«-Ce faci, ma, copile?» Si lumea intunecata a carei perdea se daduse o clipa la o parte si zusem uratul si abjectia, se inchidea la loc si inceta sa mai existe pentru mine". Protejat este si de alti membri ai familiei, intrucat pentru a putea fi tinut la scoala muncise atat mama, Joita, cat si surorile sale, Mita si Ilinea. insa, acum cand Marin este pe cale sa-si implineasca visul de a eda definitiv din "tarcul" rural, se intristeaza ea tatal sau, aidoma lui Ilie Moromete, isi lua mana de pe el si-i inducea gandul nemarturisit ca "indarat n-aveam ce mai cauta". Viitorul scriitor se numea Marin Calarasu, iar pseudonimul Marin Preda este preluarea numelui de fata al mamei sale, Joita Preda.

Marin este admis elev la Scoala normala din Bucuresti, aflata pe strada Sfanta Ecaterina, desi nu platise taxele de internat, iar directorul I.Ionascu il ameninta cu exmatricularea daca tatal sau nu trimite banii. Ca si Ilie Moromete, tatal raspunde la scrisoarea primita de la directorul scolii ca, deocamdata, nu are bani, dar "ca o sa aiba sa-l mai pasuiasca O sa trimita negresit, nici vorba cum sa nu" si semneaza "cu stima, Tudor Calarasu". Din cauza cutremurului din 19 40, scoala se inchide temporar, iar Marin ramane in Bucuresti, sa locuiasca la Nila pana cand se redeschid cursurile, pe care le absolveste cu note proaste la toate examenele, and media generala 6,26, iar

la puitare nota 6,00. Astfel, se incheie adolescenta naratorului-personaj Marin Preda, cu intrebarea retorica: "Cine ghideaza pasii unui tanar?".

Biografie

Copilăria

La 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti, plasa Balaci, judeţul Teleorman, se naşte Marin Preda, fiu al lui Tudor Călăraşu „de profesie plugar" şi al Joiţei Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joiţa Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joiţa venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica - după numele bărbatului) şi Miţa (Tita). Tudor Călăraşu avea şi el trei băieţi cu prima soţie care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) şi Ion (Nilă). În familia celor doi soţi se mai nasc: Ilinca, Marin şi Alexandru (Sae).[1]

Copilul Marin Preda îşi petrece copilăria în această familie numeroasă care - în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” — nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929 învăţătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care şi-a dat copiii la şcoală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Şcoala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la ţară, copilul participă şi la treburile gospodăreşti (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la şcoală. Dar treptat - treptat, se dovedeşte printre elevii cei mai buni din seria sa, obţinând premiul cu coroniţă (scenă evocată în Moromeţii).

Anul 1933 — 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viaţa şcolarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărţi şi se îmbolnăveşte de malarie. Învăţătorul îi arată multă bunăvoinţă, îl ajută să termine anul şcolar şi-i împrumută cărţi. Când nu găseşte cărţi noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: „Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieşit gălăgie mare...”. Cu rugăminţi repetate şi insistenţe, obţine de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”.

Între 1934 - 1937 urmează clasele V - VII, având ca învăţător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul îşi va reaminti la bătrâneţe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă” dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzaţională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obţinerea certificatului de absolvire a şapte clase îl susţine la Şcoala de centru din Ciolăneşti (o comună la zece kilometri distanţă de Siliştea-Gumeşti). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a şapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

Plecarea din satul natal

În 1937, evitând Şcoala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reşedinţa judeţului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. (Fiecare judeţ având o şcoală de învăţători, erau preferaţi la examene cei din judeţul respectiv.) Tatăl intenţionează acum să-l dea la o şcoală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroşi, de la care elevul Marin Preda îşi procura cărţi, şi îl duce la Şcoala Normală din Abrud, unde reuşeşte la examenul de

bursă cu nota 10. Se integrează vieţii de normalist internist, este mulţumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni şi petrece vacanţa de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.

În toamna lui 1939 este transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde îşi continuă studiile încă un an. Ca şi la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română şi chiar matematici. În şedinţele Societăţii literare din şcoală este remarcat de profesorul Justin Salanţiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societăţii scrie şi citeşte câteva schiţe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista şcolii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viaţă transilvană vor fi evocaţi în „Viaţa ca o pradă” şi în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primeşte o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare şi ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiaţii ardeleni şi se întâlneşte cu siliştenii lui stabiliţi în Bucureşti. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” şi în „Viaţa ca o pradă”.

La sfârşitul anului şcolar 1940-1941 (urmat şi cu ajutorul directorului şcolii), susţine examenul de capacitate, însă datorită greutăţilor materiale se hotărăşte să renunţe la şcoală.

În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereuşind să publice nimic şi nici să-şi găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc şi să înţeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi toată iarna lui 41 - 42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti... N-aveam unde dormi, era lapoviţă prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua şi toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obţine viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.

Activitatea literară

În aprilie 1942 debutează cu schiţa „Părlitu'” în ziarul Timpul (nr. 1771 şi 1772 din 15 şi 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schiţele şi povestirile: „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea”, „La câmp”.[1]

În septembrie părăseşte postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcţionar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.

1943 martie, îi apare „Colina” în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schiţa „Rotila”. Ia parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenţi o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[2] Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeţii. Ea este construită pornind de la tehnica „muştei pe perete“ (o naraţiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai

târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viaţa ca o pradă şi Delirul. În 1945 devine corector la ziarul România liberă. Apoi din 1952 devine redactor la revista Viaţa românească. În 1956 primeşte premiul de stat pentru romanul Moromeţii. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la Beijing. În 1954 se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorţat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franţa la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soţie, Elena, a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru.

În 1960-1961, citeşte marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinităţi. În 1965 traduce romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediţia a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viaţa ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conştiinţei unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Naţională (parlamentul). Între 1975 şi 1980 locuieşte în Bucureşti pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni şi a survenit în condiţii oculte.[3][4]

Lista selectivă a operelor antume

Marin Preda 1948 - Întâlnirea din pământuri, volum de povestiri 1949 - Ana Roşculeţ 1952 - Desfăşurarea

1955 - Moromeţii, volumul I 1956 - Ferestre întunecate 1959 - Îndrăzneala 1962 - Risipitorii 1967 - Moromeţii, volumul II 1968 - Intrusul 1972 - Imposibila întoarcere 1972 - Marele singuratic 1973 - Întâlnirea din pământuri (ediţia a 2-a) 1975 - Delirul 1977 - Viaţa ca o pradă 1980 - Cel mai iubit dintre pământeni