Conservatorismul

Caruntu StefanGrupa A, anul III

Conservatorismul

Pentru a defini conservatorismul, vom încerca să răspundem la câteva întrebări

similare cu cele puse în cazul liberalismului: Este conservatorismul o stare de spirit? Sau

un mod de gândire? Ce este ideologia conservatoare? Michael Oakeshott, unul dintre cei

mai importanţi teoreticieni ai conservatorismului, a formulat ideea unui tip uman specific

acestuia: ”A fi conservator înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce

s-a încercat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului,

ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supra-abundenţei, acceptabilul

perfectului, râsetul de azi beatitudini utopice. Legăturile şi fidelităţile familiale vor fi

preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a amplifica va fi mai puţin

important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai; durerea unei pierderi va fi

mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe

care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă

perfecţiune care este pe măsură omului şi a împrejurărilor în care trăieşte1”. Într-adevăr,

sensul comun este dat de ideea conservării, a “păstrării intacte a ceva”. În Evul Mediu

termenul de conservator era folosit ca sinonim pentru cei care păzeau oraşele, denumiţi şi

“custodes paces”2. În accepţiunea politică, conceptul este întâlnit în sec. XIX când îi

desemna pe cei care se opuneau revoluţiei şi militau pentru dezvoltarea organică a

societăţii : republicanii în America, torries în Anglia, sau adepţii Restauraţiei în Franţa. S-a

insistat mult pe sensul comun întrucât aşa se putea avansa ideea că oamenii sunt prin

“natura lor” conservatori. Cu alte cuvinte, înclinaţia noastră naturală este de a prezerva

ordinea lucrurilor, de a reacţiona împotriva schimbărilor bruşte de orice fel.

Doctrina conservatoare are tocmai rolul de a propune o strategie politică care să

corespundă nevoii naturale de dezvoltare organică a societăţii. După cum am văzut, în

citatul din Oakeshott, omul conservator va prefera legăturile consolidate de o îndelungată

experienţă, în locul unora doar posibile şi mai profitabile. Acest fapt este evident, dar

evidenţa nu este singurul mod de justificare a opţiunilor individuale. Şi naţionalismul

apelează la acelaşi gen de “evidenţă” când ia apartenenţa drept criteriu fundamental pentru

1 M. Oakeshott, Raţionalism in Politics and Other Essays (Indianapolis, Liberty Press, 1991), pp.408-9. Am folosit traducerea lui A.P.Iliescu din cartea sa, Conservatorismul Anglo-Saxon (Bucureşti, All, 1994), p.43.2 Ibidem, pp.56-58.

2

definirea identităţii. Atunci, se pune întrebarea în ce măsură omul este liber să opteze

pentru propria viaţă, dincolo de aceste determinări “naturale”.

Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc

aceeaşi doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină unică. Andrew

Vincent vorbeşte de cinci posibile interpretări diferite ale conservatorismului:

1. Ideologie aristocratică - ipostază în care este o doctrină negativă ce exprimă

reacţia aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel mai general

este expresia defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin, 1790-1914.

2. Doctrină pragmatic-ideologică - în care este văzut ca o formă de pragmatism

politic, fără un conţinut teoretic elaborat. Orice idee politica, culturală sau economică,

indiferent de sursa ei, chiar şi liberală, dacă funcţionează în practică este utilă pentru

politica conservatoare.

3. Viziune situaţională - orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau

comunistă) trebuie apărată şi consolidată ca ţi cum ar fi una conservatoare. În acest sens,

conservatorii sunt cei înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată, care apară

ordinea socială de orice tip în “situaţiile” când instituţiile sunt ameninţate de idei

transcendente: revoluţie, reforma, o nouă ordine economică şi socială, etc.

4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a

fiinţelor umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora noi şi

nefamiliare. Preferăm mai degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe

raţiunea teoretică abstractă.

5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o

anumită situaţie istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi perspective

asupra istoriei. Pentru Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei

revoluţionare, precum: perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea condiţiilor

economice şi sociale; ideea progresului şi dezvoltării naturii umane către o societate a

binelui suprem; convingerea în triumful raţiunii (Iluminismul este duşmanul cel mai

important al conservatorismului)3.

Pentru unii comentatori originile gândirii conservatoare pot fi găsite în opera lui

Platon, în special în dialogul Republica. Acest dialog platonician, atât de excesiv

interpretat de-a lungul istoriei, este considerat de Karl Popper o chintesenţă a gândirii

conservatoare şi a totalitarismului din sec. XX4. Filozoful – rege organiza cetatea după

3 Ibidem, p.59.4 Vlad Laurentiu, Conservatorismul romanesc, p. 132, Editura Nemira, Bucuresti, 2006.

3

principiile care exprimau ierarhia naturală şi afirmau conceptul de bine general pe care

indivizii obişnuiţi nu-l puteau descoperi. Armonia cetăţii se realiza atunci când indivizii

lucrau conform înclinaţiilor naturale şi nevoilor cetăţii, şi astfel se integrau în procesul de

înfăptuire a binelui şi dreptăţii absolute. Colectivitatea era anterioară şi determinantă în

raport cu individul.

Alţi comentatori considera că rădăcina istorică a conservatorismului este doctrina

dreptului divin5. Guvernarea era expresia voinţei divine iar supunerea era considerată ca o

îndatorire religioasă, societatea ca şi familia au o ierarhie naturală şi înnăscută. De aceea,

autoritatea şi suveranitatea sunt necesare indiferent de forma lor: Monarhie, Biserică sau

Parlament.

Cel mai adesea, conservatorismul a fost văzut ca un răspuns la Revoluţia Franceză

care reprezenta un pericol de moarte pentru dezvoltarea firească a societăţii. În acest sens

trebuie menţionate operele unor gânditori reprezentativi: Burke, Coleridge, Maistre,

Chateaubriand, Novalis şi Muller.

Edmund Burke (1729-1797), cu celebra sa lucrare Reflecţii despre Revoluţia din

Franţa, este considerat fondatorul conservatorismului. El privea Revoluţia Franceză ca pe

o mişcare politică nefirească pentru că se baza pe “doctrine şi dogme teoretice”: “Ea se

aseamănă mai mult cu acele schimbări făcute pe temeiuri religioase, în care spiritul

prozelitismului a constituit o componentă esenţială. Ultima revoluţie bazată pe doctrine şi

teorii care a avut loc în Europa a fost reforma… Efectul ei a fost pătrunderea în toate ţările

a altor interese…decât cele care se năşteau din condiţiile locale şi din situaţia firească.”.

Reacţia lui Burke era împotriva acelor transformări revoluţionare care atacau “moştenirile

inalienabile” şi drepturile transmise de strămoşii noştri.

Cum nu putem vorbi de o doctrină conservatoare sistematică şi clasificările vor

avea în vedere diferitele influenţele ideologice. În consecinţă, vom întâlni mai multe

tipologii: conservatorism reacţionar, reformist liberal, colectivist, libertarian. În continuare,

vom prezenta clasificarea propusă de Andrew Vincent: conservatorism, tradiţionalist,

romantic, paternalist, liberal şi una dreapta (new right).

Conservatorismul tradiţionalist este construit în jurul noţiunilor de “obicei,

convenţie şi tradiţie”. Nu întâmplător conservatorismul este confundat de cele mai multe

ori cu tradiţionalismul. Statul, scrie Vincent, este conceput ca un soi de întreprindere

comunală care are un spirit organic; constituţia nu este doar o simplă creaţie a oamenilor, ci

5 E. Burke, Thoughts on French Affairs, (1791), traducerea citatului aparţine lui A. – P.Iliescu, Fundamentele Gândirii Politice Moderne, Polirom, 1999, p.158.

4

rezultatul unei îndelungate practici sociale; conducerea, autoritatea şi ierarhia sunt naturale;

drepturile şi libertăţile oamenilor îşi au rădăcinile în normele comunităţii.

Conservatorismul romantic (Justus Moser, Adam Muller, Friedrich Novalis, S.T.

Coleridge, Walter Scott, T.S. Eliot) este expresia nostalgiei pentru trecutul pastoral, moral,

prezentat într-o formă idealizată. De aceea, accentele critice sunt îndreptate împotriva

industrializării şi a spiritului mercantil, care au dus la alienare şi dezumanizare. Politica

liberală era profund eronată pentru că se adresa unui om abstract, inexistent în realitatea

socială, şi ignora viaţa simplă, religioasă şi sentimentele de solidaritate comunală.

Conservatorismul paternalist concepea guvernarea ca o formă de paternalism

binevoitor care trebuie să asigure tuturor cetăţenilor şanse şi oportunităţi egale. Este vorba,

mai degrabă, de o responsabilitate aristocratică ( de “noblesse oblige”) a guvernanţilor care

trebuie să asigure o viaţă bună pentru întreaga societate. Accentele sale cele mai

importante, lărgirea drepturilor politice şi creşterea responsabilităţii pe care o implică

proprietatea privată, se regăsesc în politica democrat-creştină din Germania şi Italia, de

după 1945.

Conservatorismul liberal consideră că economia este prioritară în raport cu politica

şi, de aceea, va prelua şi dezvolta multe din temele liberalismului clasic: individualismul,

libertatea negativă, drepturile personale şi domnia legii. Aceste simpatii liberale s-au

combinat însă cu reacţii critice la adresa sectorului particular public şi a statului bunăstării

generale.

Noua dreapta conservatoare este un amalgam de influenţe ideologice-

conservatorism liberal, teorie economică liberală şi libertarianism-, care fac foarte dificilă

încercarea de a-l defini. Am putea spune că este o combinaţie de elemente liberale –

emanciparea individului de sub controlul statului, reducerea taxelor, controlul deficitului

bugetar şi privatizarea monopolurilor de stat – cu accente naţionaliste şi tradiţionaliste:

puritatea rasei, inegalitatea naturală, autoritatea patriarhală, şi educaţia religioasă

obligatorie.

Conservatorismul îşi declară programatic neîncrederea faţă de orice abstracţii

teoretice despre natura umană. De aceea, este foarte complicat să-l definim ca ideologie;

pentru că aceasta ar presupune existenţa unui set de propoziţii normative, mai mult sau mai

puţin sistematizate, despre natura umană. Or, conservatorismul este profund sceptic în

legătură cu posibilitatea cunoaşterii naturii umane. Mai mult, este convins că ideea unei

naturi umane universale şi derivatele ei, egalitatea, libertatea şi drepturile naturale,

reprezintă doar o utopie a liberalismului. Cunoaşterea despre om nu poate fi decât una

5

concretă, a situaţiilor particulare în care acesta se manifestă. Individul abstract cu care

operează liberalismul este o convenţie care nu aduce nici un plus de cunoaştere.

Individualitatea, scria Roger Scruton, este un “artefact… care depinde de viaţa socială a

omului.” Iar Joseph de Maistre: “Constituţia de la 1795 a fost făcută pentru om. Dar nu

există în lume aşa ceva. Am întâlnit francezi, italieni, ruşi, etc.; graţie lui Montesquieu

chiar că cineva poate fi persan. Dar n-am întâlnit niciodată omul; dacă acesta există,

oricum eu nu-l cunosc.” Obiectul teoriei şi acţiunii politice sunt oameni reali care s-au

format într-o interacţiune istorică cu practicile sociale, tradiţiile, obiceiurile şi cultura, care

definesc comunităţile. Umanitatea cosmopolită şi indivizii abstracţi ai stării naturale sunt

doar rodul imaginaţiei Iluminismului şi Revoluţiei Franceze. Prin urmare, conservatorismul

este anti-raţionalist. Oamenii nu sunt “maximizatori raţionali ai utilităţii”, pentru că

bucuria de a trăi şi lenea noastră “naturală” limitează tendinţa către o viaţa raţională. De

aceea, noi nu suntem “maşini raţionale”, ci o combinaţie de emoţii, gânduri şi motivaţii

contradictorii.

Credinţa că oamenii îşi pot conduce viaţa după un plan raţional şi că trebuie să fie

generoşi sau altruişti faţă de umanitate, este un mit al Raţionalismului. Înclinaţia naturală a

oamenilor este de a păstra ceea ce au şi le conferă stabilitate. Păstrarea şi cultivarea tradiţiei

în care te-ai născut este ceea ce dă sens identităţii noastre. Conservatorismul este

tradiţionalist pentru că priveşte schimbarea, în special cea radical-revoluţionară, ca o

ameninţare la adresa stabilităţii sociale şi politice cu urmări violente şi chiar sângeroase.

Începând cu Revoluţia Franceză, toate mişcările revoluţionare (1821- Comuna din Paris,

1917- Revoluţia Rusă, sau 1947-Revoluţia Chineză) au însemnat tot atâtea dezastre

sângeroase în numele unor idei şi teorii abstracte. De aceea, înclinaţia noastră naturală este

către prezervarea vieţii şi a echilibrului. Oakeshott descria foarte sugestiv această trăsătură

umană: “Înclinaţia de a fi conservator este deci favorabilă şi călduroasă faţă de situaţiile

care permit omului să se bucure de ceea ce are şi, în mod corespunzător, ea este glacială şi

critică faţă de schimbare şi inovaţie… Omul cu o fire conservatoare consideră că un bine

familiar nu trebuie abandonat uşor în favoarea unui mai bine necunoscut. El nu este

îndrăgostit de ceea ce e periculos şi dificil; nu este aventuros; nu simte imboldul de a

naviga pe mări care nu sunt trecute pe nici o hartă; el nu găseşte nici un farmec în a te

rătăci, a fi pierdut sau naufragiat. Dacă este forţat să navigheze în necunoscut, el preferă să-

şi măsoare fiecare pas. Ceea ce altora li se pare a fi timiditate, el recunoaşte ca fiind propria

sa prudenţă raţională; ceea ce alţii interpretează drept inactivitate, el recunoaşte ca fiind o

6

înclinaţie către a te bucura de ceea ce ai, mai curând decât a profita de orice ocazie”6 În

politică, conservatorismul înseamnă o atitudine ponderată şi înţeleaptă care va atenua

conflictele şi regla tensiunile negative. “Înclinaţia de a fi conservator în politică, continuă

Oakeshott, reflectă o viziune foarte diferită cu privire la activitatea de guvernare. Omul cu

această înclinaţie înţelege activitatea guvernării nu ca o activitate de a aprinde patimile şi a

le da noi obiecte din care să se hrănească, ci ca una de injectare a unui element de

moderaţie în activităţile deja prea pătimaşe ale oamenilor; de restrângere, de reducere, de

pacificare şi de reconciliere; nu de a zgândării focul dorinţelor, ci de a-l stinge. Şi toate

acestea nu pentru că patima este un viciu, iar moderaţia o virtute, ci pentru că moderaţia

este indispensabilă dacă e ca oamenii pătimaşi să scape de o blocare în conflictul

frustrărilor naturale. O guvernare de acest fel trebuie să fie privită ca reprezentantă a unei

providenţe binefăcătoare, ca gardian al legii morale sau ca simbol al ordinii divine.”

Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini politice se sprijină pe o supoziţie

mai profundă a conservatorismului: organicitatea. Organicismul este o altă trăsătură

esenţială a conservatorismului: societatea este aidoma unui organism care are propriile lui

legi naturale de evoluţie. Indivizii nu pot fi concepuţi în afara acestui tot organic în care au

un loc bine determinat. Fiinţele umane devin ceea ce sunt ca rezultat al unui proces istoric

şi social de aculturaţie; libertatea individuală nu este expresia unei stări naturale, pre-

sociale, ci este rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii sociale în cadrul unei

anumite tradiţii naţionale7.

Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că

politica reprezintă aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută după legi

şi teorii abstracte despre natura umană. Organismul social, precum cel uman, exprimă

evoluţia particulară a unei anumite tradiţii. Un exemplu grăitor în acest sens poate fi

dificultatea transpunerii instituţiilor politice şi juridice din ţările Europei Occidentale în

tările mai slab dezvoltate din estul Europei, în procesul integrarii europene. Convingerea că

există norme şi reguli politice universale, este doar una din nenumăratele iluzii ale

liberalismului.

După cum am văzut, conservatorismul este profund sceptic în legătură cu politicile

raţionaliste. Acţiunea umană nu poate fi determinată de reguli abstracte; pentru că în felul

acesta se face abstracţie de motivaţiile şi cauzele ei particulare. Or, tocmai acestea exprimă

unicitatea şi bogăţia fiecărei vieţi. Trebuie făcută, aici, o distincţie între raţiunea teoretică

şi raţiunea practică. Ceea ce ne diferenţiază de animale nu este raţiunea, ci “abilitatea de a 6 J. de Maistre, Consideration on France, p.23, apud A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.68.7 Ibidem, p.68.

7

intui o lume spirituală”; de aceea, adevăraţii creatori de legi “acţionează mai degrabă din

instinct, decât din raţiune”.8 În această afirmaţie este implicată o supoziţie mai profundă: că

există o dihotomie între viaţă şi gândire, între “existenţa trăită” şi cea “gândită”.

În critica pe care o face raţionalismului în politică, Michael Oakeshott operează cu

două noţiuni de cunoaştere: cunoaşterea practică şi cunoaşterea tehnică. Problema

raţionalismului este convingerea că adevărată cunoaştere a lucrurilor implică stabilirea

unor criterii, norme şi standarde tehnice. Numai pornind de la ele putem să determinăm

obiectul investigaţiei şi să ajungem la o cunoaştere adevărată a naturii lumii. În politică

este absurd să pretindem că putem ajunge la o cunoaştere certă a modului în care vor

acţiona oamenii. Cu atât mai mult cu cât baza oricărei acţiuni nu este raţiunea teoretică, ci

raţiunea practică. Or, aceasta din urmă este constituită dintr-un ansamblu de practici,

obiceiuri şi tradiţii.

Pentru conservatori viaţa politică are neîndoielnic un caracter organic. După cum

am văzut, fiecare individ şi fiecare componentă a vieţii sociale se integrează armonios într-

un fel de macro-organism care exprimă “ordinea implicită” a universului. Este evident că

pentru o asemenea viziune istoria este teleologică şi reprezintă înfăptuirea unui plan

universal. Ordinea politică şi morală nu poate fi schimbată şi impusă prin revoluţii, ea

înseamnă perpetuarea unor tradiţii. Înţelepciunea acumulată în practicile istorice este mai

importantă decât cea individuală, pentru că a fost verificată de-a lungul generaţiilor.

Schimbarea se poate face doar în cadrul unei tradiţii şi nu de dragul “spiritului egoist al

inovaţiei’9. Nu întâmplător religia joacă un rol important în politica conservatoare. Biserica

este un factor deosebit de important în asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale, dincolo de

disputele confesionale. “Pietatea” faţă de ordinea prestabilită impune respectul “ierarhiei

naturale şi a inegalităţii sociale”. Iar aceasta justifică nevoia de autoritate; grupurile de elită

(aristocraţia, clerul sau intelectualitatea) sunt în mod natural forţele conducătoare în

societate.

Guvernarea nu înseamnă impunerea unor drepturi (naturale) abstracte, ci realizarea

unei juste reglări a diferitelor nevoi individuale. “Guvernarea, scria Burke, nu se constituie

în virtutea drepturilor naturale, care pot exista şi există complet independent de ea; şi ele

există cu mult mai multă limpezime şi într-un grad mult mai mare de perfecţiune abstractă:

dar tocmai perfecţiunea lor abstractă este defectul lor practic. Având dreptul la orice, ei

doresc totul. Guvernarea este o invenţie a înţelepciunii omeneşti nevoită să se îngrijească

de nevoile respective. Printre aceste nevoi trebuie socotită şi nevoia, rezultând din 8 M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, p.15.9 Ibidem, p.19-20.

8

societatea civilă, unei constrângeri îndeajuns de puternice impuse pasiunilor lor. Societatea

necesită nu numai o stăpânire a pasiunilor oamenilor ca indivizi, ci şi ca înclinaţiile de

masă sau de grup să fie adesea contracarate la fel ca şi cele individuale, ca voinţa lor să fie

ţinută sub control iar pasiunile lor să fie aduse sub ascultare. Aceasta nu se poate face decât

printr-o putere care există în afara lor, şi care, în exercitarea funcţiunii sale, să nu fie

supusă acelei voinţe şi acelor pasiuni pe care, conform însărcinării sale, trebuie să le ţină în

frâu şi să le stăpânească. În acest context, constrângerile exercitate asupra oamenilor

trebuie socotite ca făcând parte dintre drepturile lor, la fel ca şi libertăţile. Dar cum

libertăţile şi constrângerile se schimbă o dată cu vremurile şi cu împrejurările, şi cum pot

suferi nemărginit de multe modificări, ele nu pot fi stabilite pe baza vreunei reguli

abstracte; şi nimic nu este mai prostesc decât să fie discutate pe baza unui asemenea

principiu”10.

Conservatorismul (tradiţionalist, romantic, paternalist) pune un accent deosebit pe

“valoarea drepturilor”, dar acestea nu sunt universale, “private sau pre-sociale”; ele “sunt

concesiuni legale din partea comunităţii”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dreptul la

proprietate care este concesionat de comunitate. Proprietatea este un drept fundamental

doar în măsura în care este garantat de stat. El nu este un drept absolut, ci unul care implică

obligaţii şi responsabilităţi. Drepturile universale ale liberalismului sunt lipsite de obiect,

pentru că ele trebuie circumscrise şi garantate în cadrul comunităţii. Libertatea este un

drept legal în contextul “parametrilor tradiţiei şi al domniei legii.” Ea nu poate fi o valoare

absolută, ci una legată de “scopurile comunităţii.” Libertatea nu se realizează în

democraţie, în participarea indivizilor la guvernare. Aceasta este utopia specifică

momentelor revoluţionare, care distrug ierarhia naturală a societăţii şi implicit civilizaţia.

Ideea egalităţii sociale, economice şi politice, este socialistă şi iacobină. Pentru păstrarea

echilibrului şi păcii sociale este nevoie de o guvernare înţeleaptă a elitelor naturale.

10 Ibidem, p. 77.

9

E. Burke, Thoughts on French Affairs, (1791), traducerea citatului aparţine lui A. – P.Iliescu,

Fundamentele Gândirii Politice Moderne, Polirom, 1999.

J. de Maistre, Consideration on France, p.23, apud A. Vincent, Modern Political Ideologies.

M. Oakeshott, Raţionalism in Politics and Other Essays (Indianapolis, Liberty Press, 1991), pp.408-

9. Am folosit traducerea lui A.P.Iliescu din cartea sa, Conservatorismul Anglo-Saxon (Bucureşti,

All, 1994).

Vlad Laurentiu, Conservatorismul romanesc, p. 132, Editura Nemira, Bucuresti.

10