CAP.2 Metode

 

2.1 Teorie si metoda in criminologie

2.1.1 Consideratii generale

      Problema legaturii dintre teorie si metoda in semnificatia ei generica si abstracta apartine domeniului metodologiei generale a stiintelor. Trebuie insa specificat ca aceasta problema a constituit rar obiect de preocupare pentru criminologie.

      Una dintre temele pe care George Vold le-a dezbatut in lucrarea sa “ Teoretical criminology” se refera la importanta pe care o ocupa teoria asupra criminalitatii, in cadrul cercetarii criminologice. El subliniaza faptul ca, studiind fenomenul infractional, indiferent de metoda utilizata, criminologul nu poate descoperii decât ceea ce respectiva teorie il “abiliteaza sa descopere”1.

      Dezbaterea acestei teme de catre George Vold reprezinta o exceptie pentru criminologia occidentala, in care problema legaturii dintre teorie si metoda este trecuta sub tacere. In ceea ce priveste criminologia din tarile socialiste, nici aceasta nu putem sa spunem ca da o importanta deosebita acestei probleme, deoarece nu este decât incidental abordata.

      Aceasta problema, departe de a fi epuizata, se impune in continuare cercetarii stiintifice. 

2.1.2 Privire istorica

      Clarificarea unor astfel de probleme  de ordin principial, nu fac obiectul prezentei lucrari, dar o incursiune fie ea si sumara in istoria scolilor criminologice, va pune in lumina strânsa legatura dintre aceste scoli si metodologia criminologiei.

      Prin trecerea in revista a principalelor scolii de criminologie: Scoala clasica; Scoala cartografica; Scoala tipologica; Scoala sociologica, va fi ilustrata si corelatia dintre enuntul criminologic descriptiv si enuntul prescriptiv, asadar, dintre teorie si metoda2.

      Putem defini scolile criminologice, ca fiind : teorii, conceptii, curente mai mult sau mai putin sistematic elaborate in problemele de baza ale fenomenului infractional. 

2.1.2.1 Scoala clasica

      Scoala clasica de criminologie si drept penal ia nastere spre sfârsitul secolului XIX in Anglia. Reprezentând o noutate pentru intelectualii acelei epoci, si-a gasit repede adepti in alte tari din Europa si U.S.A.

      Doctrina scolii clasice asupra fenomenului criminalitatii, are ca premisa ideea psihologica a hedonismului, potrivit careia , individul in toate actiunile sale este dominat de instinctul de placere si durere. Aplicând, la domeniul criminalitatii adeptii scolii clasice au promovat ideea ca individul, determinat de consideratii hedoniste, alege in mod liber intre placerea ce decurge din violarea legii si pedeapsa care ii va fi aplicata.

      Scoala clasica a realizat, asa cum spunea Enrico Ferri, o minunata anatomie juridica a delicventului si a elaborat un sistem  simetric de norme represive, dar din pacate, in conceptia sa infractiunea si pedeapsa sunt entitati juridice abstracte, pe care le cerceteaza izolat atât de persoana infractorului, cât si de mediul in care s-a savârsit fapta. Infractiunea este studiata ca un raport juridic intre lege si actul unui om liber. Cauza infractiunii se afla in actul de vointa libera a infractorului, opinie care atrage concluzia ca o persoana devine infractor pentru ca asa voieste.

      In opinia scolii clasice raspunderea penala are un temei exclusiv obiectiv, care consta in fapta infractionala, iar pedeapsa are ca fundament ideea de justitie. Se considera ca infractiunea este un act de vointa absolut libera, iar infractorul a abuzat grav de libertatea de vointa, dreptatea cere sa fie pedepsit si totodata pedeapsa trebuie sa fie suficient de severa pentru a excede placerii.

      Principalii adeptii ai scolii clasice au fost : in Italia : Becaria3, G. Fillangieri, M. Pagano, F. Carrara4, Paolletti, Paggi; in Franta : Brissot, Ad. Franck, Ad. Chauveau, Guizot; in Germania : Feuerbach, Mittermayer. 

2.1.2.2 Scoala cartografica

      Scoala cartografica sau geografica s-a dezvoltat, in special, in Europa intre anii 1830 – 1880 , poarta si numele de scoala franco-belgiana a mediului social, denumire ce exprima conceptia definitorie ce sta la baza principiilor acestei scoli criminologice.

      Promotorii acestei scoli au fost belgianul Lambert Jaques Quetelet (1796 -1874) si francezul Andre Michel Guerry (1802 – 1866), care au realizat o statistica a criminalitatii pentru a descoperii anumite legitati ale dinamicii acesteia5.

      Metoda de cercetare a scolii cartografice este metoda statistica, care s-a dovedit potrivita in incercarea ei de a surprinde corelatii intre harta criminalitatii si unele variabile economice, sociale si culturale.

      Quetelet a fost printre primii specialisti in stiinte sociale care a utilizat metode statistice si matematice pentru a analiza influenta factorilor sociali si individuali in etiologia crimei. El a studiat statisticile franceze din anii 1826 – 1830 subliniind constanta criminalitatii in acea perioada. Astfel, a sesizat faptul ca infractiunile contra persoanei predomina in timpul sezonului cald, in regiunile din sudul Frantei, in timp ce infractiunile contra proprietatii sunt comise mai ales in regiunile din nord, in timpul sezonului rece. Pe aceasta baza autorul a formulat legea termica a criminalitatii, sustinuta si de Guerry6.

      Ulterior G. Tarde a evidentiat faptul ca deosebirile ce apar intre structura si volumul criminalitatii regiunilor din nord fata de cele din sud, sunt rezultatul dezvoltarii social – economice diferite a acestora si nu consecintele diferentelor de clima.

      Interesat de aspectul geografic, Guerry repartizeaza departamentele franceze in 5 (cinci) regiuni, in cadrul carora constata o regularitate remarcabila in ceea ce priveste criminalitatea. Aceasta constatare a dezvoltat ideea conform careia : “precum fenomenele naturale, comportamentul uman este si el supus unor legi”.

      Asemanator lui Quetelet, dar contrar a ceea ce se credea in acea epoca, Guerry constata ca nici saracia, nici instructia scolara nu au o influenta directa asupra cifrei criminalitatii. Quetelet sustine ca omul nu savârseste infractiuni datorita starii de saracie, ci ca o consecinta a trecerii rapide de la o stare de relativ confort la una de mizerie.

      Printre reprezentantii acestei scoli se mai remarca si nume sonore ca : G. Tarde M. Joly, H. Sabiller. 

2.1.2.3 Scolile tipologice

      Scolile tipologice se caracterizeaza prin conceptii asemanatoare cu privire la geneza infractiunii, dar si prin metode apropiate de cercetare.

      Teoria pe care o dezvolta aceste scolile porneste de la ideea ca infractorii se deosebesc de ceilalti indivizi prin trasaturi care dezvolta in cazul infractorilor tendinte anormale, ce-i determina sa comita infractiuni, in situatii in care ceilalti indivizi mentin un comportament in limitele legii7.

      Reprezentantii acestor scoli pun in exclusivitate la originile criminalitatii factori biopsihici, ignorând rolul factorilor de ordin social. Influenta mediului economic si social in care infractorul traieste, a gradului de cultura si instructie, a mediului familiar sunt astfel neglijate aproape total de cele 3 scoli tipologice : Scoala lombroziana; Scoala testelor psihologice si Scoala psihiatrica.

      1) Scoala lombroziana

      Cunoscuta sub numele de Scoala antropologica italiana, a fost intemeiata de catre Cesare Lombroso.

      In metodologia de cercetare a criminalitatii Lombroso ramâne in istoria criminologiei un deschizator de drumuri in studiul multidisciplinar. Marturie stau, in acest sens, experimentele asupra celor 400 de criminali studiati in laboratorul de psihiatrie si antropologie din manicomul si ocna penala din Pesaco. Astfel in 1876 isi publica opera sa principala “Omul delicvent”8 in studiul infractorilor folosindu-se de observatie, de examenul biologic si de examenul psihiatric9.

      Lombroso considera infractorul ca pe un tip uman pe cale de regresiune catre stadiul atavic (oprire in dezvoltarea lantului kilogenetic). El a reusit sa distinga unele trasaturi craniene ce se regasesc in proportie sporita la infractori, asa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronuntate, pometii si falcile voluminoase, orbitele mari si departate, asimetria fetei si a deschiderilor nazale si apendice lumerian al falcilor.

      Din punct de vedere fiziologic Lombroso a constatat o slaba sensibilitate la durere, ceea ce il aproprie pe criminal de omul salbatic.

      Lombroso s-a ocupat si de unele aspecte socio – culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinta si practica religioasa, literatura criminalilor, etc.

      Cei mai de seama discipoli ai lui Lombroso: Giuseppe Garofaro si Enrico Ferri dezvolta teoria lombroziana, dar ii aduc si numeroase modificari.

      Introducând in metoda de cercetare un nou indicator, acela de sentiment moral, Garofaro opereaza cu o diviziune bipartita a infractiunii si anume:

delictul moral, intelegând prin aceasta actele grave reprobate de intreaga colectivitate si delictul juridic sau delictul prin determinarea legii, socotit astfel datorita unor ratiuni de ordin politic, economic si social10.

       Astfel Garofaro ajunge la o tipologie a infractorului diferita de a lui Lombroso. El imparte infractorii in infractori reali (apartinând primei categorii – delicte naturale) si pseudoinfractori.

      Enrico Ferri, care este un continuator al ideilor lombroziene, este preocupat de factorii individuali in etiologia crimei, dar in egala masura este atras si de factorii sociali. El va intreprinde ample studii in Franta si in Italia.

      Enrico Ferri a incercat sa desprinda, folosind metoda statistica, anumite “legitati” ale fenomenului infractional asemanatoare celor din domeniul fizicii, cum ar fi aceea a saturatiei si suprasaturatiei, a raportului invers intre omicid si suicid11.

      Desi remarcam ca E. Ferri in plan metodologic face un efort in cunoasterea infractiunii, a factorilor criminogeni exogeni – endogeni, el nu va reusi, totusi, sa descopere mecanismul acestor factori in producerea criminalitatii, situatie care se datoreaza si aplicarii nediferentiate si in mod exclusiv a metodelor statisticii in studiul domeniului general al criminalitatii, cât si in studiul personalitatii infractorului12. E. Ferri nu reuseste sa separe cauzele de ordin general de cele de ordin particular din etiologia crimei.

      2) Scoala testelor psihologice

      Scoala testelor psihologice, legata de inceputul secolului XX, continua ideea scolii lombroziene, dar spre deosebire de aceasta trateaza debilitatea mintala ca element al diferentierii infractorilor fata de neinfractori.

      H. H. Goddard, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai acestei scoli, considera debilitatea mintala ca fiind un factor transmis ereditar si care constituie adevarata cauza a crimei, deoarece debilul mintal nu are capacitatea faptelor sale si a continutului normativului juridic care le considera infractiuni.

      Goddard a incercat sa valideze urmatoarele ipoteze de cercetare:

a. cea mai mare parte a infractorilor sunt debili mintali;b. majoritatea debililor mintali sunt infractori.

      Pe loturi reduse, nereprezentative, aceste ipoteze s-au confirmat, insa cercetarile efectuate ulterior au pus in lumina rezultate contradictorii.  

      3) Scoala psihiatrica

      Aparuta la inceputul secolului XX, a cunoscut o popularitate foarte mare datorita indeosebi influentei exercitata de Sigismund Freud13. La inceputul epocii postbelice scoala psihiatrica cunoaste o perioada de declin pentru ca dupa anii ’50 sa revina din nou in actualitate.

      Asemanator celorlalte scoli tipologice si scoala psihiatrica a militat pentru acreditarea tezei despre existenta unui tip criminal. Astfel , a pledat pentru un tip de criminal deosebit de ceilalti indivizi, deosebire ce consta intr-un tip de personalitate aparte, care sfârseste prin a deveni criminal, indiferent de conditiile sociale in care traieste. In exercitarea structurii acestui tip de personalitate, intâlnim in cadrul scolii psihiatrice o varietate de pareri, cu o deschidere care se situeaza intre psihoza si formele usoare de psihopatie14.

      Indiferent de forma pe care o imbraca doctrina acestei scoli a fost puternic influentata de S. Freud in ceea ce priveste rolul hotarâtor atribuit subconstientului,  sentimentului de frustare, complexului lui Oedip din opera sa, dar mai ales de metodologia folosita de acesta in cercetare.

      Metodologia proprie tratamentului psihiatric, având la baza notiunea de transfer clinic si testele proiective, este principala tehnologie de cercetare si terapie folosita in prezent in criminologia clinica.

      Scoala psihiatrica desi a pasit pe tarâmul stiintelor moderne prin vindecarea nevrozelor prin metoda psihanalizei, cunoaste critici in privinta doctrinei sale care absolutizeaza rolul instinctelor fata de constiinta, ignorând interactiunea factorilor de orice fel in procesele neuropsihice umane15.    

2.1.2.4 Scoala sociologica

      Inceputurile scolii psihologice sunt strâns legate de numele scolii cartografice, dar si de publicarea in 1914 a lucrarii lui B. Goring “ The English Convict”, elaborata ca o replica a teoriei lombroziene asupra crimei.

      Cercetarile lui Goring au fost efectuate pe un esantion de 3000 de detinuti recidivisti. Astfel, el a descoperit 96 de trasaturi specifice ale celor studiati, descoperire care infirma teoria criminalului innascut al lui Lombroso si aduce in prim plan mediul social ca factor criminogen. Cu toate acestea, insa, nu neaga total o inferioritate fizica a infractorului16.

      Scoala sociologica, care a cunoscut o mare audienta in criminologie, inregistreaza ca factor important in dezvoltarea sa afirmarea in acea epoca  a sociologiei ca stiinta, ca si faptul ca indeosebi in U.S.A. criminologia se studia in cadrul institutiilor sau departamentelor de sociologie de pe lânga universitatile americane, traditie ce s-a pastrat intrucâtva pâna in zilele noastre17. Scoala sociologica se concentreaza pe de o parte in jurul analizelor statistico – matematice, incercând sa surprinda legatura ce exista intre variatiile criminalitatii si unele aspecte de organizare sociala, iar pe de alta parte in directia cunoasterii formarii personalitatii in cadrul proceselor de socializare care conduc la modificarea si orientarea potentialului mental innascut.

      Un real interes in doctrina scolii sociologice este indreptat catre teoria lui E. Durkheim18 a carui prima trasatura este punctul de vedere conform caruia criminalitatea este un fenomen social normal care se manifesta inevitabil in toate societatile. Intrucât nu exista societate in care indivizii sa nu se abata de la reguli, este inevitabil ca dintre aceste abateri unele sa prezinte caracter infractional. De aici tragem concluzia ca infractionalitatea este determinata in primul rând de structura socio – culturala careia ii apartine. Criminalitatea trebuie inteleasa si analizata, nu prin ea insasi, ci in strânsa legatura cu o cultura determinata in timp si spatiu19.

      O alta contributie valoroasa in planul analizei criminologice este reprezentata de elaborarea de catre Durkheim a conceptului de anomie, in sensul de slabire a rolului normelor sociale, aceasta anomie aparând ca urmare a tendintelor crescânde ale individului spre satisfacerea unor idealuri de confort material si prestigiu social.

      Imposibilitatea realizarii pe cale legala a idealurilor presupuse duce la incalcarea normei. Conceptul de anomie este reluat ulterior si de sociologul american R. K. Merton care il utilizeaza in explicarea fenomenului criminal20.

      Pe plan metodologic, scoala sociologica aduce in criminologia secolului XX metode de cercetare proprii sociologiei comportamentului ( behaviorismul )21, caracterizate prin procedeele experimentale standardizate de analiza a comportamentului infractorului.

      Printre cei care si-au adus contributia la studiul sociologic al crimei putem numi la loc de seama pe : Liszt in Germania, A. Prins in Belgia, Van Hammel in Olanda, iar ulterior pe Nicefora si Grispigni in Italia. 

2.1.3 Tendinte actuale

      Dupa parerea majoritatii oamenilor de stiinta, in prezent criminologia occidentala traverseaza un moment de criza. Se vorbeste in acest sens despre o ruptura de criminologia traditionala. Cauzele sunt multiple, dar retinem ca fiind relevant esecul teoriilor traditionale cu privire la prevenirea si combaterea infractionalismului fata de cresterea rapida a acestui fenomen.

      O lunga perioada de timp criminologia a inclinat spre acceptarea practicilor clinicienilor, in centrul carora se afla studierea personalitatii infractorului, care era considerat un inadaptat. Metodele clinicienilor vizau un tratament si o readaptare a individului in societate. In prezent asistam la o revenire la mijloacele clasice de sanctionare, care are ca punct central reconsiderarea ideii de justitie, pedepsele de scurta durata si alte metode de sanctionare mai blânde fiind considerate ca ineficiente.

      Tendinta de a schimba perspectiva criminologiei traditionale apare foarte pregnant in cadrul orientarii numite “criminologia reactiei sociale”. In centrul acestei orientari se afla efortul de revalorizare a puterii societatii organizate pentru a-si cunoaste si stapânii propriile criminogeneze, pentru a-si reforma ordinea de drept si reconsidera sistemul represiunii prin repunerea in drepturi a raspunderii penale, a ideii de justitie si a sistemului penitenciar.

      Doctrina pozitivista contemporana sustine apararea cu maxima rigoare a valorilor contra criminalitatii, opunându-se exceselor ce ar putea sa apara in aplicarea unora din tezele doctrinei noii apararii sociale. Sub aspect doctrinal criminologia româneasca intemeiata de I. Tanoviceanu si dezvoltata de Vintila Dongoroz, Vespesian Pella si Traian Pop apartine curentului pozitivist stiintific, cu deschideri ample si tendinte de evolutie spre marile principii renovatoare ale doctrinelor pozitiviste contemporane necesare reformarii operei reactiei societatii contra criminalitatii22.

      O alta orientare este cea de inspiratie marxista, denumita criminologia radicala, care readuce in discutie cauzele sociale ale infractionalismului: exploatarea capitalista inegalitatea in distribuirea puterii, somajul, etc.

      Promotorii acestei teorii considera ca indreptarea greselilor societatii s-ar putea realiza chiar in cadrul relatiilor de productie existente prin perfectionarea

continua a societatii si stabilirea unui echilibru adecvat intre diferite grupuri sociale.

      Intr-o conceptie marxista nu exista legi generale criminologice pentru toate timpurile. Fiecare epoca isi are legile si regularitatile proprii, si anume, aceste legi si regularitati sunt determinate de forta productiei si de tipul de productie a societatii respective. Nu exista o singura criminologie, ci mai multe si anume criminologia fiecarei epoci istorice si a claselor sociale respective23. 

2.2 Metode particulare utilizate in domeniul criminologiei 

2.2.1 Metoda observatiei

      Observatia reprezinta una dintre principalele metode particulare utilizate pentru cunoasterea cât mai aprofundata a fenomenului criminalitatii.

      Deoarece psihicul omului este legat nemijlocit de activitatea sa, se manifesta in actiunile si faptele sale. Observarea acestor actiuni, a actelor sale de conduita, a manifestarilor sale verbale si de alta natura, precum si analiza lor face posibila cunoasterea stiintifica, in anumite limite a psihicului uman24.

      Observatia, reprezentând izvorul cunoasterii, momentul contactului initial dintre subiect si obiect, niciuna dintre metodele particulare – clinica, tipologica, predictiva – nu se poate dispersa de ea25.

      Metoda observatiei cunoaste doua forme :

a. observatia empiricab. observatia stiintifica

a. Observatia empirica

      Observatia empirica apare in mod spontan in contactul zilnic dintre individ si realitatea inconjuratoare. Ea este limitata la sfera de interese a individului, la grupul social din care face parte si este incapabila sa ofere o imagine completa si complexa a fenomenului observat.

      Observatia empirica ofera o cunoastere limitata, superficiala asupra domeniului criminalitatii. Aceasta retine mai ales aspectele de suprafata, partea spectaculoasa a evenimentului sau situatiei observate26. Mai trebuie precizat ca ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind influentat de propriile sale opinii, de situatia sa personala, de interesele sau prejudecatile sale in raport cu

faptul de viata observat. Astfel, observatia empirica este insuficient cenzurata critic si de regula nu este dirijata catre un obiectiv precis27.

      Nu negam aportul  pe care observatia empirica il poate aduce in cercetarea stiintifica a criminalitatii, dar cunoasterea cu adevarat profunda a fenomenului infractional necesita depasirea empirismului, transformarea observatiei empirice in observatie stiintifica.

      b) Observatia stiintifica

      Observatia stiintifica presupune o contemplare intentionata si metodica a realitatii. Ea este orientata catre un scop bine determinat care priveste obtinerea unor anumite categorii de informatii.

      Observatia stiintifica nu este o simpla privire, ci urmarirea atenta si sistematica a unor manifestari psihice in scopul de a le fixa cât mai adecvat. Trebuie precizat ca observatia nu se face intâmplator, ci pe baza unui program.

      Observatia stiintifica este realizata de catre un specialist, in cazul nostru un criminolog, iar calitatea sa depinde de nivelul de cunostinte teoretice ale acestuia, de stapânirea aparatului conceptual. Criminologul va fi obligat ca permanent sa-si cenzureze gândirea si sa ramâna pe pozitiile unui observator obiectiv, ferit de orice influenta.

      Unii autori sunt de parere ca observatia in domeniul criminologiei imbraca un caracter obiectiv si unul subiectiv.

      Observatia obiectiva se refera la forma de manifestare exterioara a faptei penale, la imprejurarile in care a fost savârsita, la metodele si mijloacele de savârsire, la consecintele acesteia si la orice imprejurare de natura obiectiva.

      Observatia subiectiva se caracterizeaza prin studiul comportamentului sau personalitatii infractorului.

      Aceste aspecte ce privesc observatia obiectiva si observatia subiectiva nu vor fi separat investigate, ci se vor afla intr-o permanenta intrepatrundere28.

2.2.2 Metoda experimentala

     Metoda experimentala sau cum mai este numita, experimentul constituie una dintre metodele cu un grad ridicat de generalitate, fiind aplicata in mai multe domenii ale stiintei29. De asemenea, este una din metodele complexe, cu

ajutorul careia omul de stiinta urmareste sa descopere legaturile de interactionare dintre diferite fenomene, dar mai ales sa cunoasca legatura cauzala dintre acestea30.

     Experimentul, ca metoda criminologica, reprezinta o observatie provocata, având ca principala caracteristica provocarea intentionata a fenomenelor in conditii schimbate, anume modificate de cercetator31. Aceasta ajuta la constatarea unor fenomene care nu ar avea cum sa se manifeste si sa fie observate in mod normal, dar care sunt importante pentru rezolvarea problemei care face obiectul studiului.

     Particularitatile metodei experimentale sunt provocarea, varierea si repetarea fenomenului studiat prin interventia cercetatorului.

     Spre deosebire de cel care studiaza un fenomen psihic pe baza de observatie, experimentatorul nu asteapta ca fenomenul sa se produca atunci când se vor ivi conditiile, ci-l provoaca el insusi la locul si timpul dorit si in conditii diferite; variaza factori simulatori si repeta actiunea lor daca este necesar pentru verificarea si adâncirea observatiilor.

     Realizarea unui experiment presupune alegerea unei probleme de studiu si elaborarea unor ipoteze al caror adevar sau falsitate vor fi confirmate sau infirmate in cursul cercetarii. Cel mai adesea se pune problema de a determina legaturile ce unesc doua variabile, de a compara efectele a doi factori pentru a identifica care este efectul in cadrul procesului studiat32.

     Mai multi autori amintesc schema pe care M. Grawitz o propune pentru desfasurarea experimentului : in scopul de a aprecia actiunea unui anumit factor         ( variabila independenta ), asupra altor factori ( variabile dependente ) este necesara compararea a doua elemente, dintre care numai unul va fi supus influentei factorului pe care ne propunem sa-l studiem. De aici necesitatea de a constitui doua grupuri cât mai asemanatoare, grupul experimental A si un grup central C. Variabila x a carei influenta urmeaza a fi masurata va actiona numai in cadrul grupului A. In cazul in care ipoteza este exacta, fenomenul z legat de variabila x va trebui sa apara in grupul A si sa fie absent sau foarte slab in grupul C. Influenta variabilei x va rezulta astfel din diferenta dintre intensitatea fenomenului z in grupul A in raport cu grupul C33.

     Pentru obtinerea de rezultate pe plan stiintific, cercetatorul trebuie sa respecte reguli de ordin general, valabile pentru orice experiment si reguli de ordin particular, determinate de specificul obiectului studiat.

     Regulile de ordin general34 constau in :

a. abordarea problemelor studiate in mod cauzal;b. elaborarea ipotezelor de lucru;c. crearea unor grupuri de control cât mai asemanatoare grupului asupra

caruia  se actioneaza experimental;d. actionarea unui singur factor ( unei singure variabile ) in acelasi timp;e. eliminarea influentei factorilor exteriori pe toata durata experimentului;f. obiectivitatea cercetatorului in efectuarea experimentului, in analiza si

sinteza datelor obtinute.

      Alcatuirea a doua grupuri cât mai asemanatoare se face folosind urmatoarele procedee :

1. control de precizie – consta in alcatuirea unui grup de control asemanator grupului experimental, astfel incât sa existe aceeasi reprezentare in ambele grupuri a totalitatii factorilor individuali de personalitate;

2. controlul static – se limiteaza la verificarea frecventelor elementelor asemanatoare existente in ambele grupuri;

3. controlul la intâmplare – consta in formarea unor esantioane aleatorii, considerându-se ca numai astfel poate fi neutralizata influenta factorilor intâmplatori intotdeauna prezenti.

     In ceea ce priveste tipurile de experimente35, acestea se clasifica in functie de : locul de desfasurare a experimentului, natura variabilei independente, procedeele de manipulare si verificare utilizate.

     Dupa locul de desfasurare se face distinctie intre experimentul de laborator li experimentul de teren.

     Experimentul de laborator consta in provocarea in mod artificial, in laborator, a unei situatii asemanatoare celei reale. Este cea mai precisa si mai sigura metoda de cercetare, care ofera posibilitatea de a desprinde cu mai mare precizie decât la celelalte metode, relatiile dintre fenomenele variabile.

     Experimentul de laborator constituie metoda de baza in studierea efectelor psihice. Prezinta avantaje in ceea ce priveste studierea izolata a influentei unui factor sau a altuia asupra vietii psihice, cu excluderea influentelor intâmplatoare si prin actionarea dupa dorinta si conform cerintelor experientei a variabilelor independente36.

     Printre dezavantajele experimentului de laborator se au in vedere natura factorilor si limitele in care pot actiona, deoarece experimentatorul nu poate sa actioneze asupra subiectului cu nici un factor care ar putea sa aiba influenta nociva asupra subiectului studiat. De asemenea, laboratorul ca mediu artificial, poate actiona negativ asupra laturii psihice a fenomenului studiat. Datele obtinute in laborator vor fi verificate, in masura in care este posibil prin transferarea lor in conditiile vietii concrete a subiectului ( in scoala, conditii de joc, la locul de munca, etc.)37.

     Experimentul de teren constituie o cale importanta de studiere a psihicului omenesc in conditii cât mai apropriate de viata reala, prin considerarea unei situatii naturale ca experimentala.

     El are avantajul de a permite studierea fenomenului in conditii naturale. Subiectii sunt supusi studiului in conditiile vietii zilnice. Experimentul se poate organiza in asa fel incât subiectii sa nu stie ca sunt obiect al cercetarii experimentale38.

     In cadrul acestui experiment apar dificultati, deoarece este mai putin exact decât experimentul de laborator, iar controlul obiectiv al variabilelor este mai dificil39.

     In functie de natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul sa actioneze ( sa introduca, sa varieze ) variabila independenta. In cazul experimentului invocat variabila independenta face parte din conditiile preexistente, ca nefiind influentata de experimentator, care se limiteaza la notarea influentei variabilei asupra fenomenului studiat40.

     In raport de modalitatile concrete de manipulare a variabilelor exista tipul de experiment “inainte” si “tipul dupa”, care implica observarea fenomenului atât inainte cât si dupa introducerea variabilei independente. Pentru a cunoaste, de exemplu, influenta unor filme de violenta asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atât inainte de vizionare cât si ulterior. Acest tip de experiment nu necesita grupul de control41. Tipul de experiment care se limiteaza numai la observarea dupa introducerea variabilei independente in momentul aprecierii rezultatelor, necesita un grup de control la care sa se raporteze.

     In ceea ce priveste stabilirea problemei pe care vrem s-o supunem studiului experimental si tipul de experiment pe care intentionam sa-l utilizam, pe lânga dificultatile ivite pe plan metodologic trebuie avute in vedere si aspecte de ordin moral, etic si juridic42.

     Sistemul penal a carui finalitate este incerta, constituie un adevarat experiment. Prevederile cu privire la suspendarea pedepsei, la probatiune, la liberarea conditionata, la modalitatile de executare a pedepsei pot fi considerate experimente.

     Insa apare de neconceput provocarea unor comportamente infractionale, in scopul studierii acestora. Cercetatorul nu trebuie sa actioneze cu nici un factor care sa dea nastere la reactii antisociale din partea subiectului. Cercetarea se va limita la acele comportamente care au fost determinate de anumiti factori criminogeni. Criminologul va estima in astfel de situatii posibilitatile de evolutie a fenomenului si va studia factorii cauzali. In astfel de cazuri ipoteza de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta in realizarea sau nerealizarea previziunii.

     Considerentele de ordin moral, etic si juridic nu exclud utilizarea experientei provocate in domeniul criminologiei. Ramâne la dispozitia acestui tip de experiment acea zona a cercetarii criminologice destinata actiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului infractional.

     Cu toate dificultatile pe care le intâmpina, metoda experimentala a avut o larga arie de aplicare in cercetarea criminalitatii contemporane. 

2.2.3 Metoda clinica

      Metoda clinica este o contemplare a metodei experimentale, deoarece aceasta din urma dezvolta o cunoastere a infractorului doar pe plan general si mai putin a unui infractor individualizat. Metoda experimentala fragmenteaza personalitatea infractorului in elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate cu un grup de control. Pe de alta ca o complectare, criminologia clinica permite o abordare a infractorului in unitatea si dinamica sa.

      Metoda clinica cerceteaza cazul individual in scopul formularii unui diagnostic si prescrierii unui tratament adecvat.

      Metoda clinica nu opereaza cu variabile, ci se bazeaza pe anamneza. In literatura de specialitate multi autori mai denumesc metoda clinica si anamneza43 sau istoria cazului sau studiul de caz. Dar, in legatura cu aceasta din urma denumire, unii autori sunt de parere ca metoda clinica si studiul de caz nu se suprapun deoarece metoda clinica apelând la o gama mai variata de tehnici de realizare are o arie mai larga de cuprindere.

      Nici una din problemele fundamentale cu care se confrunta criminologia nu poate fi rezolvata fara studiul infractorului. Metoda clinica, care recurge la o varietate de tehnici de cercetare, poate ajunge la o cunoastere multidisciplinara a personalitatii infractorului si formularea unei teorii explicative asupra actiunilor acestuia44. Pentru formularea unei teorii explicative cu privire la cauzele generale care au determinat fenomenul infractional este necesar ca omul de stiinta sa fie capabil sa inteleaga si sa explice de ce infractorul a comis o infractiune si cum a ajuns sa comita acea infractiune.

      In procesul amanuntit de investigare a vietii individului, specialistul se foloseste de diferite tehnici de investigare: observatia, studierea documentelor, testelor psihologice, interviul clinic aprofundat, etc. Astfel, faptuitorul este cercetat sub aspect social, psihologic si medical; ceea ce conduce la cunoasterea aspectelor concrete ale faptei si faptuitorului, ale cauzelor determinante si ale conditiilor individuale si circumstantelor specifice, oferind posibilitatea tragerii unor concluzii asupra faptei si faptuitorului45. Aceasta metoda, printr-o analiza aprofundata face istoria completa si actuala a fiecarei fapte si faptuitor, oferind o imagine completa asupra fiecarui caz.

      Cercetarea clinica este organizata conform principiilor clinicii medicale si urmareste sa imprime eficienta maxima procesului de resocializare a celor eliberati din penitenciare in raport de datele ce rezulta din examenul clinic asupra personalitatii acestora46. Astfel pe baza unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor trasaturi ale personalitatii infractorului, care vor permite formularea unui diagnostic, pe baza caruia criminologul clinician urmeaza sa evalueze conduita viitoare a subiectului si sa formuleze un pronostic social. Pornind de la diagnosticul si de la prognosticul formulat se va elabora un program de tratament adecvat47.

      In majoritatea situatiilor studiul de caz se limiteaza la o reconstituire a biografiei infractorului pe baza examinarii diferitelor documente ( biografii, autobiografii, jurnale, note, dosare ) sau convorbiri avute cu acestea sau cu persoane apropriate lui

( familie, prieteni ).

      In acest sens unii autori48 amintesc despre A. Normandeanu, care atrage atentia asupra deosebirii dintre studiile “follow up”, studii descriptive ale unor cariere criminale si studiul de caz propriu-zis. Studiile follow-up au urmarit indeosebi in prima perioada efectele diferitelor metode de tratament asupra unor grupuri de infractori eliberati din penitenciare. Cu timpul sfera unor astfel de studii s-a largit considerabil.

      Studiile de urmarire ( follow up studies ) sunt procedee destinate a observa “devenirea” criminalului, evolutia acestuia pe o perioada de timp (5 – 15 ani), dupa efectuarea pedepsei. Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate in U.S.A. intre anii 1950 – 1960 de catre o echipa formata din sotii Sheldon si Eleonor Glueck. Acestia au urmarit grupuri de minori deviati sau delicventi in evolutia lor ulterioara contactului cu justitia, reusind sa desprinda concluzii interesante privind personalitatea infractorului, starea de pericol, etc49.

      Aceste cercetari se pot arata ce devin intr-un viitor mai apropriat sau mai indepartat eliberatii din penitenciare dupa cum urmeaza :

câti devin cetateni onesti si câti isi reiau activitatea infractionala; care este tipul care persista intr-o activitate infractionala periculoasa si

care este tipul care va evita acest tip de activitati; la ce vârsta se produc aceste schimbari; daca inchisoarea reuseste sa amelioreze recidiva; cum se pot ameliora metodele de tratament50.

      Intr-unul din studiile realizate de sotii Glueck, care au urmarite o perioada de 10 ani, pe un esantion de 510 barbati care au fost eliberati conditionat din Massachusetts Reformatory si a caror pedeapsa expira intre 1921 si 1922.

      Pe o perioada de 5 ani, perioada de eliberare conditionata, condamnatii au fost urmariti foarte atent, cu exceptia a 27 condamnati care nu au putut fi gasiti si 55 care au decedat.

      Rezultatele obtinute de sotii Glueck au aratat: 21% succes total, 16,8% succes partial si 61% esec total. Aceste rezultate difera de rapoartele oficiale care indicau 80% succes total.

      Esantionul respectiv a fost urmarit in continuare pe o perioada de 10 ani           ( impartita in doua etape de câte 5 ani fiecare ). Sotii Glueck au remarcat o crestere a numarului recidivistilor in comparatie cu primii 5 ani. Astfel, daca in perioada numai 20% au recidivat, in urmatorii 5 ani cifra creste la 30%, iar in ultima perioada la 41%.

      Rezultatele arata ca cel mai mare pericol de recidiva exista in primii 5 ani de eliberare, acest aspect fiind important in organizarea asistentei postpenale, in gasirea cailor si mijloacelor care sa previna ca fostii condamnati sa-si reia imediat contactul cu mediul anterior.

      Trebuie evitat ca individul dupa tratament sa fie supus unui proces de reintegrare sociala care l-ar conduce spre mediul infractional.

      In esenta fundamentala pentru cercetarea criminologica ramâne  personalitatea umana cu componentele ei biologice, psihologice si sociale.  

2.2.4 Metoda tipologica

      Metoda tipologica , care are o veche utilizare in criminologie, reprezinta o combinatie a trasaturilor definitorii necesare descrierii fenomenului studiat51. Ea a servit in principal la descrierea unui asa- numit tip criminal in opozitie cu tipul noncriminal, la descrierea unor tipuri particulare de criminali ( de ocazie, profesionist, pasional, violent, etc.) si la stabilirea unor tipologii criminologice a actului infractional52.

      Metoda tipologica a fost imbratisata de partizanii tendintei biotropologice in criminologie, preocupati sa argumenteze existenta unui tip constitutional de infractor predispus la delicventa datorita unei lipse de armonii de natura biofizica. Ea este prezentata, insa, si in criminologia de orientare sociologica si in cea de  orientare psihologico-psihiatrica53.

      Metoda tipologica are la baza notiunea de tip , care consta in existenta unor persoane, in cazul de fata grupul de criminali sau delicventi, care se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi specifice, prin care se aseamana intre ei, dar prin care se deosebesc de alte grupe de persoane ( ex.: tipul agresiv, tipul criminalului pervers, etc.) sau o grupa de crime ( tipul crimei pasionale, etc.)54.

      P. P. Neveanu precizeaza ca nu orice asociere de trasaturi alcatuieste un tip, ci numai aceea care este concomitent pregnanta , consistenta si semnificativa55.

      Orice tipologie opereaza printr-o selectie, oprindu-se asupra acelor trasaturi, care precizeaza importanta pentru descifrarea fenomenului studiat, in asemenea masura incât permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de ordin secundar. In concluzie, tipurile nu reprezinta tipuri pure si complete, dar au unele trasaturi mai accentuate care ii disting de alte tipuri, iar un criminal nu acumuleaza toate trasaturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante astfel incât el constituie un tip.

      Diferitele tipologii intâlnite in criminologie se pot clasifica, pe de o parte in tipologii specifice si in tipologii de imprumut, iar pe de o alta parte in tipologii constitutionale, psihologice, sociologice in raport cu orientarea teoretica

respectiva, fiecare dintre aceste tipologii fiind susceptibila la rândul ei de alte clasificari56.

      Exista o tipologie juridica dupa felul infractiunilor savârsite. Dupa acest criteriu cei ce savârsesc infractiuni contra vietii sunt: ucigasii, asasinii, etc.; cei ce savârsesc infractiuni contra bunurilor sunt: hotii, tâlharii, delapidatorii, etc.; cei ce savârsesc infractiuni de fals sunt: falsificatori, etc. O atare tipologie juridica penala este utila si folositoare.

      Cu toate acestea ea nu este suficienta fiind alcatuita dupa un criteriu unic, anume obiectul infractiunii savârsite, criteriu exterior si nu criteriu interior, care sa priveasca pe criminal. Din punct de vedere criminologic este necesara o caracterizare si a tipologiei criminalilor din interior, dupa datele si trasaturile caracteristice ale criminalilor, datorita carora au savârsit anumite infractiuni si nu altele. Astfel, in criminologie s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de infractori – criminali , la o tipologie criminologica57.

      Un exemplu de tipologie specifica este cel realizat de criminologul austriac Seelimg, care retine opt tipuri de criminali:

1. criminali profesionisti, care evitând munca au ca principala sursa de venit infractiunea;

2. criminali contra proprietatii;3. criminali agresivi;4. criminali carora le lipseste controlul sexual;5. criminali care intr-o situatie de criza nu gasesc decât o solutie

“criminala”;6. criminali caracterizati prin lipsa de disciplina sociala;7. criminali dezechilibrati psihic;8. criminali care actioneaza in baza unor reactii primitive.

      Dar sa nu uitam pe Cesare Lombroso si Enrico Ferri care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a incercat sa demonstreze existenta unui tip unic de criminal innascut, prin retinerea unor anumite trasaturi socotite stigmate ale crimei. Ulterior a realizat o tipologie mai diferentiata, descriind si alte tipuri de criminal ( pasionalul, bolnavul mintal, epilepticul, etc.).

      In ceea ce priveste asa-numitele tipologii de imprumut, acestea au revenit celor mai diverse orientari.

      Curentul biotropologic a demonstrat existenta unui tip constitutional, predispus la delicventa datorita unei lipse de armonii de natura biofizica.

      Cercetarile care poarta o data mai recenta nu mai incearca sa izoleze un anumit tip de criminal de restul speciei umane, ci incearca sa stabileasca anumite legaturi intre delicventa si unele trasaturi de natura biofizica58.

      De asemenea orientarea sociologica s-a servit de unele tipologii de imprumut realizate de Reisman si Howard Becker. Tendinta actuala cu exceptia tipologiilor cvonstitutionale si psihanalitice este aceea a unei abordari complexe sociologice si psihologice. In cadrul tipologiilor astfel realizate, la o extrema se gaseste tipul individual (solitar), iar la cealalta extremitate infractorul de cariera59. 

2.2.5 Metoda comparativa

      Metoda comparativa, de-a lungul timpului a fost mereu prezenta in cercetarile criminologice. Precedând, succedând sau fiind utilizata paralel sau asociat cu alte metode, metoda comparativa o intâlnim in toate fazele procesului de cercetare criminologica, adica in macrocriminologia generala si microcriminologia speciala. Specialistii spun ca prin utilizare metoda comparativa reprezinta metoda cu cel mai larg câmp de aplicare in cercetarea criminalitatii.

      Referindu-se la metoda comparativa E. Durkheim arata : “Nu avem decât un anumit mod de a demonstra ca intre doua fapte exista o relatie logica, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile in care ele sunt prezente sau absente simultan si de a cerceta daca variatiile pe care le prezinta in aceste combinatii diferite de imprejurari, dovedesc ca unul depinde de celalalt”60.

      O comparatie presupune cel putin doua elemente care urmeaza a fi comparate. Metoda comparatiei utilizeaza astfel procedeele de inductie elaborate de Stuart Mill, criminologia folosind dintre acestea:

1. Procedeul concordantei consta in faptul ca atunci când producerea unui anumit fenomen este precedata in timp de actiunea altor fenomene care aparent nu au legatura intre ele; pentru a putea determina cauza este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare sa determinam elementul comun existent in cuprinsul lor, acestea constituind cauza.

2. Procedeul diferentelor presupune ca atunci când un fenomen se produce, daca sunt intrunite anumite conditii, dar el nu se mai produce când lipseste una din aceste conditii, atunci aceasta conditie constituie cauza fenomenului.

3. Procedeul variatiilor concomitente prevede ca in masura in care mai multe fenomene preceda un alt fenomen, acela dintre fenomenele

precedente care variaza in acelasi fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

     Aceste procedee nu apar niciodata izolat, deoarece inductia ca si deductia nu constituie decât momente ale cunoasterii stiintifice foarte strâns legate intre ele.

     In criminologie ca si in celelalte discipline sociale, metoda comparativa ridica probleme cu privire la obiectul comparatiei, la criteriile ce determina comparatia si la determinarea unei dimensiuni comune.

     Metoda comparativa a fost utilizata indeosebi ca una dintre caile de evidentiere a deosebirilor de natura sau de grad intre diferite personalitati. Comparatia s-a facut de obicei intre personalitatea criminala si cea normala.

     Criminologii de orientare sociologica au incercat sa stabileasca anumiti indici cantitativi pentru a compara criminalii in raport cu cei care nu au comis fapte antisociale. In acest sens sunt orientate unele dintre studiile efectuate de sotii Glueck, ca si studiile numite “de cohorta” realizate mai ales de M. Walgang in U. S. A. si N. Christie in Norvegia61. Studiile vor evolua pe o perioada de mai multi ani ( de obicei 10). Se va avea in vedere un grup care la inceputul cercetarii prezinta un numar cât mai mare de caracteristici sociale comune. La sfârsitul perioadei se observa caracteristici diferite ce apar la tinerii care nu au comis fapte antisociale in raport cu cei care au comis astfel de fapte.

     Cercetarile prin metoda comparata pot duce la dezvaluirea unor factori ai criminalitatii care prin alte metode nu se releva. Astfel se poate constata ca nivelul de instructie si educatie sunt mai slabe la grupul de criminali decât la grupul de necriminali sau conditiile mediului familial la grupul de criminali sunt mai rele decât la grupul de necriminali62.

     Metoda comparativa in domeniul criminologiei, a revenit drept suport metodologic in studiul factorilor ereditari si solutiilor. Pe baza descoperirilor facute cu ajutorul acestei metode s-a ajuns la elaborarea unor programe de tratament si de prevenire a delicventei. De asemenea au fost intreprinse cercetari in scopul cunoasterii dimensiunilor “cifrei negre a criminalitatii”63. Chiar daca a inregistrat rezultate deosebite, specialistii arata ca metoda comparativa sufera de o anumita lipsa de rigoare, criteriile de selectare a elementelor ce urmeaza a fi comparate nefiind intotdeauna precis determinate. Pentru aceste motive se recomanda ca rezultatele obtinute sa fie aprofundate si verificate prin intermediul altor metode de cercetare. 

2.2.6 Metoda de predictie

      Cercetarea de tip previzional este o problema foarte complexa, ea atingând in egala masura dreptul penal, politica penala, penalogia, dar si criminologia.

      Problemele legate de previziunea stiintifica in domeniul criminologiei privesc raportul dintre legitatile statice si pronosticul fenomenului infractional, optiunea cu privire la factorii de predictie de natura individuala, activitatea de planificare in domeniul previziunii si combaterii criminalitatii64.

     Predictia este operatia rationala de anticipare a producerii unui eveniment, fenomen sau actiuni. Predictia se intemeiaza pe un proces logic, discursiv si consta in formularea unei judecati ce descrie un eveniment inainte de a se produce.

     Predictia se refera la actul constatarii anticipate a rezultatului evolutiei unei schimbari care trebuie sau poate avea loc, in ea fiind implicate urmatoarele elemente:

1. procesul de schimbare pe care se bazeaza predictia;2. un complex de conditii in care are loc schimbarea predictiei;3. evaluarea posibilitatii producerii evenimentului anticipat65.

     In criminologie, predictia a urmarit doua obiective66: formularea unor previziuni cu privire la evolutia fenomenului infractional pe o anumita perioada ( de obicei 5 ani), iar pe de alta parte evaluarea probabilitatilor de delicventa. Cel de-al doilea obiectiv se imparte in doua categorii de cercetari :

1. cercetari care au ca scop sa evalueze probabilitatea de delicventa viitoare, la persoanele cu o vârsta foarte frageda;

2. cercetari care urmaresc sa evalueze probabilitatea recidivei in viitor la persoanele care au deja o conduita delicventa.

      Primele studii de predictie sunt considerate a fi intreprinse de Warner, dar elaborarea unor metode de predictie proprii criminologiei se datoreaza scolii germane reprezentata de Schiedt, Meywerk, Schwoab, Gereke si Frez si scolii americane reprezentata de Burgess, Argow, Ohlim, Wilkins si in special de sotii Glueck67.

      In cadrul schemei pronostic pusa la punct de scoala germana de criminologie distingem doua etape:

1. se aleg 15.000 factori diferiti si se calculeaza de câte ori acesti factori au fost prezenti in cazurile de recidiva ale grupului examinat;

2. se cerceteaza in raport cu fiecare individ in parte din grupul respectiv, câti factori ( din cei 15.000 ) se intâlnesc si care este cota recidivistilor.

      Metodele de predictie au fost imbogatite de scoala americana de criminologie, care a introdus si elemente din sfera micromediului de familie ( disciplina asupra copilului prea severa sau prea sporadica, slaba, ferma sau binevoitoare; afectiunea mamei sau a tatalui fata de copil care poate fi indiferenta sau ostila, puternica sau prea protectoare; coeziunea familiei; etc.), elemente de natura psihologica (caracteriala) si elemente de natura psihiatrica ( spirit aventuros, sugestibilitate, incapatânare, rautate, etc.). pornind de la aceste categorii de factori s-au construit table de predictie, aplicate pe grupuri de infractori.

      Metodele de predictie americane, elaborate in mare masura datorita eforturilor sotilor Glueck, sunt considerate metode proprii cercetarilor criminologice.