Drept comercial Curs 1

Dreptul comercial se ocupa de reglementarea comertului, insa acesta din urma are mau

multe intelesuri:

- sensul comun: intermediere de marfuri - cineva cumpara o marfa pentru a o vinde

- sensul care ne intereseaza: activitate economica, practic acoperind toata activitatea

economica a societatii (extractie, prelucrare, pana la produse finite) + activitatea de servicii

Serviciile pot fi privite din doua perspective:

-auxiliare unei activitati de producere a bunurilor

-servicii care au o natura de sine statatoare - nu depind neaparat de circulatia bunurilor

(serviciile bancare)

Istoric

Comertul a aparut dintotdauna, dar abstract din momentul in care cineva a simtit nevoia de a

transfera o parte din surplusul sau contra altor produse.

Ca si reglementare, aceasta activitate, denumita generic, de schimb sau de servicii, nu a avut

in societatile primite un cod propriu de norme juridice. Se aplica dreptul civil.

Dreptul comercial, asa cum se intelege in epoca moderna, este o realitate care se creeaza nu

ca un corp distinct de legi, ci reglementand diferite institutii: a asocierilor, platile prin intermediul

titlurilor de valoare. In preajma revolutiei franceze, marile probleme ce tineau de drept comercial

aveau reglementari.

O codificare a tuturor acestor reglementari s-a facut prima oara intr-un mod riguros pe la

1807 in timpul lui Napoleon, care a preluat si a creat o legatura conceptuala intre aceste

reglementari separate.

Reglementarea unica a crescut fie prin adaugare, fie prin reglementari speciale.

Ceea ce este de remarcat este ca aceasta evolutie a reglementarii nu este neaparat la fel

pentru toata lumea.

Modelul anglo-saxon a fost mai pragmatic si nu a incercat sa codifice toate aceste

reglementari separate.

O idee fundamentala este ca aceasta reglementare urmareste sa incurajeze relatiile

comerciale, de aceea de multe ori acorda o protectie mai mare creditorului decat debitorului.

In perioada interbelica au aparut idei cu privire la separarea dreptului civil de dreptul

comercial. Pana la urma, pentru a nu fi probleme de interpretare, s-a considerat ca cel mai bine este

sa fie unite o singura codificare, iar pentru anumite institutii sa existe o derogare.

Intr-o provincie din Canada, reglementarea unitara a avut succes.

Legiuitorul roman a considerat ca si in Romania ar trebui sa existe sistemul unificarii.

Activitatea comerciala totdeauna a fost si va ramane diferita de activitatea privata de pur

consumator.

Introducerea caraterului imperativ al sistemului de drept in sfera comerciala.

Activitatea comerciala a cunoscut de-a lungul timpului intenstitati mai mici sau mari akle

interventiei statului. Avem in vedere statul bazat pe economia de piata si pe democratie.

Statul simte ca in anumite domenii cheie daca lasa libere fortele pietii sa isi reglementeze relatiile, dand o autonomie totala libertatii acestora, in acele domenii cheie exista riscul ajungerii la

dezechilibru.

Prin urmare statul are interes sa intervina.

O adoua motivare este aceea ca anumite state doresc sa pastreze controlul asupra unor

resurse. Nu doresc sa reglementeze neaparat relatiile comerciale, dar vor ca anumite resurse sa fie

protejate.

In aceste situatii, statul isi asuma protectie suplimentara.

Mai este o situatie - cand vrea sa protejeze anumite categorii de subiecte de drept (de ex.

consumatorul - persoana fizica), deoarece se afla intr-un decalaj informational printr-un

dezechilibru natural statul acorda consumatorului anumite drepturi si in acelasi timp descurajeaza abuzurile comerciantului.

Dreptul comercial se caracterizeaza printr-un mix de norme dispozitive si imperative.

Autonomia de vointa intre comercianti si stat este prezumata dar nu e garantata. Ramane, totusi, un

drept privat.

Dreptul comercial nu presupune numai Codul civil. Foarte multe dintre reglementari sunt in

afara codului, sunt in legi speciale. Sunt considerente diferite in ceea ce priveste motivarea, insa in

principal este aceea ca statul a simtit nevoia sa aiba o reglementare separata pentru a proteja mai

bine societatea.

Dreptul comercial de astazii presupune intelegerea faptului ca estia un vast corp de legi care

ii acopera diferitele ramuri.

O alta mare realizare, schimbare, a fost practic sa modifice total conceptia de baza a

dreptului comercial.

In sistemul de codificare clasic, dreptul comercial era dreptul actelor prin natura lor

comerciala. Actul comercial era acel act incheiat intre doua sau mai multe persoana cu scopul

generarii de profit. Ideea de a genera un profit nu era suficienta pentru diferentiere.

Comerciantul

- persoana fizica nu stiai in ce moment a devenit comerciant trebuia sa faca un numar de act cu profit

- persoana juridica dobandea personalitate juridica prin registru

2 considerente:

1. comerciantul are obligatii in plus: contabile, financiare

2. in raporturile comerciantului cu privatii se aplica mai intai Codul comercial, dupa care Codul civil

- acest sistem se gaseste si acum in Franta - sistem obiectiv

In Romania - un sistem mai simplu de monitorizare, sistemul subiectiv, adica cei care sunt

comercianti atrag dreptul comercial, nu invers ca in Franta. Sunt indeplinitite anumite conditii

pentru a deveni comerciant dupa se aplica dr. comercial.

Romania - pana in 2011 sistem obiectiv NCC - sistem german, adica profesionistul comercial este o persoana care dobandeste calitatea fie in baza legii, fie prin indeplinirea conditiilor;

NCC - nu defineste notiunea de profesionist comercial, ci doar de profesionist persoana fizica sau juridica ce exploateaza o intreprindere cu scopul de a obtine castig.

Intreprinderea o activitate umana organizata (se spun impreuna munca, resurse intr-un sistem de functionare, intr-o forma de organizare) care consta in producerea de bunuri,

comcercializarea lor sau prestarea de servicii.

Intreprinderea comerciala != intreprinderea necomcerciala, pentru ca are anumite drepturi si

obligatii in plus, de asemenea si reglementare speciala.

Codul civil introduce pentru comcercianti sistemul subiectiv prin inmatriculare.

Vechea reglementare societatea comerciala este aceea care isi propune sa faca acte de comert; dar acum criteriul care conteaza nu mai este de a savarsi act de comert, ci este de a

desfasura activitati cu scop lucrativ.

Acum, intreprinderea (notiunea) mai este folosita si in alte reglementari, dar care nu folosesc

sensul comercial, ci sunt reglementari particulare care au menirea de a atrage o facilitate, o protectie

(ex. IMM, unde intreprinderea nu inseamna un comerciant, dar care atrage un sprijin al statului in

anumite conditii).

Izvoarele de reglementare a raporturilor juridice in materie comerciala

Sistemul clasic

- codul - lege speciala - principiile fundamentale ale dreptului - uzantele erau izvor de reglementare (obiceiuri repetate ajung sa fie primite ca fiind o

forta obligatorie).

In momentul actual, izvoare sunt:

- Codul - legea - uzantele problema nu sunt materializate trebuie sa i se demonstreze judecatorului

ca exista

- princiiple fundamentale

Principiile generale ale dreptului comercial

comune cu dreptul civil a. autonomia de vointa b. buna-credinta c. egalitatea juridica a partilor

suplimentare a. principiul caracterului oneros al operatiunilor comerciale (prezumata ca e facuta

in scop lucrativ)

b. principiul securitatii creditului se refera la credibilitate intotdeauna, modul in care relatia se desfasoara trebuie sa aiba in vedere impactul pe care il are deja

asupra celorlalti comercianti si asupra supravietuirii ambelor parti participante la

circuitul comercial suferinta unui comerciant nu trebuie sa afecteze intregul sistem

c. principiul celeritatii operatiunilor comerciale legea trebuie aplicata in sensul in care ajuta relatiile sa se incheie/desfasoare.

Curs 2

Pentru a intelege sfera de aplicare a dreptului comercial trebuie sa discutam despre distinctia

dintre bunuri si servicii.

Bunurile erau definite ca valori economice care satisfac nevoi sociale sau personale si care

pot face obiectul unei aproprieri.

NCC reglementeaza expresis verbis si serviciile, fara a le defini, dar avand trimiteri la ele in

anumite articole.

Serviciile erau considerate valori economice care satisfac nevoi sociale sau economice si

care pot face obiectul unei aproprieri. Cu alte cuvinte se pot constitui asupra lor drepturi reale.

Serviciile ar trebui vazute ca valori economice destinate satsifacerii unor nevoie materiale

sau spirituale si care nu au ca scop principal transferul unui bun de la un subiect la altul.

Putem defini dreptul comercial ca fiind acel ansamblu de norme, jurisprudenta si uzante care

reglementeaza circulatia bunurilor si serviciilor in relatiile dintre profesionistii comercianti sau

dintre acestia si consumatori.

Deosebirea dintre actualul cod comercial si vechiul drept comercial, acesta din urma

bazandu-se pe ideea de act de comert si anume actul de comert era acel tip de fapt juridic in sens

restrans sau act juridic impreuna cu operatiunile materiale aferente si necesare care servea pentru a

realiza intermedierea in circulatia bunurilor sau a serviciilor.

Exemplu: contractul de vanzare-cumparare

- daca cumparatorul avea intentia la momentul incheierii contractului de a instraina bunul catre o alta persoana cu scopul de a obtine un profit, acel act de vanzare-cumparare era

considerat un act de comert.

- acel cumparator nu era considerat un consumator ci un comerciant, deoarece urmarea transmiterea bunului si realizarea unui castig.

- dificultatile din punct de vedere practic apareau in materia probatiunii, deoarece era dificil pe baza unui singur act sa se determine daca el avea ntentia de a revinde bunul in

vederea obtinerii unui castig.

Profesionistul era definit nu drept o persoana care se inregistreaza in aceasta calitate, ci ca o

persona care a desfasurat cu titlu de profesiune o succesiune de acte de comert, daca toate acestea

tradau intentia de obtine o parte macar din mijloacele de existenta prin aceasta.

Din momentul in care o persoana devenea comerciant, regimul juridic era mult mai complex

si mai oneros. Legiuitorul a rezolvat aceasta dilema in cazul persoanei fizice printr-o ordonanta de

urgenta in care a afirmat ca este comerciant persoana fizica cel care se inregistreaza ca atare la

Registrul Comertului.

In schimb, comerciantul persoana juridica se naste prin mijloacele administrative de

inregistrare. In prezent, ideea de intermediere in dreptul comercial nu s-a schimbat. Ceea ce s-a

schimbat este modalitatea in care il percepem din unct de vedere al momentului in care dobandeste

aceasta calitate.

Art 3 din NCC afirma ca are relevanta faptul ca un sub de drept pers fizica sau juridica sa isi

propuna sa constituie ceea ce se cheama o intreprindere comerciala.

Situatia este mult mai simpla, deoarece nu trebuie sa existe o succesiune de acte, ci trebuie

determinat numai faptul ca acea persoana si-a organizat o intreprindere comerciala.

Intreprinderea comerciala:

a. este o forma de organizare nu are caracter aleatoriu

b. forma de organizare cuprinde elemente necesare pentru desfasurarea unei activitati economice

- factorii materiali (bunuri mobile, bunuri imobile)

- factorii financiari (banii, titluri de valoare)

- factorii umani (salariatii)

- organizarea acestor factori se face cu un scop scopul desfasurarii activitatii economice (productie de bunuri, servicii, activitate extractiva, etc.)

- toata aceasta activitate economica are un obiectiv precis obtinerea de profit comercial castig care cel putin partial este destinat reinvestitiei

Pentru a defini intreprinderea comerciala este necesara viziunea celui ce o creeaza in

momentul constituirii.

Din punct de vedere administrativ avem un sprijin suplimentar si anume aceea ca

intreprinderea unei persoane fizice sau juridice este consacrata ca si existenta in momentul in care

comerciantul se inregistreaza in Registrul Comertul.

Comerciantul este persoana fizica sau juridica ce exploateaza o intreprindere comerciala.

Art. 3 NCC nu diferentiaza intre profesionistul comercial si cel necomercial.

Profesionistul necomercial este cel care exploateaza o intreprindere civila care aceleasi

elemente de exploatare, dar nu are ca scop realizarea unei activitati economice si nici intentia de a

realiza un castig ex: asociatii sau fundatii. Poate chiar sa aiba ca scop un castig, dar acesta nu este

destinat reinvestirii.

In acest sens apare o discutie in sensul incadrarii liber-profesionistilor (ex.: notari, avocati).

In acest sens, doctrina traditionala de drept comercial considera ca acesti liber-profesionistii, care

sunt toti reglementati prin legi speciale, nu pot sa aiba drept obiectiv desfasurarea unei activitati

economice si obtinerea unui castig comercial. Catedra afirma ca aceasta abordare este depasita si nu

reflecta realittea. De exemplu, o societate de avocatura are toate elementele necesare unei

intreprinderi: desfasoara o activitate de servicii prin care desfasoara o activitate economica, iar in

ceea ce priveste castigurile, acestea sunt cel putin reinvestite partial in cadrul finantarii activitatii

cabinetului sau ale societatii de avocatura. Argumentele care se bazeaza pe diferentierea intre o

onorariu si profit nu isi au fundamentul, deoarece este o simpla diferenta terminologica, in realitate

ambele notiuni definind acelasi concept, si anume acela de contravaloare a servicilor prestate.

In sfera comercialului, fara putinta de tagada, intra si imobilele. In Vechiul Cod comercial

activitatile care implicau imobile nu erau reglementate, astfel incat se considera ca operatiile vizand

imobile sunt in sfera civilului. Astazi, aceste operatiuni pot fi incluse in sfera comercialului.

Obligatiile comerciantului

1. obligatii de contabilitate

2. obligatii de inregistrare

3. obligatii de raportare catre autoritati publice

Obligatiile contabile

b. in general acopera necesitatea si intentia legiuitorului de a controla felul in care se desfasoara si rezultatele intreprinderii comerciale

c. contabilitatea un sistem riguros de transpunere si inregistrare a activitatilor de orice fel savarsite de comerciant in exploatarea intreprinderii sale

d. exista registre contabile prin care se desfasoara aceasta obligatie

a. registrul jurnal

b. registrul inventar se inscriu toate bunurile care trebuie inregistrate si valoarea bunurilor

c. cartea mare se inregistreaza pe coloana de activ si coloana de pasiv

Obligatii de inregistrare

Aceste inregistrari au rol in principal de opozabilitate fata de terti art. 18-24 NCC. Lipsa

publicitatii nu atrage nulitatea, dar atrage inopozabilitatea fata de terti. In situatii speciale,

inregistrarea are efect constitutiv de drepturi, dar legea trebuie sa stipuleze expres aceste situatii. Se

prezuma ca fiind licit orice act incheiat cu respectarea publicitatii.

Legea 26/1990 a registrului comertului

Registrul Comertului de astazi reprezinta un registru electronic. El are un caracter de

obligativitate din doua perspective: prima este aceea a dobandirii prin inregistrare a calitatii de

profesionist comerciant, iar a doua este aceea ca anumite elemente cheie din viata comerciantului

trebuie inregistrate in registrul comertului.

Este un registru public administrat in regim privat. El a fost administrat de organizatii

profesionale si anume camerele de comert ale fiecarui, dar din punct de vedere al alocarii financiare

si al suborodnarii este astazi sub egida Ministerului Justitiei. Finantarea nu vine insa de la

Ministerul Justitiei, ci este realizata prin taxele de inregistrare.

Au aparut intiative de administrare din nou de catre Camerele de Comert, deoarece este o

sursa de venit foarte buna, deoarece orice nregostrare presupune anumite taxe. O parte din acesti

bani pot fi folositi pentru administrarea debitorilor insolvabili.

Datorita importantei economice, chiar daca este administrat privat sau de catre stat Registrul

Comertului este supus unui control judiciar. Acest control se realizeaza de catre un judecator special

delegat de la Tribunalul din judetul respectiv, majoritatea actelor supuse inregistrarii fiind verificate

exclusiv din punct de vedere al legalitatii de catre judecatorul delegat.

La inceput, ei se pronuntau si asupra unor probleme legate de oportunitatea actului, dar in

pprezent judecatorul delegat are doar atributia de a verifica legalitatea actelor.

Procedura pe care o indeplineste in baza Legii 26/1990 nu este o procedura contencioasa, ci

una gratioasa.

Cel care cere inregistrarea nu se afla intr-o disputa cu alta persoana. Faptul ca un functionar

al Registrului Comertului poate depune obiectiuni cu privire la indeplinirea formalitatilor prevazute

de lege nu are rolul unei proceduri contencioase, el emite doar o opinie avizata cu privire la

legalitatea inregistrarii actului. In anumite situatii, aceasta functie de verificare a legalitatii poate fi

exercitata de directorul Oficiului Registrului Comertului.

Din punct de vedere al comerciantilor care au oblig de a inregistra mentiuni privind

constituirea sau intervenirea unor modificari, acestia se impart persoane fizice si juridice.

Legea 26/1990 stabileste ptr fiecare tip de operatiune documentele necesare ptr inregistrarea

acelui tip de operatiune. Dupa depunerea acestor documente, un functionar verifica daca

documentele sunt cele prevazute in norme sau in lege si poate cere completarea dosarului inainte ca

acesta sa ajunga in fata judecatorului.

In anumite judete, apar situatii in care interpretarea referendului este diferita de cea a

partilor, iar acestea nu pot cere trimiterea dosarului mai departe judecatorului pentru a decide,

deoarece nu este acceptata aceasta practica.

Referendul inainteaza dosarul catre judecatorul delegat, de regula in cadrul unui termen

saptamanal. Daca judecatorul respinge cererea, singura cale de atac este un recurs, care poate fi

depus in termen de 15 zile si se judeca in termen de 3 zile de la data la care a fost depus la instanta.

Instanta de recurs este Curtea de Apel, tot printr-o camera specializata delegata pe langa Curtea de

Apel. Decizia Curtii de Apel este definitiva si irevocabila.

Au fost situatii in care s-a descoperit ulterior ca inregistrarile s-au facut pe baza unor

informatii care nu reflectau realitatea. Acest lucru poate fi demonstrat numai pe baza unei hotarari

judecatoresti.

Procedura radierii, in situatia in care exista o hotarare judecatoreasca definitiva si

irevocabila este tot o activitate necontencioasa. In situatia in care s-au produs efecte negative,

singurul remediu este solicitarea de despagubiri, dar acestea nu pot fi cerute Registrului Cpmertului,

ci partii care a solicitat inregistrarea.

Poate fi, desigur pusa problema unei intelegeri intre referend si parte, dar referendul este

acoperit de raspundere de decizia magistratului, care a confirmat legalitatea inregistrarii.

Exista si anumite sanctiuni administrative ptr nerespectarea termenelor ptr inregistrari,

putandu-se aplica amenzi incusiv persoanelor care au oblig de a depune dosarul de inregistrare intr-

un anumit termen. Scopul acestui termen este acela ca toti cei care trateaza cu un comerciant sa fie

informati cu privire la existenta si activitatea acestui comerciant.

Tipuri de inregistrari

a. constituirea comerciantului

b. situatii care apar de-a lungul existentei comerciantului:

fuziunea

divizarea

schimbare a domeniului de activitate

inregistrari cu privire la marcile si drepturilor de prop intelectule-o suprapunere cu OSIM, dar exista si oblig inregistrarii in Registrul Comertului, iar nerespectarea ei poate atrage o

amenda, desi inregistrarea la OSIM produce efectele prevazute de lege, actele in legatura

cu garantii constituite aspra fondului de comert

pentru comerciantii persoane fizice mai exista si alte mentiuni necesare pentru activitatea lor (ex.: obligatia inregistrarii hot de divort).

in materie de insolventa, exista obligatia ca odata cu declansarea procedurii sa fie inregistrata gotararea jud sindic si in Registrul Comertului, desi ea este publicata si in

Buletinul Insolventei.

Inregistrarea in Registrul Comertului nu exclude dublarea publicitatii cu mentiuni in alte

registre de publicitate.

Obligatii de raportare catre autoritati publice

Obligatia de raportare financiar-fiscala, fiecare comerciant fiind obligat sa depuna un set de

situatii financiare anule, bilantul si contul de profit si pierderi. Acestea reprezinta o sinteza a

registrelor contabile care nu sunt publice, dar pentru terti documentele care sintetizeaza aceste

registre sunt bilantul si contul de rofit si pierderi.

Alte obligatii de raportare sunt mai putin generale, ele variaza in functie de industria in care

activeaza respectivul comerciant.

Exista si obligatii profesionale, precum obligatia de protectie a consumatorilor, obligatii

care se adreseaza exclusiv comerciantilor care trateaza cu consumatori.

Acest drept al protectiei consumatorului isi propunesa echilibreze deficitul inerent de

informatie pe care il are consumatorul care trateaza cu consumatorul. Aceasta necesitate a aparut

odata cu dezvoltarea tehnologica a produselor, respectiv a servicilor.

Astazi, exista servicii si produse atat de specifice, incat consumatorul mediu nu le poate

intelege la fel de bine precum cel care le furnizeaza. Consumatorul ar trebui sa aiba un grad de

cultura deosebit sau cunostinte deosebite in acel domeniu, dar in general, consumatorul, in realitate,

are si i se cere sa aiba, se prezuma ca are un grad de cunotinte un pic mai mare decat un debil mintal. Acest drept stabileste si regulile prin care trebuie impachetata informatia, astfel incat

consumatorul sa poata lua o decizie intr-o reala cunostinta de cauza.

Fondul de comert

Este o notiune tipica dreptului continental, in special celui francez. Distinctia intre fondul de

comert si patrimoniu se realizeaza prin intermediul ideii patrimoniului de afectatiune.

Pana la NCC, era consacrata teoria personalitatii patrimoniului, adica o persoana avea un

singur patrimoniu. Originea acestei teorii se regaseste in dreptul francez.

Ideea aceasta nu este insa intotdeauna utila, uneori fiind necesar si pentru siguranta

circuitului civil ca persoana sa isi poata diviza patrimoniile in functie de interesele sale, astfel

aparand teorie patrimoniului-scop sau a patrimoniului de afectatiune.

Conform acestei teorii, drepturile si obligatiile persoanei se impart in functie de scopul

exercitarii si al asumarii acestor drepturi si obligatii. Aceasta impartire are la baza o justificare

economica si anume posibilitatea fiecarei categorii de creditori, a celor comerciali respectiv a celor

civili de a urmari bunurile fiecarei categorii de patrimoniu.

Conform NCC, o persoana isi poate constitui, in cadrul aceluiasi patrimoniu, mase

patrimoniale. Aceste mase patrimniale sunt afectate unui scop specific. De regula, aceste mase

patrimoniale se constituie prin act unilateral. Ele nu au independenta totala, ci reprezinta un grup de

drepturi si obligatii separat, autonom, in cadrul aceluiasi patrimoniu.

Cei care sunt creditori in legatura cu masa patrimoniala au prioritate asupra bunurilor in sens

larg din aceste mase. In cazul in care ei nu se pot indestula din aceste bunuri, ei au dreptul sa se

indrepte asupra tuturor bunurilor, in cadrul gajului general al creditorilor chirografari.

De asemenea, pot fi operate transferuri intre diferite mase patrimoniale, dar fara a prejudicia

creditorii, iar solutia in cazul prejudicierii ar fi o actiune pauliana, problema fiind ca aceasta actiune

presupune un contract si nu un act unilateral. O alta posibilitate ar fi introducerea unei actiuni in

raspundere civila delictuala.

Art. 33 NCC particularizeaza masa patrimoniala in cazul profesionistilor, aceasta fiind un

patrimoniu profesional individual. Pentru constituirea acestuia, trebuie respectate conditiile

prevazute de lege in cadrul reglementarii respectivei profesii. Atunci cand se lichideaza aceste

mase, lichidarea trebuie sa tina cont de drepturile castigate de creditori asupra acestor mase.

Exista anumite particularitati cu privire la bunurile care intra in masa patrimoniala

respectiva. Aceste particularitati sunt ilustrate cel mai bine de conceptul de fond de comert. Acest

concept a aparut mai tarziu, in legislatia privind Registrul Comertului, referitor la diverse

operatiuni, dar fara a fi definit. El reprezinta miezul economic al laturii active a masei de

afectatiune. El nu este o masa patrimoniala, el este creat prin vointa comerciantului insa nu are

acelasi statut juridic ca un patrimoniu. De aceea, a fost mult timp discutata natura juridica a

fondului de comert. Astazi se accepta ca el este o universalitate de fapt care are caracter de bun

mobil incorporat. Aceasta calificare nu se schimba in situatia in care acesta are, in componenta sa si

bunuri imobile.

Art. 541 NCC defineste universalitatea de fapt ca fiind un ansamblu de bunuri care apartine

aceleiasi persoane si care sunt unite prin aceea ca au o destinatie comuna, fie prin lege, fie prin

vointa titularului.

Elementele care intra in continutul fondului de comert sunt elemente incorporale si elemente

corporale.

Cele care ii dau caracterul distinct sunt elementele incorporale, iar acestea sunt:

b. firma (este un element indisolubil al fondului de comert - el nu poate fi instrainat, iar instrainatorul sa pastreze denumirea firmei; in cazul persoanei fizice singura posibilitate in

cazul instrainarii fondului de comert este renuntarea la respectiva activitate comerciala )

c. denumirea comerciantului (in cazul persoanei fizice numele sau; in cazul persoanei juridice denumirea unei persoane juridice trebuie sa fie diferita de orice denumire a unei

alte persoane juridice la nivel national)

d. clientela adica vaoarea economica determinata de obisnuinta diferitelor persoane de a-si achizitiona produse sau servici de la respectivul comerciant; clientela se imparte in

clientela actuala si clientela potentiala; clientela nu poate fi apropriata ca bun, dar un

comerciant are un drept de creanta, un drept de a te bucura de clientela cat timp folosesti

acte comerciale normale de a o atrage. Corelativ, ceilalti cpmercianti au acelasi drept

asupra acelorasi persoane, iar in momentul in care unul dintre comercianti foloseste

mijloace ilegale de atragere il poti actiona in jud, n baza dreptului tau de a te bucura, in

conditii normale de acea clientela. O particularitate a clientelei este determinata de vadul

comercial. Vadul comercial este obisnuinta clientilor de a cumpara, legata de localizarea

comerciantului ex: strazile cu comercianti specializati.

e. emblema, spre deosebire de primele doua elemente ale fondului de comert, poate fi instrainata separat de acesta. Odata ce este inregistraia in Registrul Comertului, ea nu mai

poate fi folosita de altcineva, este opozabila si tertilor. Izvorul de reglementare al

emblemei este tot legea 26/1990.

f. creantele si datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de comert, dar fac parte din sfera mai larga a patrimoniului.

Fondul comercial este diferit de fondul de comert.

Curs 3

Elementele corporale ale fondului de comert

Ele sunt elemente de activ. Dpdv corporal, material avem pe de o parte bunurile mobile

folosite de comerciant, cel ce administreaza intreprinderea comerciala in activitatea respectiva.

In aceasta categorie intra bunuri care sunt detinute de comerciant cu titlu de proprietate. Este

discutabil daca intra si bunurile pe care acesta le foloseste cu alte titluri decat cele de proprietate,

cum ar fi bunuri preluate in inchiriere sau in leasing.

Exist o regula care spune ca in fondul de comert ar trebui sa includem toate bunurile care

sunt folosite de comerciant cu orice titlu in activitatea sa, chiar daca in legatura cu aceste bunuri ii

incumba si o obligatie comerciantului: restituirea bunurilor proprietarului de drept.

Aici ar trebui sa intre bunurile sub titlu rezolutoriu; atata timp cat are dr de a dispune de ele

ar trebui sa intre in fondul de comert.

Si alte bunuri care intra in activitatea sa intra in sfera interprinderii, dar nu a fondului de

comert.

Pe langa bunurile mobile, corporale care sunt utilizate pentru a exploata interpreinderea,

intra si marfurile nevandute. Ele sunt ca niste fructe ale intreprinderii, aceste marfuri. Atata timp cat

nu au fost transferate cu orice titlu, ele fac parte din activitatea intreprinderii. Acestea sunt bunurile

mobile.

Pe langa acestea, intra si imobilele. Astazi nu mai avem problmea cu includerea imobilelor

in commercial. Orice imobil care se afla in proprietatea comerciantului si este folosit de acesta in

exploatarea intreprinderii comerciale, este exploatarea fondului de comert.

Banii

Se considera ca, desi sunt esentiali pentru exploatarea intreprinderii, indiferent de forma pe

care o imbraca banii, nu intra in fondul de comert. Sunt un liant necesar al exploatarii intreprinderii.

Cu privire la natura titlului - din aceste motive, banii nu trebuie considerati un activ de

natura dreptului de proprietate, sau care se bazeaza pe dreptul de proprietate.

Intra in fondul de comert: firma, clientela, vadul comercial ca si aplicatie particulara a

clientelei, bunuri imobile, emblema, mobile, drepturile de proprietate intelectuala.

Chiar daca exista un drept individual al comerciantului asupra fiecarui element component,

per ansamblu are si un element de sinteza, care se contopeste peste fondul de comert. Acest drept

este un drept de proprietate asupra unui bun incorporal, perceput ca un bun mobil. Ceea ce defineste

existenta lui sunt drepturi si elemente ce au natura mobiliara, nu imobiliara. Chiar daca anumite

fodnuri de comert sunt dominate de bunuri imobile, nu ele sunt esenta.

Fiind un astfel de bun, asupra lui se exercita dreptul de proprietate specific unui bun

incorporal: instrainare, locatiune, uzucapiune.

Ceea ce este specific atunci cand se instraineaza fondul de comert este ca cel care

dobandeste fondul de comert, dobandeste o creanta impotriva fostului titular, al vanzatorului,

instrainatorului. Instrainatorul are o obligatie de a nu concura cu cumparatorul fondului sau de

comert.

El are o obligatie de neconcurenta. O indicatie cu privire la durata, in reglementarile

secundare ale drepturilor antimonopol, unde se considera rezonabile clauze de neconcurenta din

partea vanzatorului unei afaceri care nu depaseste 2 ani si exceptional 3 ani.

Ratiunea existentei acestei sarcini in spinarea vanzatorului este data de cunoasterea intima

pe care o are asupra clientelei si fondului de comert, furnizorii etc, obligatii sau cunostinte pe care

cumparatorul nu le are in mod natural.

Este echitabil si conform unor practici cinstite ca tu, care ai vandut, sa nu folosesti aceste

cunostinte intime din prima zi pentru a-l concura pe cel care a cumparat fondul de comert. Altfel, ii

furi clientela cumparatorului. Trebuie sa dai sansa cumparatorului sa pastreze clientele, odata

cumparat fondul de comert.

Daca un comerciant are un singur fond de comert sau mai multe

Daca desfasoara o activitate de productie de sticlarie de lux si pantofarie de lux, daca exista

legatura intre ele. Astazi nu se mai justifica teoria unicitatii fondului de comert.

Daca comerciantul presteaza activitati care sunt fundamental diferite, atunci pentru fiecare

activitate trebuie sa fie un fond de comert distinct.

Exista si anumite exceptii, insa ce prevaleaza este intentia comerciantului respectiv, daca el

a dorit sa existe o legatura intre activitati.

Daca el a vrut sa faca doua activitati diferite sub aceeasi firma si mai folosesc resurse

comune, atunci nu este clara intentia comerciantului de a separa in doua fonduri de comert

activitatea sa.

Aceasta activitate este foarte vizibila in materia societatilor comerciale, care au obiecte

diferite de activitate, dar care folosesc partial aceleasi resurse si au aceeasi firma.

Este greu de sustinut ca s-au creat doua fonduri de comert separate. Problema este renascuta

astazi sau poate sa renasca la dezbatere, deoarece NCC stipuleaza ideea de mase patrimoniale

distincte.

Acelasi titular de patrimoniu are alocari diferite de bunuri in mase diferite => de ce nu ar

recunoaste si fonduri de comert distincte?

Desi notiunea de patrimoniu e distincta de fond de comert, totusi, dpdv al vointei clare din

partea titularului de a avea mai multe fonduri de comert.

Categoriile de comercianti

Avem doua mari categorii: persoane juridice si fizice comercianti.

Ceea ce le uneste este ca, indiferent de forma juridica a comerciantului, acesta exploateaza o

intreprindere comerciala. O unitate de factori de productie, financiar si factori umani, care

desfasoara o activitate de productie, comert propriu-zis cu scopul de a obtine profit.

Dpdv al modului in care interactioneaza cu tertii de orice fel, inclusiv salariatii, exista

distinctii intre subiect persoana juridica si persoana fizica.

Pana la urma, chiar daca intreprinderea este formata prin adaugarea celor trei categorii de

factori, ea nu functioneaza decat ca o unitate mentala de conducere, adica intreprinzatorul o pune in

miscare.

Daca in modul in care intreprinzatorul actioneaza cu ceilalti comercianti e influentat de

calitatea sa

Persoane juridice comercianti

Trebuie sa vedem daca PJ care pot fi caracterizate ca si comercianti, care pot exploata o

intreprindere comerciala, sunt stabilite de lege, sau legea creaza un cadru in care pot fi create o

varietate de astfel de persoane.

Codul civil a extins sfera de reglementare in cazul infiintarii si functionarii persoanei

juridice. Din acest punct de vedere, el s-a inspirat din materia societatilor comerciale.

Ceea ce este de retinut este ca, indiferent daca e vorba de un profesionist sau neprofesionist,

elementele definitorii sunt aceleasi.

Trebuie sa existe o organizare proprie, trebuie sa existe un obiect propriu si un scop

propriu.

Ceea ce a facut Codul civil, a fost sa flexibilizeze activitatea si sa clarifice cu privire la

infiintarea persoanei juridice.

Conditiile infiintarii persoanei juridice

Art 194 NCC

- infiintare prin act al autoritatii statului, indiferent de forma pe care o are

- infiintare prin act de vointa privata

- alte modalitati prevazute de lege (legi speciale)

Intrebarea e ca, in raport de aceste trei tipuri de modalitati de infiintare ale persoanei

juridice, daca personalitatea juridica e limitata numai la un tip de infiintare sau poate sa se nasca in

oricare dintre moduri.

Cel mai popular este prin cea pur privata, prin acordul partilor. Avand in vedere

particularitatea comerciantului PJ de a exploata o intreprindere comerciala, in Codul civil nu avem

suficiente prevederi care sa ne duca la concluzia ca, pe baza acordului persoanelor private, se poate

infiinta orice fel de persoana juridica comerciala.

Societatea comerciala

Se poate crea o societate comerciala pur privata, pe baza contractului de societate. Insa, daca

vrei ca acea persoana sa fie comerciant, atunci nu te mai uiti la Codul civil, ci la legea speciala.

Este singura lege care, practice, stabileste caracterul practic de comercialitate al persoanei

juridice nascute pe baza vointelor private.

Un alt element care stabileste cu privire la statul de comerciant e Legea Registrului

Comertului. La Registrul Comertului se inregistreaza in mod unitar toti comerciantii, pentru a se

asigura intr-un singur loc opozabilitatea.

In Legea RC sunt enumerate categoriile de comercianti. Azi, in art 1. alin (2) avem numai

un numar limitat de persoane fizice sau juridice denumite comercianti.

Acestea sunt societatile comerciale, grupurile europene de interes economic, cu caracter

comercial si organizatiile cooperatiste + regii autonome. Astea sunt toate categoriile de PJ cu

caracter de comerciant.

Pur privat se infiinteaza societatile comerciale. Nu e neaparat corect ca se pot infiinta

societati comerciale care sunt cu capital de stat.

Pur private sunt si organizatiile cooperatiste.

Pot daca au personalitate juridica si grupurile de interese comune europene, sau de

interes local pe baza de interes specific.

Nu mai exista alte categorii, care sa fie invatati pe baza unor legi speciale in Romania.

Specificul obiectului de activitate

Reflecta scopul. Dreptul nostru e dominat in materie de PJ de principiul specialitatii

capacitatii de folosinta. PJ poate desfasura numai actele si faptele care au fost avute in vedere la

momentul infiintarii ei, sau ulterior, prin modificarea scopului ei.

Efect al acestui principiu e ca actele desfasurate cu incalcarea principiului specialitatii

capacitatii de folosinta sunt lovite de nulitate => dpdv practice, daca o persoana juridica are in fata

o urgenta care necesita savarsirea unui act care nu e acoperit de scopul ei initial, trebuie sa modifice

si apoi sa actioneze.

Avem un dezavantaj practic. Societatea comerciala nu are suficienta flexibilitate ca sa se

adapteze la fluctuatiile din mediul inconjurator. Insa, ceea ce e interesant, e ca prin art 206 se

utilizeaza o versiune extinsa a notiunii de specialitate a capacitatii persoanei juridice.

PJ poate avea orice drepturi si obligatii civile, afara de cele care, prin natura lor, pot apartine

numai persoanei fizice: dreptul de a lasa o succesiune, de a te casatori.

In baza legii, un comerciant, chiar daca la un anumit moment al activitatii sale nu are in

obiectul ei de activitate un anumit act, in baza art 206 ea poate face actul asta fara a fi lovit de

nulitate.

Intrebarea e: In cazul asta, ce rost are atunci principiul specialitatii capacitatii de folosinta,

daca el este legat de obiectul de activitate stabilit de fondatori, daca tu ca persoana juridica poti face

orice atat cat nu e ceva legat de persoana fizica?

Legiuitorul a vrut sa spuna ca, pentru anumite tipuri de operatiuni ad-hoc utile PJ la un

anumit moment, acestea sa poata sa fie savarsite de acea PJ chiar daca ea nu are in obiectul de

activitate acea operatiune.

Daca aceste operatiuni devin o practica, dobandesc constanta, iar pentru a fi savarsite cu un

asemenea grad de continuitate trebuie sa modifici obiectul de activitate.

In materie comerciala, simpla infiintare a societatii nu e neaparat suficienta pentru derularea

acitvitatii prin obiectul de activitate. Sunt multe activitati economice care, datorita interventiei

interesului public si existentei monopolurilor administrative, necesita un control specializat. La

societatile comerciale, acest lucru s-a simplificat foarte mult, pentru ca pentru activitatile de baza

autorizatiile se obtin automat prin declaratie pe proprie raspundere

Intodeauna trebuie sa verificam daca pentru anumite activitati nu este nevoie si de o

autorizatie speciala pentru a incepe desfasurarea respectivei activitati.

O categorie speciala de comercianti persoana juridica care se creeaza prin act de pronuntare

a autoritatii administrative este regia autonoma.

Context istoric

E preluat de la francezi. Drept pedeapsa pentru colaborarea cu nemtii a domnului Renault,

ea a devenit societate comerciala.

Are doua particularitati:

1. E controlata de stat in mod absolute.

2. Ea desfasoara o activitate economica de interes public. In conditiile de astazi, cand sfera de

interes public in materie economica se extinde, este greu de tras linia intre interes public, economic

si administrativ.

Tipic interes public: productie armament, exploatare resurse, infrastructura. Pentru aceste

tipuri de operatiuni, statul a vrut sa functioneze ca si cum ar fi niste actori privati, dar in acelasi

timp sa aiba in vedere si interesul public principal.

In Romania, regia autonoma a aparut pe fundalul existentei dominante a puterii de stat.

Statul a creat doua entitati mari, legate de proprietatea economica.

1. Societati comerciale cu capital integral de stat (pentru interese strategice)

2. Regii autonome (necesare desfasurarii intereselor strategice)

In Romania, au intrat in domeniul regiilor autonome si domenii care nu erau considerate de

interes strategic. Societatea comerciala avea ca scop privatizarea. Ele voiau sa iasa din patrimoniul

statului, insa, regia autonoma trebuia sa ramana in proprietatea statului.

Legea care a dus la crearea acestor entitati este Legea 15/1990, partea privind regiile

autonome fiind si astazi in vigoare.

Art 2 exemplifica si nu limiteaza domeniile in care se pot infiinta asemenea regii: ramurile

strategice ale economiei precum si unele domenii apartinand unor alte ramuri.

Unele regii autonome aparute initial au fost convertite in societati comerciale. La inceput,

Petrom a fost regie autonoma.

Modalitatea de infiintare e actul administrativ, statul controleaza functionarea acesteia.

Activele cheie pe care le folosesc aceste intreprinderi sunt tot proprietatea statului.

Regiile au un drept de exploatare si uneori au un drept de folosinta.

Alta particularitate este ca aceste activitati pot fi subventionate. Statul le poate sprijini

financiar in situatii nefericite pentru acele regii. Dar aceasta prevedere trebuie luata sub beneficiu de

inventar, pentru ca regia autonoma este o intreprindere comerciala si nu o autoritate administrativa

si exista un sistem european care limiteaza entuziasmul de a folosi resurse publice in favorizarea

unor intreprinderi comerciale.

Ajutorul de stat: daca tu, stat, vrei sa ii dai un ajutor regiei autonome, trebuie sa faci o serie

de teste. Daca nu indeplinesti acele criteria, nu ai voie.

Actul de infiintare stabileste organele, modul in care functioneaza, competente, limitari etc.

O societate sau o persoana juridica care exploateaza o intreprindere, dar cel putin la

momentul adaptarii legii a avut character commercial, a fost societatea agricola Legea nr 36/1991.

In 1991, statul a incercat sa stimuleze eficienta utilizarii de terenuri agricole. Se dorea ca

proprietatile agricole sa se asocieze.

Se prevedea ca proprietarii de terenuri se pot asocia in orice forme, inclusiv in societate

agricola. Societatea agricola e cam la fel ca societatea comerciala, insa in art 5 se specifica ca

societatea agricola nu e comerciala, si la momentul respectiv era supusa un tip diferit de impozitare.

Cei care devin asociati in societatea agricola si contribuie la aport, bunul daca aduc terenuri

agricole, acestea nu pot fi aduse decat cu titlul de folosinta.

Intrebare: Daca aceste societati mai sunt necomercianti sau se poate considera ca au intrat

in sfera profesionistilor comercianti.

Daca ne uitam la organizare, modalitatea de functionare si ca scopul lor pana la urma este

obtinerea de profit commercial, nu ar trebui sa avem probleme in acest sens. Insa prevederea din art

5 nu poate fi ignorata. In ciuda evidentei economice, ele raman necomerciale. Ele nu se

inregistreaza la Registrul Comertului, ci intr-un registru special.

O alta categorie de PJ care ar putea avea ocazional caracter comercial sunt organizatiile si

fundatiile (OUG 26/2000). Eminamente, scopul lor e nepatrimonial. Insa, realitatea arata ca ele pot

desfasura si activitati economice, producatoare de profit, care este reinvestit.

Art 46 alin (1) lit e, art 47 fac referire la aceasta posibiltate.

In aceasta situatie, devine fundatia sau organizatia comerciant?

Atata timp cat activitatea economica respectiva nu domina activitatea de ansamblu a

persoanei juridice respective, nu exista un argument sa spunem ca, caracterul non-profit s-a

convertit in caracter comercial.

Singurul caracter in care se intampla asta e cand devine dependenta de activitati economice

(numai asta face).

In baza legii de functionare, profitul trebuie total reinvestit la aceste fundatii si organizatii.

Fondatorii organizatiei/fundatiei nu primesc nimic, totul se reinvesteste.

Societatea comerciala nu se mai justifica legal sa fie categorisita drept o societate non-profit.

1. Cineva trebuie sa constate nulitatea persoanei respective, ceea e e greu, pentru ca trebuie

sa demonstrezi ca de la inceput au avut intentia de a desfasura sub aceasta umbrela, favorabila

fiscal, activitati economice.

2. Poti sa ataci actele efectuate cu scopul de a obtine profit, acte incheiate cu scopul de a

obtine profit.

3. Prin acte administrative nu prea merge.

Functionare

Presupune elementul fundamental - organizare proprie. Art 212-220 cuprind reguli copiate

din legislatia societatilor comerciale.

Sunt cateva lucruri fundamentale legate de functionare ce trebuie avute in vedere.

Functionarea inseamna existenta unor organe de conducere care trebuie sa existe.

Aceste organe de conducere pot avea fiecare functii sau sa-si imparta intre ele doua functii:

1. Functia de administrare/functia de gerare = toate operatiunile si deciziile legate de

administrarea intreprinderii comerciale ale acelei persoane juridice; strategie de afaceri; decizii

legate de investitii; de analiza, politica comerciala.

Nu e suficienta numai aceasta putere de gerare.

2. Functia de reprezentare legala = aceasta este, in general, in sarcina unui singur organ de

conducere si, in cazuri exceptionale, si celelalte organe pot avea acest rol.

Un alt aspect important este ca, in general, in exercitarea functiilor, persoanele care le

transpun, membrii organelor de conducere, nu raspund juridic in primul rand fata de terti. E, insa,

mai des intalnita situatia in care raspund intern.

In general nu raspund fata de terti. Actul ramane valabil incheiat, obliga societatea

respectiva, dar e clar ca e o incalcare de competenta, iar cei care au incalcat vor raspunde doar

fata de societate, nu fata de terti.

Exista situatii exceptionale cand aceste organe pot raspunde pentru organele incheiate

aparent in numele persoanei juridice, pot raspunde si fata de terti. Aici exista reglementari speciale,

un exemplu fiind reglementarile fiscale.

In alte situatii pe dreptul comun, e mai greu de crezut ca aceste lucruri pot sa apara.

Pot, insa, sa mai apara situatii in care raspunde numai organul de conducere, fiind cazul

exceptional cand acesta si-a depasit competentele, iar tertul nu putea sa ignore sau stia ca s-a produs

depasirea de competenta. Tertul nu poate fi prezumat de buna credinta => atragi raspunderea

membrilor organelor de conducere.

In legatura cu incetarea persoanei juridice, aici art 245, 248 sunt relevante. Incetarea este

simetrica operatiunii de infiintare, fie se face pe baza actului administrativ al organului care a

infiintat, sau prin acordul de vointa a celor care au infiintat-o.

Procedura de lichidare presupune sa acoperi datoriile prin activul ei, si daca mai ramane

ceva dupa ce i-ai acoperit pe creditori, atunci sa distribui intre asociati.

Daca creditorii raman descoperiti in urma actului de dizolvare, se trece la procedura

insolventei, inclusiv la regiile autonome.

Persoana fizica

Impactul practic al persoanelor fizice comerciante este foarte mic. Astazi, in conditiile in

care poti infiinta o societate comerciala cu un singur asociat care, practic, separa raspunderea

patrimoniala pentru activitatile comerciale fata de patrimoniul personal.

=> Creditorii nu se pot indrepta impotriva fondatorului.

La persoana fizica, daca vrea sa devina comerciant, atunci creditorii merg cu prioritate

asupra patrimoniului comercial, dar daca nu se indestuleaza, pot merge si pe patrimoniul

necomercial.

Comerciantul dobandeste aceasta calitate prin inregistrare la Registrul Comertului. Daca el

savarseste operatiuni care sunt considerate de natura comerciala, fara a avea aceasta autorizatie,

atunci el savarseste si o contraventie si se poate atrage si raspunderea civila.

In legatura cu faptele savarsite de o persoana care nu are calitate, temeiul legislativ al

sanctionarii este o lege din 1990.

Autorizatie in sens restrans: autorizatie specifica obiectului de activitate.

Autorizatie in sens larg: consideram ca inseamna inclusiv inregistrare.

Ideea e teoretica, pentru ca dpdv tehnico-juridic, nu poti desfasura activate de comert fara

autorizatie de la Primarie. Practic, se ocupa Registrul Comertului de formalitati.

Orice persoana fizica trebuie autorizata daca face orice de orice fel ce poate fi activitate de

intermediere in sens commercial.

Curs 4

Comerciantul persoana fizica

Comerciantul persoana fizica exploateaza o intreprindere comerciala. Dilema exista in

momentul in care exista o intreprindere necomerciala. In momentul in care scopul unei organizatii

este acela de a obtine castig, trebuie observat modul in care sunt folosite castigurile.

In situatia in care sunt reinvestite, macar partial acele castiguri pentru a genera alte castiguri

reprezinta un indiciu ce releva comercialitatea intreprinderii. In situatia contrara, poate fi o

intreprindere cu scop lucrativ, dar fara sa fie si o intreprindere comerciala. Al doilea criteriu este cel

formal, si anume inregsitrarea in Registrul Comertului.

In legatura cu formalitatile de publicitate si inregistrare, inainte chiar de intrarea in vigoare a

NCC a fost adoptata o lege care reglementeaza conditiile de inregistrare ale persoanei fizice ce

desfasoara activitati economice, Ordonanta 44/2008. La acel mmoment s-a introdus practic

principiul subiectivismului in materie comerciala. Aceasta reglementare este actualmente

armonizata cu NCC. Aceasta reglementare a fost prima care introduce teoria patrimoniului sau

masele de afectatiune patrimoniala. In art. 2 lit. g patrimoniul de afectatiunea reprezinta totalitatea

drepturilor si obligatiilor persoanei fizice autorizate afectate scopului unei activitati ecnomice si

constituite ca o fractiune distincta a patrimoniului persoanei fizice.

O alta definitie pe care legea o foloseste este aceea de activitate economica, deoarece

dobandesti calitate de comerciant daca dovedesti ca realizezi o activitate economica. Comerciantul

persoana fizica trebuie sa aiba o intreprindere orientata spre obtinerea profitului, iar aceasta

activitate este parte a circuitului economic general. Litera b face referire la codul CAEN, care

reprezinta o sistematizare a tuturor activitatilor legate de circulatia bunurilor si prestarea servicilor.

Elementele cumulative care trebuie indeplinite de catre o persoana care intentioneaza sa

dobandeasca autorizatia:

1. Capacitate de exercitiu deplina a persoanei fizice; 2. Aceasta persoana sa aiba un sediu profesional - conform art. 9 inseamna cel putin drept de

folosinta asupra imobilului in care se desfasoara activitatea de conducere a intreprinderii; acest

sediu profesional da jurisdictia teritoriala a persoanei juridice ex: in caz de insolventa tribunalul

din jurisdictia respectiva va fi competent;

3. Persoana respectiva sa nu fi savarsit fapte care o fac nedemna de a obtine calitatea de comerciant: fapte de natura celor care se inscriu in cazierul fiscal: fapte de natura fiscala,

vamala sau financiara;

4. Declara, pe propria raspundere, ca indeplineste conditiile de functionare prevazute de legislatia din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protectia muncii, mediu pentru activitatea respectiva;

actualmente, pentru anumite tipuri de activitati comune, sistemul de control prealabil ce

presuneaobtinerea de avize a fost inlocuit cu un sistem post factum, prin care cel care se

inregistreaza declara ca respecta conditiile si daca se descopera ca nu le-a indeplinit sau le-a

incalcat ulterior va fi sanctionat contraventional;

5. Legiuitorul nu prevede explicit conditia ca persoana fizica sa exploateze o intreprindere comerciala, dar aceasta conditie este prevazuta implicit. Persoana trebuie sa mearga la Primarie

si sa ceara o autorizatie de functionare, iar Primaria verifica ce doresti sa faci si pentru ce

anume ai nevoie de acea autorizatie; conditia este astfel indeplinitrin verificarea pe care o face

Primaria;

Dupa intrunirea acestor elemente, nu exista un control judiciar la fel ca in cazul persoanei

juridice. Competenta este a direcotrului Registrului Comertului, daca dosarul este complet el

dispune inregistrarea in Registrul Cmertului. Daca el refuza inregistrarea, exista o cale de atac in

contenciosul administrativ. In anii 90, Registrul Comertului se considera indreptatit sa verifice mai

mult decat stricta legalitate, sa verifice elemente de oportunitate ale desfasurarii activitatii. Ulterior,

instantele s-au pronuntat in sensul ca Registrul Comertului nu se poate pronunta asupra oportunitatii

cererilor de inregistrare.

Tot in ideea de a simplifica inregistrarea, inregistrarea la organul fiscal o face Registrul

Comertului. El te inregistreaza si iti pbtine si un numar de inregistrare fiscala. Acest numar isi

permite sa desfasori activitate, sa fii platitor sau nu de TVA etc. In practica poarta denumirea de

,,obtinerea Vectorului Fiscal";

Functionarea persoanei fizice comerciant

Singura reglementare in acest sens este cea comuna, respectiv NCC, dar in functie de

particularitatile comerciantilor p.f., se pot aplica si legi speciale. Nu mai exista o lege speciala in

materia comerciantilor persoane fizice. Exista o forma speciala de intreprindere, si anume

intreprinderea familiala. Aceasta este exploatata de mai multe persoane fizice, care au in comun

apartenenta la structura familiala. Pe lanaga aceasta, exista si intreprinderea individuala. Diferentele

ntre cele doua sunt de nuanta, in ceea ce priveste inregistrarea. Intreprinderea reprezinta o

colectivitate de persoane fizice ce au calitatea de comerciant, dar este o colectivitate fara persoane

fizice. Membrii colectivitatii trebuie sa aiba legaturi familiale. Ei nu trebuie neaparat sa aiba un

grad de rudenie familial, ci sa existe pegsturi de natura familiala.

Contractul de societate civila

Reprezinta dreptul comun pe latura contractuala al societatii comerciala. Societatea

comerciala are doua laturi care se intrepatrund si nu pot fi disociate: latura institutionala si latura

contractuala.

Ideea de societate civila a aparut in epoca romana si a corespuns necesitatii civile: doua sau

mai multe persoane doresc sa coopereze pentru a-si imparti riscurile unei anumite activitati. In

Epoca Medievala, contractul de societate a dobandit o valenta noua, pentru ca a inceput sa fie

folosit economic pe scara larga. Initial, a fost folosit de catre comerciantii persoane fizice care

desfasurau comert pe teritorii indepartate de teritorul unde isi aveau sediul.

Negustorii au preferat sa isi imparta riscurile in cadrul operatiunilor comerciale desfasurate

in cadrul comertului maritim, mai ales din cauza costurilor mari pe care le presupuneau aceate

operatiuni si riscurile evidente pe care le declansau. Asocierea a dobandit o importanta si mai mare

in momentul in care pe langa acesti comercianti, modelul societatii civile a fost preluat si la nivelul

nobilimii, dar ulterior aplicarii de catre comercianti a acestui model. Atunci s-a produs distincta

intre societatea in participatiune si societatea civila de drept comun.

In cadrul societatii in participatiune, exista si alti asociati, oculti, care nu sunt cunoscuti de

catre terti. Ulterior, a luat nastere societate persoana juridica. In cazul ei, s-a introdus si teza unei

limitari a raspunderii, in sensul diferentierii intre persoana juridica si persoanele fizice care o detin.

S-a afirmat astfel ideea ca cei care crediteaza societatea ur aresc mai intati bunurile ei si mai oi

bunurile asociatilor.

Contractul de societate simpla a preluat o serie de elemente din Legea 31/1990. Codul Civil

a urmarit sa stabileasca dreptul comun pentru orice tip de societate. Codul consacra ideea ca, desi se

ocupa de reglementarea contractului, reprezinta elementul comun pentru orice societate. Dincolo de

aceasta bordare extensiva a societatii, in realitate, numai societatea comerciala este astazi

regleementata ca o persoana juridica ce se naste pe baza contractului de societate. Articolul 1188

NCC stabileste formele societare numai in forma de societati comerciale persoane juridice.

Un contract de societate reprezinta o manifestare de vointa intre doua sau mai multe

persoane prin care acestea se obliga sa contribuie cu anumite bunuri la societate pentru a constitui

un fond al societatii si totodata sa foloseasca acest fond pentru a desfasura impreuna o activitate cu

scopul de a obtine un folos patrimonial, urmand sa isi imparta riscurile si castigurile in urma

activitatii conform intelegerii dintre ele. Fiecare participant trebuie sa contribuie cu ceva la societate

si sa aiba un scop comun. Acest scop este un scop patrimonial, ceea ce presupune obtinerea unui

rezultat material. Daca se doreste obtinerea unui rezultat nematerial, este tot un scop patrimonial,

doar ca aceste valori nu vor fi consumate de asociati, ele vor fi pentru beneficiul celor deserviti de

societate. Contractul de societate sta la baza si unor asocieri fara scop patrimonial (ex: asociatii sau

fundatii).

Un al doilea element este ca partile inteleg sa puna ceva in comun pentru a obtine un rezultat

patrimonial impartindu-si riscurile si castigurile. Clauza leonina: cineva nu poate sa isi insuseasca

toate castigurile sau sa isi asume toate pierderile. Fondul pe care il creeaza asociatii initial se

numeste capital social - contravaloarea economica a aporturilor aduse. Aceasta totalitate, la

momentul constituirii este egal cu patrimoniul. De principiu, este o notiune diferita de patrimoniu,

reprezinta doar valoarea aportirilor. Patrimoniul reprezinta totalitatea activului, dar si a pasivului.

Societatea are o creanta fata de asociati, deoarece la momeul lichidarii, ea va da inapoi ceea ce

ramane din capitalul social dupa stingerea celorlalte creante. Capitalul social are o functie contabila,

este o abstractizare si reprezinta o datorie a societatii catre asociati.

Ca element esential al sau, contractul de societate este incheiat intre mai multe parti, fiind un

contract multilateral, dar este si in contract incheiat intuitu personae. Asociatii contribuie la crearea

societatii, dorind sa imparta riscurile anume cu ceilalti asociati. Un alt element esential este aportul.

Nu poate exista un contract de societate fara aport, fiecare asociat trebuie practic sa aduca un aport.

Un alt element este scopul lucrativ. Acest scop trebuie privit ca fiind un scop comun tuturor.

Sociologia societatii comerciale ne spune ca nimeni nu intra intr-o societate animat numai de scopul

comun. Se intra in contract cu obiective divergente, iar in procesul de discutare al contractului se

deceleaza un compromis, un scop comun atins prin suma scopurilor individuale. Scopul comun este

demonstrabil prin obiectul de activitate. Devine relevant acest element individual al vointei in

momentul in care apar de luat decizii in cadrul societatii, de exemplu situatia in care doi asociati au

o vointa comuna cpntrara celorlalti asociati. Este posibil ca aceste interese sa nu fie conforme in

realitate scopurilor societatii si sa tradeze un scop personal.

Cotele in care se impart beneficiile si pierderile sunt rezultatul vointei asociatilor. Daca

acestia nu prevad nimic se aplica sistemul proportionalitatii, conform caruia fiecare suporta

pierderile si obtine beneficiile in proportie egala cu aportul sau la capitalul social.

O dilema doctrinara este reprezentata de natura acestui contract, cu executare dintr-o data

sau cu executare succesiva. In favoarea celei de-a doua variante, este reiterat argumentul conform

caruia fiecare asociat isi asuma drepturi si obligatii succesive pana la momentul disparitiei

societatii. Cei care afirma ca este cu executare uno ictu, afirma ca acest contract naste obligtii la

momentul constituirii. Ulterior, contractul nu functioneaza in baza unor obligatii nascute prin

contract. Este vorba despre functionarea unei colectivitati, care are obligatii ce decurg din natura ei

de colectivitate. Pana la urma, indiferent de argumentele agreate, asociatii iau o decizie tot pe baza

contractului, tot pe baza obligatiilor prevazute in contract sua in lege. Elementul contractual

functioneaza deci si pe parcursul spcietatii.

NCC prevede forma scrisa ad probationem.

Aporturi

Fiecare dintre asociati trebuie sa constituie un aport. Aporturile se impart in patru categorii:

aporturile in numerar, aporturile in bunuri propriu-zise, aporturi in creante, aporturi in munca.

Codul civil simplifica aceasta clasificare si afirma ca exista aporturi banesti si in bunuri si

ca, in plus, un asociat poate sa contribuie prin munca, insa daca contribuie numai prin cunostinte etc

acest aport nu este parte a capitalului social. In schimb, el are dreptul sa primeasca o parte din

beneficii si va putea sau va trebui sa suporte si pierderi corespunzatoare aportului sau in munca.

Evident, desi nu este titular de capital social, va avea dreptul sa participe la luarea deciziilor.

La aporturile banesti lucrurile st relativ simple. In cazul in care se aduce moneda straina ca

aport, el trebuie evaluat in lei pentru a putea fi evaluat in raport cu celelalte aporturi. In materia

contractului de societate, nu exista o conditie conform careia sa fie necesara existenta unui aport

banesc.

In ceea ce priveste aporturile in bunuri, NCC face distinctia intre bunuri corporale si bunuri

incorporale. Daca sunt bunuri corporale, atunci ele pot fi constituite ca aport sub doua titluri:

proprietate sau folosinta.

La societate comerciala, daca se aduce un bun aport ca proprietate, bunul este in patrimoniul

persoanei juridice inca de la constituire. La societatea simpla, care reprezinta doar un contract in

sine, nu se poate spune ca bunul este al unei entitati colective, deoarece aceasta nu are personalitate

juridica si nici patrimoniu distinct. Asupra acelui se creeaza un fel de drept de coproprietate al

tuturor asociatilor. Daca se aduce un bun cu titlu de folosinta, atunci lucrurile sunt mai simple,

deoarece nu mai exista problema calificarii dreptului de proprietate asupra bunului.

Cu privire la aporturile in natura, in momentul in care un asociat se obliga sa constituie un

aport el isi asuma oblig de a transfera titlul, iar ceilalti asociati au o creanta cu privire la varsarea

aportului, dar isi asuma si o obligatie de predare efectiva a bunului. Societatea are o creanta de a

cere predarea bunului. Momentul la care se ia obligatia de transmitere a bunului este obligatia de

contributie sau subscrierea capitalului si obligatia de transmitere propriu-zisa sau de varsare a

capitalului. Daca persoana nu-si indeplineste obligatia de varsare, se va angaja raspunderea

contractuala. Daca o persoana negociaza si se razgandeste si nu mai semneaza contractul, persoana

respectiva nu va fi asociat, societatea nu va avea o creanta impotriva lui. Pe baza modului in care s-

a comportat in negocieri, poate exitsta o actiune in raspundere civila delictuala pentru abuz de drept

sau rea-credinta in negocieri.

In cazul in care aportul consta in bunuri incorporale, exista in primul rand creantele, iar

varsarea are loc numai dupa ce societatea a varsat creanta. Aportul este reprezentat in continuare de

creanta, dar daca aceasta nu se achita, despagubirea va reprezenta acoperirea creantei.

Se poate considera ca legiuitorul nu a interzis aducerea ca aport a drepturilor de proprietate

intelectuala.

Odata ce s-au constituit aporturile, fiecare asociat participa la capitolul social, iar aportul sau

la capitolul social poarta denumirea de parte de interes. Aceasta poate fi definita ca o legatura intre

asociat si capitalul social, dar aceasta legatura se concretizeaza numai in momentul in care

societatea se lichideaza. Pe de alta parte, partea de interes reprezinta o materializare a drepturilor pe

care fiecare asociat le are asupra societatii. Partea de interes este in fapt, o exprimare a pozitiei pe

care asociatul o are in cadrul societatii, atat dpdv al elementelor patrimoniale, cat si al celor

nepatrimoniale (ex: dreptul de afi informat, dreptul de a participa la luarea decizilor). Este un

complex de drepturi, fiecare putand sa aiba sau nu o valoare economica.

Intrebarea care exista in trecut era daca cel care efectiv are parti sociale are asupra societatii

un drept de prop sau un drept de creanta. In art. 1900 NCC se vorbeste despre partile de interes, dar

fara a stabili daca aceasta legatura genereaza un drept de creanta sau de prop. In opinia domnului

profesor, este un drept ad-hoc, nici pur real, nici numai de creanta, pentru ca are element de

opozabilitate generic, ce nu exista la drept de creanta, dar nu are plenitudinea dreptului de

dispozitie, de urmarire. Partile de interes sunt egale ca valoare si fiecare parte acorda drepturi egale

si reflecta obligatiile legale ale acestuia fata de ceilalti. Faptul ca aceste parti sociale sunt egale nu

inseamna ca fiecare are un numar egal de parti sociale, ci fiecare are un numar de parti sociale

corespunzator aportului sau la capitalul social. Principiul acesta al egalitatii este foarte important, in

legatura cu mecanismul decizional. Un corolar al principiului egalitatii este acela ca o parte sociala

egal un vot. La societatile comerciale acest lucru poate reprezenta o piedica, deoarece acolo exista

clase diferite de actiuni cu drepturi diferite, ceea ce asigura mai multa flexibilitate in raporturile

dintre asociati.

Pentru ca asupra partilor sociale, exista un drept sui generis al titularului, intrebarea este

daca ele se pot transfera. Intotdeauna, transferul partilor de interes a fpst permis. In prezent,

legiuitorul reglementeaza numai cadrul general. Orice transmitere se face in limitele prevazute de

contract si de lege. Legea stabileste doar ca in materie de transmitere catre terti, functioneaza asa

numita regula a unanimitatii, un efect al caracterului intuitu persoanae. Astfel, trebuie sa existe un

acord unanim al celorlalti asociati pentru ca partile sociale sa poata fi instrainate. Daca asociatii se

opun, se pune intrebarea daca exista posibilitatea pentru instraintator sa treaca peste aceasta

opozitie, dar art. 1901 NCC nu pare sa lase aeasta posibilitate. Pe de alta parte, aceasta putere de a

bloca transferul poate sa fie un mijloc de presiune al acelui asociat. Modelarea acestui principiu este

prevazuta de art. 1908 NCC, drepturile sociale fiind impartite in drepturi in calitate pur de asociat si

drepturi asupra caruia asociatul isi poate asocia un tert.

Daca se pronunta nulitatea asupra intregului ocntract, efectele nu sunt atat de dramatice fata

de terti, deoarece intotdeauna asociatii raspund pentru datoriile fata de terti.

Exista anumite obligatii imperative, care chiar daca nu sunt stipulate in contract, exista sub

efectul legii. Una dintre acestea este obligatia de neconcurenta - art. 1903. Fiecare dintre asociati

are obligatia ca pe durata cat este asociat sa nu savarseasca acte pe cont propriu sau printr-o terta

persoana prin care ar face concurenta societatii sau care ar fi pagubitare pentru societate. Fiind o

obligatie de a nu face, ea trebuie interpretata restrictiv.

Avand in vedere ca aceasta iterdictie este stabilita in interesul tuturor asociatilor, daca

ceilalti asociati sunt de acord sa realizezi o astfel de activitate, se pune intrebarea daca ai putea

realiza aceasta activitate. In opinia domnului profesor, aceasta interdictie este absoluta, ea nu poate

fi eliminata prin vointa asociatilor. Desfasurarea unei astfel de activitati anagajeaza raspunderea

contractuala, dar aceasta raspundere are si o forma specifica, in sensul ca beneficiile se cuvin

societatii, iar daunele sunt doar ale asociatului respectiv. Daca exista si alte elmente de valoare care

intra in conceptul de despagubire pe langa beneficii, si acelea vor trebui achitate.

O alta obligatie consta in faptul ca odata ce asociatii au contribuit cu niste bunuri ca aport, ei

nu mai pot dispune dupa bunul plac de ele. Daca nu se prevede nimic in contract, atunci fiecare

asociat poate folosi aceste bunuri, dar nu in scop propriu, ci in interesul societatii. Daca foloseste

bunul in propriul interes, el va fi tinut raspunzator pentru eventuale prejudicii.

Curs 5

SOCIETATEA SIMPLA, CIVILA

Exista doua texte care sunt aparent contradictorii: 1908 (permite cesiunea partilor de interes)

si 1901 (nu permite cesiunea partilor de interes). Conflictul este numai aparent, pentru ca, in

realitate, 1908 nu este atat de ambitios incat sa acopere prin exercitarea drepturilor sociale, inclusiv

dreptul de a instraina. E logic sa fie asa, pentru ca obiectul din 1908 este de a reglementa anumite

actiuni sau drepturi in legatura cu drepturile sociale, dar dreptul de instrainare a partilor de interes e

un drept individual, nu este un drept de natura sociala.

Se exercita prin persoana celui asociat. Un drept social este, generic vorbind, un drept al fiecarui

asociat care are nevoie, pentru a putea fi efectiv exercitat, de participarea celorlalti (majoritatea

asociatilor), pe cand un drept individual al unui asociat e un drept care, prin natura lui, pentru a

putea fi exercitat, nu necesita decat acordul de vointa sau actiunea asociatului respectiv. Un drept

tipic individual este dreptul de a cere varsarea capitalului social de catre un alt asociat. E un drept

care se naste pe baza contractului de societate, poate fi exercitat ca atare. Un drept tipic social e

dreptul de a primi o parte din beneficii. Nu poti sa obligi societatea, impotriva acordului celorlalti

asociati, sa distribuie profitul net. Daca o majoritate decide sa se acorde dividende, atunci acest

drept abstract devine un drept individual, un drept propriu zis de creanta. Ideea aceasta de drepturi sociale e noua, prin raportare la VCC, insa legiuitorul nu le-a definit.

Avand in vedere cele doua elemente esentiale care le diferentiaza, forma pe care o reglementeaza

1908 este o incapacitate speciala care priveste un drept individual sau este acel element care

caracterizeaza dreptul social, si anume necesitatea actiunii sau participarii si a celorlalti asociati pt a

putea fi exercitat. La prima vedere ar fi un drept social, pentru ca vedem ca nu poti sa instrainezi

partile tale de interes fara a avea concursul celorlalti. In realitate insa, daca ne gandim la dreptul de

proprietate, cu corolarul sau care este dreptul de dispozitie, este prin esenta drept individual.

Sanctiunea din 1901 sanctiunea rascumpararii fortate (inca o noutate fata de VCC) oricare dintre asociati, intr-un termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca aceasta

cesiune, poate sa rascumpere partile sociale respective, rascumparare care nu necesita acordul

dobanditorului/-lor partilor. Mai exact, cumparatorul va fi supus riscului, in interiorul termenului de

60 de zile, sa fie expropriat. De aici, argumentul conform caruia se consacra un drept individual si

nu un drept social, deoarece sanctiunea o sufera cumparatorul, si nu instrainatorul.

Principalele relatii care se creeaza intre asociati (drepturi si obligatii) dupa infiintarea

societatii

Obligatia de a varsa aportul si dreptul fiecarui asociat de a cere sa se verse aportul sunt tipice la

momentul infiintarii societatii. Pe parcusul vietii societatii, mai exista si alte relatii intre asociati,

care nu sunt neaparat legate de constituiea capitalului social, si ele sunt subjugate de functionarea

interna a societatii, intelegand acum prin societate nu acel contract colectiv, ci acea colectivitate.

Ceea ce este specific societatii este faptul ca, periodic, asociatii se intrunesc, discuta si iau hotarari,

deci este o forma colectiva de organizare si functionare. Spre deosebire de VCC, ceea ce prevaleaza

astazi e regula majoritatii, cu alte cuvinte, asociatii decid cu voturile celor care detin majoritatea

capitalului social, majoritatea partilor de interes. In trecut, regula era unanimitatea in contractul de

societate. Exista insa anumite situatii in care chiar legea impune exceptia adica regula unanimitatii. Este vorba de hotararile necesare pentru functionarea societatii. Instrainarea partilor de

interes nu este legata de functionarea societatii. In cazul in care se modifica insusi contractul de

societate, evident ca regula nu mai poate sa fie majoritatea, ci unanimitatea, pentru ca este o

reflectie a principiului mutuus consensus mutuus dissensus (acord de vointa stabilit in vederea incheierii unui contract acord de vointa privind revocarea unui contract) e o regula tipica pentru contracte. In materie de societati comerciale, pentru ca prevaleaza caracterul institutional, al

personalitatii juridice, regula nu mai este unanimitatea, ci este majoritatea.

O a doua situatie este numirea unui administrator, adica acea persoana care implementeaza

hotararile asociatilor, si asigura functionarea de zi cu zi a societatii reg unanimitatii. Mai e si situatia in care contractul insusi prevede regula unanimitatii, deci partile deroga de la dispozitiile

comune.

Cu privire la mecanismul de adoptare a hotararilor, spre deosebire de L31/1990, aici legiuitorul a

lasat foarte mult la latitudinea partilor, prin contract. Ceea ce e interesant e ca pentru a ajuta luarea

hotararilor, legiuitorul spune in 1911(2) (consimtamantul tuturor asociatior). Societatea a incheiat

un act si acest act, prin partile care il executa pentru societate, din alte elemente de fapt (daca nu toti

asociatii sunt semnatarii actului respectiv) se poate deduce ca toti au vrut semnarea acelui act.

De ce legiuitorul spune acordul tuturor si nu acordul unora deoarece acel act, fara sa fie discutat, dezbatut si votat sa se materializeze intr-un contract incheiat de societate, ca si

colectivitate fara personalitate juridica, nu se va stii cu adevarat care a fost pozitia asociatilor, ci

doar ca unii au semnat contractul respectiv; dar nu stii daca s-a semnat acel contract in conditiile

unei dezbateri obisnuite pro si contra, in cunostinta de cauza. De aceea, trebuie sa toti asociatii, intr-

un fel sau altul, sa probeze ca au fost de acord cu semnarea contractului.

Daca asociatii nu sunt de acord cu o hotarare, atunci poate iarasi o noutate a NCC sa conteste in instanta hotararea respectiva. Evident, este vorba de o hotarare luata cu majoritate. Interesant e ca,

spre deosebirea de L.31/1990, care permite dreptul asociatului de a contesta hotararile adunarii

generale numai si cand incalca legea, legiuitorul nu mai include aceste conditii deci trebuie doar ca asociatul respectiv sa fie nemultumit si atunci poate sa foloseasca mecanismul judiciar pentru a

pune in discutie vointa majoritatii. Aici avem doua interpretari:

1) Prima este ca, intr-un mod voalat, asa cum era valabil in VCC, si acum ai nevoie de un

consens unanim, nu unul majoritar;

2) Cea mai neplacuta: regula majoritatii nu este pusa in discutie si atunci cand va contesta

un asociat, instanta nu va fi obligata sa admita cererea; instanta poate decide sa o accepte

in conditiile in care el are un interes si un motiv intemeiat. Judecatorul se va uita la

conditiile de admisibilitate.

Ratiunea este ca instantele sa nu cenzureze decat conditiile de legalitate, si nu cele de oportunitate.

Daca asociatii decid sa faca o activitate care, in acceptiunea unui asociat, e lipsita de valorificare

economica, acest lucru e lipsit de oportunitate, dar riscul si-l asuma societatea, deci o instanta nu

poate sa aprecieze ce e bine si ce e rau pentru o societate, decat in materie de legalitate.

Distinct de relatiile acestea care se creaza direct intre asociati, exista un palier diferit legat de

administrarea societatii. In sens larg, e ceea ce unii numesc gunernare/guvernan corporatista un raport de forte si de pozitii intre organele de conducere ale societatii: un organ parlamentar cu puteri

ultime si un organ executiv, de executie (administrator). Ne referim totusi la sensul restrans, mai

exact cum actioneaza asociatii in legatura cu activitatea desfasurata de organul executiv si cum

interactioneaza asociatii cu organul executiv.

Acest administrator, spre deosebirea de VCC, nu mai e nevoie sa fie si asociat. Functia de

administrare propriu zisa, de executie, s-a externalizat. Legiuitorul a vrut sa poata sa includa o doza de obiectivitate si, uneori, si de profesionalism, adica acestia sa nu mai poate fi legati

ombilical de asociati. Ei trebuie sa promoveze interesele societatii, fara sa aiba subiectivismul unui

asociat. Daca e o singura persoana numita in functia de administrator, se aplica regula unanimitatii.

Daca sunt mai multe persoane numite in calitate de administratori, se revine la regula majoritatii avem doua modalitati in care acestia pot functiona:

1) Fiecare are putere/competenta fiecare poate face tot ce poate face administratorul unic;

2) Ei functioneaza ca un colectiv > nu impreuna!

Daca administratorii au plenitudine de putere: Orice operatiune pe care o incheie in limitele

competentelor este valabil incheiata si oblige societatea. Operatiunea respectiva e opozabila si

celorlati, care nu au participat la incheierea ei, inclusiv in situatia in care cel care a savarsit

operatiunea nu s-a consultat cu ceilalti. Daca unii dintre ceilalti administratori afla de iminenta

operatiunii, se poate opune. Fata de tertii de buna credinta nu va fi invalidata operatiunea, cel mult, daca aceasta opozitie presupune un arbitraj din partea adunarii asociatilor si aceasta hotarare

nu a fost obtinuta de catre administratorul care a incheiat actul, atunci el va raspunde juridic,

contractual, fata de asociati. Daca lucreaza ca o colectivitate, atunci ei trebuie sa se consulte, inainte

ca unul dintre ei sa incheie un act juridic. Si aici, legiuitorul include regula majoritatii. Daca, insa,

se prevede in contractul de societate expressis verbis ca administratorii lucreaza impreuna (deci nu ca un colectiv), ca un organ unitar, atunci niciunul nu poate face o operatiune fara consultarea si

acordul celorlalti regula unanimitatii. In legatura cu relatia dintre administrator si asociati, ea presupune mai multe paliere. Ea este,

principial vorbind, o relatie de subordonare, dar nu de subordonare juridica in sensul strict al

cuvantului (asa cum e relatia dintre angajator si angajat), ci din perspectiva delimitarii puterii

administratorilor. Adica un administrator lucreaza pentru beneficiul asociatilor.

Controlul: pe care asociatii il pot exercita asupra administratorilor. O noutate prin consacrarea

legislativa a dreptului fiecarui asociat la informare, cu alte cuvinte sa stie ce a facut un administrator

sau colectiv de administratori in exercitarea atributiilor lor. Drept reglementat expres in articolul

1918(2). Acest drept este foarte important, pentru ca, neexistant in VCC si nefiind consacrat cu titlu

general in L.31/1990, pana in 2011 se considera ca el e foarte limitat in cazul tuturor societatilor

comerciale si ca acolo unde se poate exercita, se va face numai in conditiile L.31/1990. Acest drept

este generic pentru orice societate.

Pentru a proteja buna functionare a societatii de actiunile asociatilor care nu au calitatea de

administratori, in 1911(1), legiuitorul prevede ca asociatii nu au drepul de a se amesteca in

administrarea societatii, ci doar drept de informare. Chiar daca ei considera ca va fi o operatiune

foarte nefavorabila pentru societate, nu pot face altceva decat sa solicite adunarii generale sa

opreasca actiunea.

In ceea ce priveste raspunderea administratorilor, acestia nu raspund fata de terti, chit ca ei fac acte

cu bunurile societatii. Numai societatea raspunde fata de terti, dar nu administratorii care le-au

incheiat efectiv, insa ei raspund fata de asociati pentru modul in care si-au executat imputernicirile.

De principiu, corelatia dintre administratori si asociati e corelata cu relatia dintre mandant si

mandatar. Cu regula raspunderii mandatarului fata de mandant, atunci administratorul va fi tinut sa

plateasca despagubiri fata de asociati, inclusiv in cazul in care executa in mod culpabil (usoara,

grava, frauda la interesul societatii etc).

Daca sunt mai multi administratori si acestia au cooperat la incheierea actului atunci raspunderea

este solidara. 1915(2) spune ca in privinta raporturilor dintre ei, instanta poate stabili o raspundere

proportional cu culpa fiecaruia la savarsirea faptei cauzatoare de prejudicii.

Societatea este administrata de catre aceste persoane, administratorii, care au rolul, pe de-o parte, de

a face actele de operare curenta a societatii, si in acelasi timp au o functie care le apartine numai lor

si anume aceea de a reprezenta legal socitatea. Aici, regula este ca numai administratorii cu drept de

reprezentare (care vine din actul constitutiv sau actul de reprezentare) pot sa incheie valabil in

beneficiul societatii un act juridic. Daca nu se da unui administrator sau mai multora acest drept,

atunci legiuitorul revine la regula conform careia oricare dintre asociati poate reprezenta legal

societatea.

In contextul acesta, intrebarea este daca tertul executa contractul, cine se poate indrepta

impotriva lui?

Aici legiuitorul introduce vechiul sistem, desi poate avand in vedere progresele facute in

reglementarea rolului administratorului ar fi putut gasi o alta solutie, si spune ca, neexistand

personalitate juridica, fiecare asociat raspunde fata de terti. In primul rand cei care au incheiat actul,

iar daca tertul nu se indestuleaza, se trece la ceilalti asociati. Reciproca e perfect valabila, ceea ce

introduce ideea de raspundere proportionala in relatia cu tertul cu alte cuvinte, tertul nu poate sa ceara de la acel asociat decat partea proportionala cu aportul asociatului respectiv, dar aceasta

raspundere (reglementarea deja devine fluida) se exercita numai dupa ce, in prealabil, tertul a

incercat sa se indestuleze din bunurile societatii. Asadar, mai intai se indreapta asupra partii active

a societatii, abia dupa care se indreapta spre asociati. Daca bunurile societatii au regim de

proprietate (coproprietate), cand tertul se duce sa execute bunurile sociale, el trebuie sa se duca

impotriva persoanei care e cunoascuta ca administrator si daca nu il identifica trebuie sa ii cheme pe

toti proprietarii ceea e un beneficiu, deoarece ii cheama si in garantie.

Incetarea societatii:

O putem vedea din doua abordari:

1) Din perspectiva unui asociat individual:

Avem in vedere ca numai fata de el inceteaza calitatea de asociat:

- Cazuri generale > cand isi instraineaza partile de interes, mosteniri etc;

- Cazuri particulare > retragerea si excluderea.

Retragerea e cazul in care asociatul vrea sa iasa din societate si ceilalti nu sunt de acord

(fiindca daca sunt de acord atunci avem o instrainare).

- In materia contractului cu durata nedeterminata, retragerea e permisa in conditii mai

usoare daca asociatul respectiv este de buna credinta si retragerea nu produce o paguba

iminenta societatii (art 1926). Sigur ca poate fi conceputa o paguba se pierd cunostinte

etc, dar daca nu se produc in momentul retragerii, aceasta e permisa.

- Contractul cu durata determinate: retragerea se face tot sub control judidicar, odata cu

acordul majoritatii sau, daca majoritatea nu este de accord, atunci cu dovada hotararii

instantei, daca motivul este intemeiat si asociatul e de buna credinta. Aici, insa,

ins