CUPRINS

I. INTRODUCERE

1. Premisele construcţiei europene

2. Crearea Comunităţii Economice Europene

3. Cîmpul de aplicare al celor trei tratate

4. Obiectivele Comunităţii Economice Europene

5. Caracterele generale ale Comunitaţii.

II. CONCLUZIA

III. BIBLIOGRAFIE

I. ÎNTRODUCERE

După terminarea celui de-al II-lea război mondial ideea unificării europene capătă o mai mare amploare şi o formă concretă. Elitele politice europene şi-au dat repede seama că bătrâna Europă şi-a pierdut poziţia sa seculară de centru mondial, datorită slăbiciunii cauzate de război. Ea era condamnată să depindă de confruntarea dintre cele două superputeri SUA şi URSS, ambele dispunînd de putere militară, politică şi economică superioare celei a unei Europe divizată în numeroase state. În al doilea rînd, datorită experienţelor dureroase ale celor două războaie, cu consecinţe catastrofale pentru aceste state europene şi făcea ca ideea unui alt război insuportabil să fie exclusă pe viitor. În al treilea rînd, trebuie adăugat şi faptul că europeni aspirau spre o lume mai bună, mai liberă şi echitabilă, spre o organizare mai corectă a popoarelor şi statelor.

1. Premisele construcţiei europene

Conştiinţa unui declin economic, politic chiar cultural al Europei a dat

imediat naştere, în statele din europa occidentală, la un important curent de

opinie în favoarea unei Uniuni Europene.

Primul care s-a manifestat în acest sens a fost Winston Churchill care a

adresat la 19 decembrie 1946 un apel la unitate într-un discurs celebru

pronunţat la Universitatea din Zurich şi în care propunea crearea unor State

unite ale Europei. În concepţia sa, primul pas spre reconstituirea familie

europene trebuia să fie o asociere între Franţa şi Germania. Ideea a stîrnit în

europa occidentală un ecou care a determinat constituirea în numeroase ţări a

mişcărilor europene: Uniunea Europeană a federaliştilor, Mişcarea socialistă

pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară Europeană (a lui

Coudenhove-Kalegi), Noile Echipe Internaţionale etc.

În decembrie 1947 a fost instituit astfel un Comitet Internaţional de

Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeană, care a organizat mai multe

congrese dintre care o influenţă decisivă a avut-o Congresul de la Haga din 7-9

mai 1948, ale cârui iniţiative au condus la crearea Consiliului Europei.

În primii ani după cel de al doilea război mondial, alte două serii de

factori vor influenţa în mod determinant construcţia europeană.

Pe de o parte, opoziţia dintre Est şi Vest care s-a agravat la sfârşitul

anului 1947 a creat sentimentul unei ameninţări grave şi iminente pentru

Europa occidentală, ameninţare căreia ar fi fost incapabilă să-i facă faţă din

punct de vedere economic şi militar, astfel încît asistenţa şi protecţia Statelor

Unite ale Americii devenea pentru Europa occidentală o necesitate.

La 5 ianuarie 1947, generalul Marshall, secretar de Stat al SUA, într-un

discurs la Universitatea Harvard expunea ideile directoare ale unui plan de

ajutor economic în favoarea Europei occidentale. Ajutorul american era

subordonat stabilirii unei cooperări organizate între ţările beneficiare. Condiţia

era de natură esenţial politică. Pe de altă parte deteriorarea rapidă a relaţiilor cu

URSS obliga statele Europei occidentale să se preocupe de propria lor

securitate.

Într-un asemenea context, dacă ideea construcţiei europene devenea tot

mai pregnantă, planau totuşi unele ezitări privind conţinutul său:

Ezitări asupra limitelor geografice ale Europei.

Ezitări cu privire la obiect: Europa va fi economică, socială, culturală, militară

sau politică;

Ezitări cu privire la natură: o Europă a cooperării sau o Europă supranaţională;

Ezitări cu privire la procedură: trebuia să se aibă în vedere o integrare

economică şi care ar putea să ducă la o integrare politică sau dimpotrivă să se

stabilească mai întîi instituţiile politice susceptibile să constituie un motor al

unei viitoare solidarităţi economice.

Toate aceste ezitări explică şi de ce primele eforturi în direcţia

organizării construcţiei europene s-au facut după metoda clasică în relaţiile

internaţionale şi anume cooperarea europeană şi numai ulterior a continuat

după metoda diferită de natură să conducă la o integrare mai putemică.

Cooperarea europeană se caracterizează prin crearea de organizaţii bazate

pe respectarea suveranităţii naţionale.

Statele Europei occidentale, în primii ani după cel de al II-lea război

mondial utilizînd mai întîi tehnica tradiţională a cooperării interstatale, au creat

organizaţii internaţionale de trei categorii:

a) unele avînd o vocaţie în principal militară;

b) altele cu o vocaţie în mod necesar economică; şi

c) în sfîrşit cele avînd o natură mai ales politică.

Cooperarea europeană a fost mai întîi o continuare a anumitor alianţe

militare din timpul războiului.

A fost astfel creată Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles din

17 martie 1948, încheiat pe de o parte între Franţa şi Marea Britanie1 şi pe de

altă parte între statele constituind Benelux".

În realitate însă această organizaţie nu putea să răspundă deplin

dimensiunilor problemei căci, din punct de vedere militar, numai SUA era în

măsură să asigure garanţii efective de securitate. Din punct de vedere politic,

această Europă cu 5 membri era insuficientă atît ca extindere cît şi în

insirumentele sale care se limitau la o concentrare interguvernamentală.

a) A intervenit astfel crearea Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO)

în baza Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949. avînd ca membri

fondatori 12 state inclusiv SUA3, ca organizaţie politico-militară a alianţei

atlantice.

b) La 16 aprilie 1948, cele 16 ţări europene care au răspuns propunerii

lansate de generalul Marshall privind ajutorul american pentru reconstrucţia

Europei, au semnat la Paris, Tratatul instituind Organizaţia Europeană de

Cooperare Economică (OECE). Creată pentru gestionarea în comun a ajutorului

oferit de SUA, OECE a avut meritul de a fi instrumentul unei cooperări

interguvernamentale care a permis să se realizeze o liberalizare a schimburilor

între membrii săi4.

c) Problema unificării politice a Europei care a fost în centrul

dezbaterilor Congresului ce s-a ţinut la Haga în luna mai 1948, organizat de

mişcările europene, a fost la originea creării la 5 mai 1949 a Consiliului

Europei5, organizaţie având drept obiectiv - aşa cum rezultă din preambulul său

şi articolul 1 al statutului său - apărarea într-un cadru instituţionalizat a

valorilor democratice considerate ca fiind ameninţate prin divizarea Europei în

două blocuri, respectiv, principiile libertăţii individuale, ale libertăţii politice şi

preeminenţa dreptului pe care se bazează orice democraţie adevărată.

Aceste organizaţii deşi acopereau principalele domenii ale cooperării

internaţionale nu dădeau Europei o structură coerentă care să-i permită să

exprime în mod eficient o personalitate de care devenea tot mai conştientă că-i

este indispensabilă.

Pe de o parte, componentele statale ale acestor organizaţii erau diferite:

în primul rînd, nu exista nici o regulă ca aceleaşi state europene să aparţină

celor trei organizaţii, în timp ce state occidentale neeuropene aparţineau mai

multor organizaţii avînd chiar un rol preponderent; la aceasta se mai adăuga şi

incertitudinea numărului de participanţi. uneori erau 5, alteori 10, sau 16 etc.

Pe de altă parte, atribuţiile acestor organizaţii se suprapuneau mai mult

sau mai puţin, căci chiar dacă fiecare organizaţie avea o vocaţie dominantă,

toate urmăreau aceleaşi obiective economice, sociale şi chiar culturale

rezultând din componenta politică a democraţiei liberale.

În sfîrşit, chiar dacă ele apăreau ca fiind mai perfecţioniste, structura

instituţională a acestor organizaţii rămînea foarte apropiată de modelul clasic al

unei simple cooperări interstatale. Europa astfel creată nu se distingea prin

nimic de construcţiile internaţionale cu care este dotată. Or, problema

construcţiei europene este cea a eficacităţii sale deci a instituţiilor cu care este

dotată.

2. Prin esecul Comunitatii Europene a Apararii, tentativele de unificare europeana sufereau un puternic recul. Dupa un an de resemnare, in iunie 1955 ministrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou in discutie crearea unei Europe unite, constienti ca era in interesul tarilor lor ca procesul inceput prin CECO sa fie continuat.

Astfel, pentru  Republica Federala Germania participarea la aceasta opera de unificare 343i84d echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare in comunitatea natiunilor. Sub aspect economic, in calitate de tara exportatoare, Germania ramanea (si ramane) tributara pietelor europene, astfel incat prin crearea unei Comunitati Economice Europene care sa unifice o buna parte din aceste piete, dependenta Germaniei fata de exterior devenea mult mai putin preocupanta.

Pentru Franta, integrarea Germaniei era expresia politica a vointei sale de reconciliere si a aspiratiei pentru o pace durabila in Europa. In ceea ce priveste propria sa dezvoltare, apartenenta la Comunitatea Economica Europeana ii permitea sa accelereze acest proces iar aparitia unui vast spatiu economic comun deschidea noi piete de desfacere pentru produsele sale agricole, de natura sa asigure vitalitatea acestui sector.

In ceea ce priveste Belgia, dependenta sa economica de comertul exterior o facea la fel de tributara, ca si Germania, fata de existenta unor piete sigure de export.Interesul  pentru o interpenetrare economica era cu atat mai mare in anii ’50 cu cat economia belgiana se baza atunci aproape exclusiv pe industria carbunelui si otelului. Crearea unei piete interne europene avea deci, si pentru

aceasta tara, o importanta aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea si dezvoltarea unor noi sectoare industriale.

Italia, care facuse deja cu succes eforturi de industrializare, era si ea interesata de posibilitatile de crestere economica oferite de o piata europeana comuna, sperand totodata sa poata obtine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud si sa reduca astfel rata ridicata a somajului.

La randul sau, Olanda realiza ca o participare la opera de unificare Europeana va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Avand porturi maritime importante si o infrastructura corespunzatoare, ea vedea astfel deschizandu-i-se noi posibilitati in domeniul transporturilor de marfuri in Europa, sector in care detinea deja un loc avansat.

Cat despre Luxemburg, care datorita pozitiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecintele rivalitatilor dintre natiunile mari, el vedea in politica de unificare europeana un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice si sociale.

Avand in vedere multitudinea de interese aflate in joc, era logic ca ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare ale CECO sa opteze pentru continuarea operei de unificare europeana in domeniul economic, unde pasiunile nationale erau mai putin intense.

Acesta a fost si scopul Conferintei de la Messina, din 1955, care a incredintat sarcina studierii posibilitatii unei integrari progresive in acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak[1].

Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au aprobat, la 29 mai 1956, raportul politicianului belgian, Paul Henri Spaak, pe tema unei uniuni economice generale si a unei uniuni in domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare. Acest lucru a dus la semnarea “Tratatelor de la Roma”, la data 25 martie 1957, de catre cele sase tari . “Tratatele  de la Roma” au pus bazele Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).Cele doua tratate au intrat in vigoare,dupa ce au fost ratificate de cele sase state membre,la 1 ianuarie 1958.

Tratatul de la Roma privind C.E.E defineste un anumit numar de finalitati, printre care:

· eliminarea progresiva a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor;

· indepartarea obstacolelor din calea liberei circulatii a persoanelor,capitalurilor si serviciilor;

·   aplicarea unor proceduri ce permit coordonarea politicilor economice;

·    apropierea legislatiilor nationale.

Art.4 stipuleaza ca realizarea sarcinilor incredintate Comunitatii este asigurata de o Adunare, un Consiliu, o Comisie si o Curte de Justitie.

Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat in acelasi timp cu cel privind C.E.E.(25 martie 1957-Roma) da prioritate dezvoltarii energiei nucleare in scopuri pasnice urmarindu-se in special :

·  transmiterea de cunostinte tehnice;

·   construirea de instalatii, realizarea de materiale si echipamente speciale;

·   stabilirea normelor de securitate;

·   controlul utilizarii produselor;

·   exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.

Tratatele europene urmaresc promovarea dezvoltarii economice si ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea razboiului si asigurarea pacii si libertatii; ele au scopul de a crea o legatura cat mai stransa intre popoarele Europei[2] .

La inceput, Comunitatile – CECO pe de o parte, CEE si  Euratom pe de alta parte – aveau institutii proprii. Ele s-au unit in 1967 si au format actuala Comunitate Europeana, cunoscuta in prezent sub numele de Uniunea Europeana (UE)[3] de la 1 noiembrie 1993.

Desi o perioada au existat, in paralel, 2 sisteme institutionale internationale, inca de la intrarea in vigoare a “Tratatelor de la Roma”, in 1958 (de constituire a CEE si EURATOM) s-a avut in vedere reunirea institutiilor celor 3 Comunitati, in institutii unice, deci realizarea unui sistem institutional unic. Acest lucru s-a finalizat in anul 1965 prin “Tratatul de la Bruxelles”.

Astfel :

·  Inalta Autoritate – devine Comisia Comunitatilor europene;· Institutia Interguvernamentala – ramane Consiliul de Ministri (fostul

Consiliu Special de Ministri);·  Adunarea Comuna – devine Parlamentul European (care nu se confunda

cu Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei);

·   Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene – ramane fost Curte de Justitie, insa, completata.

4. Obiectivele Comunităţii Europene

Obiectivele Comunităţilor europene sunt definite în tratate. Ţinînd seama

de caracterul evolutiv şi dinamic al Comunităţilor, aceste obiective au putut fi

completate în cei patruzeci de ani de construcţie comunitară.

Pentru a avea pe parcurs un termen de comparaţie privind noile obiective

şi competenţe ce au fost conferite Comunităţilor în difente etape ale evoluţiei

acestora, vom analiza mai întîi obiectiveie CEE şi apoi ale celor două

Comunităţi sectoriale CECO şi CEEA, astfel cum au fost fixate prin tratatele

originare.

Obiectivele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului pot fi

caracterizate în modul următor:

Crearea unei pieţe comune ale cărei mari principii sunt definite la

articolul 4, sub formă de interdicţii:

- interzicerea drepturilor de intrare sau de ieşire ori a taxelor avînd un efect

echivalent şi a restricţiilor cantitative circulaţiei produselor;

- interzicerea măsurilor sau practicilor stabilind o discriminare între

producători, între cumpărători sau între utilizatori, în special referitor la

condiţiile de preţ sau de livrare şi tarifele de transport, cum şi la măsurile sau

practicile împiedicînd libera alegere de către cumpărător a furnizorului său;

- interzicerea subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de state ori a unor sarcini

speciale impuse de state, sub orice formă ar fi;

- interzicerea practicilor restrictive tinzînd la repartizarea sau la exploatarea

pieţelor.

Stabilirea instituţiilor comune şi a mijloacelor de acţiune pentru a

organiza piaţa comună şi a elabora o politică economică şi socială comună.

a) Înalta autoritate poate să ia măsuri destinate să se facă faţă

transformărilor economice şi sociale. În acest sens, art.56 prevede că în cazul în

care procedee tehnice sau echipamente noi au drept consecinţă o reducere de o

importanţă excepţională a nevoilor forţei de muncă, ceea ce antrenează în una

sau mai multe regiuni dificultăţi deosebite în reangajarea forţei de muncă

devenită disponibilă, înalta Autoritate poate acorda ajutoare sub forma de

indemnizaţii de aşteptare, de reinstalare, de reeducare profesională etc.;

Contribuie la finanţarea de activităţi noi din punct de vedre economic sănătoase

sau de transformare a unor întreprinderi pentru a fi în măsură să asigure

reutilizarea productivă a forţei de muncă.

b) Înalta Autoritate poate facilita realizarea programelor de investiţii

consimţind împrumuturi întreprinderilor sau dînd garanţia sa altor împrumuturi

pe care acestea le contractează (at.54, alin. 1).

c) Înalta Autoritate trebuie să încurajeze cercetarea tehnică şi economică

interesînd producţia şi dezvoltarea consumului de cărbune şi oţel, ca şi

securitatea muncii în aceste industrii (art. 55, alin. 1).

d) Înalta Autoritate poate să intervină, cînd împrejurările o cer, în mod direct

asupra producţie şi pieţei, pe baza art. 37 şi 58.

e) În baza art. 61, Înalta Autoritate este abilitată să fîxeze preţuri maxime sau

preţuri minime. Dar Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului conduce

numai la o integrare sectorială, aşa încît competenţele generale în domeniul

economic şi social continuă să aparţină statelor membre.

5. Caracterele generale ale Comunităţii

Din punct de vedere formal, crearea Comunităţilor nu putea fi

rezolvată altfel decît prin singura tehnică pe care dreptul internaţional o

punea la dispoziţie şi anume prin încheierea de tratate dînd naştere unor

organizaţii internaţionale, ceea ce şi sunt în primul rînd Comunităţile.

II. CONCLUZIA

Aruncînd o privire înapoi spre CECO, din perspectiva UE (s.n.), ajungem la concluzii interesante de tipul:

a). Obiectivul economic al CECO a fost subliniat explicit si orientat spre piata europeana, evident mai mare, decat pietele nationale existente;

b). Formarea unei astfel de piete nu era lasata exclusiv sub influenta fortelor pietei;

c). Economia nu a fost gandita separat de politica, in ultima instanta politica era vazuta ca mult mai importanta. (Instaurarea unui climat de incredere intr-o zona care generase razboiul nu numai ca ar fi contribuit la consolidarea pacii, dar ar fi oferit o baza stabila pentru viitoarea crestere economica a Europei de Vest.

d). Gradul extraordinar de noutate implicata de aceasta actiune este la randu-i de notat. (La instituireaComunitatii Carbunelui si Otelului fondatorii au abordat probleme nemaiintalnite nici in teoria politica nici in practica, pe care le-au rezolvat ghidandu-se mai degraba dupa pragmatism decat dupa teorii abstracte.)

În domeniul social, CECO a finantat, din fondurile de readaptare ale Comunitatii, actiuni de remediere a incidentelor sociale, a finantat proiecte de modernizare a intreprinderilor intr-o perioada de criza a carbunelui. De aceste fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi si italieni.

Pe plan general, CECO "a contribuit larg la formarea unui veritabil spirit european", a permis generalizarea Pietei Comune ,in ansamblul economiei CECO a inregistrat si esecuri. Chiar daca nu este responsabila de criza carbunelui (1958-1959), institutia europeana nu a putut sa impuna un program comunitar.

III. BIBLIOGRAFIE

R. Kovar. Histoire de îa construction europeenne (Juris-Classeurs, Europe,1989, Fasc. 100).

L. Cartou.L’Union europeenne. Traites de Paris - Rome - Maastricht, (Paris, Dalloz, 1994).

John Pinder. Europeenne Community: The Building ofa Union, 2d ed. (Oxford: Oxford

University Press, 1995).

Dana V. Savu Integrare Europeana (Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996).

Octav Bibere. Umunea Europeana intre realsi virtual (Editura All Editorial, Bucuresti,

1999).

lon Jinga. Uniunea Europeana: Realitati si perspective (LuminaLex, Bucuresti, 1999).

Roxana Munteanu. Drept European: Evolutie - institutii - Ordine Juridica (Editura Oscar

Print, Bucuresti,1996).