Glossa

Poezia Glossă este o meditaţie pe concepte filosofice clasice, care pune în discuţie două modele de

viaţă, două concepte diferite despre poet şi poezie. Modelul poetului militant a fost exprimat deplin în

poezii cum sunt: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Epigonii, împărat şi proletar, Scrisoarea III, prin

articolele sale politice şi polemice. Modelul poetului, conştiinţă naţională şi socială, contemplativ, este

al filosofului preocupat de marile probleme ale destinului uman, ale sufletului, la care aderă în a doua

parte a activităţii sale creatoare şi este prezent în poezii ca: Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossă, Şi

dacă…

Compoziţional, poezia este o glossă, adică o poezie cu formă fixă, în care versurile din prima strofă

sunt dezvoltate în câte o strofă, iar ultima strofă este prima strofă inversată.

Publicată în 1883, ea este, în mod evident, o sinteză mai bună, mai clară, lipsită de elemente narative,

a modelului contemplativ-estetic, o apropiere de conceptul de poezie pură, susţinut de estetica

simbolistă.

Titlul nu vizează doar explicarea formei fixe, ci şi sensul de limbă, de explicaţie, de răspuns, de

concluzie la întrebările pe care poetul, ca în poezia Criticilor mei, şi le punea: „Unde vei găsi cuvântul

ce exprimă adevărul?”. în poemul Luceafărul, adevărul este turnat în modelul unui erou („ Venea

plutind în adevăr”), care este viu şi reflectă drumul spre conştiinţă, având drept consecinţă izolarea

omului de geniu.

Se discută, în general, despre conceptul de ataraxie, preluat de la Schopenhauer, care înseamnă

negarea voinţei de a trăi, izolarea spiritului, concentrarea în sine, eliberarea de mrejele magiei,

mânuite de demonul Mara. Este un punct, către care converge filosofia indiană, pe care a cunoscut-o

Eminescu.

Conceptele filosofiei clasice devin motive poetice, într-un text simplu,decantat, fără personaje, fără

elemente narative, fără podoabe stilistice.

Conceptul de panta rhei, sugerat prin:„Ce e val ca valul trece”, este dezvoltat în sens moralizator, pe

baza unei analogii între mişcarea naturii, ritmurile universului, şi mişcarea umană, ritmurile sociale. Ele

alcătuiesc un vârtej, o continuă momeală („Cu un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să

schimbe-actorii-n scenă, /Te momeşte în vârteje;”). Scopul este de a împiedica eliberarea

spiritului(„Tupe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-

ndeamnă, de te cheamă”), dar „ Vreme trece, vreme vine”.

Conceptul de fortuna labilis, sugerat de versuri ca: „Nici încline a ei limbă / Recea cumpăn-a gândirii

/înspre clipa ce se schimbă /Pentru masca fericirii, /Ce din moartea ei se naşte /Şi o clipă ţine poate;”

se interferează lumea ca joc: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: /Joace unul şi pe patru, /

Totuşi tu ghici-vei chipu-i, “sau de mimesisde factură barocă, ca şi hybris. „Lumea-ntinde lucii mreje”.

Conceptul de autonomia esteticului, prezent în finalul poemului Luceafărul („Iar eu în lumea mea mă

simt /Nemuritor şi rece”), de factură clasicistă, devine în Glossă („Tu rămâi la toate rece”).

Pentru conceptul de homo mensura, prezent în versul „Dacă ştii a lor măsură”, precizăm că, de fapt,

cititorul este îndemnat să opteze pentru conceptul de armonie şi echilibru, specific pentru cel ce

înţelege legic lumea, devenind un om de principii, jucând un rol arhetipal, aşa cum îl avea Hyperion

în Luceafărul.

Problema incompatibilităţii din poemul Luceafărul se decantează în Glossă‘şi devine un conflict

exprimat direct. Autorul nu se mai ascunde în spatele unor eroi, ci tranşează direct problema raportului

dintre spirit şi natură, în modul filosofiei indiene. Spiritul devine conştient de rolul său de centru al

universului şi nu mai vrea să ia parte la drama naturii, nu-şi mai asumă roluri, ca în

poemul Luceafărul. El devine autonom, desprins de lume, înstrăinat. Cei ce nu cunosc filosofia indiană

şi n-au meditat pe Bhagavad-

Gita sau Upanişade discută despre soarta omului de geniu. Spiritul optează pentru absolut şi respinge

relativul lumii materiale, sociale. Glossă devine, astfel, un moment de cristalizare mult mai accentuată

a spiritului eminescian. De aceea textul este simplu, fără podoabe stilistice, şi reprezintă o etapă de

evoluţie mult mai avansată a eului, decât cea din Luceafărul.Poetul se regăseşte pe sine: „Regăsindu-

te pe tine”. Doctrina renunţării se deosebeşte, în creştinism, de modelul filosofic indian, adoptat de

Mihail Eminescu. între filosofie şi religie există o deosebire esenţială. Filosofia îşi propune să-1 înveţe

pe om să trăiască după anumite principii şi să moară frumos ca Socrate. Religia îl învaţă pe om să

dobândească viaţa veşnică. Acest lucru începuse să-1 înţeleagă şi Eminescu, de acest lucru ne

convinge prin poeziile:Rugăciune, învierea, Răsaiasupra mea, Colinde, colinde, Dumnezeu şi om.