managementul strategic al comunitatilor locale

Facultatea de Administraţie şi AfaceriMaster: Administraţie şi Eficienţa Sistemului AdministrativAn de studiu:I

RELAŢIILE DINTRE ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ŞI COMUNITĂŢILE LOCALE

Curs: Managementul Strategic al Colectivităţilor Locale

Coordonator:Prof. Univ. Dr. Paul Marinescu

Masteranzi:Dicu Mădălina-Alexandra

Dulea IoanaIonescu Dragoş

Universitatea din Bucureşti2013

1. Prevederile legislative si realităţile privind relaţiile dintre administraţia publică locală şi colectivităţile locale

� „CETAŢEANUL nu este cel care neîntrerupe din muncă, ci este chiar scopul acestei munci”

1.1 Administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.

Administraţia publică locală desemnează „o categorie de autoritate publică, care potrivit Constituţiei şi legilor este chemată să execute legea, sau, în limitele legii, să presteze servicii publice, uzând, în acest scop, de prerogativele specifice puterii publice”.

După cum reiese din definiţiile de mai sus, sistemul administraţiei publice cuprinde două componente majore, şi anume: administraţia publică centrală şi administraţia publică locală, având în principal aceleaşi funcţii, cu menţiunea că administraţia publică centrală acţionează la nivel naţional, în timp ce administraţia publică locală are ca principal scop satisfacerea nevoilor colectivităţii locale pe care aceasta o reprezintă. Cele două sisteme administrative sunt complementare şi independente, iar funcţionalitatea unuia dintre ele influenţează, în mod decisiv, eficaciatea celuilalt.

Domeniul administraţiei publice locale este reglementat în primul rând în Constituţie (art.120.123), care conţine dispoziţii cu rang de principii de bază, în Legea generală a administraţiei publice locale nr.215/20011, precum şi în numeroase legi speciale, dintre care amintim doar Legea prefectului nr. 340/2004, Legea nr.393/2004 privind statutul aleşilor locali, Legea nr.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei locale.

Colectivitatea locală înglobează totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială, precizare necesară dacă se doreşte înţelegerea mecanismelor de exercitare a dreptului la autonomie locală. Astfel, dreptul la autonomie locală aparţine colectivităţii locale, însă nu poate fi exercitat de aceasta în mod direct, ci doar prin reprezentanţi, care sunt autorităţile administraţiei publice locale. Din acest motiv legea prevede în modexpres faptul că dreptul la autonomie locală se exercită de consiliile locale şi primari,precum şi de consiliile judeţene si presedintii acestora, ca autoritati ale administratieipublice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, nu în numepropriu, ci în numele şi interesul colectivităţii locale, şi că aceste dispoziţii nu aducatingere posibilităţii de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prinorice altă formă de participare directă a cetăţenilor la treburile publice (art.3 din Legeanr.215/2001).


Se face trimitere, prin urmare, la mijloacele democraţiei semi-directe, în speţă la referendumul local, reglementat de Legea nr.3/2000. Două precizări se impun în legătură cu acest text legal:

a) în primul rând, observăm că, autonomia locală implică atât un drept, cât şiabilitatea, capacitatea autorităţilor administraţiie publice locale de a gestiona treburilepublice locale.

Autorităţile publice locale vor exercita acest drept în raport cu alte autorităţipublice, care trebuie să-l respecte şi să se abţină de la a-i aduce atingere prin normejuridice inferioare legii, dar şi în raport cu colectivitatea locală, care nu poate lua înpropriile mâini decizia la nivel local, ci trebuie să respecte principiul democraţieireprezentative, principiu reliefat şi de această dispoziţie legală.

În ceea ce priveşte capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona treburile publice locale, din practica administrativă se poate observa că aceasta există în măsură corespunzătoare doar la nivelul judeţelor, municipiilor şi oraşelor, lipsind cu desăvârşire sau fiind destul de slabă la nivelul comunelor (cu excepţiile pe care le presupune orice afirmaţie generalizatoare, şi care vin să întărească concluzia finală).

Astfel, la nivelul majorităţii covârşitoare a comunelor nu se poate vorbi de ocapacitate a autorităţilor locale de a face faţă presiunilor centralizatoare de orice fel –economice, politice, administrative, prin utilizarea autonomiei locale conferită prin lege.Iată de ce sunt puţine cazurile în care, în prezenţa unor tendinţe vădit centralizatoare alestatului român, primarii comunelor au luat poziţie şi au atacat în faţa instanţei de contencios administrativ actele normative care ştirbeau această autonomie. De asemenea, în condiţiile în care autonomia locală fie nu este suficientă, fie nu este exercitată de către cei îndreptăţiţi, asistăm la discuţii privind “traseismul” politic, despre sancţionarea primarilor şi consilierilor care îşi schimbă formaţiunea politică în timpul mandatului de ales local, despre stoparea acestor fenomene (justificate de către ceiîn cauză prin imposibilitatea exercitării atribuţiilor conferite de lege în interesulcolectivităţii locale).

Aprecierea “capacităţii efective” a autorităţilor administraţiei publice localerevine legiuitorului, care prin lege stabileşte atribuţiile acestora; prin urmare, dacă seconsideră la acest nivel că autorităţile locale nu au capacitatea de a realiza anumiteatribuţii, acestea pot fi date în sarcina unor organisme deconcentrate sau chiarcentralizate.

Cercul vicios este închis de fenomenul deja exagerat al înfiinţării unor noicomune prin reorganizarea celor existente. Astfel, în ultimii ani asistăm la adoptarea unornoi şi noi legi cu acest obiect. Numai în anii 2004-2005 au fost înfiinţate mai mult de 200 de noi comune, multe din ele cuprinzând un singur sat sau două sate5. Se pune intrebarea, dată fiind această realitate, cum vor putea noile comune, înfiinţate din interese politice(recunoştinţa celor care vor activa în autorităţile administraţiei publice locale nou formatefaţă de puterea politică care le-a oferit aceste funcţii) sau economice (egoismul de autiliza anumite resurse aflate doar pe teritoriul satului care devine comună) să aibă“capacitatea efectivă” de a gestiona treburile publice locale, dacă nici în organizareaanterioară nu exista această capacitate? Şi, mai departe, care putere politică va aveacurajul să-şi asume riscul din punct de vedere electoral al reorganizării administrative ateritoriului naţional prin comasarea comunelor astfel formate, atunci când se va accepta


realitatea că sistemul nu funcţionează şi se va dori cu adevărat reformarea lui?b) exercitarea dreptului de autonomie locală aparţine doar autorităţilor

administraţiei publice locale autonome, adică primarului, consiliului local, consiliuluijudeţean, deorece, aşa cum precizează legea, doar ele sunt alese prin vot universal, egal,direct, secret şi liber exprimat.

1.2 Administraţia publică locală funcţionează în temeiul unor principii, care reprezintă şi principalele căi de relaţie cu respectiva comunitate locală:

Principiul autonomiei locale, conform căruia fiecare autoritate publică locală are capacitatea şi dreptul de a soluţiona în mod autonom, cu respectarea prevederilor legale, problemele colectivităţii pe care respectiva autoritate locală o reprezintă.

Principiul descentralizării serviciilor publice, care presupune desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau locală şi conferirea personalităţii juridice pentru acestea.

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, care se referă la faptul că aceste autorităţi, respectiv consilierii judeţeni, cei locali, dar şi primarii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Principiul legalităţii, conform căruia toate activităţile administraţiei publice locale trebuie îndeplinite cu respectarea legilor şi a actelor normative în vigoare.

Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, care se realizează prin referendum sau prin altă formă de participare directă a cetăţenilor la activităţile publice, în condiţiile legii.

Întinderea autonomiei locale - legea statuează că autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege.

Reducerea componentelor autonomiei numai la aspecte financiare şi administrative are semnificaţia excluderii din conţinutul acestui concept a autonomiei politice, interzisă de Constituţie care declară statul român stat unitar şi indivizibil.

Importanţa acordată autonomiei financiare a colectivităţilor locale în ansamblul mijloacelor de realizare a autonomiei administrative reiese şi din coroborarea faptului că: autonomia este numai financiară şi administrativă, cu dreptul consacrat al colectivităţilor locale la resurse suficiente în cadrul procesului de descentralizare şi cu principiul proporţionalităţii între atribuţiile legale şi resursele financiare alocate pentru exercitarea lor. Astfel, autorităţile administraţiei publice central nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilităţi. De asemenea, în scopul asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să aprobe bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în condiţiile legii.

Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competentele şi atribuţiile,precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului,municipiului sau judeţului, după caz şi conferă autorităţilor administraţiei publice localedreptul ca, în limitele legii, sa aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor caresunt date în mod expres în competenta altor autorităţi publice.


Procesul de descentralizare început după 1990 în România continuă prin trecerea de la nivel central la nivel local a cât mai multor servicii publice. S-a ajuns la un proces complex de rearanjare a relaţiei dintre administraţie şi cetăţean.

Deconcentrarea serviciilor publice este, alături de descentralizarea acestora reprezintă un sistem de organizare administrativă adoptat în sistemul nostru de drept, precum şi în alte sisteme de drept, cum este cel francez - care a constituit întotdeauna o sursă de inspiraţie pentru legiuitorul român. Deconcentrarea presupune acordarea structurilor teritoriale ale statului (agenţilor statali din teritoriu) a unor puteri publice pentru a fi exercitate în numele statului, însă la nivel teritorial, fiind prin urmare o variantă a centralizării.

Astfel, textul art.120 alin.1 din Constituţia revizuită – “administraţia publică locală din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale, şi deconcentrării serviciilor publice” - face referire mai întâi la principiul descentralizării, care se aplică atât sub aspectul său teritorial, cât şi sub cel funcţional, iar apoi aminteşte principiul deconcentrării servicilor publice.

Descentralizarea este, prin urmare, un principiu aplicabil administraţiei locale îngeneral, urmând ca principiul deconcentrării serviciilor publice să fi aplicabil serviciilorexterioare guvernamentale, ale ministerelor sau ale altor autorităţi publice centrale despecialitate din teritoriu. Această explicaţie ar fi trebuit însă să-şi găsească o consacrareexpresă în textul constituţional, pentru a nu induce confuzii.

Concluzia care se desprinde din textul legal este, la o privire mai atentă, următoarea: serviciile publice din unităţile administrativ teritoriale, indiferent că este vorba de extensii ale serviciilor prestate de către autorităţi centrale sau de servicii exclusiv locale, vor putea fi organizate fie pe bază de descentralizare, fie pe bază de deconcentrare. Descentralizarea este aplicabilă ca principiu general de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale, pe când deconcentrarea, ca modalitate expresprevăzută de actul fundamental pentru organizarea serviciilor publice teritoriale.

Serviciul public de transport urban călători, spre exemplu, sau cel de gospodărirecomunală, sunt organizate descentralizat, fiind prestate sub autoritatea consiliilor locale,în timp ce serviciul public de cultură este organizat atât deconcentrat, prin inspectoratelede cultură, cât şi descentralizat, prin intermediul instituţiilor de cultură subordonateconsiliului local. Această dublă natură juridică a serviciilor publice locale poate duce însă şi la abuzuri, ştiut fiind faptul că deconcentrarea este o variantă a centralizării, iar legiuitorul român are un “apetit” deosebit pentru centralizare. Prin urmare, servicii care ar putea fi prestate în mod eficient descentralizat, pot fi organizate în subordinea unei autorităţi centrale şi astfel să-şi piardă din eficacitate.

Legea este cea care poate stabili regimul juridic al unui serviciu public, opţiunile fiind fie descentralizarea, fie deconcentrarea, cele două principii consacrate constituţional. Nu se poate susţine că principiul descentralizării devine inaplicabil prin consacrarea expresă a principiului deconcentrării, deoarece el se referă la întreaga organizare a administraţiie publice locale, nu exclude serviciile publicle locale; îndefinitiv, prin consacrarea principiului deconcentrării, s-a dorit recunoaşterea uneirealităţi a sistemului românesc din domeniul administraţiei publice, care nu a reuşit, îndecursul a 13 ani de aplicare a Constituţiei adoptate în 1991, să transpună în practicăprincipiul descentralizării totale a serviciilor publice, principiu de rang constituţional.


Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale presupunealegerea directă sau indirectă, însă cu respectarea principiilor democraţiei reprezentative,a autorităţilor locale. Legea română prevede alegerea directă atât a Consilliului local saujudeţean, cât şi a Primarului si Presedintelui consiliului judetean. Pana la modificareaintrodusa prin Legea nr. 35/2008 a votului uninominal10, singurul ales indirect eraPreşedintele Consiliului judeţean, însă această modalitate de desemnare nu ştirbea cunimic caracterul democratic şi reprezentativ al acestei autorităţi locale.

Democraţia reprezentativă presupune rezolvarea treburilor publice locale de cătreautorităţile administraţiei publice locale alese, şi nu de către cetăţeni, prin referendum.

Prin urmare, referendumul poate fi în principiu doar consultativ, nu şi decizional, iar autorităţile locale nu pot recurge la el pentru rezolvarea unor aspecte sensibile, pentrucare nu vor să-şi asume răspunderea.

Principiul legalităţii - legalitatea presupune respectarea, în activitateaadministraţiei publice locale, a Constituţiei, legilor şi celorlalte acte normative sauindividuale cu forţă juridică superioară.

Actul administrativ, principala formă de activitate a administraţiei publice, trebuie să fie întotdeauna conform cu “legea”, prin acest termen înţelegându-se normele juridice cuprinse în acte juridice cu forţă superioară, nu doar legea propriu zisă, ca act de voinţă al Parlamentului.

Autorităţile locale nu-şi pot determina ele însele competenţa, deoarece România nu este un stat federal; doar statul are competenţa de a-şi determina propria-i competenţă, pentru celelalte autorităţi publice competenţa fiind stabilită prin lege.

Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale deinteres deosebit - acest principiu vine să confirme afirmaţia de mai sus conform căreia democraţia reprezentativă la nivel local implică doar consultarea cetăţenilor în privinţa afacerilor publice locale, nu şi transformarea lor în decidenţi pe plan local, cu excepţia câtorva situaţii strict determinate prin lege, când principiul comportă excepţii.

Principiul nu trebuie însă privit ca o interdicţie pentru organizarea referendumului decizional, ci ca o obligaţie a autorităţilor locale competente de recurge la acestă formă de transparenţă administrativă atunci când se pune problema luării unor decizii de importanţă deosebită la nivel local, în numele colectivităţii locale şi care sunt susceptibile de a avea un impact semnificativ asupra respectivei colectivităţi.

1.3 Drepturile minorităţilor naţionaleLegea nr. 215/2001 promovează o nouă concepţie în ceea ce priveşte

reglementarea raporturilor dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi autorităţile administraţiei publice. La scurt timp după adoptarea legii, Guvernul a aprobat prin Hotărârea nr.1206/2001 Norme de aplicare a dispoziţiilor din Legea nr.2152001 privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală. Având în vederea ambele reglementări, textele legale pot fi grupate în mai multe categorii:

a) În art. 17 este enunţat principiul conform căruia „în unităţile administrativ- teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, precum şi serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în


conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte”. Prevederile privind folosirea limbii minoritare în administraţie sunt aplicabile şi în cazul în care, din diferite motive, ponderea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale scade sub procentul de 20%.Observăm, în ceea ce priveşte referirea textului legal la Constituţie, că art.6 al

actului fundamental, referitor la minorităţile naţionale, recunoaşte dreptul la identitate aacestora, însă nu poate fi considerat ca temei pentru asigurarea dreptului la folosirealimbii materne în raport cu autorităţile publice. Exprimarea, păstrarea şi dezvoltareaidentităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase nu implică, în mod necesar, şi dreptulacestor persoane de a se adresa autorităţilor publice în altă limbă decât cea oficială.

Prevederea în discuţie îşi găseşte însă corespondent în art. 10 alin.2 din Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, ratificată de România în 1995, în conformitate cu care, “în ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dacă aceste persoane solicită acest lucru şi acolo unde această cerere este corespunzătoare unei nevoi reale, părţile se vor strădui să asigure, în măsura posibilului, condiţii care să permită folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste persoane şi autorităţile administrative”.

b) Alte texte se referă la folosirea limbii materne în diferite momente ale funcţionării consiliilor locale sau judeţene.Astfel, art. 40 alin. 7 şi art.106 alin.8 ale legii prevăd că în comunele, oraşele şi

judeţele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale, au o pondere de peste 20 % din numărul locuitorilor, ordinea de zi a şedinţelor consiliului local se aduce la cunoştinţă publică şi în limba minorităţii respective.

În temeiul art. 51, în unităţile administrativ-teritoriale în care care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20 % din numărul locuitorilor, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţa publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă.

2. Componente ale administraţiei publice locale, componente ale colectivităţilor locale, relaţiile dintre administraţie şi colectivitate

2.1 Componente ale administraţiei publice locale

Instituţiile care acţionează la nivelul administraţiei publice centrale din România sunt, conform legii, în număr de 28, printre acestea incluzându-se ministerele, precum şi alte autorităţi centrale independente, cum ar fi Serviciul Vamal, sau Biroul Naţional de Statistică.

În categoria administraţiilor publice locale se includ prefecturile (ca organisme de reprezentare a Guvernului în teritoriu, având rol legislativ), consiliile judeţene, locale, orăşeneşti şi comunale, precum şi primăriile (ca autorităţi executive menite să pună în aplicare la nivel local deciziile adoptate de către prefecturi sau de către autorităţile centrale abilitate). În România autorităţile publice locale se constituie şi funcţionează la


nivelul unităţilor teritorial-administrative (judeţe), precum şi la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor. Satele şi cătunele sunt unităţi administrative fără organisme proprii de conducere, ele aparţinând din acest punct de vedere de autorităţile comunelor învecinate.

Prefecturile reprezintă instituţii publice cu personalitate juridică care se organizează şi funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, cu rolul de a îndeplini atribuţiile si prerogativele conferite prefectului prin Constituţie, Legea Administraţiei Publice Locale şi prin alte acte normative. Prefectura are rolul de a reprezenta Guvernul în teritoriu şi de a aplica şi implementa deciziile acestuia la nivelul comunităţilor locale. Întrucât prefectura este o autoritate locală cu rol de reprezentare, ea este condusă de către un prefect, care este numit de către Guvern, la recomandarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice de la nivel judeţean, cu rol de coordonare a activităţii consiliilor comunale şi oraşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de numărul locuitorilor judeţului, raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile, şi este între 30 şi 36. Consiliul judetean ales in conformitate cu prevederile legii se completeaza cu presedintele consiliului judetean, care are drept de vot si conduce sedintele acestuia.

Constituirea consiliilor judetene se face in termen de 3 zile de la data depunerii juramantului de catre presedintele consiliului judetean. Convocarea consilierilor declarati alesi pentru sedinta de constituire se face de catre presedintele consiliului judetean. La sedinta de constituire pot participa prefectul sau un reprezentat al acestuia.

Ședinta este legal constituită dacă participa cel puţin doua treimi din numarul consilierilor judeţeni aleşi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va organiza, în aceleaşi condiţii, peste două zile, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituita, se va proceda la o noua convocare de catre presedintele consiliului judetean, peste alte doua zile, in aceleasi conditii.

În situaţia în care consiliul judeţean nu se poate reuni nici la această ultima convocare, din cauza absenţei fara motive temeinice a consilierilor, preşedintele consiliului judeţean va declara vacante, prin dispoziţie, locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocari anterioare, urmând să fie completate cu supleanţi.

Consiliul judeţean, ca autoritate deliberativă a administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:

A) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean.

B) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţuluiC) atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţuluiD) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordineE) atribuţii privind cooperarea interinstitutionala


F) Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unităţii administrativteritoriale în societăţi comerciale, regii autonome de interes judeţean, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin hotărâre a consiliului judeţean, în condiţiile legii, respectând configuraţia politică rezultată după alegerile locale.

G) alte atribuţii prevăzute de lege.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună, la convocarea

preşedintelui consiliului judeţean. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cerereapreşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.

Consiliile locale, municipale, orăşeneşti şi comunale sunt autorităţi colegiale ale administraţiei publice locale, ce se bucură de un statut autonom, în sensul că ele deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităţilor locale şi decid cu privire la modul de realizare a acestora fără niciun amestec din partea autorităţilor administraţiei de stat.

Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de populaţia comunei, oraşului sau municipiului raportată de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precedă alegerile. În consecinţă, un consiliu local poate avea între 9 şi 31 de consilieri, iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de consilieri. Constituirea consiliilor locale se realizeaza in termen de 20 de zile de la data desfasurarii alegerilor.

Consiliul local se declară legal constituit dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul. Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi.

Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii:A) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al

primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local:

a) aprobă statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local;

b) aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local;

c) exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile şi obligaţiile corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau regii autonome, în condiţiile legii.


B) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului :

a) aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;

b) aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile legii;

c) stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii;d) aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnicoeconomice pentru

lucrările de investiţii de interes local, în condiţiile legii;e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii

administrativ-teritoriale;C) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului

sau municipiului : a) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor

proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;

b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;

După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai consilierii locali.

După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile adoptate de acesta.

Consiliul local îşi exercită mandatul de 4 ani de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului. De asemenea, se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului.Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare.

Primăriile sunt instituţii publice, cu activitate permanentă, care aduc la îndeplinire efectivă hotărârile Consiliilor Locale şi soluţionează probleme curente ale colectivităţilor în care funcţionează. Primăriile sunt instituţii cu personalitate juridică, având la nivelul colectivităţilor locale rolul de putere executivă. Ele sunt conduse de către un primar, care este ales direct de către cetăţeni prin vot egal, direct, secret şi liber exprimat.

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale ministrilor, ale celorlalţi conducatori ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii.


Pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa, primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce. Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcţionale, în condiţiile legii.

Compartimentele funcţionale ale acestuia sunt încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual. Primarul conduce serviciile publice locale. Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie.

Un exemplu este cel al municipiului Constanţa, care publică pe propriul site web, într-o secţiune special destinată acestui scop, proiectele pe care urmează să le supună aprobării Consiliului Local. Orice membru al comunităţii locale îşi poate exprima părerea privind proiectele publicate, şi poate trimite sugestii sau observaţii on-line, la o adresă de e-mail creată în acest scop. În acest fel autorităţile locale implementează una dintre direcţiile pogramului de reformă în sistemul administraţiei publice, care prevede creşterea gradului de implicare a cetăţenilor în procesul decizional la nivelul administraţiilor publice.

2.2 Comunitatea locală sau principalii stakeholderi ai administraţiei publice locale

Termenul de colectivitate locală desemnează un grup de oameni care duc o viaţă colectivă, trăiesc şi muncesc în comun. Termenul este sinonim cu cel de comunitate umană sau de comunitate. În acest context, termenul de comunitate “evocă ideea unui spaţiu fizic şi social bine marcat, în interiorul căruia se produc interacţiuni şi un proces de intercunoaştere între actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impun norme şi reguli de conduită, se naşte un sentiment de apartenenţă.” Comunitatea nu este întemeiată pe contract, ci pe înţelegere, care este „ un mod de a simţi comun şi reciproc, asociativ” în cadrul unei „voinţe” colective care este expresia unei entităţi. Ea se sprijină, în opinia lui Max Weber, “ pe o apartenenţă comună, resimţită subiectiv (afectiv sau tradiţional), a indivizilor care participă la aceasta”, comunitatea fiind definită de el ca „asociaţie dacă şi în măsura în care disponibilitatea pentru acţiune socială se sprijină pe o identitate de interese sau pe o legătură bazată pe interes, motivată raţional în privinţa valorii şi a scopului”.

Pot fi considerate comunităţi toate formele de viaţă socială din care individul face parte prin naştere: familie, grup de rudenie, apartenenţă etnică sau naţionalitate, limbă maternă, localitate, cetăţenie, religie etc. Comunitatea poate fi, de asemenea, o localitate rurală sau un grup de localităţi (comunitate teritorială), o grupare profesională, membrii unei rezidenţe (cămin, spital, internat), o asociaţie, un tip de organizare socială într-un spaţiu delimitat (cartier, bloc, mahala), dar şi o reţea de interese, structurată ierarhic, de pildă, comunităţile oamenilor de afaceri, comunităţile ştiinţifice etc. De remarcat că o colectivitate de orice fel (familie, colectivitate locală, stat) se prezintă, de regulă, ca o unitate, ca un întreg, cu o structură ireductibilă la indivizii componenţi. Fenomenul acesta nu derivă însă din contopirea sau anihilarea indivizilor ca atare, ci din asociere, cooperare şi solidaritatea acestora, din integrarea indivizilor în societate.

Societatea, colectivitatea în sine, reprezintă o organizaţie socială care se bazează pe existenţa şi activitatea indivizilor asociaţi şi organizaţi, pe gradul lor de solidaritate şi coeziune al acestora, pe aportul lor ca indivizi capabili de a înţelege, de a se situa şi de a


participa la o acţiune comună.De asemenea, trebuie reţinut şi faptul că o comunitate definită ca un colectiv de

indivizi şi indivizii cuprinşi în acea comunitate sunt, în acelaşi timp, două realităţi distincte şi totuşi o singură realitate, adică realităţi corelative, existenţial corelative, interdependente şi interactive, în sensul că niciuna nu există, nu funcţionează şi nu se dezvoltă fără cealaltă sau că numai împreună alcătuiesc o realitate.

Principalii stakeholderi permanenţi ai autorităţilor publice locale sunt cetăţenii pe care acestea îi reprezintă, şi care alcătuiesc comunitatea locală. Legătura dintre cetăţeni şi autorităţi este una de interdependenţă accentuată, datorită faptului că administraţia publică locală reprezintă puntea de comunicare dintre cetăţeni şi autorităţile centrale.

Comunitatea locală este cea care, prin votul său, încredinţează mandatul primarilor şi consilierilor, spre a obţine o reprezentare cât mai bună a propriilor interese.

Pe de altă parte, însă, autorităţile publice locale au datoria de a menţine o comunicare eficientă cu membrii comunităţii pe care o reprezintă, de a realiza o informare adecvată, de a manifesta deschidere faţă de problemele cetăţenilor şi de a-i sprijini pe aceştia în demersurile civice pe care le întreprind.

Relaţia dintre comunitatea locală şi administraţia publică devine cu atât mai importantă cu cât reprezentanţii acestor instituţii au în sarcină gestionarea fondurilor primite de la autorităţile centrale, dar şi gestionarea fondurilor colectate de la contribuabilii care fac parte din comunitatea locală. Administraţia locală devine, pe fondul descentralizării, un resort pentru bunăstarea localităţii, din poziţia de sursă de politici de dezvoltare, şi factor de coeziune pentru mediile economic, cultural şi asociativ.

Responsabilitatea administraţiei locale nu se mai reduce la misiunea de a oferi servicii ieftine şi de calitate cetăţenilor ci se amplifică vis-a-vis de toate aspectele imediate privind calitatea vieţii cetăţenilor.

Astfel, în cazul unora dintre localităţi, autorităţile locale au înţeles importanţa şi rolul cetăţenilor în buna funcţionare a actului administrativ, şi au adoptat o politică de atragere a cetăţenilor în activităţile civice.

De asemenea, respectivele instituţii iau în calcul propunerile şi iniţiativele venite din partea membrilor comunităţii, le discută, le supun votului şi în unele cazuri le pun în aplicare. Este cazul municipiului Giurgiu, care, spre exemplu, în urmă cu trei ani, a dat curs iniţiativei cetăţenilor de a închide traficul auto pe magistrala principală a localităţii în zilele de duminică, când respectiva arteră devenea zonă pietonală.

2.3 Relaţiile dintre administraţie şi colectivitate

Transparenţa Decizională

În România, asigurarea transparenţei instituţionale este reglementată de Legea nr. 52/2003, care cuprinde prevederile legislaţiei europene.

Principiile bunei administraţii sunt următoarele : respectarea legii, lipsa disciminării şi tratamentului egal, proporţionalitatea, consecvenţa, obiectivitatea şi imparţialitatea. Respectarea minimală a acestora va garanta servicii publice administrative de o calitate superioară şi o mai bună informare şi implicare a comunităţii.

Relaţia administraţie publică – cetăţeni a fost întotdeauna una destul de controversată, ambele părti având destul de multe lucruri de reproşat una celeilalte. Lipsa


de profesionalism a funcţionarilor, birocraţia excesivă, corupţia care domneşte peste tot dar oficial nu există, mersul greoi al procedurilor administrative, lipsa de profesionalism în relaţiile cu publicul, aglomeraţia, confuziile sau erorile angajaţilor, lipsa de informare în randul publicului sunt în mare, problemele care intervin în aceasta relaţie administraţie-administraţi.

Transparenţa trebuie să devină o componenta esenţială a instituţiilor publice, ea este mai curând o prevedere a legii, distanţa dintre gradul actual de transparenţă al instituţiilor şi obiectivele fixate prin lege fiind destul de însemnată.

Lipsa transparenţei decizionale, alături de alte carenţe ale activităţii de reglementare, conduce la încrederea scăzută a societăţii în forţa şi importanţa actelor normative. Absenţa consultărilor face ca normele să fie frecvent modificate sau înlocuite, lucru ce determină o accentuată instabilitate legislativă şi nu oferă siguranţa necesară cadrului legal existent în România. De asemenea un alt efect al lipsei transparenţei decizionale în administraţia publică poate fi şi este în tara noastra, apariţia fenomenului de corupţie. Standardele de transparenţă în sectorul public, în sistemul administrativ trebuie accentuate. “Transparenţa constituie una din premisele combaterii corupţiei.”

Concret, transparenţa priveşte acţiuni care au în vedere :a) informarea din oficiu a persoanelor asupra intereselor de ordin public care

urmează să fie dezbătute de autoritaţile administraţiei publice centrale sau locale, precum şi asupra proiectelor de acte normative;

b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;

c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administative şi în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.

Conceptul de transparenţă decizională vine să susţină colaborarea tot mai strânsă între cetăţeni, pe de-o parte, şi dintre cetăţeni şi instituţii publice – centrale şi/sau locale, pe de altă parte. Actorii interesaţi în această transparenţă, au un cuvânt important de spus, părerile lor arată un aspect important al implicării precum şi implementarea lor într-o societate care tinde a fi una democratică prin respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cetăţeni – în majoritatea lor constituind un grup de oameni nemulţumiţi, având o perspectivă sumbră şi kafkiană asupra sistemului funcţionăresc. Nu însă întotdeauna în cunoştiinţă de cauză, mulţi dintre ei având o impresie negativă înainte de a se confrunta cu sistemul. În fond, este bine cunoscută predilecţia românului de rând asupra formulelor generalizate prin care defineşte lumea ce îl inconjoară. Majoritatea cetăţenilor sunt nemulţumiţi de modul cum funcţionează administraţia publică, consideră că toţi funcţionarii sunt corupţi sau cel puţin coruptibili, sunt enervaţi de sistemul de migrare de la un birou la altul şi de lipsa de informare. Ei vor să se implice în luarea deciziilor într-un sistem transparent.

Una dintre responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale este să permită membrilor comunităţilor să participe în procesul de luare a deciziilor. Dar, acest lucru presupune deschidere din partea autorităţii prin informarea constantă a celor pe care îi guvernează astfel încat aceştia să fie capabili în a-şi expune ideile, pro sau contra.

Cetăţenii pot participa la procesele reglementate de Legea transparenţei fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţa


politică, avere sau origine socială. Gradul de participare influenţează procesul de planificare şi de luare a deciziilor.

Într-o instituţie publică, desfăşurarea activităţii în limita standardelor prevăzute de Legea 52/2003 presupune accesul publicului la procesul de luare a deciziilor simultan cu menţinerea operativităţii procesului de consultare publică. Acest lucru se poate realiza în două direcţii: fiecare instituţie trebuie să ia măsurile necesare pentru informarea publicului cu privire la noile reglementări intrate în vigoare şi, de asemenea, are obligaţia de a sprijini cetăţenii în exercitarea drepturilor lor – în cazul de faţă – dreptul de liber acces la informatiile de interes public.

Obligaţia de transparenţă este deosebit de importantă pentru menţinerea echilibrului fiecărei părţi interesate, de a permite accesul la luarea deciziilor administrative.

Pentru menţinerea echilibrului, a realizării cu succes a unei bune administraţii şi pentru ca publicul să înţeleagă problemele şi alternativele optime, se oferă informaţii echilibrate şi obiective acestora.

În general, informaţiile cu care operează autorităţile şi instituţiile publice pot fi clasificate în două categorii:

• informaţii publice;• informaţii la care accesul este limitat. Această categorie poate fi împartiţă, la

rândul ei, în următoarele sub-categorii:- date personale;- informaţii clasificate;- alte informaţii secrete;- informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea

acestora aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurenţei loiale, potrivit legii.

Informaţia este „oxigenul democraţiei, iar democraţia ar fi de neconceput fără accesul liber al publicului la informaţii. Lipsa transparenţei în viaţa politică şi în actul de guvernare reprezintă unul dintre obstacolele cele mai greu de depăşit către o societate democratică, în care cetăţenii să aibă încredere în oamenii politici şi în guvernanţi. De aceea, accesul neîngrădit al cetăţenilor la informaţia de interes public şi participarea lor la luarea deciziilor sunt considerate două dintre premisele cele mai importante ale unei guvernări democratice şi responsabile.”

Informaţia le permite cetăţenilor, pe de o parte, să aprecieze în cunoştinţă de cauză acţiunile administraţiei, iar pe de altă parte, să participe în mod avizat la dezbaterile şi la luarea deciziilor care îi privesc.

Importanţa transparenţei decizionale se relevă din totalul actelor normative emise în România, majoritatea covârşitoare sunt creaţia puterii executive. Dincolo de normele emise direct de către Guvern prin intermediul ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă, marea majoritate a legilor adoptate de Parlament sunt iniţiate de Guvern, fiind redactate în cadrul instituţiilor administraţiei publice. În aplicarea legilor şi ordonanţelor, Guvernul, ministerele, alte instituţii statale centrale sau la nivel local, dar şi toate instituţiile administraţiei publice locale emit în mod continuu un mare număr de acte normative. Tot acest corp de legislaţie apare şi este frecvent modificat fără implicarea celor interesaţi, fie că sunt cei care urmează să aplice actele respective sau cei a căror activitate este reglementată prin aceasta.


Transparenţa actului decizional şi participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor şi de elaborarea de acte normative, toate acestea determină un raport de cauzalitate prin care se urmăreşte sistemul şi modul de administrare la nivelul întregii administraţii publice.

Transparenţa are rolul de a preveni acţiunile care ameninţă integritatea publică (acte de corupţie) şi de a evalua performanţa administraţiei publice locale (capacitatea administrativă). Transparenţa activităţii administraţiei publice locale constituie regulă în toate etapele şi procedurile (premergătoare, concomitente şi ulterioare) deciziei administrative, confidenţialitatea fiind excepţia care se limitează la informaţia stabilită prin lege datorită nevoii protejării unor interese specifice domeniului siguranţei publice, prevenirii infracţiunilor, protejării monezii şi a creditului, a intimităţii.

O primă componentă a integrităţii publice o reprezintă transparenţa în desfăşurarea activităţii instituţiilor publice, prin care înţelegem setul de instrumente prin care administraţia (instituţiile şi autorităţile administraţiei publice locale) dă socoteală cetăţenilor/contribuabililor cu privire la activitatea desfăşurată în serviciul acestora. Modalităţile prin care se operaţionalizează transparenţa ţin de:

● asigurarea accesului cetăţenilor la informaţiile de interes public;● participarea cetăţenilor la elaborarea de acte normative şi la şedinţele publice.Lipsa „integrităţii nu este o problemă care se regăseşte doar în aparatul

administrativ şi nici una cu care doar România se confruntă. În general, problemele legate de integritate apar atunci cand interesele personale ale unui funcţionar sau ales local riscă să compromită interesele autorităţii publice. Unul dintre cei mai importanti paşi ce pot fi făcuti în sensul prevenirii unei astfel de situaţii de către o instituţie, este să permită accesul cetăţenilor, mass-mediei şi al altor instituţii la sistemul administrativ (prin deschidere şi transparenţă)”

Corupţia - un tip de relaţie între administraţie şi cetăţean

Încălcarea dreptului la libera informare creează carenţe sistemului politic încă din faza sa incipientă, de selectare a actorilor ce vor trasa strategiile de guvernare, prin formarea unor opinii neconcordante cu realitatea. Astfel, fără a fi pe deplin informaţi, cetăţenii legitimează instaurarea unui regim politic uneori ineficient, iar alteori corupt.

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodează principiile unei administraţii eficiente, subminează economia de piaţa şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor statale.

Montesquieu arăta antinomia dintre corupţie şi democraţie. Corupţia destructurează principiile fundamentale ale statului de drept, demolează încrederea în mecanismele democraţiei, slăbeşte ordinea constituţională. Antrenând confuzia şi suspiciunea, corupţia afectează starea de legalitate.

Corupţia se întalneşte practic în orice societate, chiar şi în cele cu îndelungată tradiţie democratic.

În România, corupţia nu este un produs nou al relaţiilor sociale şi economice apărute după anii 1989. A existat şi în regimul totalitar, aspect care îi conferă elemente de continuitate în evoluţia sa. Una din cerinţele necesare pentru combaterea corupţiei este transparenţa care derivă din dreptul constituţional al cetăţeanului la informaţie.


În articolul 31 din Constituţia României se precizează că ” dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngradit”. În acest sens ” autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”

Politica anticorupţie cuprinde principalele prevederi din programul de guvernare şi anume:

● aplicarea strategiei naţionale anticorupţie bazată pe aplicarea legilor, politici de prevenţie şi monitorizarea şi evaluarea acestor politici;

● transparenţa activităţii autorităţilor publice în elaborarea politicilor şi în procesul aplicării lor, prin accesul neîngrădit la informaţii cu caracter public;

● realizarea unui parteneriat cu societatea civilă care să asigure o participare largă a cetăţenilor la evaluarea dimensiunii politice ;

● realizarea alocării fondurilor publice pentru publicitate prin legea privind achiziţii publice ;

● elaborarea şi aplicarea unui manual standard aplicabil tuturor autorităţilor publice, care să prezinte procedurile de prevenţie, investigare, intervenţie şi monitorizare a faptelor de corupţie ;

● realizarea unui sistem independent de monitorizare şi evaluare a fenomenului de corupţie, inclusiv a implementării strategiei naţionale anticorupţie.

Datorită schimbărilor economice, sociale, politice şi tehnologice importanţa comunicării eficiente între cetateni şi guvernanţi devine un factor esential pentru consolidarea regimurilor democratice prin acceptarea unui nou tip de guvernare: „guvernarea deschisă”.

Birocraţia este vazută ca opunându-se democraţiei, prin limitarea participării unor categorii largi la procesul decizional şi prin tendinţa corpului de funcţionari de a se transforma într-o categorie distinctă şi de a-şi impune propriile interese prin interemdiul puterii deţinute.

Birocraţia este astăzi percepută ca forma coruptă generată de administraţia care în loc să-şi îndeplinească în mod corect sarcina sa de serviciu public, foloseşte birocraţia în propriul ei folos.

Birocraţia a fost întotdeauna un subiect foarte controversat şi criticat. Diminuarea ei urmăreşte asigurarea transparenţei activităţii administrative, a publicităţii şi al liberului acces la informaţiile publice aferente serviciilor, eliminarea situaţiilor de conflict de interese pentru aleşi şi funcţionari, organizarea adecvată (performantă) a compartimentelor de strategie, administrare a bugetului şi a birourilor de lucru cu publicul, modificarea procedurilor de avizare prin preluarea sarcinii de obţinere a acestora de către funcţionarii administraţiei.

Pentru ca administraţia publică să aibă un rol hotărâtor în viitor, trebuiesc depuse numeroase eforturi în scopul reorganizării muncii în vederea îmbunatăţirii şi accentuării calităţii serviciilor publice, resursele necesare pentru a se oferi aceste servicii.

Stoparea birocraţiei:- raţionalizarea circuitelor documentelor;- simplificarea procedurilor de emitere de către autorităţile administrative a

avizelor, autorizaţiilor sau licenţelor necesare desfăşurării unor activităţi specifice (avize de urbanism, autorizaţii de constucţie);


- înfiinţarea în fiecare instituţie din administraţia publică a oficiului unic de primire a solicitării cetăţeanului.

3. Exemple de colaborare intre instituţii publice locale si colectivităţi locale.

3.1. Consiliul Local respectiv Consiliul Judeţean – cetaţeni

Un prim exemplu de colaborare îl poate constitui cel dintre „Consiliile Locale sau Judeţene ” şi „cetăţeni”.

Găsim doua moduri de colaborare:

1. Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit (sau referendumul local) constituie o componentă a autonomiei locale, permiţând intervenţia directă a colectivităţilor locale în soluţionarea unor probleme.

În problemele de interes local care preocupă o parte din populaţia unităţiiadministrativ-teritoriale pot fi organizate, cu această parte, consultări, audieri publice şiconvorbiri, în condiţiile legii.

La nivelul administraţiei locale, ideea participării cetăţenilor în procesul de luare a deciziei publice este relativ recentă şi implică drepturi şi obligaţii de ambele părţi.

Responsabilităţile cetăţenilor sunt: Să observe ce face administraţia locală şi în ce scop; Să fie pregătiţi să îşi aducă contribuţia când administraţia planifică să facă ceva ce

poate să le afecteze interesele; Să manifeste interes în a înţelege problemele, incluzând constrângerile în ceea ce

administraţia poate să facă; Să abordeze reprezentanţii administraţiei cu o atitudine pozitivă; Să-şi exprime interesele şi ideile clar şi complet; Să încerce să lucreze constructiv cu oficialii administraţiei locale pentru a găsi şi

implementa soluţii satisfăcătoare pentru ambele părţi.Aceste responsabilităţi sunt noi pentru mulţi dintre cetăţeni, însă reprezentanţii

autorităţilor locale trebuie să încurajeze, să conducă şi să educe cetăţenii cu privire la aceste noi atribuţiuni.

Obligaţia autorităţilor locale este de a .asculta ce spun cetăţenii, de a ţine cont de opiniile lor de a explica de ce o idee nu poate sau nu ar trebui implementată.

2. Informare publică În vederea informării cetăţenilor despre activităţile desfăşurare de autorităţile

locale, acţiuni şi servicii, e important să existe un sistem eficient de comunicare. Acest lucru poate atrage atât venituri noi către instituţia publică, dar şi dezvoltă relaţia cu cetăţenii, oferindu-i transparenţă.


Accesul liber la informaţiile de interes public – legat de acest aspect, accesul liber la informaţie nu este o favoare, este un drept! Avem nevoie de acest drept foarte important deoarece:

● cetăţeanul plăteşte taxe şi impozite statului;● cetăţeanul trebuie să fie responsabil şi să vrea să stie cum este gestionat banul

public;● cei pe care cetăţenii i-au ales trebuie să-şi respecte promisiunile;● funcţionarii din instituţiile publice sunt în slujba cetăţeanului şi nu invers;● administraţia publică este din ce în ce mai transparentă;● pur si simplu este dreptul cetăţeanului.Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public este importantă pentru

România deoarece:● este un pas major în consolidarea democraţiei şi în reforma adminstraţiei

publice;● instituţionalizează transparenţa între relaţiile dintre cetăţean şi autorităţile şi

instituţiile publice;● se va produce o schimbare de mentalitate între relaţia dintre cetăţean şi

funcţionarii publici;● accesul la informaţiile publice va reprezenta regula iar limitarea accesului,

excepţia.Instrumente de punere în aplicare a transparenţei decizionale şi liberul acces la

informaţia de interes public.Pentru asigurarea în conditii optime a transparenţei privind informaţiile transmise

cetăţenilor, tot în folosul şi în beneficiul lor s-au înfiinţat Centrele de Informare pentru Cetăţeni (CIC) care au rolul de a apropia cetăţenii de funcţionarul public, prin depăşirea barierelor impuse de către instituţionalizarea serviciilor oferite publicului. Ca principii de bază ale activităţii CIC pot fi identificate informarea cetăţenilor, comunicarea cu aceştia, consultarea şi implicarea cetăţenilor.

CIC-ul funcţionează ca interfaţă a administraţiei publice, facilitând accesul publicului la serviciile oferite şi informaţiile deţinute de către autoritatea publică. Cetăţenii pot beneficia de servicii, pot face sugestii şi, nu în ultimul rand, pot pune la dispoziţia administraţiei informaţii despre evenimentele comunităţii.

O parte dintre avantajele activităţii CIC, prin prisma nevoilor cetăţenilor, sunt:• realizarea unui nou mod de comunicare cu cetăţenii;• oferirea de informaţii despre modul de aplicare a legilor din diverse domenii

(ocrotirea copilului, drepturile omului etc.);• oferirea de informaţii despre problemele de urbanism, bugetare sau din alte arii

de interes pentru comunitate;• cetăţenii pot înregistra sesizări privind aspecte ale activităţii instituţiei publice

(şi nu numai);• deţin o bază de date bogată în informaţii, actualizată şi eficientă;• întăresc şi sustin capacitatea informaţională a administraţiei locale;• contribuie la creşterea volumului şi calităţii informaţiilor oferite comunităţii.În ceea ce priveşte plusul de eficacitate adus instituţiilor publice locale, avantajele

creării unui CIC includ:


• coordonarea şi organizarea activităţii administraţiei într-un mod care să corespundă nevoilor şi cerinţelor membrilor comunităţii;

• crearea serviciului/departamentului specializat în acordarea de asistenţă cetţăenilor, cu promptitudine şi profesionalism;

• ierarhizarea şi prioritizarea, cu o mai mare acurateţe, a problemelor comunităţii;• menţinerea unei atitudini mult mai deschise a administraţiei publice locale faţă

de cetăţean;• crearea unui indicator al reformei în administraţia publică locală, care aduce

cetăţeanul în centrul acţiunilor unei administraţii.Dezavantajele activării CIC-ului se pot identifica în planul suprapunerii cu

atribuţiile altor departamente/servicii din cadrul instituţiei respective.Existenţa şi funcţionarea Centrelor de Informaţii pentru Cetăţeni (CIC) au un rol

important în realizarea unei comunicări în ambele sensuri între cetăţeni şi administraţie, în creşterea gradului de transparenţă a instituţiilor publice şi în facilitarea accesului liber la informaţiile de interes public prin punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes public deţinute în format scris şi în format electronic, într-un spaţiu adecvat care să fie dotat cu tehnica necesară consultării informaţiei indiferent de suportul pe care acesta este deţinută. În felul acesta se vor realiza schimbări majore, chiar de îmbunăţaţire a performanţelor în cadrul sistemului. Dialogul cu cetăţenii are ca scop cunoaşterea şi identificarea modalităţilor de rezolvare, de către administraţia publică, a problemelor existente.

Dintre avantajele participării cetăţeneşti pentru administraţia publică putem aminti:

• Restabileşte şi construieşte încrederea între administraţia publică şi cetăţeni;• Ajută administraţia să identifice nevoile comunităţii mai repede şi cu o

satisfacţie mai mare pentru cetăţeni;• Oferă gratuit administraţiei publice informaţii în legatură cu deciziile ce

trebuiesc luate;• Conduce comunitatea către consens şi nu către conflict;• Administraţia şi cetăţenii sunt capabili să abordeze împreuna problemele şi

oportunităţile într-un mod cât mai creativ.Valorile de bază pentru practica participării publice:• Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc acele acţiuni

care le afectează viaţa;• Participarea publică implică promisiunea că aceasta va influenţa decizia;• Procesul participării publice comunică interesele şi vine în întâmpinarea

nevoilor tuturor participanţilor;• Procesul participării publice solicită şi facilitează implicarea acestor persoane

potenţial afectate;• Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu

de implicare;• Procesul participării publice arată participanţilor felul în care contribuţia lor a

afectat decizia;• Procesul participării publice furnizează participanţilor informaţii necesare pentru

ca aceştia să participe într-un mod cât mai semnificativ.


Legea nu trebuie privită ca favorizând cetăţenii şi defavorizând lucrătorii în administraţie, pentru că măreşte volumul de muncă. Din contră, administraţia primeşte numeroase informaţii valoroase şi necesare, în mod gratuit şi particularizat pentru proiectul de act normativ sau decizia respectivă. Îşi sporeşte astfel capacitatea de a lua hotărâri şi de a adopta acte normative coerente şi adaptate nevoilor, care vor fi mai uşor acceptate şi puse în aplicare.

3.2. Primarie – ONG

Organizaţiile Non-Guvernamentale, sunt instituţii apolitice menite să satisfacă interesele cetăţenilor şi să apere drepturile acestora în relaţia cu autorităţile statului. Organizaţiile non-guvernamentale prezintă interes faţă de modul de funcţionare al administraţiilor publice, în scopul:

monitorizării modului în care autorităţile publice locale gestionează relaţiile cu membrii colectivităţii locale;

supravegherii modului în care sunt gestionate fondurile publice, sub aspectul respectării condiţiilor legale;

observării modului în care sunt respectate drepturile fundamentale ale cetăţenilor, în conformitate cu Constituţia ţării;

analizării modului în care este respectată legea la nivel local, precum şi a aplicării adecvate a principiilor democratice universale.

Astfel sectorul ONG şi Primăria pot coopera prin mai multe forme – consultare continuă, participarea reprezentanţilor ONG în cadrul şedinţelor Direcţiilor Primăriei, şedinţe ad-hoc şi grupuri de lucru comune. Sugestiile şi recomandările făcute de ONG vor purta un caracter de consultare / recomandare, iar Primăria va delega un funcţionar public cu responsabilităţi clar stabilite în procesul de colaborare cu societatea civilă, care să faciliteze colaborarea ambelor părţi.

Scopul acordului este edificarea şi dezvoltarea unui parteneriat continuu şi eficient între sectorul nonguvernamental si primaria localitatii respective.

Acordul poate prevede, printre altele, că Primăria va plasa informaţiile relevante pe pagina web , inclusiv proiectele de decizii şi politici, cu cel puţin 15 zile lucrătoare până la examinarea deciziei şi va expedia părţilor informaţia relevantă, pentru consultare. Iar Consiliul ONG-urilor va facilita prezenţa la şedinţele deschise ale Primăriei a organizaţiilor non-guvernamentale din localitate care au tangenţă cu subiectele din agenda fiecărui eveniment în parte.

3.3. Primarie – Firme Private

În cadrul administraţiilor publice locale este foarte importantă relaţia pe care acestea o au cu diverse persoane juridice, în calitatea de stakeholderi ai organizaţiei.

Colaborarea dintrea acestea poate imbrăca una din urmatoarele forme :

- Furnizarea de utiliţati publice


Trebuie amintit faptul că administraţiile publice, fie ele locale sau centrale, nu îşi pot îndeplini obiectivul principal, de prestare a serviciilor publice în folosul comunităţii, prin mijloace proprii. Ele au în special funcţii administrative, motiv pentru care se văd în situaţia de a apela la diverse societăţi comerciale specializate, care să furnizeze propriu-zis comunităţii locale serviciile de care aceasta are nevoie. Este foarte important ca între aceste societăţi furnizoare de utilităţi publice şi administraţiile publice locale relaţiile să se bazeze pe profesionalism. În acest fel ambele părţi au de câştigat.

- Parteneriate publice-privateUn PPP este în principal o tranzacţie care transferă responsabilitatea generală

pentru furnizarea unui serviciu public sau pentru realizarea unei investiţii cu scop comercial către o companie privată, în timp ce autoritatea publică competentă îşi păstrează responsabilitatea politică, devenind partener la profit şi pierderi, putând fi incluse aici structuri precum contractele de asociere în participaţiune, contractele de închiriere, contractele de leasing, contracte de proiectare şi construcţie.

- Scutirea de taxe şi impozite localeAceastă masură poate intervenii in urma indeplinirii unor condiţii impuse de

autoritatea publică locală, cum ar fi, creşterea cu 20% a numarului de angajaţi sau atingerea unui target de investitii.

- Creearea unui parc industrial Sprijinul acordat de către autorităţile publice locale unor entităţi pentru desfăşurarea

unor activităţi menite să contribuie la dezvoltarea regiunii vizate sau la crearea de noi locuri de muncă pentru populaţia neocupată in schimbul infiintari unui parc industrial.

În această categorie avantajele societatilor pot fi spre exemplu, emiterea autorizaţiilor, scutirea de plata unor taxe locale, accesul gratuit la utilitatile publice, ş.a.

3.4. Primarie – cetaţeni

Problema gestionării relaţiei cu cetăţenii a fost sesizată de foarte multe dintre primăriile din România, însă doar o parte dintre acestea au adoptat o cale mai eficientă de a administra cererile cetăţenilor şi au implementat diverse metode pentru a-şi uşura munca şi pentru a oferi cetăţenilor oportunitatea de a accesa mai uşor informaţiile de interes public. Astfel, dreptul cetăţenilor de a avea acces liber la informaţie poate permite deciziilor autorităţilor să fie transparente şi controlabile, facilitând în acelaşi timp participarea publică la politicile sociale şi la hotărârile luate de autorităţi.

Un exemplu in acest sens poate fi dat de primariile ce au iniţiat un proiect, potrivit caruia, proprietarii care işi reabiliteaza termic locuinţele pe propria cheltuială, vor beneficia de scutirea plaţii impozitului local pe o perioada de şapte ani.

3.5. Primarie – Grup de Investitori

Ca şi în cazul societăţilor comerciale, investitorii reprezintă o categorie deosebit de importantă de stakeholderi. Aceştia au un rol decisiv în ceea ce priveşte dezvoltarea economică a diferitelor regiuni.


Fiecare administraţie publică locală acţionează în virtutea principiului autonomiei publice locale şi îşi poate concepe propria strategie de dezvoltare economico-socială.

Totuşi, fondurile de care dispun autorităţile publice locale in speţă primariile sunt limitate. O parte dintre aceste fonduri sunt repartizate de la Bugetul de Stat, o altă parte provin din impozitele şi taxele plătite de contribuabili, însă ele sunt total insuficiente pentru finanţarea unor programe costisitoare de dezvoltare a infrastructurii, sau de implementare a unor proiecte cu impact social. În aceste condiţii, singura soluţie viabilă a autorităţilor este aceea de a realiza programe atractive pentru investitori.

Investitorii prezintă interes în a încheia parteneriate cu administraţiile publice locale din următorele considerente:

statutul de parte activă în cadrul unor astfel de parteneriate este de natură să faciliteze accesul investitorilor la surse de finanţare din partea autorităţilor centrale;

implicarea în proiecte pe termen lung conduce la crearea unui climat de stabilitate la nivelul investitorilor, datorat inclusiv faptului că multe dintre fondurile imobilizate în proiecte de infrastructură sunt garantate de către stat;

colaborarea cu instituţii ale statului este de natură să confere un plus de notorietate investitorilor în propriile domenii de activitate, şi să câştige încrederea mai multor clienţi pe pieţele pe care acţionează;

obţin facilităţi in plata taxelor si impozitelor localeautorităţile le pot pune la dispozitie utilităţile necesare in vederea desfăsurării

activităţii lor.


Bibliografie:

1. Alistar, Victor, “Transparenţa decizională în administraţia publică”, Bucureşti, 2005, Institutul Naţional de Administraţie, p. 16, p. 13, p. 32;

2. Alistar, Victor, Etica şi transparenta in administratia publica-suport de curs, Bucuresti, 2007, p. 12;

3. Alistar, Victor, Cocoşatu, Mădălina, Dincă, Dragoş, Popescu, Ion, Deontologia functionarilor publici, suport de curs Departamentul pentru Învăţamânt la Distanţă, Bucureşti, p. 97, Intervenţia domnului Dan Amedeo Lăzărescu în cadrul dezbaterii “Proiectul de Convenţie a Consiliului Europei privind corupţia”, Bucureşti 2001;

4. Armenia, Androniceanu, „Noutăţi în managementul public”, ed. ASE, 2003;

5. Baciu, Doina, Servicii de informare pentru cetăţeni în societatea informaţională, a se vedea http://www.acad.ro/pro_pri/doc/st_.doc, p. 1-3;

6. Bularda, Doru, Chioveanu, Paul, Pop, Andrei, Preda, Oana, Presada, Florina, Buna guvernare la români, Ghid de bune practici pentru consolidarea bunei guvernări locale, Bucureşti, 2008, a se vedea http://www.bunaguvernare.eu/files/Buna_guvernare_la_romani-ghid_de_bune_practici.pdf, p. 48;

7. Chioveanu, Paul, Bucheru, Mădălina (coordonatori), Hrebenciuc, Mioara, Rădulescu, Laura, Marza, Constantin, Transparenţa decizională în România anului 2007, a se vedea http://www.apd.ro/files/publicatii/Raport_de_monitorizare_cu_privire_la_aplicarea_si_respectarea_Legii_52_2_003..pdf. p. 8;

8. Chioveanu, Paul, Bucheru, Mădălina (coordonatori), Hrebenciuc, Mioara, Radulescu, Laura, Marza, Constantin, Transparenta decizionala in Romania anului 2007, a se vedea http://www.apd.ro/files/publicatii/Raport_de_monitorizare_cu_privire_la_aplicarea_si_respectarea_Legii_52_2003.pdf, p. 12;

9. “Ghidul cetăţeanului- administraţia publică locală-ghid de utilizare”, ed. Mirton, Timişoara, 2006;

10. Paul, Marinescu, “Managementul instituţiilor publice”, ed. Universităţii din Bucureşti , 2003;

11. “Revista Română de Administraţie Publică Locală”, nr.31, Ianuarie 2007, www. administraţie-ghid.ro;

12. “Transparenţa actului decizional şi participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor şi de elaborare a actelor normative”, Proiect Phare 2003, APDD - Agenda 21


managementul strategic al comunitatilor locale

Documents