Constituirea coalitiei natiunilor unite

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, menitã - în principal - sã contribuie la menţinerea pãcii în lume, este foarte veche. Începuturile sunt legate de ,,marea uniune" a lui Confucius şi au înregistrat ulterior proiecte ca Organizarea federativã a lumii întregi, a lui Dante, De jure belli ac pacis, de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de Kant. ªi acestea sunt doar cele mai faimoase exemple dintr-o serie extrem de lungã de proiecte dintre care multe erau pure utopii. În secolul XIX, însã, asemenea planuri devin atât de insistente încât este clar cã se nãscuse o etapã de pregãtire a terenului pentru transpunerea ideii în practicã. Conjunctura prielnicã s-a creat abia în anii primului rãzboi mondial. Marile pierderi umane şi uriaşele distrugeri materiale au impus orientarea preocupãrilor cercurilor oficiale şi ale unor particulari spre prevenirea în viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism internaţional care sã militeze pentru menţinerea pãcii. Eforturile depuse au fost cu totul justificate: primul rãzboi mondial s-a încheiat cu moartea a 1,9 milioane de germani, 1,4 milioane francezi, 0,7 milioane englezi, 0,5 milioane de italieni, 0,4 milioane de sârbi etc.

Prima etapã practicã a constituirii celei dintâi organizaţii internaţionale, Societatea Naţiunilor, a corespuns aşadar anilor 1914-1918, când au fost elaborate numeroase proiecte, particulare sau publice. Din domeniul privat, cele mai active studii au fost iniţiate de Liga pentru întãrirea pãcii, din Statele Unite ale Americii, şi Liga pentru Societatea Naţiunilor din Marea Britanie. În aceasta din urmã au activat intelectuali de reputaţie, ca Leonard Woolf, G. Lowes Dickinson, C. R. Buxton sau J. A. Hobson, care au elaborat între anii 1916-1918, planuri detaliate privind conducerea problemelor internaţionale, preconizând diverse metode pentru soluţionarea pacificã a diferendelor internaţionale, pentru acţiunea comunã împotriva unei agresor, chiar cu preţul cedãrii unor prerogative ale suveranitãţii naţionale. La nivel oficial, acţiunea a fost târzie: în 1917 în Franţa s-a constituit un comitet ministerial condus de Leon Bourgeois, iar în Marea Britanie în 1918 un comitet prezidat de lordul Phillimore. Ideile, proiectele şi iniţiativele, determinate de necesitatea gãsirii unei soluţii veritabile pentru conservarea pãcii dupã marele rãzboi, au prins conturul unor lucrãri monografice, acestea fiind rezultatul unor dezbateri şi campanii de presã în primii ani ai rãzboiului, în care sunt incluse opiniile celor mai avizaţi oameni politici ai momentului. Aşa a fost cartea lui Edgar Milhaud, La société des

Nations, publicatã în anul 1917, la Paris. Ce trebuia sã fie o Societate a Naţiunilor? Un obiectiv al diplomaţiei pentru lichidarea militarismului, pentru instaurarea şi conservarea unei pãci drepte, care sã rezulte din principiile universale şi care sã fie garantatã de ansamblul popoarelor. Aceastã lucrare, probabil şi altele, vor fi influenţat desigur atitudinea guvernelor angajate în conflict.

Autorul şi-a însuşit în primul rând ideile preşedintelui american W. Wilson. Câteva dintre acestea: ,,În orice discuţie asupra pãcii chematã sã punã capãt acestui rãzboi, nu se va putea contesta faptul cã pacea va trebui sã fie urmatã de un acord formal al puterilor care va face virtual imposibil ca o catastrofã asemãnãtoare sã ne mai poatã lovi". Wilson socotea cã ,,simplele acorduri de pace între beligeranţi nu vor satisface pe înşişi beligeranţii".

Preşedintele american aprecia cã trebuia creatã o forţã internaţionalã capabilã sã garanteze cã nici o acţiune de forţã nu va ameninţa pacea. Aceasta va trebui pusã în afara oricãrui risc de forţã majorã. Singura soluţie pentru atingerea acestui deziderat era doar o organizaţie internaţionalã fundamentatã pe un regulament clar şi precis. În acest context preşedintele Wilson dezvolta conceptele: drepturile omului, drepturile popoarelor. Viitoarea organizaţie internaţionalã trebuia sã se ocupe de problematica generalã a organizãrii pãcii, de rãspândirea democraţiei în lume, de reducerea armamentelor, de libertatea navigaţiei pe mãri, cooperarea economicã internaţionalã etc.

Franţa, la rându-i, a încheiat în iulie 1918 proiectul oficial privind organizaţia internaţionalã şi-l va înainta ca atare Conferinţei de pace.

În anul 1918 au mai fost finalizate alte douã proiecte importante de sorginte britanicã. Primul era semnat de lordul Cecil Robert, iar al doilea de generalul Jan Christian Smuts. O influenţã decisivã va avea însã punctul de vedere american. În Cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson din 8 ianuarie 1918.Când Wilson va sosi în Europa, în decembrie 1918, progresele în ce priveşte organizaţia internaţionalã erau practic nule. Bãtrânul continent trecea prin euforia victoriei, iar Franţa şi Anglia mai erau şi în perioada electoralã. Wilson credea cã pactul organizaţiei internaţionale trebuia inclus în tratatele de pace pentru a evita amânarea unei decizii faţã de volumul mare al dezbaterilor privind chestiunile teritoriale. Preşedintele american era ferm convins cã proiectatul mecanism al asociaţiei de state putea corecta eventualele imperfecţiuni ale tratatelor de pace. Pe de altã parte, Wilson se

temea de opoziţia Senatului american, unde deja se conturase o grupare republicanã condusã de senatorul Lodge ostilã ideii asocierii Statelor Unite la o organizaţie internaţionalã. De aceea Wilson va insista ca pactul sã facã parte din tratatele de pace, pentru a fi adoptate în bloc.

Aliaţii au acceptat sugestiile lui Wilson, spre marea surprizã a acestuia, şi proiectul american de pact a fost adoptat ca bazã de discuţii. Documentul american în cauzã era rezultatul unei gândiri colective: bazele au fost elaborate de Wilson care apoi a analizat proiectul britanic, deja revizuit de colonelul House, precum şi pe cel francez. În funcţie de concluziile dobândite, Wilson a pregãtit un alt proiect, din nou modificat dupã propunerile lui Robert Cecil şi ale generalului Smuts. Aceastã nouã variantã a fost înmânatã experţilor americani şi englezi care au adus alte modificãri. Aceastã ultimã formã a fost prezentatã Conferinţei de pace la 25 ianuarie 1919. Cu acest prilej s-a constituit şi Comisia pentru Societatea Naţiunilor formatã din delegaţii marilor puteri şi ai altor cinci state mici. Acestea din urmã au protestat faţã de ponderea evidentã a marilor puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa şi Italia) şi au cerut lãrgirea componenţei sale. Ca urmare, încã alte patru mici state au fost primite în Comisie (inclusiv România).

Pe lângã proiectul anglo-american, Comisia, condusã chiar de Wilson, a primit spre studiu un document francez şi unul italian, dar baza realã de discuţie a fost primul. Dupã negocieri extrem de intense, care adesea s-au prelungit dupã miezul nopţii, Comisia a adoptat un proiect de pact ce a fost prezentat plenarei Conferinţei la 14 februarie 1919. În acest fel proiectul, pânã atunci secret, a devenit public şi a fost supus dezbaterii generale. În acel moment Wilson a trebuit sã se întoarcã în patrie pentru soluţionarea unor probleme interne. Între timp, Conferinţa a discutat proiectul. O serie de state, ca Australia şi Canada, au propus câteva amendamente. Statele neutre au criticat mai ales excluderea Germaniei şi influenţa prea evidentã a marilor puteri în conducerea organizaţiei. De altfel, în martie 1919, un grup de 12 state neutre au susţinut un proiect de pact elaborat de Suedia, Norvegia şi Danemarca. Revenit la Paris, Wilson a adus şi câteva modificãri cerute de suporterii republicani ai Societãţii Naţiunilor. Noile sugestii au fost analizate de Comisia specializatã în câteva şedinţe din martie-aprilie 1919. Proiectul final, prezentat plenarei Conferinţei, la 28 aprilie 1919, a fost în unanimitate adoptat şi a devenit prima parte din tratatele de pace semnate ulterior.

Astfel, deşi problema creãrii unor organizaţii internaţionale s-a analizat în linii mari în anii 1917-1918, este clar cã lucrãrile esenţiale s-au desfãşurat

între lunile februarie-aprilie 1919. Atunci, dupã numai trei luni de negocieri intense, s-a creat un instrument internaţional care, chiar imperfect, reprezenta ceva nou şi original, un pas înainte în soluţionarea problemelor colective într-o manierã care sã nu mai permitã declanşarea unui alt cataclism mondial. Soarta Societãţii Naţiunilor a fost însã tragicã, chiar de la început. Opoziţia grupului condus de Lodge şi fermitatea poziţiei lui Wilson au dus la respingerea de cãtre Senatul Statelor Unite, în martie 1920, a tratatului cu Germania, a Pactului Societãţii Naţiunilor ca şi a garanţiei americane de securitate acordatã Franţei. Ca urmare, Societatea Naţiunilor a fost lipsitã de unul din stâlpii de susţinere, ceea ce a handicapat fatal activitatea organizaţiei.

Se poate ridica o întrebare foarte legitimã: de ce prima organizaţie internaţionalã s-a constituit în 1919 şi nu în secolul XIX sau în altã etapã a istoriei omenirii? Rãspunsul este în aparenţã simplu: pentru cã abia la terminarea primului rãzboi mondial se crease conjunctura generalã, şi în special un raport de forţe care a favorizat naşterea unei asociaţii de state. În ce a constat acea conjuncturã favorabilã? Mai întâi, se constituise o coaliţie victorioasã care manifesta dorinţa de a impune pãcii soluţiile dorite de ea. În acest context, marile puteri din Antanta, dupã ce au înfrânt Germania, au dobândit o putere şi un prestigiu care le-a permis a determina esenţa noilor relaţii internaţionale. De fapt, în prima etapã a elaborãrii statutului organizaţiei internaţionale, hegemonia marilor puteri a fost puţin simţitã. Abia la Paris, în 1919 marile puteri şi-au impus poziţia privilegiatã şi deci punctul de vedere.

Crearea Societãţii Naţiunilor a fost, neîndoielnic, rezultatul evoluţiei de pânã atunci a ideii organizãrii internaţionale. În termeni ideologici, schema adoptatã la Paris a fost expresia doctrinei liberale privind organizarea internaţionalã, doctrinã formulatã încã din secolul XIX. În 1919 nu s-a adoptat un nou mãnunchi de idei, cât mai ales aceste formulãri au fost încadrate într-o nouã conjuncturã. Fãrã a fi un nou produs ideologic pur, Pactul Societãţii Naţiunilor a fost predominant liberal în ton. Acesta este vizibil mai ales la douã niveluri; cel al democraţiei şi cel al autodeterminãrii popoarelor. De subliniat mai ales credinţa cã a sosit era democraţiei, fiind create condiţii pentru ca un numãr de mici state democratice sã se alãture celor mari în cadrul unei organizaţii internaţionale, având drept obiectiv menţinerea pãcii. În acest cadru, problemele şi neînţelegerile ivite urmau a se soluţiona prin negocieri şi nu prin mijloace coercitive.

Unii autori considerã cã formarea Societãţii Naţiunilor a fost un eveniment ,,aproape revoluţionar" la nivelul relaţiilor internaţionale, ca urmare a elementului nou adus în organizarea raporturilor dintre state. În acest fel, s-a creat un nou tip de funcţie publicã internaţionalã şi, mai ales, s-a pregãtit drumul spre constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Un specialist, J. Gascuel, apreciazã cã Organizaţia Naţiunilor Unite este un lucru în întregime nou. El nu este o nouã ediţie, chiar revãzutã sau corectatã, a Societãţii Naţiunilor, ci ,,... un sindicat de asigurare reciprocã contra revenirii rãzboiului şi o tentativã a învingãtorilor de a da lumii de mâine pace şi prosperitate". Organizaţia Naţiunilor Unite este un fel de ,,societate anonimã". De fapt, Societatea Naţiunilor este precedentul istoric, este prima organizaţie internaţionalã din experienţa cãreia O.N.U. a profitat din plin.

Fiind aşadar prima creaţie de acest gen, Societatea Naţiunilor a avut structuri şi atribuţii considerate şi de cãtre fondatori ca fiind largi. Adunarea generalã, Consiliul şi Secretariatul au fost principalele organe la care, cu timpul, s-au adãugat 12 organisme specializate în chestiuni financiare, de comunicaţii, de cooperare intelectualã etc. Mijloacele juridice conferite organizaţiei de cãtre membri erau corespunzãtoare, putând chiar, teoretic, sã limiteze influenţa marilor puteri.

Marele postulat al activitãţii Societãţii Naţiunilor a fost organizarea menţinerii pãcii, în primul rând prin reglementarea pacificã a conflictelor şi mai apoi prin dezarmare. La acest nivel realizãrile mai importante s-au concretizat în Protocolul de la Geneva, din 1924, pentru reglementarea pacificã a diferendurilor internaţionale, în Acordurile de la Locarno (1925), în Pactul Briand-Kellogg (1928) ca şi în Convenţiile pentru definirea agresiunii (1933) şi în Pactul Antirãzboinic sau Pactul Saavedra Lamas (1933).

La acestea se adaugã reuşita aplanãrii câtorva conflicte dintre statele mici. Pe de altã parte, în sfera cooperãrii economice şi intelectuale, a apãrãrii unor drepturi şi libertãţi democratice, organizaţia de la Geneva a înregistrat de asemenea succese. În sfera menţinerii pãcii, organizaţia a suferit patru mari eşecuri în încercarea de aplanare a conflictului chino-japonez, a rãzboiului italo-etiopian, a rãzboiului civil spaniol şi mai ales nu a putut stopa agresiunea Germaniei naziste şi a celorlalte state revizioniste. A eşuat în chip lamentabil şi tentativa de realizare a dezarmãrii. Dovada cea mai clarã a

falimentului Societãţii Naţiunilor a fost chiar declanşarea celui de-al doilea rãzboi mondial.

Cauzele eşecului primei organizaţii internaţionale au fost atent studiate pentru a trage învãţãmintele necesare. Se pot distinge cauze interne, cât şi altele oarecum impropriu numite externe. Din prima categorie fac parte cele legate de insuficienţa Pactului însuşi ca de pildã: procedura de reglementare a conflictelor era prea lentã: se încerca interzicerea rãzboiului dar fãrã a i se suprima cauzele; mecanismul sancţiunilor era ineficace; delimitarea atribuţiilor Adunãrii generale şi ale Consiliului era superficialã. Desigur cã toate acestea cu greu se pot reproşa fondurilor care, în lipsa unor precedente, au creat în condiţiile date un mecanism care pãrea a fi foarte bun sau, în orice caz, era vizibil şi oricum supus perfecţionãrilor. Dintre cauzele externe se pot menţiona: acţiunea de subminare a marilor puteri membre care îşi promovau propriile interese, transformând Societatea Naţiunilor într-un oficiu de susţinere a obiectivelor lor egoiste; absenţa învinşilor, a unor mari puteri, a Statelor Unite ale Americii şi temporar a Germaniei şi Uniunii Sovietice, a fost şi mai gravã; în sfârşit, nu trebuie omisã disimularea continuã a realitãţilor de cãtre armata de diplomaţi care fãceau carierã la Geneva şi care au ascuns adesea insuccesele, mistificând rolul organizaţiei.

Pãstratã ca un fetiş în inima Europei, un fetiş în care nu numai guvernele dar nici opinia publicã nu mai credea total, Societatea Naţiunilor s-a transformat într-o mumie a pãcii, periculoasã prin însuşi prezenţa ei, alimentând constant şi mincinos ideea salvgardãrii pãcii. În fapt, Societatea Naţiunilor nu a ştiut sã-şi fãureascã şi mai ales sã-şi apere prestigiul. Nu trebuie omise nici greşelile legate de aplicarea Pactului: exagerarea rolului instrumentelor diplomatice; minimalizarea funcţiei acordurilor regionale; lipsa de energie în promovarea codificãrii dreptului internaţional; incapacitatea de revizuire a metodelor de acţiune când s-a constatat cã acestea sunt defectuoase, şi altele. Este clar deci cã motivaţiile eşecurilor înregistrate de Societatea Naţiunilor au fost mai profunde decât imperfecţiunile Pactului şi slãbiciunile funcţionale.

Interesant de remarcat cã Sumner Welles, subsecretar de stat al S.U.A., aprecia, încã din 1941, cã Societatea Naţiunilor a eşuat din cauza egoismului marilor puteri, a Statelor Unite în primul rând. Organizaţia s-a dezintegrat pentru cã marile puteri au folosit-o ca un mijloc de promovare a propriilor scopuri politice şi economice, dar şi pentru cã nu a putut acţiona ca un instrument elastic şi imparţial destinat menţinerii pãcii şi soluţionãrii

rezonabile a problemelor internaţionale. De fapt, Societatea Naţiunilor a beneficiat de condiţia, extrem de favorabilã, a difuziunii puterii în sensul dezbinãrii marilor state învingãtoare dupã semnarea pãcii. Dar celelalte condiţii au fost nefavorabile şi lumea a pierdut o şansã de afirmare a organizaţiei internaţionale. A fost şi ultima ocazie, deoarece dupã 1945 s-a realizat polarizarea puterii.

Pânã în 1939 Consiliul Societãţii Naţiunilor s-a întrunit de peste 100 de ori, iar Adunarea generalã de 20 de ori. Falimentul organizaţiei nu a însemnat însã şi discreditarea ideii. De altfel, Secretariatul organizaţiei şi-a continuat activitatea şi dupã 1939, prin secţiile specializate în probleme de sãnãtate şi narcotice. Au continuat sã acţioneze, deşi la scarã redusã, şi Organizaţia Internaţionalã a Muncii, precum şi Cartea Internaţionalã de Justiţie. În acest fel, nucleul şi mai ales ideea unei organizaţii internaţionale a supravieţuit catastrofei din 1939. În nici un moment al celui de-al doilea rãzboi mondial ideea necesitãţii unei organizaţii internaţionale nu a fost pusã la îndoialã. Dar în noile condiţii, trãgând toate învãţãmintele din experienţa Societãţii Naţiunilor, s-a creat un alt tip de organizaţie, cu structuri perfecţionate şi oricum mai bine încadratã în relaţiile internaţionale ale epocii.

Ca şi în cazul anterior, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a constituit din iniţiativa marilor puteri, a S.U.A. şi a Marii Britanii mai ales. Uniunea Sovieticã, datoritã condiţiilor specifice ale evoluţiei rãzboiului s-a limitat la a-şi exprima punctul de vedere pe marginea proiectelor anglo-americane. La insistenţele preşedintelui Roosevelt, crearea noii organizaţii internaţionale a fost separatã complet de reglementarea pãcii şi a început chiar înainte de încheierea rãzboiului în Europa. În geneza O.N.U. s-au înregistrat mai multe etape, procesul în sine fiind mai îndelungat în cazul Societãţii Naţiunilor.

Primele idei în legãturã cu organizarea postbelicã au fost destul de vagi, datã fiind conjunctura: formulate în anii 1939-1941, acestea depindeau de evoluţia rãzboiului care atunci era încã favorabil Axei. S.U.A. au fost cea dintâi care, deşi era încã neutrã, a creat un comitet de lucru în cadrul Departamentului de Stat pentru analiza reglementãrii pãcii dupã rãzboi. Primul document important, dat publicitãţii, a fost Carta Atlanticului, elaboratã în august 1941 în cadrul unei conferinţe anglo-americane. A fost o declaraţie de principii de o mare semnificaţie teoreticã, dar şi practicã, prin aderarea celorlalte state care luptau împotriva Axei. Dupã intrarea Statelor Unite în rãzboi şi a creãrii coaliţiei Naţiunilor Unite, s-a format cadrul în care s-au schiţat liniile organizãrii postbelice. Roosevelt şi Churchill, Hull şi

Eden au formulat în anii 1942-1943 o serie de idei şi planuri pentru viitor. Secretarul de stat Cordell Hull a fost acela care l-a convins pe Roosevelt sã accepte proiectul creãrii unei organizaţii universale care sã înlocuiascã Societatea Naţiunilor. Ideile engleze au evoluat un timp în jurul proiectului realizãrii unor condiţii regionale care sã fie reprezentate într-un consiliu mondial.

Planurile americane au pus un accent deosebit pe colaborarea marilor puteri, lucru cu care Marea Britanie şi Uniunea Sovieticã au fost de acord. Miniştrii de externe ai celor trei, reuniţi la Moscova în octombrie 1943, au adoptat prima decizie clarã privind necesitatea creãrii unei organizaţii internaţionale. La Teheran, liderii celor trei mari puteri au confirmat decizia luatã de miniştrii de externe. În acest fel, pregãtirile au intrat pe un teren mai ferm. Mai ales în cadrul Departamentului de Stat au fost constituite mai multe comitete tehnice care au analizat problema elaborãrii cartei unei organizaţii internaţionale. Factorii de decizie americani au discutat propunerile comitetelor şi aşa s-a nãscut planul american pentru organizarea postbelicã. Proiectul a fost analizat de delegaţiile marilor puteri în cadrul Conferinţei de la Dumbarton Oaks, din august-octombrie 1944. Proiectul de cartã adoptat, completat în unele privinţe cu deciziile Conferinţei de la Zalta, a stat la baza lucrurilor Conferinţei de constituire a organizaţiei internaţionale.

Conferinţa generalã de la San Francisco, din aprilie-iunie 1945, a reunit delegaţiile a 50 de state care au discutat Propunerile de la Dumbarton Oaks pentru constituirea unei organizaţii internaţionale. Micile puteri, puse în faţa frontului celor mari, au depus serioase eforturi pentru a ameliora conţinutul proiectului de cartã. Dupã discuţii extrem de aprinse, în condiţiile în care apropierea victoriei crea o nouã conjuncturã, statele mici au înregistrat o serie de succese, obţinând modificarea sau completarea unor clauze, ca de pildã cele privind tutela sau Curtea Internaţionalã de Justiţie. Dar în chestiunea esenţialã a veto-ului marilor puteri în Consiliul de Securitate nu s-a putut schimba nimic. Ca urmare, Carta adoptatã de reuniunea de la San Francisco poate fi consideratã ca un compromis, un rezultat al eforturilor marilor puteri şi al sugestiilor fãcute de statele mici. Aşadar, o operã colectivã în care iniţiatorii au reuşit a-şi asigura o poziţie specialã.

Numeroase lucrãri consacrate istoriei Cartei Organizaţiilor Naţiunilor Unite relevã geneza, în etape, a acesteia şi subliniazã rolul determinant al conjuncturii în stabilirea sarcinilor şi a mecanismului de acţiune ale noii organizaţii internaţionale.