Cuprinsul lucrării

I. Introducere 1II. Comunitate şi dezvoltare comunitară 3 2.1. Definirea comunităţii 3 2.1.1 Comunitate dezvoltată/ vs. Comunitate nedezvoltată 4 2.1.2 Ce înseamnă o comunitate dezvoltată 5 2.1.3 Ce înseamnă o comunitate nedezvoltată 5 2.2. Definirea şi contextualizarea conceptului de dezvoltare

comunitară7

2.2.1 Mişcarea comunitaristă 9

2.2.2. Perspectiva post modernistă 10

2.2.3. Dezvoltarea comunităţii – specialitate rurală şi urbană 11

2.2.4. Modele curente de intervenţie în comunitate 15

2.3. Pregătirea primei vizite în comunitate 23 2.3.1. Contactul iniţial cu principalii factori din comunitate (prima

vizită)24

2.3.2. Metode participative de evaluare a comunităţii – harta

comunităţii25

III. Comunitatea romă 26

3.1. Originile poporului rom 26 3.1.1.Situaţia socială a romilor din evul mediu până în prezent 28

3.1.3. Structura socială tradiţională a comunităţilor de romi 33IV. Metodologia cercetării şi proiectul de intervenţie 36

4.1. Definirea problematicii abordate 36

4.1.1. Ipotezele şi obiectivele operaţionale 37

4.1.2. Populaţia cercetată 37

4.1.3. Metodologia cercetării 37

4.1.4 Desfăşurarea cercetării 38

4.1.5 Viziunea comunităţii 40

4.1.6 Planul de acţiune 41

V. Concluzii 45

Bibliografie 48

I. Introducere

Odata cu caderea regimului comunist în România au iesit la suprafata şi

problemele reale ale comunităţilor de romi. Situatia romilor, atât la nivel european cât si

la nivel naţional, a suscitat un interes crescut datorita problemelor grave cu care se

confruntă acest grup etnic. La nivelul opiniei publice din România se considera ca romii

constituie un grup aparte în cadrul societatii, care are propriile sale reguli, care nu doreste

sa se integreze, cu un grad de criminalitate destul de crescut si mai ales ei contribuind la

„înrautatirea” imaginii externe a tarii. Mass-media românească îi prezintă pe romi ca

fiind un grup delincvent, implicat în tot felul de acte criminale. Majoritatea imaginilor

„şocante”, care au priza la public, îi au pe romi în postura de rau-făcători. Instituţiile

statului, în ultimii ani, au iniţiat măsuri publice pentru romi sub influenţa presiunilor

organismelor internaţionale de a respecta anumite standarde. Coform studiilor din ultimii

ani, efectuate la comanda Fundatiei pentru o Societate Deschisa, romii sunt perceputi ca

fiind o povara în cadrul societatii, un grup care afecteaza imaginea României în Europa,

dezvoltându-se un tip de abordare foarte riscant: majoritate/minoritate. În loc sa existe o

abordare a romilor din prisma cetatenilor ţării, la nivelul instituţiilor statale romii sunt

percepuţi ca fiind un alt tip de grup, un grup special.

Modul în care este perceput romul în România contemporana ţine de o imagine

denigratoare, dezumanizanta, care atrage permanent atenţia asupra faptului ca acest grup

constituie o problema de care societatea trebuie să se delimiteze. Întregii societăţi

românesti îi e „rusine” sa recunoasca existenta imaginilor dezumanizante despre romi,

preferând o abordare simplista, în care se afirma ca romii nu sunt rau trataţi în România,

ca li se ofera toate şansele de afirmare, însa ei nu doresc să se integreze în cadrul

societăţii (ex: li s-au oferitm locuri de munca, dar nu vor să muncească). Imaginarul

colectiv românesc îi portretizeaza pe romii ca fiind altceva în cadrul societatii, care

creează temeri, repulsii, neîntelegeri. Mentalul colectiv românesc refuza astfel sa-i

considere pe romi ca fiind cetăţeni activi ai societăţii actuale, folosindu-se de cele mai

multe ori cuvinte înjositoare (nespalat, urât, criminal, bandit, hoţ, etc), creându-se acele

mecanisme de stigmatizare care îi fac chiar şi pe romi să-şi refuze apartenenţa la propriul

2

grup etnic. Stigmatul social, în interiorul şi exteriorul grupului etnic roma, este aţa de

mare încât construirea unei imagini pozitive este aproape imposibilă.

Care sunt mecanismele statale şi societale prin care se asigură o reprezentare

echitabila a intereselor fiecarui grup etnic din societate? Cât de mult se poate cere unui

grup etnic să se schimbe atâta vreme cât societatea majoritară are propriile blocaje,

refuzând sa iasa din imaginile dezumanizante despre romi? Care sunt mecanismele

administrative şi juridice ale statului român care sa corespunda nevoilor reale ale

cetăţenilor din România, indiferent de apartenenta etnica? Care este gradul de

implementare a politicilor statale într-un mod echitabil, care să nu ţină cont de

apartenenţa etnică a unui grup sau altul din societate? La aceste întrebări încă mai caut

raspunsuri.

Lucrarea de faţă doreşte să ofere un model de intervenţi de succes în cadrul

comunităţilor de romi şi totodată se vrea un semnal de alarmă în ceea ce priveşte

dimensiunea şi gravitatea problemelor cu care se confruntă romii, nevoile speciale ale

acestora. Modelul de intervenţie care se pretează cel mai bine în munca cu comunităţile

de romi din România este cel al dezvoltării comunitare. Spun acest lucru având în vedere

faptul că romii cumulează o serie de caracteristici ale deprivării atât din punct de vedere

material, cât şi organizaţional, educaţional, lingvistic, religios etc. Deci lucrarea îşi

propune să demonstreze că prin intermediul dezvoltării comunitare poate contribui la

integrarea socială a romilor. Prin urmare capitolele care urmează sunt:

Comunitate şi dezvoltare comunitară

În acest capitol am definit ceea ce înseamnă comunitate şi munca în comunitate,

precum şi ce înseamnă o comunitate dezvoltată / vs. comunitat nedezvoltată. De

asemenea, am conturat forme ale muncii comunitare şi am descris rolurile pe care

trebuie să le îndeplinească cel care facilitează intervenţia comunitară. Toate

acestea au avut ca scop scoaterea în evidenţă a avantajelor muncii de tip

dezvoltare comunitară pentru grupul etnic rrom.

Comunitatea romă

Acest capitol îşi propune să ofere o imagine de ansamblu asupra romilor. Tratează

subiecte ca: istoricul romilor, caracteristicile acestei minorităţi. Accentul este pus aici pe

caracteristicile acestei minorităţi, în special pe cele care vizează marginalizarea şi

3

discriminarea. De asemenea în economia capitolului un rol important îl are prezentarea

situaţiei actule a rromilor din România. Scopul capitolului este să evidenţieze nevoia de

intervenţie în comunitatea de romi.

Metodologia cercetării şi proiectul intervenţiei

Conţinutul capitolului vizează descrierea cercetării realizată într-o comunitate

rurală de romi din judeţul Timiş. Temele tratate aici sunt: definirea problemei

cercetate, stabilirea obiectivelor şi a ipotezelor, descrierea populaţiei ţintă, a

metodologiei şi a desfăşurării propriu-zise a cercetării. În acest capitol este descris

şi planul de intervenţie în vederea îmbunătăţirii situaţiei comunităţii de romi din

loclitate.

Lucrarea se încheie cu câteva capitole care conţin concluziile şi referinţele bibliografice.

II: Comunitate şi dezvoltare comunitară

2.1. Definirea comunităţii

De cele mai multe ori când facem referire la termenul de comunitate ne gândim

la delimitările spaţiale de genul sat – oras sau la ceea ce înseamna cartierul sau

vecinătăţile. Comunitatea este o entitate formată din oameni, ce are graniţe geografice

bine precizate sau/si experienţe, valori, credinţe, obiceiuri, practici comune.Există mai

multe tipuri de comunităţi, de la zone rurale izolate la zone urbane mai mari. Comunitatea

poate fi definită si după alte criterii, altele decât cele geografico-spaţiale. Putem defini

comunităţile plecând de la distincţii lingvistice, religioase sau culturale. Fiecare dintre noi

poate fi parte din mai multe comunităţi în acelasi timp. De astfel de situaţii trebuie să

ţinem cont şi să nu apreciem în mod automat că toţi cei care populează un anumit areal

apartin unei comunităţi.

Tipul de relaţii pe care un individ le are cu ceilalţi (legăturile afective cu

„locurile“) definesc pentru fiecare individ apartenenţa sau nonapartenenţa lui la o

comunitate. Comunităţile rurale sunt mai usor de delimitat întrucât au graniţe geografice

precise. Mai mult, acestea sunt formate din membri care au trăit în acelasi mediu, au

4

experienţe comune si au un sentiment de apartenenţă la comunitate mai

puternic.Rezidenţii din mediul urban provin din medii mai diferite şi din arii geografice

diferite. De obicei, acestia au foarte puţine lucruri în comun cu vecinii lor, dar pot fi

legaţi de alţi rezidenţi prin faptul că au acelasi loc de muncă, au aceleasi studii sau au

interese comune. Astfel, în mediul urban, întâlnim alte tipuri de comunităţi, care nu sunt

definite de graniţe geografice fixe, ci pe alte criterii. Indiferent de tipul de comunitate la

care ne raportăm, fie din mediul urban, fie din mediul rural, trebuie să fim constienţi de

faptul că o comunitate nu este o entitate omogenă – membrii comunităţii sunt diferiţi.

Foarte puţine comunităţi sunt unite si omogene. Fiecare comunitate este formată

din mai multe grupuri diferite si în fiecare comunitate pot exista diferenţe, uneori chiar

conflicte şi disensiuni bazate pe religie, clasă socială, limbă, diferenţe etnice, acces la

resurse. Noţiunea de comunitate poate avea înţelesuri diferite pentru fiecare individ în

funcţie de bagajul cultural şi istoric al individului şi de contextul în care foloseşte această

noţiune. De exemplu, acelasi termen se poate referi la un sat, în cazul unui proiect de

dezvoltare comunitară sau la o comunitate de femei care au peste 45 de ani si nu au un

loc de muncă, sau o comunitate de copii cu dizabilităţi, în cazul unor proiecte de integrare

socială.

2.1.1 Comunitate dezvoltată/ vs. Comunitate nedezvoltată

Comunitate Nedezvoltată Comunitate Dezvoltată

- pasivitate;- paternalism;- apatie;- individualism- conflicteO astel de comunitate este condamnată sărămână la mila celorlalţi pentru că nu aremecanisme interne de dezvoltare; o comunitatecare asteaptă ca problemele să fie rezolvate dealţii.

- iniţiativă;- asumarea responsabilităţii;- încredere şi optimism;- cooperare;Există o cultură a dezvoltării care asigurăcresterea comunităţii prin eforturile sale; ocomunitate care nu asteaptă, ci îşi creazăoportunităţi, face demersuri pentruîmbunătăţirea propriei vieţi

5

2.1.2 Ce înseamnă o comunitate dezvoltată

Situaţie economică dezvoltată (locuri de muncă, activităţi economice, întreprinzători);

- infrastructură dezvoltată (dotări edilitare corespunzătoare: drumuri de acces, iluminat

public, dispensar modern, scoală, gradiniţă, curent electric, telefonie, …);

- oameni activi si relaţiile armonioase între ei (o anumita mentalitate).

Dintre toate acestea consider că cea mai importantă este componenta umană,

pentru că aceasta condiţionează toate celelalte aspecte ale dezvoltării. Dezvoltarea unei

comunităţi este şi trebuie să fie rezultatul acţiunii oamenilor din acea comunitate.

Dezvoltarea unei comunităţi este asigurată atunci când membrii comunităţii:

- au încredere în ei însisi şi în ceilalţi;

- sunt conştienţi de forţa pe care o pot avea împreună;

- au capacitate de gândire startegică;

- se simt capabili să intervină;

- îsi asumă responsabilitatea în rezolvarea propriilor probleme;

- au initiativă în rezolvarea problemelor;

- cooperează în rezolvarea problemelor locale;

- Există un spirit comunitar/ atasament al cetăţenilor faţă de comunitate.

Toate acestea sunt elemente care permit unei comunităţi să caute şi chiar să

provoace oportunităţi de dezvoltare. Toate acestea definesc o comunitate puternică,

activă, unită şi perseverentă, elemente care îi pot asigura reusita în toate problemele

abordate, comunitate în care oamenii sunt constienţi de forţa pe care o pot avea împreună

si au capacitatea de a gândi strategic.

2.1.3 Ce înseamnă o comunitate nedezvoltată

Situaţie economică precară (foarte puţine locuri de muncă, activităţi economice izolate si

cu impact redus asupra comunităţii, foarte puţine iniţiative private, iar întreprinzătorii

sunt puţini sau lipsesc cu desăvârsire);

6

- infrastructură slabă (drumuri de acces nemodernizate sau chiar improvizate, iluminatul

public redus la câteva spaţii, uneori lispeste complet dispensarul sau chiar un punct

sanitar cu activitate cu program parţial sau redus, şcoala sau gradiniţa fie nu există, fie

funcţionează în spaţii improprii si/ sau cu program redus, doar o parte din membrii

comunităţii au curent electric, telefonie, etc…);

- oameni preocupaţi exclusiv de asigurarea traiului zilnic pentru propria familie si relaţii

tensionate sau chiar conflicte vechi între ei.

În cele mai multe cazuri, sărăcia este ceea ce vedem în primul rând într-o

comunitate nedezvoltată. Sărăcia este condiţia umană caracterizată de privarea prelungită

sau cronică de resurse, capacităţi, alegeri, securitate şi putere necesare unui standard de

trai adecvat şi alte drepturi civile, culturale, economice, politice şi sociale. Sărăcia

include:

- venituri scăzute pe periodă îndelungată pentru membrii comunităţii;

- acces foarte redus la servicii de educaţie, sănătate;

- lipsa serviciilor de orientare pe piaţa muncii, iniţierea şi dezvoltarea unei afaceri, etc.;

- lipsa abilităţii de a lua decizii;

- lipsa sau acces foarte limitat la facilităţi comunale cum ar fi apa, salubritatea, drumurile,

transportul, si comunicaţiile.

- “sărăcie a spiritului” - disperare, lipsa speranţei, apatie, şi timiditate.

Sărăcia reprezintă în primul rând o problemă socială, are cauze sociale (desi

uneori procesul de pauperizare este declansat de cauze economice), iar soluţia este tot una

socială. Simplul transfer de bani, chiar dacă e făcut direct către victimile sărăciei, nu va

eradica sau reduce sărăcia. Vor ameliora în măsură foarte mică si în grabă simptomele

sărăciei, dar nu este o soluţie durabilă.

În dezvoltarea de strategii si planuri pentru romi, este deasemenea important de

luat în considerare ceea ce a fost definit drept ’factorii sărăciei’, condiţii ce pot adesea fi

găsite în comunităţile împovărate:

- ignoranţă înseamnă a avea o lipsă de informaţii, sau o lipsă de cunoaştere;

- apatia este atunci când oamenilor nu le pasă de ce e bine sau rău, de a rezolva o

problemă sau de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Uneori ei sunt geloşi pe rudele sau

familiilor lor sau prieteni din comunitate care intenţionează să facă acest lucru.

7

Atunci ei încearcă să doboare aceste intenţii şi să îi aducă pe cei care intenţioneză

să facă ceva, la nivelul lor de sărăcie. Apatia naşte apatie.

Dependenţa rezultă din a primi ajutor la nesfârşit. Este o atitudine, o credinţă, că

e atât de sărac, de neajutorat, că nu se poate ajuta el singur, că grupul din care face parte

nu se poate ajuta singur, şi că depinde şi va depinde permanent de un ajutor exterior.

Necinstea persoanelor de încredere şi cu putere reprezintă o cauză majoră a sărăciei.

Atunci când resursele care trebuie folosite pentru serviciile sau facilităţile comunităţii

sărace sau foarte sărace ajung în buzunarele private ale unei persoane ce deţine o funcţie

de putere, este mai mult decât imoralitate.

2.2. Definirea şi contextualizarea conceptului de dezvoltare comunitară

Termenul de “dezvoltare comunitară” are multe înţelesuri, dar toate se centrează

pe aceleaşi idei de realizare a unor acţiuni planificate care să se adreseze preocupărilor

comune ale oamenilor din aceeaşi zonă geografică, aceeaşi cultură şi aceeaşi filosofie sau

care au relaţii sociale şi economice. Dezvoltarea presupune creştere, maturizare şi

întărire. De asemenea mai implică o mişcare de la formele simple de organizare la forme

din ce în ce mai complexe. Scopul dezvoltării comunitare deliberate este acela de a

îmbunătăţi viaţa oamenilor. Ţintele dezvoltării comunitare sunt de a dezvolta structurile

existente şi funcţionarea reţelelor sociale.

Intervenţia în dezvoltarea comunitară începe adesea prin ajutarea membrilor

comunităţii să realizeze că ei îşi pot propune să schimbe lucrurile în bine. Următorul pas

implică negocierea unei viziuni comune în legătură cu rezultatele dorite şi metodele

folosite pentru atingerea lor. Deci, dezvoltarea comunitară este procesul de muncă cu

membrii comunităţii pentru a-i ajuta să-şi de-a seama cum îşi pot îmbunătăţi viaţa şi

nivelul de trai atât în prezent cât şi în viitor.

Practica dezvoltării comunitare implică planificarea schimbării. Pentru cei care

intervin în cadrul comunităţilor, planificarea schimbării se focalizează nu numai pe

folosirea experienţei pentru a îmbunătăţi structura vieţii sociale, dar şi pentru

intensificarea abilităţilor membrilor comunităţii şi pe includerea acestor indivizi ca

participanţi activi ai procesului de dezvoltare comunitară. Deci, dezvoltarea comunitară

8

accentuează atât atingerea scopurilor specifice cât şi dezvoltarea aspectelor calitative mai

puţin tangibile ale vieţii sociale din comunitate, cum este îmbunătăţirea capacităţilor – în

special a capacităţii de conducere – a rezidenţilor.

Există numeroase perspective din care dezvoltarea comunitară poate fi privită.

Pentru a înţelege dezvoltarea comunitară din perspectiva localităţii geografice e important

să luăm în considerare elementele componente – “comunitatea” şi “dezvoltarea”.

Convenţional, comunitatea implică o anumită zonă geografică. Deci, ideea fundamentală

de localitate, în sensul proximităţii fizice, este importantă în multe raţionamente şi

activităţi ale dezvoltării comunitare.

Structura comunităţilor de azi variază de la asociaţii voluntare de indivizi la

structuri foarte birocratice. Aceste structuri îndeplinesc o varietate de funcţii, unele dintre

ele evidente şi altele pot fi înţelese doar după o analiză sistematică. De exemplu, un

consiliu de dezvoltare industrială poate să-şi încurajeze angajaţii astfel încât aceştia să

facă afaceri într-o anumită zonă, aceasta servind unei funcţii economice evidente; în orice

caz e mai puţin vizibil dacă acelaşi consiliu urmăreşte realizarea unei funcţii de protejare

a mediului prin taxe sau practici sezoniere. Comunicarea modernă, la fel ca şi migrarea

din motive economice şi/sau politice, par să grăbească dezintegrarea comunităţilor în

diverse părţi ale lumii. Comunităţile experimentează fărâmiţarea relaţiilor convenţionale

care pot răspunde prin încercarea de a reîntări sau impune menţinerea practicilor culturale

şi etnice. De exemplu, autorităţile franceze au încercat să interzică folosirea cuvintelor

englezeşti pentru noile tehnologii, dar fără prea mult succes. Tradiţiile etnice şi culturale

bazate pe interese proprii, comune, formate în proximitatea geografică pot deveni uneori

componente neglijabile.

Cea mai importantă întrebare, care se pune azi, in legătură cu dezvoltarea

comunitară este dacă a avut loc o destrămare a comunităţii în ultimii ani. Societăţile

vestice au devenit din ce in ce mai complexe şi mai specializate. Astfel familia şi

comunitatea nu mai îndeplinesc multe din funcţiile pe care le aveau in trecut. Întrebarea

în legătura cu destrămarea comunităţii apare nu numai în societăţile vestice, dar şi în

ţările fost comuniste. Multe fenomene sociale conduc la răspunsuri în legătura cu

dezintegrarea comunitara. Oamenii sunt stresaţi în legătură cu dezintegrarea vecinătăţii,

creşterea ratei criminalităţii, dispersarea geografica a familiilor şi migrarea membrilor

9

diferitelor clase sociale şi grupuri etnice. Unii experţii cred ca folosirea drogurilor duce la

alterarea relaţiilor sociale în aşa fel, încât dezvoltarea comunitară este aproape imposibilă

in anumite localităţi, în timp ce alţii sunt de acord cu faptul ca numai dezvoltarea

comunitară poate stopa folosirea drogurilor. Chiar dacă tendinţele către haos în anumite

ţari fost comuniste şi tari euroasiatice şi către autoritarism sau fundamentalism în alte

zone pot fi interpretate în termeni de frică contemporană în legătură cu dezintegrarea

comunitară.

Există două perspective contemporane importante în ceea ce priveşte dezvoltarea

comunitară. Acestea sunt: perspectiva post modernistă şi perspectiva comunitară.

2.2.1 Mişcarea comunitaristă

Această perspectivă postulează faptul că proporţia mişcării pentru dezvoltarea

unei comunităţi tinde să se focalizeze mai mult pe refacerea relaţiilor sociale în zonele

dezvoltate economic, decât în zonele slab dezvoltate. Mişcarea este produsul ideilor

academicienilor, profesionaliştilor şi membrilor publicului care sunt preocupaţi de

slăbiciunile comunităţii. Unul din cele mai interesante aspecte ale gândirii contemporane

comunitariste este apelul ei la oamenii de diverse orientări politice. O serie de autori au

susţinut o mişcare a dezvoltării comunitare care implică reorientări fundamentale a

multora dintre practicile şi instituţiile sociale pentru a promova prosperitatea comunităţii.

Multe principii diferite sunt implementate în gândirea comunităţii contemporane şi în

scopurile legate de dezvoltarea comunitară. Majoritatea implicărilor pentru dezvoltarea

comunitară izvorăsc din următorul principiu: fiecare membru al comunităţii datorează

ceva fiecărui membru al ei. Dreptatea presupune individualizarea responsabilităţii într-o

comunitate receptivă. Fenomenul comunitarist al dezvoltării implică o serie de idei care

pun in practică principiile fundamentale. Multe dintre aceste idei privesc politicile sociale

si cum reflectă acestea drepturile şi responsabilităţile indivizilor în relaţie cu comunitatea

din care fac parte. Adesea implică şi modul în care oamenii se hrănesc şi se îngrijesc unul

pe altul, în perioade de dependenţă naturală (cum e copilăria şi bătrâneţea) şi în situaţii in

care cer îngrijiri speciale (de exemplu, o boală psihică gravă şi persistentă în timp). Deşi

10

aceste idei au fost discutate mult timp, este neclar dacă ele pot concura cu etica

individualistă ca bază a comportamentului individual, fie a dezvoltării politicilor sociale.

2.2.2. Perspectiva post modernistă

O altă influenţă în filozofia dezvoltării comunitare a fost noţiunea post

modernism. Această colecţie de idei se bazează pe credinţa că noile forme de comunicare

şi organizarea socială le înlocuiesc pe cele familiare, moderne (în sens ştiinţific, raţional,

analitic). Post modernismul postulează că o conştiinţă nouă, integratoare evoluează

pentru a “concura” cu efectele modernismului şi a tehnologiilor lui în relaţiile sociale şi

identitate. Tehnologiile noi fac relaţiile sociale să fie dependente formal de proximitatea

locală în mai mică măsură şi să nu fie centrate pe experienţa vieţii şi interdependenţa pe

care o implică comunitatea. De exemplu, telefonul este adesea folosit pentru a menţine

legaturile emoţionale deşi natura relaţiei este alterată în acest sens. Post modernismul e

greu de definit pentru că se bazează pe credinţa că viaţa e diferită deoarece mediile

sociale şi tehnicile se schimbă rapid, astfel încât natura relaţiilor dintre oameni şi felul în

care ei percep realitatea se schimbă mult şi rapid. Forma schimbării nu e clară, cu

excepţia faptului că există o tendinţă de a considera “moarte” multe din instituţiile sociale

moderne.

Activităţile dezvoltării comunitare iau forma adresării de noi modalităţi de a

forma şi de a îndeplinii funcţiile comunităţii în contextul schimbărilor sociale şi tehnice

care au loc. Deoarece variază foarte mult, dezvoltarea comunitară este cel mai bine

înţeleasă în termenii de aplicaţii flexibile la modelele generale de schimbare planificată.

Procesul dezvoltării comunitare se centrează foarte mult pe participarea cetăţenilor. Deci,

întărirea funcţiilor comunitare, mai degrabă decât reforma structurilor sociale, este

principiul central al practicii. Activităţile procesului implică dezvoltarea unei reprezentări

a situaţiei comunităţii aşa cum este ea percepută de membrii comunităţii, accentuând pe

scopuri, pe acţiunile necesare pentru atingerea scopurilor şi pe consolidarea

îndemânărilor şi capacităţilor pe care le implică. Practicienii pot funcţiona cu o tensiune

generată de munca împotriva acestor scopuri apriorice în timp ce se subliniază conceptul

de autodeterminare. Îndemânările cerute sunt motivarea şi organizarea, mobilizarea şi

11

capacitatea oamenilor să ia decizii în legătură cu modul în care doresc să intervină pentru

a îmbunătăţi funcţiile comunităţii. Adesea acest proces se referă la a da putere.

Dezvoltarea comunitară implică găsirea scopurilor comunitare în comunitate.

Scopurile pornesc adesea de la alternativele unui statut sau afacere nesatisfăcătoare.

Frecvent, procesul de identificare a credinţelor şi scopurilor comunitare începe sub

auspiciile unei agenţii sau a unui program familiar comunităţii. În acest mod dilema

specialistului care intervine în comunitate în legătură cu faptul de a fi perceput ca un

străin comunităţii, dispare. Organizarea şi acţiunea de a atinge scopurile pot implica

muncă de advocacy şi muncă politică şi deci intervenţia de tip dezvoltare comunitară e

adesea centrată pe modul în care membrii comunităţii percep funcţiile agenţiei în care

lucrează specialistul. Adesea această relaţie e legată de serviciile sociale în particular de

cele care implică îngrijirea şi prosperitatea celor foarte tineri sau foarte bătrâni ori a celor

care au nevoie de protecţie socială sau îngrijiri medicale. Această centrare poate duce la

preocuparea pentru relaţiile dintre agenţii şi alte structuri ale comunităţii.

Dezvoltarea comunitară implică aproape întotdeauna organizarea şi e legată mai

ales de ajutorarea membrilor comunităţii de a-şi dezvolta noi modalităţi de păstrare a

funcţiilor organizaţiilor. Exemplele include folosirea cercetării ca o metodă de a milita

pentru scopurile comunităţii, de a dezvolta şi menţine structurile de conducere, de a

reprezenta comunitatea în comitete de luare a deciziilor şi de a consulta specialişti pentru

o posibilă dezvoltare economică. Adesea expertiza în dezvoltarea comunitară este cerută

pentru a folosi oportunităţile care sunt accesibile prin legi şi politică, dar ele au un nivel

tehnic înalt şi nu sunt poate accesibile la nivelul simţului comun.

Deşi mărimea şi incertitudinile inerente ale dezvoltării comunitare ca entitate au

fost descoperite de mult timp, interesul în domeniu este în continuă creştere. Acest interes

crescut reflectă poate un ciclu de preocupări pentru nivelul de organizare socială al

comunităţilor în condiţiile incertitudinii economice, persistenţei segregaţiilor etnice,

diferitelor sensuri date prosperităţii şi noilor perspective comunitariene şi postmoderniste

la fel ca şi tendinţele de a dezvolta noi forme de relaţii sociale cvasi-comunitare.

2.2.3. Dezvoltarea comunităţii – specialitate rurală şi urbană

12

Specializările rural şi urban ale dezvoltării comunitare vizează locul unde aceasta

din urmă se desfăşoară în sat sau la oraş. Cu toate că în principiu dezvoltarea comunitară

presupune aceleaşi activităţi, există anumite caracteristici ale zonelor respective care

determină o diferenţiere a muncii de facilitare. Dacă în trecut comunitatea rurală însemna

susţinere şi control pentru individ azi lucrurile se schimbă radical. Multe din

caracteristicile tradiţionale ale vieţii rurale au fost erodate şi înlocuite cu altele. A face

agricultură reprezintă o sursă din ce în ce mai precară pentru un loc de muncă şi pentru

prosperitate în multe zone. Tinerii îşi părăsesc zonele de origine, împinşi de creşterea

nerentabilităţii muncii de la ţară şi atraşi de slujbele mai bune de la oraş. Proporţia

oamenilor în vârstă la sate este în creştere şi pattern-urile tradiţionale familiale şi ale

îngrijirii vecinătăţii au dispărut în mare parte.

Comunităţile urbane sunt caracterizate printr-o mare densitate a populaţiei şi o

atomizare socială. Dezvoltarea comunitară îşi găseşte loc în cartierele mărginaş, sărace

ale marilor oraşe. Viaţa urbană oferă totuşi mult mai multe posibilităţi decât cea rurală şi

în consecinţă dezvoltarea comunitară pare mai potrivită pentru mediul rural.

Din acest motiv şi din altele (cum este faptul că partea de intervenţie a acestei

lucrări se centrează pe o comunitate de romi din mediul rural), în continuare voi încerca

să descriu caracteristicile dezvoltării comunitare rurale.

În introducerea cărţii lor despre dezvoltarea corurală, Henry Butler şi Sue Wright

(1990) (în Francis şi Henderson, 1992) identifică următoarele caracteristici cheie ale

dezvoltării: Este un proces care trebuie să fie acumulativ şi trebuie să aducă nu numai

îmbunătăţiri ale condiţiilor fizice şi sociale, dar şi câştiguri durabile în abilităţile

oamenilor de a controla şi susţine îmbunătăţirile. Este o bătălie şi nu doar o schimbare.

Scopurile comune ar trebui să includă: îmbunătăţiri în comportamentul oamenilor,

câştiguri în ceea ce priveşte posibilităţile oamenilor de a înţelege cum să susţină

îmbunătăţirea şi îmbunătăţiri în ceea ce priveşte autodeterminarea. Trebuie să vizeze

grupuri sau clase sociale. Aceasta cere identificarea corectă a grupurilor ţintă. S-ar putea

să fie nevoie să transformăm o categorie incoerentă de oameni într-un grup organizat.

Trebuie să recunoşti că conflictul va avea loc dacă un grup câştigă resurse sau putere pe

cheltuielile altui grup, şi îmbunătăţirile pentru un grup pot duce la încetinirea (sau char

blocarea completă ) a îmbunătăţirilor pentru celălalt grup. E în funcţie de valorile

13

personale şi ideologice, ceea ce înseamnă că opiniile vor diferii în ceea ce priveşte

conţinutul dezvoltării şi ceea ce e dezirabil va rămâne.

Munca comunitară doreşte să-i ajute pe oameni să lucreze împreună în

comunitatea lor pentru a-şi mări încrederea unii în alţii şi competenţele, în ideea de a-şi

rezolva priorităţile şi nevoile. După cum arată şi figura de mai jos există trei modele de

intervenţie în comunitatea rurală. Aestea sunt: munca la distanţă, munca centrată,

indirectă şi munca directă

Munca la distanţă

Acest tip de muncă comunitară dă un sens discrepanţei dintre puţinele resurse ale

muncii comunitare şi numeroasele comunităţi care ar putea beneficia. Poate face acest

lucru prin încercarea de a maximiza resursele existenţiale în cea mai eficientă manieră

posibilă. Recunoaşte că toate comunităţile au nevoi şi că cei care intervin au datoria să le

ajute pe toate în anumite puncte. Sunt axate în special pe scopul de a le ajuta comunităţile

rurale să supravieţuiască împotriva declinului rural, a creşterii apatiei publice şi a

centralizării puterii. Avantajele ei constau în distribuirea eficientă a resurselor muncii

comunitare. Pentru că nici o comunitate nu poate mobiliza atenţia, acest tip de muncă

evită riscul de a creea o relaţie puternică de dependenţă care poate lăsa o comunitate şi

(uneori) slabă când specialistul se retrage. Din aceleaşi motive se evită de asemenea

14

Munca comunitară rurală

Munca la distanţă Munca centrală, indirectă

Munca directă

riscul suprasaturări: datorită atenţiei prea mare şi concentrării de resurse comunitare într-

o arie mică sau la nivelul unui grup poate să inunde şi să înăbuşe comunitatea locală.

Activităţile cheie ale acestui model sunt:

- monitorizearea problemelor locale şi ale zonei care sunt relevante şi prezintă interes

pentru comunitate;

- căutarea soluţiilor;

- muncă în vederea influenţării altor agenţii;

- sfătuieşte şi informează comunitatea;

- susţine şi dezvoltă reţele de grupuri comunitare.

Munca centrată, indirectă

Este o formă a muncii comunitare unde practicianul are în vedere un număr

limitat de comunităţi şi oameni, pe baza unor probleme şi pe o anumită perioadă de timp.

Această perspectivă se bazează pe decizia conştientă de a nu împrăştia resurse

importante, ci de a le focaliza în aşa fel încât să fie cât mai eficient folosite.

Principalele activităţi ale acestui model sunt:

- selectarea comunităţilor;

- crearea de oportunităţi pentru a se lucra cu anumite comunităţi sau grupuri;

- munca cu sau în spatele actorilor principali;

- lărgirea perspectivei de zi cu zi a oamenilor;

- retragerea efectivă.

Munca comunitară directă

Acest model reprezintă de fapt munca cu vecinătăţile care e o perspectivă clasică

a muncii comunitare implicând o relaţie de muncă apropiată între specialist şi comunitate.

Zonele rurale îi permit specialistului comunitar să se implice în toate fazele procesului de

dezvoltare comunitară. Poate relaţiona cu un număr mare de grupuri şi indivizi din

comunitate şi să ia parte şi să influenţeze viaţa comunitară.

Activităţile principale ale acestui model sunt :

Construirea încrederii, a confidenţei şi a relaţiilor cu şi între toate părţile comunităţii;

Construirea şi întărirea grupurilor;

15

Facilitarea creării unei strategii;

Punerea ideilor în aplicare;

Reîmprospătare şi regenerare.

Munca comunitară directă cere specialistului să devină o parte activă a comunităţii.

E imposibil să stai detaşat, să nu te implici. Această muncă implică atât viaţa profesională

cât şi cea personală a specialistului .

2.2.4. Modele curente de intervenţie în comunitate

Practica curentă relevă un set complex de modele pentru intervenţia comunitară.

Literatura şi cercetările în acest domeniu furnizează baza pentru o constelaţie de opt

modele pincipale ale practicii comunitare: 1) vecinătăţi şi organizarea comunităţii; 2)

organizarea funcţională a comunităţii; 3) dezvoltarea socială şi economică a comunităţii,

5) program de dezvoltare; 6) acţiuni sociale şi politice; 7) coaliţii; 8) mişcări sociale

(Tabel 1). Modelele ilustrează modurile de organizare existente în anii ’90 şi acceptate să

persiste. Fiecare model este analizat în termeni de scopuri dorite, sisteme ţintă, elemente

constitutive primare, scopul preocupării şi rolul specialistului. Analiza politică şi practica

politică, acţiunea şi implementarea de programe ar trebui văzute ca activităţi care se

regăsesc în fiecare model, nevoia de politică, programe şi procese organizaţionale care să

încurajeze participarea cetăţenilor şi susţinerea pe termn lung a scopurilor care vizaeză

justiţia socială este un motiv important de a exista a fiecărui model. Dezvoltarea sau

schimbarea politică la nivel local, judeţan, regional, naţional sau global este un elment

esenţial al organizării reformei serviciilor, acţiunii politice şi a schimbării sociale. Aceste

modele sunt descrise ca unităţi distincte în tabelul 1, dar ele se află adesea în interacţiune

ca procese şi organizări complexe care schimbă răspunsul la noile provocări şi schimbări

din mediu.

Principiile raţionale şi de organizare care ghidează acest cadru conceptual sunt

locul, scopul şi valorile. Practica comunitară se realizează la intersecţia de la local la

global. Nivelul local este necesar pentru că societatea umană cere interacţiuni faţă în faţă.

16

Tabel 1. MODELE CURENTE DE PRACTICĂ ÎN COMUNITATE (după Weil şi Gamble, 1995)

MODELE

CaracteristiciComparative

Vecinătăţi şi organizare comunitară

Organizarea funcţională a comunităţii

Dezvoltarea socială şi economică a comunităţii

Planificare socială

Program de dezvoltare şilegătură comunitară

Acţiune socialăşi politică

Coaliţii Mişcări sociale

Scopul dorit Dezvoltarea capacităţii de a se organiza a membrilor;Schimbarea impactului asupra planificării comunitare

Acţiuni pentru justiţie socială focalizate pe promovarea intereselor, pledarea cauzei şi pe modificarea comportamentelor şi a atitudinilor; se pot oferi şi servicii.

Iniţierea unor planuri de dezvoltare pornite de la baza comunităţii; pregătirea cetăţenilor pentru a folosi investiţiile sociale şi economice.

Întocmirea de proiecte, propuneri, adresate celor aleşi sau consiliilor locale sau regionale.

Expansiunea şi redirecţionarea programelor agenţiilor pentru a îmbunătăţi eficienţaserviciilor comunitare; organizarea de noi servicii.

Acţiunepentru justiţie socială, concentratăpe schimbarea politicii sociale

Construirea unei baza de putere multi-organizaţionale, suficient de largă pentru a influenţa direcţia unui program sau pentru colectarea de resurse.

Acţiuni de justiţie socială care oferă o nouă paradigmă pentru un grup particular sau problemă socială

Sistemul ţintă Autorităţile locale; investitori;Membri comunităţii

Publicul general; instituţii guvernamentale

Bănci; fundaţii; investitori; cetăţeni.

Perspectiva liderilor comunităţii; perspectiva liderilor serviciilor sociale

Finanţatorii deprograme; beneficiarii servicilor sociale

Electoratul; oficialii aleşi; participanţii potenţiali activi sau inactivi.

Oficialii aleşi; agenţii non-guvernamentale; agenţii de stat.

Publicul general; sistemele politice.

17

Elemente constitutive primare

Rezidenţii din comunitate, vecinătate, oraş, sat.

Oamenii care au idei similare, la nivel de vecinătate, comunitate largă, naţiune, global

Populaţia marginalizată, săracii, minorităţi etc.

Oficialii aleşi; agenţile sociale şi reţelele de organizaţii.

Consiliiledeadminstraţie; administratori; reprezentanţii comunităţii

Cetăţenii dintr-o jurisdicţie regională.

Organizaţiii cu un anumit interes , cu obiective similare etc.

Lideri şi organizaţii capabili să creeze noi imagini şi perspective.

Scopul preocupări Calitatea vieţii în zona geografică respectivă

“Advocacy” pentru un anumit grup sau o problemă.

Dezvoltarea de sprijin social, venituri, resurse; îmbunătăţirea deprinderilor de conducere şi a educaţiei de bază.

Integrarea nevoilor sociale în planificarea geografică; coordonarea reţelelor deservicii sociale.

Dezvoltarea eserviciipentru o anumită populaţie

Schimbarea instituţională; construirea puterii politice

Chestiuni specifice legate de nevoile sau preocupărilesociale.

Justiţie socială în cadrul societăţii

Rolul specialistului Organizator, educator, formator, facilitator.

Organizator; avocat; comunicator; facilitator.

Negociator; promotor; educator; planificator; manager.

Cercetător; scriere propuneri; comuncator; manager.

Purtător de cuvânt; planificator; manager; scriere propuneri.

Avocat; organizato; cercetător; candidat.

Mediator, negociator, purtăto de cuvânt.

Avocat; facilitator.

18

(1). Vecinătăţi şi organizare comunitare

Acest model de practică comunitară se bazează pe munca cu vecinătăţile

geografice a comunităţilor. Deşi asemenea organizări geografice pot fi găsite pe baza

unei singure probleme sau a unui incident, multe au de-a face cu toate tipurile de

probleme din comunitate: sociale, politice şi de mediu. Liderii din organizaţiile

comunitare locale pot adesea să-şi reprezinte comunităţile în viaţa politică mai largă a

unui oraş, judeţ sau regiune. Vecinătăţi şi oraganizare comunitară are are o dublă

focalizare: pe construirea capacităţilor şi pe îndeplinirea sarcinii. Cetăţenii implicaţi în

activităţi îşi dezvoltă deprinderi de organizare, de analiză a problemei, de planificare şi de

conducere. De asemenea încearcă să îndeplinească o serie de sarcini specifice legate de

îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice din propria lor comunitate şi să modeleze

direcţia de planificare a dezvoltării oraşului sau a regiunii. Adesea ţinta externă a

schimbării este guvernul municipiului sau al judeţului. Dezvoltarea internă se focalizează

pe capacitatea de construcţie şi dezvoltare a conducerii pentru a ajuta grupurile ca prin

căutările lor să facă schimbările necesare în mediile politic, social şi fizic. Vecinătatea,

cartierul şi comunitatea, formează în mod tipic elementele constitutive primare, iar scopul

preocupării se focalizează pe calitatea vieţii din respectiva zonă geografică. Rolurile

specialistului în vecinătăţi şi organizare comunitară include rolul de organizator, educator

şi profesor, antrenor şi facilitator. “Organizatorul” va lucra adesea cu rezidenţii

vecinătăţii pentru a stabili o modalitate de organizare şi mai târziu poate deveni

conducătorul grupului, oferind aistenţă în ambele procese şi în dezvoltarea deprinderilor

tehnice. Când se stabileşte conducerea formală în grup, aistentul social va funcţiona ca

persoană din staff, lucrând alături de membrii comunităţii pentru a planifica întâlniri,

scopuri, reusrse alocate, îndeplinirea strategiilor şi evaluarea sarcinilor şi a eforturilor de

pe parcursul procesului.

(2). Organizarea funcţională a comunităţii

Distincţia izbitoare a acestui model este focalizarea lui pe o comunitate

funcţională mai degrabă decât pe una geografică. O comunitate funcţională este o

comunitate de interese. Oamenii pot să nu locuiască în apropiere unul de altul, dar ei

19

împart o preocupare în legătură cu o problemă comună. Acţiunile specialiştilor se pot

întinde de la advocacy pentru nevoile copiilor orfani, la protecţia mediului. Scopul dorit

este organizarea comunităţii funncţionale în acţiuni pentru justiţie socilă, focalizate pe

advocacy şi pe schimbarea politicilor, a comportamentelorşi a atittudinilor în relaţie cu

problema aleasă de ei. În eforturile lor de a căuta dreptatea socială, comunităţile

funcţionale pot să dezvolte, de asemenea, servicii specifice care nu au fost create sau,

dacă au fost, au funcţionat inadecvat. Comunităţile funcţionale sunt adesea angajate în

educarea comunităţii în legătură cu problema aleasă de ei. Un astfel de exemplu este

comunitatea de homosexuali care muncesc pentru a-i educa pe ceilalţi în legătură cu

SIDA şi a presa pentru îngrijirile de sănătate corespunzătoare, pentru o politică de

sănătate suportivă, şi pentru drepturile sociale, economice şi civile ale oamenilor cu HIV-

pozitiv. La fel ca în vecinătăţi şi organizarea comunităţii, specialistul se poate angaja

alături de grupul de interes al comunităţii ca un facilitator care asistă grupul în recrutarea

noilor membrii, în definirea problemelor şi în determinarea strategiilor şi tacticilor de

advocacy. Specialistul va asista grupul în dezvoltarea procesului, în luarea deciziilor şi în

ceea ce priveşte îndemânările tehnice. Pentru că avem de-a face adesea cu o mare

dispersare geogarfică a comunităţilor de interese, asistentul social poate să-şi ia multe

responsabilităţi în procesul comunicării cum ar fi să ajute grupul să dezvolte o reţea de

comunicare eficientă şi să scrie rapoarte care vor fi folosite în lobbing şi în educaţia

publică.

În comunităţile funcţionale abilitatea grupului de a defini şi de a educa în legătură

cu problemele lui este de o importanţă critică. Organizatorii şi liderii grupului pot investi

mult timp în relaţia cu publicul, cu guvernul şi cu mass-media în eforturile lor de aşi

promova mesajul. Specialistul poate petrece un timp considerabil cu membrii comunităţii

repetând îndemânări şi ajutând grupul să pregătească documentele şi rapoartele care pot

fi folosite în susţinerea viitoare a cauzei lor.

(3). Dezvoltarea socială şi economică a comunităţii

În această tipologie nouă, modelul furnizează ideea recunoaşterii faptului că

pentru a fi eficientă într-o comunitate marginalizată, dezvoltarea socială trebuie însoţită

de dezvoltarea economică. Scopul acestui model de dezvoltare comunitară este să

20

îmbunătăţească calitatea vieţii şi oportunităţile pentru cetăţenii din comunităţile

marginalizate. Modelul recunoaşte că pentru dezvoltare este nevoie de îndemânări

tehnice, politice şi de proces astfel încât cetăţenii să-şi poată atinge în mod sigur

scopurile, nu doar să le formuleze. În modelul dezvoltării comunitare, scopul vizat este

acela de a iniţia planuri şi forme de dezvoltare a problemelor iniţiale, de a pregătii

cetăţenii să facă folositoare investiţiile sociale şi economice şi de a dezvolta şi folosi

resursele interne şi externe pentru a face aceste investiţii. Scopul preocupării dezvoltării

sociale şi economice va fi realizarea unei balanţe a investiţiei în ambele zone sociale şi

economice, la fel ca şi îmbunătăţirea nivelului educaţional şi a îndemânărilor de

conducere ale cetăţenilor.

O atenţie deosebită trebuie acordată capacităţii de construire – în particular a

îndemânările tehnice şi administrative – pentru a dezvolta servicii şi proiecte de

dezvoltare economică. În activităţile de dezvoltare socială şi economică, asistentul social

devine adesea un membru al staff-ului în fazele iniţiale de organizare. Acesta trebuie să

fie îndemânatic în ceea ce priveşte nevoile de evaluare şi cercetare pentru a determina

scopuri reale de dezvoltare şi a identifica îndemânările şi resursele de care comunităţile

au nevoie. Abilitate de a organiza şi de a face antrenamente (trainning) este de asemenea

necesară în conducerea unui proces de dezvoltare comunitară. Planificarea, administrarea

şi negocierea sunt roluri esenţiale pentru persoana implicată în dezvoltarea socială şi

economică.

(4). Planificarea socială

Planificarea socială poate fi realizată la nivelul unei singure agenţii, de un

consorţiu de agenţii în serviciile umane sau de consiliul regional de planificare a nevoilor

sociale. Adesea planificarea socială se face de către o forţă comună care combină

interesele private şi publice cu resursele. Planificarea socială se referă la dezvoltarea,

expansiunea şi coordonarea serviciilor sociale şi politica socială şi este o metodă de

aplicare practică a unui proces de rezolvare a problemelor care au loc organizat într-un

contiinuum de la loca la societal (Lauffer, 1981, în Encyclopedia of Social Work, 1987).

Se poate focaliza în mod special pe coordonarea serviciilor umane pentru o zonă dată sau

21

să privească mai pe larg problemele sociale şi economice. Lauffer identifică rolurile

planificatorilor la patru nivele:

Servicii directe ale agenţiilor

Servicii la nivelul sectoarelor

Structura planificării locale comprehensive

Structura de planificare la nivel intersectorial sau interregional

Sarcina principală a planificatorilor este să aducă elementul raţional în serviciile

umane, în planificarea socială şi în procesul de integrare a serviciilor. Elementele

constitutive primare ale planificării sunt oficialii aleşi, liderii agenţiilor sociale, reţelele

de organizaţii sau o combinaţie a acestora. Scopul acestui model este planificarea unei

reţele de servicii umane şi coordonarea sau integrarea nevoilor sociale în planificarea

geografică . Îndemânările esenţiale ale planificării sunt tehnice, ele includ cercetarea,

evaluarea iniţială a nevoilor, evaluarea finală, propuneri de dezvoltare şi analiză. Pentru

că planificatorii intră în contact cu o varietate de grupuri şi indivizi, ei au nevoie de

îndemânări excelente de comunicare şi management.

(5). Program de dezvoltare şi legătură comunitară

Principalul scop şi rezultatul urmărit al acestui model este să creeze şi să

implementeze un serviciu nou sau improvizat care a fost evaluat ca fiind folositor unei

anumite populaţii a unei comunităţi. Mai implică de asemenea redirecţionarea

programelor agenţiei pentru îmbunătăţirea eficienţei serviciilor existente. Interacţiunea

dinter cetăţeni, potenţialii clienţi şi personallul agenţiei are un rol deosebit în concepţia

acestui model. Interacţiunea dintre comunitate şi programul serviciului poate fi întărită

printr-o multitudine de moduri. Printe ele se numără implicarea potenţialilor consumatori

şi cetăţeni în procesul de evaluare a nevoilor; folosirea unor focus-grupuri formate din

potenţiali consumatori; impicarea potenţialilor consumatori şi a liderilor comunitari în

realizarea politicii comunităţii etc.

Sistemele care sunt ţintite pentru a fi schimbate sun potenţialii beneficiari ai

noului sau restructuratului serviciu şi cei care plătesc pentru asemenea servicii. Designerii

de program, planificatorii şi staff-ul vor experimenta schimbările de perspectivă atunci

când sun create strategii efective de dezvoltare împreună cu membrii comunităţii. Scopul

22

modelului este dezvoltarea serviciilor pentru o populaţie dintr-o anumită arie geografică.

Rolurile care sunt de preferat să fie “jucate” de asistentul social includ planificarea,

propunerile scrise, vorbirea directă, medierea şi facilitarea. Odată ce programul începe să

meargă, asistentul social ia adesea rolul de manager, monitor şi evaluator pentru a se

asigura că programul merge în direcţia dorită. El încearcă să-şi atingă scopurile pentru

schimbare, rămânând responsabil faţă de comunitate şi modificările din mediu.

(6). Acţiune socială şi politică

Eforturile acţiunii sociale şi politice contestă inegalităţile care limitează

oportunităţile, îi confruntă pe cei care au luat deciziile şi care au ignorat nevoile

comunităţi, discută deciziile nejuste şi dau putere oamenilor pentru a-şi aduna credinţele

în eficacitatea lor proprie şi a-şi dezvolta îndemânări pentru a schimba condiţiile

nedrepte. Scopul principal şi rezultatul preconizat al acestui model este acţiunea pentru

justiţie socială, politică şi economică concentrată pe schimbarea politicilor sau a

politicienilor, sau schimbarea corporaţiilor care dezavantajează grupurile de jos ale

societăţii. Ţinta acţiunii sociale şi politice este de a schimba balanţa puterii în aşa fel încât

cei care au fost excluşi din procesele trecute de luare a deciziilor să devină actori în

deciziile viitoare.

Prima ţintă pentru schimbare sunt potenţialii participanţi al unui efort de

schimbare politică şi socială, primul obiectiv poate fi capacitatea de a construi şi

organizarea şi formarea de îndemânări liderilor. O parte mare a acestui proces poate fi

reprezentat de cercetarea de investigare pentru a determina scopul şi seriozitatea

problemei. Acţiunea politică şi socială implică examinarea opţiunilor pentru selectarea

celor mai potrivite tactici. Membrii trebuie să aibă încredere în îndemânările lor de a

planifica acţiunea şi să fie convinşi de legitimitatea cauzei lor.

Electoratul şi oficialii aleşi sunt adesea ţinte pentru schimbare în acţiunea socială

şi politică. Rolurile asistentului social din cadrul acestui model sunt printre altele cele de

avocat, educator, organizator şi cercetător.

23

(7). Coaliţii

Coaliţiile fac posibilă, pentru grupurile separate, munca împreună în vedere unei

schimbări sociale colective. O schimbare socială făcută de coaliţii este definită ca fiind

un grup de reprezentanţi ai diverselor organizaţii care-şi unesc forţele pentru a influenţa

instituţiile externe în ceea ce priveşte una sau mai multe probleme care afectează

structura lor în timp ce autonomia le este menţinută. În cazul acestui model scopul dorit

este acela de a construi o bază de putere multioraganizaţională care să fie destul de mare

pentru a influenţa direct pregramele sociale, inclusiv potenţialul de împărţi resursele în

conformitate cu interesele coaliţiei. Sistemele ţintite cel mai ades pentru schimbare sunt

oficialii aleşi care pot aproba noile politici, agenţiile nonguvernamentale care pot fi

încurajate să finanţeze programe de servicii noi sau extinderea celor vechi şi instituţiile

guvernamentale care pot avea autoritatea de a răspunde unei preocupări sociale

particulare, dar nu au de gând s-o facă.

(8). Mişcări sociale

Mişcările sociale au loc în orice zonă şi au fost evidenţiate de-a lungul istoriei.

Câteodată progtresul către o societate dreaptă şi grijulie e asistat de mişcări sociale.

Rezultatul urmărit de mişcările sociale este de a stimula acţiunea pentru schimbarea

socială care furnizează o nouă paradigmă pentru felul în care societatea şi organizaţiile

sociale răspund unei populaţii particulare ori unei probleme sociale specifice.

Mişcările sociale pot provoca schimbări semnificative. Alegerea lui Nelson

Mandela ca preşedinte al Africii de Sud este rezultatul unei astfel de mişcări. Modelele

prezentate ilustrează principalele modalităţi de practică comunitară. În realitate aceste

modele le găsim adesea combinate, cum ar fi organizarea vecinătăţii în cadrul unei munci

intense de dezvoltare socială şi economică.

2.3. Pregătirea primei vizite în comunitate

Prima vizită în comunitate este una dintre etapele determinante ale procesului de

de facilitare, deoarece la acest prim contact, comportamentul, atitudinea, calităţile şi

abilităţile facilitatorului pot influenţa decisiv buna desfăşurare a întregului demers în

24

comunitatea respectivă. Dată fiind importanţa acestei etape este necesară o pregătire în

amănunt pentru a ne asigura succesul, materializat la final în atingerea rezultatelor pe

care ne-am propus să le obţinem.

Cum pregătim prima vizită?

- stabilim obiectivele şi rezultatele de atins

- în funcţie de acestea, facem o listă cu oamenii cu care trebuie să ne întâlnim

- stabilim împreună data, ora, durata şi locaţia primei întâlniri astfel încât să fie

disponibili toţi oamenii cu care vrem să discutăm

- le spunem persoanelor de contact pe care le avem în comunitate care sunt

obiectivele vizitei noastre şi îi rugăm să facă toate aranjamentele necesare (cum ar

fi: să anunţe şi alte persoane pe care vrem să le întâlnim, să informeze

comunitatea, să asigure o sală pentru întâlnire, etc)

- culegem cât mai multe informaţii despre comunitatea pe care urmează să o

vizităm

- pregătim o mapă cu materialele necesare

2.3.1. Contactul iniţial cu principalii factori din comunitate (prima vizită)

Ar trebui să ne asigurăm că lista persoanelor pe care trebuie să le contactăm la

prima vizită în comunitate cuprinde şi:

primarul

expertul rom din primărie

liderul ONG sau GI

alţi reprezentanţi ai romilor (lideri formali sau informali)

un consilier local (dacă există, consilierul rom ales)

mediatori sanitari, şcolari

preotul sau liderul religios al comunităţii de romi

medicul sau asistentul medical

directorul şcolii

lideri ai altor ONG-uri existente în comunitate

25

Contactul iniţial al factorilor interesaţi din comunitate poate fi realizat prin

diverse metode: discuţii individuale, întâlniri cu grupuri mici sau şedinţă comună – în

funcţie de tema discuţiei şi persoana contactată. Având în vedere constrângerile de timp

atât ale facilitatorului cât şi a persoanelor din comunitate, dar şi faptul că această primă

vizită are un rol de cunoaştere şi informare, recomandăm un set de paşi şi metode,

urmând ca fiecare facilitator să le aleagă pe cele mai potrivite contextului local. Acestea

pot fi aplicate succesiv pe parcursul unei vizite sau a două vizite în comunitate.

1 - vizită în localitate şi în comunitatea de romi împreună cu 1 – 2 reprezentanţi ai

romilor; facilitatorul are ocazia de a cunoaşte comunitatea şi de a se face cunoscut; va

avea în vedere informarea membrilor comunităţii cu privire la program şi la rolul său în

comunitate; în acelaşi timp are oportunitatea de a culege date, impresii, opinii şi de a-şi

forma o idee asupra potenţialului / problemelor comunităţii.

Alte metode care se pot folosi: observaţia, harta comunităţii, interviul semi structurat,

interviul din uşă în uşă, întâlnirile ad-hoc.

2 – întâlniri comunitare: reprezentanţi APL, reprezentanţi ai romilor, membri ai

comunităţii; şedinţa va avea scop de informare a unui număr cât mai mare de participanţi

cu privire la programul de facilitare, dar şi de a culege date, informaţii generale despre

comunitate şi despre capitalul social existent în comunitate, relaţia APL – comunitatea de

romi, relaţiile interetnice, etc.

3 – colectarea de date oficiale de la instituţiile relevante pentru fişa de evaluare a

comunităţii, profilul comunităţii şi raportul lunar.

2.3.2. Metode participative de evaluare a comunităţii – harta comunităţii

Realizarea unei hărţi a comunităţii în care urmează să se desfăşoare un proiect

este poate cea mai bună metodă de a începe lucrul cu o comunitate. Se realizează o

plimbare împreună cu un grup de membri ai comunităţii prin comunitate (participanţii la

curs), după care desenează o hartă a locului. Harta va fi o reprezentare grafică schematică

– un desen simplu cu străzile principale, instituţiile existente şi localizarea lor, aşezarea

geografică a comunităţii de romi, existenţa sau nu a infrastructurii (curent electric, reţea

de apă, canalizare, gaze, etc).

26

III. Comunitatea romă

3.1. Originile poporului rom

Sosirea romilor pe continentul european a avut loc în mai multe valuri, în urma

unei lungi migraţii, între secolele IX si XV. Ei au avut ca punct de plecare nord-vestul

sau centrul Indiei, iar traseul urmat a putut fi reconstituit pe baza influenţelor pe care le-

au avut asupra limbii romani, limbile unor popoare asiatice şi balcanice alaturi de care au

petrecut un anumit timp pe parcursul acestei migraţi.

Astfel, traseul principalelor grupuri de romi străbate Persia, Armenia, Imperiul Bizantin

şi Peninsula Balcanică. Sosirea lor in Asia Mică are loc începand cu secolul XI, iar la

începutul secolului al XIV-lea romii sunt semnalaţi în insula Creta şi in Pelopones.

Teritoriile din sudul Dunării constituie locul de unde romii s-au raspândit, în perioada

urmatoare, în mai multe regiuni ale continentului european, inclusiv în Ţările Romane.

După unele teorii, doua grupuri de romi au urmat un traseu diferit, unul intrand în

Europa prin stepele Asiei Centrale si pe la nordul Marii Negre, iar celalalt trecând prin

nordul Africii, în peninsula Iberica. Cercetatorii sunt însă de acord ca grupul cel mai

numeros a fost cel care intrat în Europa prin Asia Mica. Este interesant de semnalat că

cele mai răspândite denumiri sub care este cunoscuta etnia romilor se datoreaza perioadei

petrecute pe teritoriul Imperiului Bizantin. Ca majoritatea elementelor legate de originea

romilor, nici originea acestor denumiri nu este pe deplin clarificată. Exista totuşi la ora

actuala, un numar de ipoteze ce întrunesc un consens destul de larg între specialişti.

Astfel, potrivit uneia dintre ipotezele larg acceptate, la sosirea lor romii au fost

confundati cu membrii une secte crestine originare din Asia Mica si care aveau reputatia

de magicieni si ghicitori. Numele atribuit acestora, atsiganos (“neatins”, “de neatins”, sau

“care nu se ating de altii”), a fost deci transferat grupurilor de romi şi stă şi astazi la baza

denumirii utilizate în mai multe limbi pentru a-i desemna pe romi: ţigani în română,

bulgară şi maghiară, tsiganes în franceză, zingari în italiană, zigeuner în germană, etc.

Tot în aceeaşi regiune a Balcanilor şi în aceeaşi perioadă s-a constituit şi mitul

originii lor egiptene. Datorită fertilitatii lor, unele zone frecventate de nomazi, cum a fost

cazul Epirului din Grecia, au fost denumite “Micul Egipt”. De aici romii au început să fie

27

numiţi “egipteni”, iar ulterior, pe această bază, s-a raspandit ideea ca ei ar fi originari din

Egipt. În mai multe limbi europene aceasta idee este reflectată în cuvintele utilizate cu

referire la romi: « gypsies » în engleză, « gitanos » în spaniola, etc.

Cuvantul “rom” işi are şi el originile, conform unei teorii, în perioada petrecuta în

Imperiul Bizantin. Astfel, termenul provine din denumirea generica utilizată pentru

populaţia Imperiului în perioada respectiva: “romaios”. Alte ipoteze susţin însă

provenienţa cuvantului din limba arhaica utilizată de aceasta populaţie înainte de

părăsirea teritoriului Indiei.

„Rrom” este un cuvânt vechi al limbii rromani, folosit dintotdeauna pentru

desemnarea apartenenţei etnice a rromilor. După cea mai bine documentată ipoteză,

termenul provine din cuvântul prakrit „dom” (cu d celebralizat), care însemna „om” şi se

referea, pe de o parte, la imigranţii indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au

amestecat şi au realizat căsătorii mixte în Persia, formându-se ca popor acolo şi pornind

apoi spre Europa, iar pe de altă parte, la un subgrup etnic din India, care există şi astăzi.

Evoluţia fonetică firească a condus la transformarea cuvântului „dom”, cu d celebralizat,

în cuvântul „rrom”, cu r nazalizat.

Cert este insa faptul ca toate grupurile de romi ce şi-au pastrat limba proprie,

limba romani, utilizează termenul “rom” cand se refera la membrii comunitaţii în această

limbă. Cuvantul “rom” reprezinta deci, incontestabil, un mod de autoidentificare a

membrilor acestei minoritaţi şi totodata un element important de unitate pentru o mare

parte a populaţiilor de romi din intreaga lume.

Romii şi-au păstrat până în secolele XV - XVI conştiinţa originii lor indiene.

Începând cu această perioada ea se va pierde treptat, dovedirea ei fiind datorată

specialiştilor în lingvistică. Primele menţiuni ale romilor, sub denumirea de “atigani”, pe

teritoriul actual al Romaniei, dateaza din 1385 şi sunt continute într-un act de donaţie al

voievodului Dan I al Ţării Româneşti către Mânăstirea Tismana. Alte atestări similare

apar şi in timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Un act al lui Mircea cel Bătrân, situat de

specialisti în intervalul 1390-1406, conţine şi prima menţionare a unor grupuri de romi pe

teritoriul Transilvaniei. Prima atestare certă dateaza însă din 1416 ş se refera la donaţii

facute de oraşul Brasov către un grup de romi în trecere prin regiune. În Moldova

28

prezenţa romilor este menţionată pentru prima dată în 1428, în timpul domniei lui

Alexandru cel Bun, şi de aceasta data într-un act de donaţie către o mânăstire.

Mai multe argumente susţin însă ideea că primele grupuri de romi au trecut

Dunărea spre Ţările Române înca din anii ‘60–’70 ai secolului al XIV-lea, deci imediat

dupa formarea primelor structuri prestatale în această regiune. Alte grupuri li s-au alaturat

în cursul secolului al XV-lea.

3.1.1.Situaţia socială a romilor din evul mediu până în prezent

Romii au  inspirat încă de la venirea lor în Europa teamă şi respingere, de aceea

relaţiile dintre romi şi neromi nu au fost niciodată fară probleme. Politicile publice pentru

romi s-au dezvoltat pe negarea culturii romilor, limba romani, portul tradiţional şi alte

elemente culturale au fost  etichetate ca fiind deviante, cei care au făcut politicile

rezervandu-le romilor o poziţie marginală în societate. De-a lungul timpului s-au întâlnit

urmatoarele tipuri de politici destinate romilor: politici de excludere, politici de

subordonare si  politici de asimilare. Aceste trei tipuri de politici apar atât în succesiune

cronologică, cât şi împreuna, voinţa de asimilare a romilor nu a redus niciodată dorintă de

excludere a acestora.

În  1416 a fost dată  prima lege împotriv  romilor, iar pâna în 1774 în Germania

au  fost emise 48 de legi care aveau acelaşi scop.  În 1504 Ludovic al XII-lea interzice

şederea romilor în Franţa, iar în 1510  romii care au fost prinşi că nu s-au supus ordinului

de a părăsi ţara au fost spânzuraţi. Uneori alungarea şi omorârea romilor devine formă de

distracţie, amuzament sau mod de petrecere a timpului liber. Asfel în 1514 Elveţia

încurajază vânatoarea de romi, iar în 1835 se inţiază întrecerea denumită Sport în Jutland

în care recordul a fost stabilit de grupul care a reuşit să ucidă 260 de romi, un proprietar

din Rhein incluzând în această întrecere a vânătorilor “o ţigancă cu pruncul ei sugar”.

Începând cu 1749 în Spania are loc arestari masive în rândul romilor şi ducerea acestora

la munca silnică pe santiere navale şi depozite. În martie 1899, s-a creat, pe lângă poliţia

din Baviere Biroul de Informaţii asupra Ţiganilor, cu scopul de a supraveghea romii

îndeaproape. În 1933 se ordona prin lege sterilizarea romilor, iar după 1938 romilor li se

29

impun domicilul forţat, dupa care deportatrea în lagrele de concentrare din Polonia. În

România statisticile oficiale relevă  faptul că se află cei  mai mulţi romi  din Europa.

O posibilă explicaţie cu privire la opţiunea masiva a romilor pentru ţinuturile din

nordul şi sudul Dunarii  este aceea a nişelor economice şi nevoii socilale. Indiferent ce

sentimente inspirau romii, dacă ei reuşeau să satisfacă aceste nevoi, locuitorii cooperarea

fară nici o opoziţie, chear dacă cooperare era numai până la apariţia unor posibilităţi mai

bune. Nevoia de mestesugari, precum şi nevoia de braţe de muncă ieftine, a fost

argumentul principal al simbiozei dezvoltată  de către populaţiile majoritatre şi romi.

Romii au vennit purtand cu ei aura de buni meseriaşi, de buni cunoscători ai

materialeleor, tehnologiilor şi procedeelor de lucru a metalelor. Se pare că în acele

vremuri, romii au apărut ca singura posibilitate şi  s-au menţinut multă vreme ca purtători

ai tehnicii şi ai progresului tehnic.

Chiar după abolirea robiei, datorită neincluderii romilor în programul public de

reformă şi emancipare, a lipsei unei elite rome formatoare şi a resurselor de dezvoltare,

romii au continuat să ramână în afara istoriei, nu departe de statusul de rob, într-un

profund eşec al integrarii sociale. Datorită faptului că între  anii 1945 – 1989, în România

s-a dus o politică de egalizare a indivizilor, promovată de regimul comunist, prin care se

încercă asimilarea populaţiei de etnie roma. Oficial  nu au existat procese  de

marginalizare a etnicilor romi de către instituţiile publice, deşi informal  existenţa

prejudecăţilor, a stereotipurilor sau chiar a unor atitudini discriminatorii în rândul

populaţiei nerome nu era un lucru rar întâlnit.  După 1989 însă, schimbările sociale rapide

şi intensive, care au ridicat probleme serioase  în cursul procesului de instituţionalizare şi

consolidare democratică în societate precum şi tranziţia către o economie de piaţă au

generat un proces de marginalizare a romilor.

 Familia romă de astăzi se confruntă cu o îmbinare a vechilor obiceiuri, care vin

din trecutul ei istoric şi cu elemente de modernitate din lumea în care trăim. Progresul

societăţii nu a determinat ruperea totală de trecut, comunităţile de romi dovedind o

rezistenţă mai mare la schimbarile sociale decât alte comunităţi. Diversitatea neamurilor

de romi şi a obiceiurilor caracteristice fiecăruia a constituit un element care a asigurat

păstrarea identităţii rome. Păstrând tradiţia medievală, chiar şi astăzi există în unele

comunităţi rezolvarea internă a conflictelor în cadrul unui romano divano sau, dacă este

30

necesar, se convoacă kris romani (judecata de pace a romilor). Kris-ul este un tribunal în

toată regula, alcătuit de reprezentanţi din diferite “viţi” şi este monopolizat de către

bărbaţi. El constă dintr-un sfat al bătrânilor, plus unul sau mai mulţi judecători – cu toţii

bărbaţi. În secolul XX s-a produs o emancipare în rândul romilor, o mare parte dintre ei

renunţând la organizarea tradiţională. Romii nomazi sunt cei care păstrează cel mai bine

modul  tradiţional de viaţă.

În prima jumătate a secolului XX, până la începutul celui de-al doilea război

mondial au existat încercări de organizare şi afirmare a etniei. În 1933 a luat fiinţă

“Asociaţia Generală a Ţiganilor din România” care, din păcate, s-a scindat imediat după

constituire din cauza neînţelegerilor dintre conducători. Un an mai târziu, însă, în 1934, s-

a format ”Uniunea Generală a Romilor din România”, condusă de Gheorghe Niculescu, şi

care a funcţionat până în 1939, fiind desfiinţată de regimul carlist. Această uniune a reuşit

să editeze două numere ale revistei “O Rom” (Glasul romilor) care avea ca deviză:

“Romilor, uniţi-vă!”, şi în cadrul căreia au apărut proiecte în ceea ce priveşte organizarea

şi îmbunătăţirea situţiei romilor. Între 1940-1944, în timpul celui de-al doilea război

mondial, aproximativ 90.000 de romi au fost deportaţi în Transnistria pe considerentul că

periclitau siguranţa ariană pe teritoriul naţional în faţa bombardamentelor inamice. După

instalarea regimului comunist situaţia romilor s-a schimbat. Oficial era promovată o

ideologie demagogică care susţinea nediscriminarea etnică. Romii erau obligaţi să se

integreze în muncă, să se sedentarizeze, să meargă la şcoală, încercându-se astfel o

asimilare culturală forţată. Începând cu 1948, printr-o rezoluţie a P.C.R., le-a fost

ignorată existenţa. Astfel ei au intrat într-un con de umbră timp de aproape o jumătate de

secol. Prin această atitudine regimul comunist stimula vechile clişee şi diferitele

prejudecăţi referitoare la romi, cu scopul declarat de asimilare. Industrializarea, prin

asimilarea produselor în serie, a avut un impact negativ asupra statutului ocupaţional al

romilor. Produsele meşteşugăreşti, neglijate de aceştia, nu mai aveau valoare. Astfel romi

s-au “reprofilat” din punct de vedere profesional: unii s-au angajat ca muncitori

necalificaţi, alţii au continuat să-şi practice meseriile tradiţionale, dar fără autorizaţie, în

afara legii şi cei mai mulţi au devenit şomeri, “profesie” nerecunoscută de regimul trecut,

caracterizată ca fiind “parazitism social”. Politica de “sistematizare” a localităţilor, a

încercat să împrăştie grupurile de romi, să le dividă. Din aceste încercări au rezultat

31

numeroase tensiuni între romi şi celelalte grupuri  etnice sau majoritate. Aceste conflicte

au determinat o creştere a devianţei şi  a infracţionalităţii. După revoluţia din 1989,

situaţia romilor se schimbă iar ei sunt recunoscuţi oficial ca etnie. Democratizarea

instituţională, realizată în România cu începere din 1990, a permis manifestarea în plan

cultural, politic, educaţional şi nu numai a minorităţii rome, care, cu excepţia perioadei

interbelice, nu se putuse organiza politic sau cultural datorită sistemelor politice de

guvernământ. Sunt aproape 18 ani de la Revoluţie şi în toată această perioadă s-a scris

mai mult, s-a încercat mai mult şi s-a făcut mai mult decât în tot restul istoriei României

pentru etnia romă, pentru dezvoltarea ei şi promovarea intereselor romilor pe toate

planurile.

Datorită procesului întârziat mult prea mult, romii,  comparativ cu celelalte

popoare, nu se bucură nici în  prezent de condiţii favorizante sau factori acceleratori, asa

cum ne-am astepta să se întâmple, ci dimpotriva, decurge greu fiind frânat, pe lingă o

serie de factori externi şi de un set de factori ce poartă amprenta internă.. Asfel, dintre

factorii interni menţionaţi îi vom lua în discuţie pe aceia care răspund necesităţii unei

analize, pe cit posibil, raţionale şi convingatoare. Vom avea în vedere următorii factori:

a) Factori de natură demografică, dintre care amintim:

1. Numărul mediu de persoane în familiile de romi, care este de 6,6 membri, ceea ce

înseamna mai mult decât dublul mediei pe ţara, medie în care este cuprinsă şi populaţia

de romi.

2. Structura pe vârste a populaţiei de romi, în care 43,3% din totalul membrilor de familie

sunt în vârsta de pâna la 16 ani, creeaza alura reala a unei populaţii foarte tinere din punct

de vedere demografic, conferind o bază largă piramidei vârstelor. Acest aspect ne

demonstrează că romii nu au parcurs înca tranziţia demografică prin care a trecut

majoritatea populaţiei Europei, nici macar până la nivelul înregistrat de România cu puţin

înainte de sfârşitul anului 1989..

3. Vârsta medie la căsătorie, de numai 17 ani pentru fete şi 18 ani pentru băieţi, faţă de

media pe ţara de 22,5 ani la fete si 25 ani la baieti, constituie nu numai explicaţia dar şi

una dintre sursele principale care influenţează în mod hotarâtor structura demografică şi

pe vârste a acestei populaţii.

32

4. Faptul că o cincime dintre femeile rome nasc înainte de 16 ani, iar peste 50% pâna la

18 ani au cel putin o naştere, susţine incontestabil situaţia demografică existentă.

5. Natalitatea foarte ridicată (5,1 copii / femeie) continuă şi dupa 1989, fiind mai mult

decit dublul mediei pe tara, medie ce nu depaşeste nivelul de 1,79 copii / femeie.

b) Factori de natură socială

1. Traiul în forme tradiţionale şi familia largita, constituita din 2, 3 sau chiar 4 generaţii,

nu reprezinta un factor favorizant pentru modernizare.

2. 58% dintre barbati si 89% dintre femei nu au nici o profesie (traditionala sau

moderna), 80% dintre membri nu au nici o calificare, iar 60% dintre salariaţi lucrează ca

necalificaţi.

3 . Consecinţa acestei situaţii este reprezentată de aceea ca 32% dintre barbatii „cap de

familie" nu au de lucru si doar 3% din intreaga populaţie de romi primeste ajutor de

somaj.

4. Situaţia şcolară este extrem de precară şi numărul mare de analfabeţi relevă un aspect

pe cât de trist, pe atit de grav, şi anume că mai mult de un sfert dintre membrii acestei

etnii sunt lipsiţi de posibilitatea de a scrie, a citi, a se adresa organelor adminsitraţiei

locale şi de stat, de a lectura, a deprinde şi a înţelege normele de convieţuire, morale şi de

drept, fără de care viaţa într-o societate modernă devine încordată, prin rarefierea

dialogului social, lipsa participării la viaţa societăţii şi creşterea pâna la generalizare a

tendinţelor de „retragere" în zona marginală a societăţii. Constatarea faptului că procentul

copiilor de pâna la 8 ani care nu au frecventat niciodată o formă de învaţamţnt ori au

abandonat-o, este destul de ridicată, arată că lipsa hainelor, a hranei, lipsa posibilităţilor

de procurare a rechizitelor şi, mai ales, lipsa perspectivelor de după absolvirea unei scoli,

asociate cu dezinteresul, blazarea sau disperarea familiilor carora le apartin, acutizeaza şi

mai mult fenomenele de anomie şi disperare sociala la nivel de grup.

33

3.1.3. Structura socială tradiţională a comunităţilor de romi

În decursul istoriei, comunităţilor tradiţionale ale romilor le-a fost respectată în

general autonomia în ceea ce priveşte organizarea interna. Aceasta autonomie, precum şi

diferenţele existente între structura sociala a populaţiei majoritare şi cea a romilor au

facut ca modul de organizare a romilor din primele secole de la apariţia lor în Ţările

Române să poată fi regăsit aproape neschimbat în trecutul apropiat la ultimele comunităţi

nomade. Nucleul comunităţii îl constituia familia, iar un grup de familii de romi, de

obicei înrudite, forma o ceată. Ceata, formata de obicei din 30-40 de familii ce aveau

aceeaşi ocupaţie şi călătoreau împreună prin ţară, reprezintă forma clasică a comunităţii

de romi. O ceată făcea la rândul ei parte dintr-un “neam”, un grup de comunităţi ce aveau

în comun, nu atat legături de rudenie sau stramoşi comuni, cât o ocupaţie comună.

Fiecare ceată avea un conducator, denumit jude în Moldova şi Ţara Românească şi

voievod în Transilvania. Acesta era ales pe viaţă de membrii comunităţii dintre bărbaţii

cei mai puternici şi mai înţelepţi. Alegerea se facea în cadrul unei adunări la care

participa tot grupul şi care se desfasura dupa un ritual bine stabilit. Judele, respectiv

voievodul, se bucura de o mare autoritate în rândul membrilor comunităţii. Prima dintre

atribuţiile lor era aceea de a rezolva problemele aflate în litigiu între membrii comunităţii.

Această autonomie internă a cetei este confirmată de mai multe documente ale

domnitorilor celor trei ţări române în care se precizează dreptul judelui sau voievodului

de a administra justiţia în problemele interne şi se interzice amestecul funcţionarilor

statului.

Judecata era facută în faţa întregii comunităţi ţinând cont de normele interne

nescrise ale acesteia. Atat în procesul de judecata cat şi în aplicarea sancţiunilor stabilite,

comunitatea are un rol fundamental. De cele mai multe ori sancţiunile se bazează pe

izolarea de comunitate a persoanei vinovate şi a familiei sale. În timp, alaturi de ceată,

prin interacţiunea cu structurile statului sau cu alte grupuri, apar şi alte forme de

organizare, superioare ca importanţă. Astfel, şefii unor grupuri mai mari de romi au fost

desemnaţi de autorităţile statului sau de proprietarii de robi şi aveau ca atribuţie

principala strângerea impozitelor. Dealtfel chiar şefii cetelor aveau, alaturi de

responsabilitatile interne, şi datoria de a aduna taxele pe care membrii comunităţii

trebuiau să le plătească statului, autorităţilor locale sau stăpânului feudal. În schimbul

34

acestor servicii judele sau voievodul erau scutiţi de orice fel de obligaţii fiscale. De

asemenea, data fiind respectarea autonomiei interne a cetelor de romi, sefii acestora

îndeplineau şi rolul de intermediar între comunitate şi autorităţi.

Pe lângă aceste comunităţi tradiţionale, autorităţile au creat structuri ce reuneau

mai multe grupuri cu aceeasi ocupatie dintr-o anumita regiune. Acestea erau conduse de

vatafi, numiţi de autorităţi. Vătafii erau romi care aveau în subordine şefii cetelor de romi

şi care erau răspunzători, pe de o parte, de rezolvarea diferendelor dintre cete sau dintre

romi proveniţi din cete diferite si, pe de alta parte, de încasarea impozitelor. Şi vătafii

erau scutiţi de dări şi de orice alte obligaţii faţă de stat. Începând din secolul al XVIII-lea

vataful începe sa fie numit “bulibasa”.

Deţi relicve ale modului tradiţional de organizare socială a romilor se mai

păstrează şi astăzi, în general se poate afirma ca politicile de sedentarizare forţată şi de

asimilare promovate în decursul timpului de autorităţi, precum şi procesul firesc de

modernizare ce a afectat intreaga societate, inclusiv comunitatile de romi, au dus la

disparitia aproape completa, sau cel putin la scaderea semnificativă în importanţă, a

acestui mod de organizare.

După criteriul socio-ocupaţional, romii se împart în mai multe neamuri / viţe /

naţii. În cultura tradiţională a romilor, noţiunea de neam nu se referă la înrudirea de

sânge, ci la gruparea romilor după următoarele elemente comune: meseria tradiţională,

structurile de organizare socială, obiceiurile de familie şi sărbătorile calendaristice.

IV. Metodologia cercetării şi proiectul de intervenţie

4.1. Definirea problematicii abordate

Domeniul teoretic mai larg din care fac parte problematica acestei investigaţii este cel

al cercetărilor care vizează obţinerea unei imagini de ansamblu asupra unei comunităţi

particulare şi determinarea caracteristicilor specifice respectivei comunităţi. Acest tip de

investigaţii îl regăsim cel mai des în sociologie, dar şi în asistenţa socială are un rol

important, mai ales în cazul asistenţei sociale comunitare. Pentru sociologi, cercetările în

35

acest domeniu, au un caracter descriptiv, implicarea lor în comunitate terminându-se

odată cu aplicarea instrumentelor de lucru (în special a chestionarelor). Cei care intervin

în cadrul comunităţilor privesc aceste cercetări ca o fază iniţială a intervenţiei în

comunitate. Pe lângă faptul că aplică anumite instrumente de lucru în vederea obţinerii

informaţiilor, facilitatorii oferă empatie, înţelegere şi ascultare activă a membrilor

comunităţii. Astfel ei reuşesc să răspundă anumitor nevoi ale clienţilor cum sunt cele de

respect , de înţelegere şi de autodeterminare.

Problema abordată în această cercetare vizează două aspecte principale :

- identificarea caracteristicilor socio-economice a unei comunităţi de romi din

mediu rural;

- identificarea de soluţii viabile pentru rezolvarea problemelor sociale cu acre se

confruntă comunitatea respectivă.

Fiecare din aceste aspecte presupune găsirea răspunsurilor la un set de interogaţii.

În primul caz (situaţia socio-economică a romilor) setul de întrebări se referă la :

- structura comunităţii şi a familiei de rromi ;

- nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională a romilor ;

- situaţia materială , juridică şi a sănătăţii în ceea ce îi priveşte pe romi ;

- locuinţa şi dotările gospodăreşti ale romilor ;

- tipul de relaţii în comunitatea de romi ;

- relaţiile romi-români ;

- relaţiile romilor cu diferite instituţii locale.

Al doilea aspect (referitor la identificare soluţiilor la problemele comunităţii)

vizează găsirea răspunsurilor la un set de întrebări cu privire la :

- resursele umane din comunitate ;

- gradul de disponibilitate al comunităţii în vederea alocării de timp pentru

rezolvarea problemelor comunităţii;

- interesul autorităţilor locale faţă de problemele identificate;

- resursele materiale pe care se poate baza comunitatea.

Pentru a răspunde la aceste interogaţii am ales o comunitate rurală în care trăiesc

atât români cât şi romi. Localitatea aleasă este Pădureni din judeţul Timiş. Localitatea

36

număra la 1 ianuarie 2005 o populaţia stabilă de 1470 persoane, din care: 714 persoane

de sex masculin şi 756 persoane de sex feminin, care trăiesc în 545 gospodarii.

Din cei 1461 de locuitori din Pădureni 312 sunt de etnie roma. Pe lângă romi, în

localitate mai trăiesc în localitate maghiari, sarbi, germani şi evrei. Comuna Pădureni este

o localitate care şi-a obţinut recent autonomia, ea aparţinând până în 2004 de comuna

Jebel. Aşezată la 17 Km de Timişoara comuna Pădureni are un singur drum de acces în

localitate care se intersectează cu Drumul European E70. În afară de acest drum care este

asfaltat, celelalte drumuri din comuna sunt acoperite cu pietriş pentru a se putea circula.

Comunitatea de romi este împărţită în doua grupuri unul este aşezat compact în zona

numita „gropi”, aici nu exista reţea de apa, drum pietruit iar locuinţele sunt modeste, din

chirpici şi supraaglomerate, de multe ori locuind 5 sau mai mult de 5 persoane într-o

încăpere. Celălalt grup de romi este aşezat în alta parte a satului fiind răspândiţi printre

majoritari.

4.1.1. Ipotezele şi obiectivele operaţionale

Aceată cercetare, datorată problematicii abordate, are mai degrabă un caracter

explorativ decât de testare de ipoteze. Datorită acestui fapt am urmărit descrierea

fenomenelor care constituie substanţa problematicii alese, astfel încât ipotezele sunt

prezente mai mult implicit, decât explicit. Fără a mai insista precizez că ipoteza

principală a acestei cercetări este aceea că situaţia socio-economică a romilor este foarte

precară şi aceasta se datorează printre alte cauze, şi ignoranţei autorităţilor locale vis-à-

vis de problemele romilor. Obiectivul principal al cercetării constă în identificarea

problemelor cu care se confruntă comunitatea de romi din localitatea Pădureni.

4.1.2. Populaţia cercetată

Populaţia vizată în această cercetare e formată din :

- totalitatea familiilor de romi din localitatea Pădureni (56 de familii);

- un număr de 35 de persoane nerome din aceeaşi localitate dintre care 20 sunt persoane

care lucrează în instituţiile publice locale şi 15 sunt săteni (oameni obişnuiţi).

4.1.3. Metodologia cercetării

37

Metoda de bază a acestei cercetări este cercetare acţiune. Cercetarea acţiune este un

proces interactiv ce presupune un ciclu de activităţi incluzând diagnoza problemelor

sociale, intervenţia socială, analiza rezultatelor intervenţiei, reajustarea strategiei de

intervenţie socială. Această metodă a fost fundamentată în anii ’40 de căte Kurt Lewin,

în încercarea de conecta teoria şi practica socială. Acest tip de cercetare presupune o

modalitate specifică de abordare a procesului de schimbare socială, în care cercetătorul

îndeplineşte un rol important în intervenţia socială, devenind chiar parte a procesului de

schimbare. Cercetarea acţiune se aplică în diferite domenii cum sunt cel organizaţional,

comunitar, al asistenţei sociale, al politicilor sociale, fiind considerată adecvată

specificităţii şi dificultăţilor proceselor de intervenţie socială. Procesul de implementare

al aceste metode presupune o serie de activităţi cum ar fi : idenificarea unei „idei”

iniţiale, aflarea faptelor, planificarea, acţiune, evaluare, elaborarea unui plan îmbunătăţit

şi aplicarea acestuia, urmate apoi de reluarea acestor activităţi cu scopul înţelegerii

suplimentare a situaţiei şi formulării unei teorii cât mai apropae de situaţia reală.

Instrumentul principal folosit a fost interviul structurat şi nestructurat, precum şi

focus grupurile. Pe lângă această metodă am mai apelat la studiul documentelor şi

observaţie. Studiul documentelor se concretizează, în această cercetare, în analiza

Registrului agricol al Primăriei Pădureni urmărindu-se identificarea situaţiei oficiale a

romilor din această localitate.

Observaţia neparticipativă a fost folosită pe tot parcursul cercetării. Ea m-a ajutat

să cuprind anumite detalii şi în funcţie de acestea să-mi conturez sau să-mi schimb

anumite atitudini sau opinii.

Interviul nestructurat a avut un loc marginal în acest demers de cercetare. L-am

folosit de câte ori am simţit nevoia, pentru a oferi un feedback oamenilor cu care am

colaborat, de multe ori interviul a luat o formă narativă sau biografică, oamenii reuşind

astfel să-şi concretizeze anumite frustrări sau să-şi “ descarce sufletul “. Deasemenea

interviul a avut un rol important în luarea contactului cu comunitatea de romi şi cu

instituţiile publice locale.

4.1.4. Desfăşurarea cercetării

38

După stabilirea problematicii abordate, a obiectivelor, a ipotezei şi a metodologiei

de lucru, culegerea propriu-zisă a datelor s-a desfăşurat în câteva etape :

a. luarea contactului cu reprezentanţii autoritilor locale şi contactarea liderilor

formali /informali ai romilor din loclitate;

b. interviuri cu romii din localitate;

c. interviurii cu reprezentanţii instituţiilor publice şi neromii din loclitate;

d. organizarea de focus grupuri, atât cu romii cât şi neromi, precum şi combinaţi

romi-neromi.

e. înfiinţarea unui Grup de Iniţiativă Locală.

f. identificarea problemelor comunitare şi ierarhizarea lor

g. elaborarea unui plan local de acţiune.

Cercetarea a început în anul 2007, luna noiembrie şi continuă şi în preuzent.

Prima fază de contactare a reprezentanţilor autorităţilor locale şi a liderilor locali s-a făcut

în luna noiembrie , iar interviurile au avut loc în perioada decembrie – februarie. Focus

grupurile au fost organizate în cadrul primăriei Pădureni în luna martie, iar în luan aprilie

s-a înfiinţat Grupul de Iniţiativă din 30 de persoane, majoritatea fiind de etnie romă. În

perioada aprilie – mai a fost elaborat planul locad de acţiune pentru îmbunătăţirea

situaţiei romilor din Pădureni.

Analiza SWOT a comunităţi de romi din localitatea Pădureni

Puncte tari: Deschidere mare din partea autorităţilor Grup de iniţiativă constituit Numărul mare de romi care arată interes

faţă de implicarea în rezolvarea problemelor

Copii romi frecventează şcoala Existenţa unui lider Procentul mare de populaţie romă în

localitate Existenţa unui asistent social interesat de

rezolvarea problemelor Romii sunt uniţi şi au acelasi lider Existenţa locurilor de muncă în

Timisoara, la 17 Km de sat

Puncte slabe: Lipsa studiilor la romi fapt ce nu le

permite sa se angajeze pe posturi bine plătite

Lipsa actelor de identitate Lipsa locuinţelor şi a utilităţilor

acolo unde sunt locuinţe Lipsa fondurilor la consiliul local Neimplicarea părinţilor în viaţa

şcolii Lipsa locurilor de muncă in

localitate Lipsa drumurilor şi a reţelei de apă Lipsa unor reprezentanţi ai romilor

în consiliul local sau în instituţii Lipsa unui promotor local si a

39

strategiei de dezvoltare a localităţii

Oportunităţi: Anul electoral Existenţa finanţarilor specifice pentru

romi Existenţa unor ONG-uri interesate de

problemele romilor Consiliul local e dispus sa ofere teren

pentru locuinţe

Ameninţări: Anul electoral, Schimbarea

conducerii instituţiilor Lipsa de încredere faţă de cei care

doresc sa mai facă proiecte pentru romi datorită faptului ca până acuma intotdeauna s-a eşuat

Riscul apariţiei unor epidemii datorita condiţiilor improprii în care locuiesc foarte mulţi membrii ai comunităţii

Neşcolarizarea copiilor care nu au fost cuprinşi în sistemul de învăţământ

40

4.1.5. Viziunea comunitatii: Romii din Pădureni locuiesc în locuinţe decente care au acces la infrastructura

modernă de drum, apă curentă, canalizare, alimentare cu gaz. Toţi romii au acces la

servicii de sănătate. Toţi romii au locuri de muncă decente, copiii frecventează şcoala, au

rezultate bune la învaţătură iar dupa cursuri rămân la şcoală unde îşi fac temele, şi învaţă

pentru a avea rezultate mult mai bune în viitor. Grupul de iniţiativă al romilor din

loclitate s-a dezvoltat şi acceseaza fonduri pentru derularea de programe comunitare în

parteneriat cu Primăria şi alte instituţii în vederea îmbunătăţirii situaţiei romilor.

Prioritati:

În urma întâlnirii membrilor comunităţii cu reprezentanţii Grupului Local de Iniţiativă

(GIL) cu reprezentanţii autorităţilor locale aceştia au stabilit următoarele priorităţi pentru

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţa ale romilor din comuna Padureni:

Nr. Crt. PRIORITATEA OBIECTIV GENERAL

TERMEN

SURSA DE FINANTARE

RESPONSABILI

1Reabilitarea şi construcţia locuinţelor

Îmbunatăţirea situaţiei locative cetaâenilor romi din Pădureni

2009Programe

europene şi Bugetul local

Biroul de integrare europeana şi GIL

2 Drumuri de acces Îmbunătăţirea infrastructurii în Pădureni 2010

Programe europene şi

Bugetul local

Biroul de integrare europeana şi GIL

3 Reţea de apă şi canal

Îmbunatăţirea infrastructurii în Pădureni 2010

Programe europene şi

Bugetul local

Biroul de integrare europeana şi GIL

4.1.6. Plan de actiune

41

Prioritatea 1: locuinţe socialeObiectiv general: Îmbunătaţirea situaţiei locative romilor din PădureniGrup tinta: 150 de persoane de etnie roma din PădureniContext: În localitatea Pădureni locuinţele sunt vechi şi supraaglomerate în multe cazuri. Există case în care locuiesc sub acelaşi acoperiş trei generaţii: nepoţii, copii şi parinţii. În cazul romilor din zona “gropi” aceştia traiesc în condiţii jalnice, fără apă, sau alte facilităţi. Primaria este conştientă de nevoia de locuinţe sociale în acest sat, chiar a oferit posibilitatea locuitorilor să concesioneze teren la intrarea în localitate pentru a construi case însă datorită situaţiei economice precare a acestora nu s-au rezolvat problemele. Oamenii nu au bani pentru a concesiona terenurile. Lipsa unei locuinţe îi face pe aceşti oameni să se gandeasca doar la supravieţuire, nu la un loc de muncă pe termen lung şi la educaţia propriilor copii. Pe termen lung aceasta problem poate degenera în mult mai multe.

1. Obiectiv specific: Îmbunătăţirea condiţiilor locative 100 de persoane de etnie romă din comuna Pădureni prin construirea unui numar de 12 locuiţe sociale până la sfârşitul anului 2009.

Activitati pentru realizarea

obiectivelor

Rezultate aşteptate

Indicatori de

performanţă

Cost Surse de finantare

Termene

Responsabil

1.1 Întâlnire între reprezentanţii ONG, APL, reprezentanţi ai comunitaţii pentru construcţia echipei

Parteneriat functional intre GIL si primarie

Colaborare mai bună

Luna 1 Reprezentanţii primăriei

1.2 Rezolvarea problemei terenului

Emiterea unei Hotărţri a CL prin care se pune la dispoziţie terenul necesar construirii locuinţelor

Buget Local Luna 2 Membrii GIL, reprezentanţii primăriei, lider local

1.3 Organizarea unei licitaţii pentru subcontractarea lucrarilor

Subcontractarea lucrărilor

300 EUR Bugetul local Lunile 2-3

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.4 Construcţia a 12 de locuinţe sociale pentru cazurile cele mai grave

12 locuinţe construite

Locuinţele construite

180000 Euro

Buget local, Finanţări externe CJ

Lunile 4-16

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

42

1.5 Recepţia lucrării 12 locuiţe construite conform standardelor

Luna 11

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.6 Realizarea infrastructurii ( drum, reţea de apă, canalizare, gaz, telefon, transport în comun) pentru locuitorii acestor locuinţe

Drumuri, reţea de apă, reţea de canalizare, telefon, transport în comun pentru noul cartier ce se va forma

20000 Euro

Buget local, Finanţări externe CJ

Lunile 12-17

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.7 Inaugurarea locuinţelor

12 locuiţe inaugurate

Condiţii locative mai bune

500 Euro Buget local, Finanţări externe CJ

Luna 18

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.8 Raportări intermediare şi finale

Doua rapoarte narative şi financiare

Lunile 9 si 18

Biroul de Integrare Europeană Membrii GIL

2. Obiectiv specific: Îmbunatăţirea condiţiilor locative pentru 80 de persoane de etnie roma din Pădureni prin reabilitarea unui numar de 10 locuiţe sociale în perioada lunile 4-16

Activităţi pentru realizarea

obiectivelor

Rezultate aşteptate

Indicatori de

performanţă

Cost Surse de finanţare

Termene

Responsabil

1.1 Întâlnire între reprezentanţii ONG, APL, reprezentanţi ai comunităţii pentru construcţia echipei

Parteneriat functional între GIL şi primărie

Colaborare mai buna

Luna 1 Reprezentanţii primăriei

1.2 Organizarea unei licitaţii pentru subcontractarea lucrarilor

Subcontractarea lucrarilor

300 EUR Bugetul local Lunile 2-3

Reprezentantii primariei, membrii GIL

1.3 Reabilitarea a 10 de locuinte pentru cazurile cele mai grave

10 locuinte reabilitate

Locuinţele reabilitate

100000 Euro

Buget local, Finanţări externe CJ

Lunile 4-16

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.4 Recepţia lucrării 10 locuite reabilitateconform standardelor

Luna 11

Reprezentantii primariei, membrii GIL

1.5 Inaugurarea 10 locuite Conditii 500 Euro Buget local, Luna Reprezentantii

43

locuintelor inaugurate locative mai bune

Finantari externe CJ

18 primariei, membrii GIL

1.6 Raportari intermediare şi finale

Două rapoarte narative şi financiare

Lunile 9 si 18

Reprezentantii primariei Membrii GIL

Prioritatea 2: drumuri comunaleObiectiv general: Îmbunătăţirea infrastructurii în localitatzea PădureniGrup tinta: 180 de persoane de etnie romă locuitorii ai comunei PădureniContext: În comuna Pădureni drumurile de acces comunale au fost reabilitate în proportie de 70%. Restul de 30% ce au ramas, în mare parte dintre ele sunt drumuri laturalnice, care trec prin cele doua zone unde se află aşezate comunităţile de romi, deoarece acestea sunt la marginea localitaţii. Pe langa acestea trebuie amintit că în zona”gropi” nu exista nici un fel de drum, sunt doar urmele pe pamant ale locului pe unde se circula si unde ar trebui să existe un drum de acces. Lipsa drumurilor de acces a făcut ca accesul cu orice fel de vehicul pe timp polios să fie imposibil. În comunitatea de romi începând cu luna octombrie când începe toamna şi apar precipitaţiile şi până în martie este aproape imposibil de intrat cu un autoturism, fapt care îngreunează accesul persoanelor care locuiesc în aceste zone la servicii de sanatate de urgenţă când este nevoie precum şi la celelalte servicii oferite de instituţiile din localitate.Totodată este îngreunată şi supravieţuirea locuitorilor comunităţilor. Acestia işi câştigă existent prestânda diverse servicii de transport cu căruşe cu cai iar pe timp polios datorită lipsei drumului le este foarte greu să-şi câştige existenţa. Copii se duc la şcoală plini de noroi, de multe ori lipsind pe motiv ca s-au murdarit la plecarea de acasă şi s-au întors inapoi. Pe termen lung lipsa acestor drumuri va afecta din mai multe puncte de vedere dezvoltarea localităţii.

1. Obiectiv specific: Îmbunătăţirea accesului la serviciile comunei a 180 de personae de etnie roma din comuna Pădureni, prin reabilitarea a 7 KM de drum comunal cu bordura şi piatră concasată în lunile 4-10 de proiect.

Activităţi pentru realizarea obiectivelor

Rezultate asteptate

Indicatori de

performanţă

Cost Surse de finanţare

Termene

Responsabil

1.1 Întalnire cu membrii GIL pentru constructia echipei

Construirea unei echipe de lucru

Luna 1 Reprezentanţii primăriei

1.2 Organizarea unei licitaţii pentru subcontractarea lucrărilor

Subcontractarea lucrarilor

300 EURBugetul local Lunile 2-3

Reprezentanţii primariei, membrii GIL

1.3 Construirea drumurilor

7Km de drum reabilitat

250000 EUR

Buget local 10% + Proiecte europene 90%

Lunile 4-10

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

44

1.4 Recepţia lucrării Luna 11

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.5 Sărbatorirea finalizării proiectului

Sărbătorirea inaugurării drumului de către membrii comunităţii

1000 Euro

Buget local 10% + Proiecte europene 90%

Luna 12

Reprezentantii primariei, membrii GIL

1.6 Raportări intermediară şi finală

Două rapoarte narative şi financiare

Lunile 6 şi 12

Reprezentanţii primăriei Membrii GIL

Prioritatea 3: reţeaua de apăObiectiv general: Îmbunăţaţirea infrastructurii în comuna PădureniGrup tinta:180 de persoane de etnie romă, locuitori ai comunei PădureniContext: În comuna Pădureni reţeaua de apă existentă acoperă doar o proportie de 40% din necesarul comunei. Restul locuitorilor unde nu au ajuns până acum reţeaua de apă se alimenteaza de la cismele. Accesul greu la sursele de apa se datorează şi faptului că drumurile şi trotuarele sunt impracticabile în acele zone. Faptul că oamenii nu au sursă apă în case a dus la nerespectarea tuturor normelor de igienă pentru o viaţă sanatoasă şi de multe ori în sat apar epidemii de gripa sau diverse boli. De asemenea s-a constatat că pe timpul verii cismelele de unde se ia apa nu facă faţă numarului mare de personae care iau apa de acolo pentru uz personal şi pentru animale.

1. Obiectiv specific: Creşterea accesului la apă potabilă cu 180 de persoane din localitatea Padureni prin extinderea retelei de apa potabila cu 7km în lunile 3- 11

de proiect.

Activitaţi pentru realizarea obiectivelor

Rezultate aşteptate

Indicatori de

performanţă

Cost Surse de finanţare

Termene

Responsabil

1.1 Întalnire cu membrii GIL pentru construcţia echipei

Construirea unei echipe de lucru

Luna 1 Reprezentanţii primariei

1.2 Organizarea unei licitaţii pentru subcontractarea lucrărilor

Subcontractarea lucrărilor

300 EURBugetul local Lunile 2-3

Membrii GIL, reprezentanţii primăriei, lider local

1.3 Săparea şi introducerea tubulaturii

7Km de reţea de apă

210000 EUR

Buget local 20% + Proiecte europene 80%

Lunile 4-10

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

45

1.4 Racordarea la reţeaua existentă

50racorduri

5000 EUR

Buget local 20% + Proiecte europene 80%

Luna 11

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.5 Sărbatorirea finalizării proiectului

Sarbătorirea inaugurării drumului de către membrii comunităţii

1000 Euro

Buget local 20% + Proiecte europene 80%

Luna 12

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

1.6 Raportări intermedire şi finală

Două rapoarte narative şi financiare

Lunile 6 si 12

Reprezentanţii primăriei, membrii GIL

V. CONCLUZII

46

Având în vedere ceea ce şi-a propus această lucrare şi analizând ceea ce a realizat pot

concluziona următoarele: dezvoltarea comunitară reprezintă una din metodele cele mai

eficace de lucru cu comunităţile de romi din România. Integrarea socială a romilor nu

înseamnă neapărat asimilarea lor de către majoritate, ci educarea lor în vederea adoptării

unui mod de viaţă compatibil cu cerinţele societăţilor moderne. Specialistul care face

munca de facilitare la latitudinea fiecăruia posibilităţile de schimbare. În cazul

intervenţiei în comunitatea de romi, aceştia pot alege fie să îşi asimileze modul de viaţă al

majorităţii, fie să-şi creeze un mod de viaţă propriu compatibil cu cel al majorităţii.

Pentru ca majoritatea să-şi schimbe imaginea despre romi şi acestora să le crească

nivelul de trai e nevoie de eforturi, în primul rând, din partea romilor, apoi din partea

majorităţii, şi nu în ultimul rând din partea autorităţilor. Aceştia din urmă au rolul de a

iniţia schimbarea, de a mobiliza factorii implicaţi pentru implementarea schimbării şi de a

contribui la realizarea ei. Romii trebuie să lupte pentru a obţine o poziţie mai privilegiată

prin acţiuni ca:

Organizare socio-politică – crearea de structuri la nivel local, regional, naţional şi

internaţional, care să le reprezinte interesele.

Creşterea nivelului educaţional – există posibilitatea (cel puţin la nivel teoretic) în

România de azi ca orice rom să atingă orice poziţie socială şi orice nivel educaţional;

din partea lor trebuie să existe o deschidere mai mare spre educaţie pentru că aceasta le

poate oferi prosperitatea.

Scăderea natalităţii, o sursă importantă a sărăciei este numărul mare de copii.

Reducerea acestui număr ar duce iminent la o creştere a nivelului de trai. Pentru ca

aceasta să se realizeze este necesară informarea romilor în legătură cu mijloacele

contraceptive moderne, iar din partea lor e nevoie de mai multă acceptanţă vis-à-vis de

aceste metode.

Fiecare din direcţiile de schimbare prezentate mai sus, odată implementate au propriile

lor consecinţe:

Organizarea socio-politică dă putere romilor, făcându-i părtaşi la procesul de luare a

deciziilor

Educaţia le dă posibilitatea de a-şi creşte veniturile şi implicit nivelul de trai

47

Scăderea natalităţii are consecinţe în primul rând la nivelul familiei de romi în ceea ce

priveşte intimitatea acesteia; efectele pozitive se regăsesc şi la nivelul sănătăţii mamei şi

a copilului, a situaţiei materiale a familiei de romi etc.

Schimbarea esenţială care trebuie să se producă pentru ca romii să facă paşi spre

integrarea socială este la nivelul mentalităţi. Aceasta presupune modicări atât la nivelul

mentalităţii majorităţii (vizând stereotipurile şi prezudecăţile), cât şi la nivelul minorităţii

rome (vizând atitudinile şi convingerile ei despre lume şi viaţă).

Soluţia propusă de mine în vedera implementării acestei schimbări este

dezvoltarea comunitară. Această metodă se centrează pe implicarea activă a membrilor

comunităţii în dezvoltarea acesteia. Aici se află întreaga esenţă: implicarea activă

presupune mobilizare, organizare, formare şi schimbare de atitudini. După cum reiese şi

din conţinutul prezentei lucrări rolul celui care iniţiază procesul este foarte complex într-o

astfel de intervenţie incluzând activităţi de mobilizare, organizare, advocacy, educare etc.

cercetarea şi intervenţia realizată conturează o imagine despre ceea ce înseamnă un

proces de dezvoltare comunitară în comunitatea de rromi.

Lucrarea de faţă nu are pretenţii de a fi epuizat subiectul, din contră ea doreşte să

fie un punct de plecare în realizarea unor programe temeinice de intervenţie tip

dezvoltare comunitară în comunităţile de romi din România.

BIBLIOGRAFIE

48

1. Bruna Zani, Augusto Palmonari (2003) Manualul de Psihologia Comunităţi, Iaşi,

Ed. Polirom.

2. Alexiu, M.T, Anăstosoaiei, T ( 2001) Dezvoltare comunitară, Timişoara, Ed.

Waldpress

3. Băcanu, M. (1996), Ţigani – minoritate naţională sau majoritate infracţională,

Bucureşti, Ed. Bravo Press.

4. Băican, E. (coord.), Pervain, A. (1997), Imaginea celuilalt; percepţii şi atitudini

ale populaţiei faţă de rromi, Cluj-Napoca, Medecins Sans Frontieres.

5. Bourhis, R.Y., Leyens, J. (1997), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri,

Iaşi, Ed. Polirom.

6. Burtea, V. (1996), Marginalizare istorică şi cooperare socială în cazul populaţiei

de rromi, în revista Altera, nr. 5, an 2, Tg. Mureş, Ed. Pro Europa.

7. Chelcea, L., Cristea, O., Lăţea, P. (1996), Dincolo de iluzia unităţii. Mecanisme

de percepţie a alterităţii în comuna Sântana, în Rev. de Cercetări Sociale, an 3,

nr. 4, Bucureşti, Ed. Imas S.A.

8. Chelcea, I (1940), Ţiganii din România – monografie etnografică, Bucureşti,

Institutul Central de Statistică.

9. Cherata, L. (1994), Istoria ţiganilor, Bucureşti, Ed. Z.

10. Dicţionar de sociologie, (1996), Bucureşti, Ed. Universul Enciclopedic.

11. Dumitru Sandu (2005), Dezvoltare comunitară, Iaşi, Ed. Polirom

12. Francis, D., Henderson, P. (1992), Working with Rural Communities, London Ed.

Jo. Campling.

13. Neculau, Adrian coord. (2003) Manualul de psihologie social, Iaşi, Ed. Polirom

14. Potra, G (1939), Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti,

Fudaţia Regele Carol I.

15. Pepenel, Valentin (2006) Ghid pentru părinţii romi, Timişoara, Ed. Institutul

Intercultural

16. România şi minorităţile, (1997), colecţie de documente, Tg. Mureş, Ed. Pro

Europa.

49

17. The Roma in Serbia, (1998), Belgrad, Centre for Anti-War Action, Institute for

Criminological and Sociological Research.

18. Weber, R (1996), O recomandare specifică pentru o minoritate aparte, în reviata

Altera, nr. 5. Ed. Pro Europa. Tg. Mureş.

19. Zamfir, C, Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti, Ed.

Alternative.

20. Zamfir, Catalin, coord, Stoica, Laura, coord (2006) O noua provocare :

dezvoltarea sociala, Iaşi, ED. Polirom

21. Zamfir, Catalin, coord. Stănescu, Maria Simona (2007) Enciclopedia dezvoltării

sociale, Iaşi, Ed. Polirom

În vederea elaborării acestei lucrării au mai fost consultate următoarele site-uri

- http://www.dezvoltarecomunitara.ro/

- http://www.fndc.ro/

- http://www.ruralnet.ro/

- www.ardc.ro/

- www.rural-center.org/ -

50