LITERATURA DEFINITIVAT INVAATORI

LITERATURA DEFINITIVAT INVAATORI

SPECII LITERARE : 1. Basmul cult

2. Povestirea

3. Nuvela

4. Romanul

ALEXANDRU LAPUNEANU COSTACHE NEGRUZZI

AMINTIRI DIN COPILARIE ION CREANGA

BALTAGUL MIHAIL SADOVEANU

ION LIVIU REBREANU

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI CAMIL PETRESCU

LA IGANCI MIRCEA ELIADE

ENIGMA OTILIEI GEORGE CALINESCU

MOROMEII (VOL I) MARIN PREDA

O SCRISOARE PIERDUTA I.L. CARAGIALE

APUS DE SOARE BARBU TEFANESCU DELAVRANCEA

IONA MARIN SORESCU

PASTELURI VASILE ALECSANDRI

SARA PE DEAL, REVEDERE, LUCEAFARUL MIHAI EMINESCU

NOAPTE DE DECEMVRIE AL. MACEDONSKI

PLUMB, LACUSTRA GEORGE BACOVIA

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII LUCIAN BLAGA

TESTAMENT TUDOR ARGHEZI

IN DULCELE STIL CLASIC NIHITA STANESCU

SPECII LITERAREBASMUL

Definitie:Basmul- este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.Particularitatile basmului cult:

- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, ediane, finale);

- motive narative:calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;

- specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic);

- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;

- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;- cifre magice, simbolice (3,7,9,12);

- obiecte miraculoase;

- intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;

- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.

- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.

- existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:

a) o situatie initiala de echilibru

b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial

c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor

d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)

e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA

definitie si caracteristici

Povestirea (lb.slava povesti) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.

Printre particularitatile povestirii se numara:

- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);

- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);

- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);

- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca spune, nu ca scrie, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.

- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in Hanul Ancutei, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).

- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.

Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.

Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. (Hanul Ancutei de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA-SPECIA LITERARA

-Specie a genului epic,in proza, de dimensiuni relativ reduse(se situeaza intre schita si roman), cuun fir narativ centralsi oconstructie epica riguroasa, cu unconflict concentrat, care implicaun numar redus de personaje.-Naratiunease desfasoaraliniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.

- Se observatendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile suntrelatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.

-Actiuneanuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se desprind dintr-unputernic conflict.

-Relatiile temporale si spatialesunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce conferaverosimilitate.

-Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.

- Rolul detaliilor semnificative.

- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr.nouvelle, it.novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza:-Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:

schita

Particularitatile de constructie a personajului dintr-un roman Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.

Personajul principal al romanului Ion de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul romanului.

Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: glasul pamantului si glasul iubirii, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.

Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica.

Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera. Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa.

O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul Zvarcolirea, in care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. O alta scena semnificativa o reprezinta cea din capitolul Sarutarea, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...

Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.

Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte, prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri, glasul pamantului si glasul iubirii il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile si toate actiunile.

Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.

Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului.

In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.

Supus glasului pamantului, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.

Supus glasului iubirii, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: In inima mea tot tu ai ramas craiasa! Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: glasul pamantului si glasul iubirii, care l-au dominat pe rand pe acesta.

Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un monolog interior marturisea: Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult...

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

de Camil Petrescu

- roman subiectiv, modern, roman al experientei -

Tema si viziunea despre lumeRomanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.

Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana, intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama . Una dintre cele doua opere in proza ale lui Camil Petrescu este romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.

Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei. O prima trasatura a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice pentru a prezenta trairile, emotiile, sentimentele si gandurile personajelor, inclusiv pe cele ale naratorului-personaj prin introspectie. Un exemplu in acest sens este cel al episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia, in permanenta, Stefan Gheorghidiu, personajul principal al operei, a analizat cu luciditate comportamentul celorlalti, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine, facand presupuneri cu privire la ceea ce ar fi putut gandi si simti cei prezenti la acel eveniment.

A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-personaj, subiectiv care, prin intermediul naratiunii la persoana I, prezinta cititorului gandurile, trairile, emotiile sentimentele sale, generate de modul in care doua mari experinete fundamentale se reflecta in propria constiinta, iubirea si razboiul: Eram casatorit de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si banuiam ca ma insala.

Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.

Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si de spatiu: In primavara anului 1916, ca tanar sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei. In acest roman, incipitul traseaza actiunea in timp si spatiu, insa nu dezvaluie identitatea eroului, care este si narator personaj.

Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este reprezentat de hotarirea eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea din final : I-am scris ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri, [], adica tot trecutul subliniaza dorinta eroului de a rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o usa in viitor.

Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Inca din primele randuri aflam ca actiunea are loc acolo unde se faceau fortificatii si pregatiri pentru intrarea Romaniei in razboi: Valea Prahovei si apoi Piatra Craiului. Pe parcursul derularii actiunii sunt incluse si alte localitati precum Campulung, Bucuresti, Constanta. Asadar, cea mai mare parte a intamplarilor are loc intr-un spatiu deschis. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in care actiunea are loc in anul 1916. Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai devreme, in perioada cand eroul era student.

Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea prin care autorul isi construieste opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii. Asadar, evenimentele nu sunt prezentate in ordine cronologica, ci se alterneaza planul prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman, primul capitol prezinta citi-torului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe front, capi-tolele II, III, IV, V constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in prezent.

Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. In relatia cu sotia sa, Ela, el sufera o drama a incompatibilitatii care transforma casnicia intr-un esec. Aceasta drama este generata de imposibilitatea comunicarii si de propriul orgoliu, ce se evidentiaza ca trasatura dominanta de caracter.pe parcursul intregului roman. Treptat, fiind profund marcat de cealalta drama, si anume cea a razboiului, gesturile sale fata de propria sotie devin reci, se disperseaza, se frang. Finalul acestei drame este marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa o faca Stefan, renuntand la tot trecutul trait alaturi de Ela si privind spre viitor.

O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre deosebire de Stefan, care nu era deloc interesat de avere si nu era dominat de dorinta de inavutire, Nae este tipic pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in stare sa obtina avere prin orice mijloace. La citirea testamentului unchiului Tache, nemultumiti de hotararea defunctului, Nae impreuna cu mama si sora lui Stefan, decid sa il reclame in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe Stefan insa, mostenirea nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din motivele pentru care el a renuntat cu usurinta la trecut, la avere si la Ela.

In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, de-oarece eroul este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin care ii lasa Elei de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.

Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.

La tiganci

de Mircea Eliade

Nuvela fantastica

IPOTEZANuvela fantastica La tiganci (scrisa la Paris, in 1959 si publicata in volumul omonim, in 1969, la Editura pentru Literatura) marcheaza inceputul unei noi etape in creatia literara a lui Mircea Eliade, in descendenta fantasticului filozofico-mitic eminescian, fiind considerata o capodopera a fantasticului romanesc.FORMULAREA ARGUMENTELOR

Proza fantastica presupune (conform definitiei lui Castex) o intruziune brutala a misterului in cadrul vietii reale.Dintre caracteristicile fantasticului, in nuvela se observa: nelinistea personajului care nu gaseste o explicatie pentru evenimente, ezitarea lui si a cititorului, compozitia gradata a naratiunii, finalul ambiguu, disparitia reperelor de timp si spatiu la aparitia supranaturalului.SPECIE Nuvela fantastica este o specie epica in proza, cu o constructie riguroasa, angrenand doua planuri narative (al realitatii, respectiv, al evenimentului misterios), in care evolueaza personajul aflat in imposibilitatea de a da o explicatie intamplarilor. Nuvela fantastica are tema, motive, conflict, relatii temporale si spatiale specifice.

Fantasticul eliadesc transfigureaza artistic notiunile abordate in lucrarile savantului: mitul, hierofania (manifestarea revelata a sacrului in profan), dialectica sacru-profan, iesirea din timp, moartea ca initiere.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR

Daca in scrierea fantastica intamplarile sunt relatate, de obicei, de un narator-personaj sau martor I pentru a spori credibilitatea, aici naratiunea la persoana a III-a sporeste ambiguitatea intamplarilor. Perspectiva impersonala, neimplicata a naratorului este dublata de perspectiva protagonistului, ins obisnuit, care traieste uimirea si teama, stari specifice naratiunii fantastice. Ezitarea intre aparenta realista si neobisnuitul/ irealul impus ca o prelungire a realului apartine cititorului si personajului .TITLUL Titlul nuvelei sugereaza o hierofanie, loc de manifestare a sacrului ascuns in profan (irecognoscibilitatea sacrului). Locul numit la tiganci reprezinta simbolic lumea cealalta, libera de contingentele timpului si ale spatiului, in care locuiesc nemuritorii. Este altceva decat lumea de dincolo, unde se duc toti dupa moarte, dar de unde nu se inapoiaza nimeni. Intrat pe taramul celalalt, spatiul mitic al originilor, Gavrilescu traverseaza, ca novice, o moarte rituala, initiatica, diametral opusa mortii fizice, naturale: la iesirea din acest spatiu, el urmeaza sa parcurga o nastere initiatica, sa capete o noua personalitate"(Alexandrescu Sorin,Introducere la vol.La Tiganci ).

Prin corelare cu titlul, tema nuvelei este aceea a iesirii din timpul istoric, linear, ireversibil si a trecerii in timpul mitic, circular. Alte teme configurate in text sunt: erosul, logosul, moartea si creatia, iar motive literare: labirintul, timpul, memoria.

Sorin Alexandrescu considera nuvela o alegorie a mortii sau a trecerii spre moarte, aventura unui ins atras de amintire. Formularea este acceptabila, daca moartea este inteleasa potrivit conceptiei lui Mircea Eliade: Initierea este o moarte si orice moarte inteligent asumata poate echivala cu o initiere."

STRUCTURA DISCURSULUI NARATIV

Nuvela este realizata prin tehnica epicului dublu. Naratiunea este realizata prin inlantuirea celor opt episoade, care ar marca un numar simetric de intrari si iesiri sau de treceri ale personajului de la o existenta la alta, din planul real in planul ireal:planul real (episodul I), planul ireal" (episoadele II-IV), planul real" (episoadele V-VII), planul ireal (episodul al VlII-lea).

Pendularea protagonistului intre real (spatiul bucurestean exterior gradinii) si ireal (gradina tigancilor, bordeiul si casa cea mare) reda un itinerar spiritual: de la profan la sacru, de la viata la moarte.

INCIPIT / FINAL

In incipit, este descris credibil cadrul: canicula in Bucurestiul interbelic, surprins prin detalii realiste. Reprezentarea veridica a realitatii in proza fantastica este dublata de semnificarea ei, incat obsesiile calatoriei cu tramvaiul (caldura, pretentia de cultura, conditia de artist ratata pentru un pacat - pierderea iubirii din tinerete) se vor prelungi in celalalt plan. In final, se sugereaza ca explicatie pentru evenimentele relatate o stare ca intr-un vis", iar nuvela fantastica are final deschis.

CONSTRUCTIA SUBIECTULUI

Actiunea nuvelei se desfasoara in mod gradat, intr-o progresie ascendenta, fiind plasata in Bucurestiul interbelic, prezentat ca in amintirile scriitorului: toropit de canicula, cu tramvai, liceu si gradini umbroase, cu oameni comunicativi si carciuma la coltul strazii.

In prim-planul realist, care corespunde primului episod al nuvelei, se configureaza atmosfera aparte, culoarea balcanica: mirosul de asfalt topit, zgomotul tramvaiului, arsita zilei de vara si locvacitatea personajului.

Nuvela incepe cu o calatorie obisnuita, repetata de trei ori pe saptamana, ca un ritual, de profesorul de pian, Gavrilescu. Temele de discutie ale calatoriei cu tramvaiul sunt: caldura, colonelul Lawrence si marturisirea ratarii conditiei de artist. Tramvaiul, simbol al lumii reale (ca si palaria sau banii), trece pe langa gradina tigancilor, despre care oamenii discuta intr-un mod misterios, cu toate ca nimeni nu stie nimic sigur, pentru ca nu a fost acolo. Este un spatiu interzis, in aparenta din prejudecata.

TIMP SI SPATIU

Momentul venirii tigancilor este amplasat intr-un timp trecut nedeterminat (mitic). Au venit demult - spuse vecinul". Gradina apare ca un spatiu mitic. Amintindu-si ca si-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul coboara cu intentia de a lua tramvaiul in sens invers. Dupa o serie de ezitari, Gavrilescu intra la tiganci, atras de umbra gradinii. Intervine hazardul, accidentalul (uitarea servietei) pentru ca personajul sa ia act de existenta misterului (gradina tigancilor)"(Eugen Simion) (intriga).PARTEA A DOUA / PLANUL IREAL

Al doilea episod marcheaza intrarea personajului in cealalta lume, intruziunea misterului in viata reala, dupa definitia lui Castex. Momentul trecerii dincolo, in planul ireal, este precedat de o lumina alba, incandescenta, orbitoare", care impreuna cu poarta semnifica pragul dintre doua lumi, trecerea dinspre viata spre moarte, dinspre profan inspre sacru.

In fata portii, il asteapta o fata oachesa. Baba (Cerberul) ii cere drept taxa pentru a trece in cealalta lume, la tiganci, echivalentul a trei lectii de pian. De remarcat elementul comun cu basmul, prezenta cifrei trei: suma pe care trebuie sa o achite Gavrilescu la intrarea in bordei valoreaza trei lectii de pian, fetele pe care trebuie sa le ghiceasca sunt in numar de trei, ora cand se produc intamplarile ciudate din naratiune e in jur de trei, Gavrilescu calatoreste cu tramvaiul de trei ori pe saptamana. Discutia despre ceas dintre Gavrilescu si baba asezata la punctul de hotar dintre cele doua taramuri sugereaza alta curgere temporala la tiganci: Avem timp. Nu e nici trei", zice batrana fara graba. Ceasul care iar a stat" sugereaza ca in locul acesta al pragului, al vamii, timpul exterior este impletit in jurul unei clipe de gratie, ora trei. La tiganci, Gavrilescu va trai comprimarea temporala, timpul sau subiectiv (cateva ore) necorespunzand cu timpul istoric (12 ani). Se remarca o trasatura importanta a fantasticului: disparitia limitelor de timp si de spatiu la aparitia supranaturalului.

Odata ajuns in bordei (episodul al III-lea), Gavrilescu incalca interdictia de a nu bea multa cafea si intra in jocul" fetelor. Trebuie sa ghiceasca tiganca din cele trei: o tiganca, o grecoaica, o evreica (Parcele). Esueaza insa, pentru ca isi aminteste de Hildegard (se rataceste in amintire), iar fetele il grabesc, cred ca se teme sa le ghiceasca, apoi il prind intr-o hora de iele sau de ursitoare care ii tes un alt destin. Dupa prima incercare, adoarme si se trezeste imbracat altfel. Fuga prin labirintul de paravane si oglinzi reda simbolic incurcatura" sa prin amintire. Acest univers de obiecte inutile, sugerand perisabilitatea lumii, proiecteaza ipostazele simbolice ale ratarii personajului. A doua ratare a ghicitului il face sa afle ca, daca ar fi reusit, ar fi fost foarte frumos", fetele l-ar fi plimbat prin toate odaile bordeiului, dezvaluindu-i misterele universului. De aceasta data isi aminteste" muzica, manifestandu-se ca un creator: Nu se mai gandea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parca pentru intaia oara, desi ii veneau una dupa alta in minte, ca si cum si le-ar fi amintit dupa foarte multa vreme".

Rataceste prin intuneric (episodul al IV-lea), intr-un labirint al obiectelor amorfe, spatiu haotic, unde e foarte cald si renunta treptat la haine (regresia temporala in starea de increat). Se simte imbracat in giulgiu (simbol al mortii initiatice) si se trezeste" din cosmar sau halucinatie discutand cu baba.

Speriat, incercand sa scape, se pierduse, se ratacise in trecut". Aflam in felul acesta ca tanar fiind, student in Germania, iubise pe minunata Hildegard, pe care insa o parasise si se casatorise cu Elsa, cu care traia de multi ani la Bucuresti. Prin urmare, Gavrilescu isi ratase viata sentimentala si vocatia de artist. Iubirea pentru Hildegard constituise momentul sacru al vietii lui, iar el isi da seama de asta doar in clipa in care patrunde in spatiul magic al bordeiului tigancilor: in acea clipa se simti deodata fericit, parca ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Iesirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea in cel sacru cu anamneza.

PARTEA A TREIA / PLANUL REAL

In partea a treia (episoadele V-VII), Gavrilescu paraseste bordeiul tigancilor si aude huruitul mecanic al tramvaiului", semn al timpului istoric. In tramvai, unde discutiile predilecte erau tot caldura si colonelul Lawrence, Gavrilescu constata, dincolo de aparenta unei lumi cunoscute, ca trecerea timpului se accelereaza progresiv. Cand da o bancnota taxatorului, afla ca aceasta era iesita din uz. Ajuns in strada Preoteselor, afla ca doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, de cand se casatorise Otilia. Chiar si acasa la el locuiesc oameni straini. De la carciumarul din cartier, Gavrilescu afla ca sotia sa, Elsa, se intorsese de 12 ani in Germania. Prin urmare, popasul in bordeiul tigancilor a durat, nu cateva ore, asa cum crezuse Gavrilescu, ci 12 ani, durata unui an cosmic. Ratacit in trecut, [n.n. Gavrilescu] a ratat prezentul, adica vesnicia fiintelor divine; acum ratacit in viitor, Gavrilescu rateaza din nou prezentul, adica efemerul bogat al fiintelor umane!"(Sorin Alexandrescu)..Vrea sa revina la tiganci pentru a cere o explicatie si face drumul in compania unui birjar, fost dricar (Charon).

In partea a patra, ultimul episod prezinta intalnirea cu Hildegard, iubita lui din tinerete, in casa cea mare. Aceasta il ia de mana (este mediatoarea trecerii dincolo) si il duce cu birja spre padu-rea-labirint, spre o nunta in cer". Simbolul padurii este ambiguu, spatiu al mortii sau al renasterii, iar calatoria cu birja fostului dricar poate fi spre moarte sau spre o implinire a iubirii si a destinului de creator in alt plan al existentei.

Explicatia sugerata pentru sensul calatoriei este ambigua, prin apelul la motivul visului, iar fantasticul este visul treaz al individului"(Adrian Marino, Fantasticul in Dictionar de idei literare vol.I):

- Hildegard, incepu el tarziu. Se intampla ceva cu mine, si nu stiu bine ce. Daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul, as crede ca visez...Fata intoarse capul spre el si-i zambi. - Toti visam, spuse. Asa incepe. Ca intr-un vis..."

Finalul nuvelei La tiganci este deschis, pentru ca pastreaza ambiguitatea, conditie a fantasticului.

PERSONAJELE

Personajele nuvelei poarta semnificatii mitologice. Istoric al religiilor, scriitorul combina si reinterpre-teaza vechile mituri, incat personajele nuvelei sunt purtatoare de semnificatii multivalente. Din perspectiva mitologiei antice si a alegoriei mortii, Eugen Simion a atribuit o serie de valori simbolice personajelor: baba ar fi Cerberul care pazeste intrarea in Infern, dar cere vama, precum Charon. Luntrasul este identificat cu birjarul, fost dricar, care il va conduce pe Gavrilescu spre padure".Fetele ar putea fi Parcele, dar si Ursitoarele sau ielele, ca in folclorul romanesc. Interpretarea indianista (Sorin Alexandrescu), care le asociaza pe fete cu gunele (trad. franghii; zeitati ale destinului), conduce spre aceeasi simbolistica: rolul fetelor este de a-l rupe de conditia telurica, inferioara, de ratat, si de a-i tese" un alt destin, cel primordial, de creator.

Bordeiul are semnificatie ambivalenta: in opinia cotidiana, a celor din tramvai, este un loc al placerilor (sugestia paronimica), dar sensul revelat prin aventura eroului este transpunerea artistica a mitului labirintului, spatiul sacru al initierii, prin ritualuri ezoterice (ghicitul, cafeaua, hora).Hildegard si Elsa simbolizeaza iubirea spirituala si iubirea fizica. De aceea existenta alaturi de Elsa 1-a aruncat in conditia de modest profesor de pian". Pierderea lui Hildegard in tinerete ar constitui pacatul" personajului, iar regasirea ei, in casa cea mare, tot tanara, sugereaza regasirea muzei, a iubirii spirituale, capabila sa-1 conduca pe artist spre a-si recupera adevarata conditie: aceea de creator.

PERSONAJUL PRINCIPAL

Personajul principal este un ins banal, ratat, tipul antieroului din proza moderna. Hazardul il arunca in plin mister, pe care il traieste fara stire si fara vrere. Conditia de artist, chiar ratat, ii faciliteaza aventura fantastica si il transforma in purtator al mesajului nuvelei: renasterea artei prin redescoperirea miturilor. Gavrilescu vede realitatea zilnica prin oglinda iluziei lui (arta). Ca pianist el traieste frecvent pe un alt portativ al existentei. Arta este orgoliul si, totodata, forma lui de aparare."(M.Eliade)

Portretul personajului se contureaza in primul episod, prin autocaracterizarea devenita laitmotiv in episoadele urmatoare: Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga, incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist". Atitudinea personajului este redata, in mod realist, prin dialog, monolog interior si gesturi. Gesturile stangace, comportamentul nesigur, visator, locvacitatea, uitucenia configureza portretul profesorului banal, dar cu fire de artist. Varsta personajului, 49 de ani, poarta simbolistica cifrei 7, incheierea unui ciclu al existentei in plan terestru, moment al trecerii, prin initiere, in alt plan, spiritual.

Sensul initierii din bordei nu este dezlegat, dar, desi nu ghiceste" tiganca, recupereaza treptat atributele omului primordial: anamneza si capacitatea creatoare, ceea ce il scoate definitiv din timpul liniar, istoric, unde nu-si mai gaseste locul. Pentru ca la a doua intrare la tiganci, sa fie trimis in casa cea mare, unde o gaseste prin intuitie pe Hildegard, simbol spiritual, si pare a se reface cuplul adamic. Drumul spre padure semnifica intrarea intr-un spatiu etern, dar ambivalent: moarte si/ sau renastere spirituala.

Intelesurile ultime ale nuvelei sunt suspendate, pentru ca nuvela presupune, in opinia autorului, o incercare a labirintului nu doar pentru personajul principal, ci si pentru cititor, ceea ce arunca opera in inima fantasticului".

CONCLUZIAOpera literara La tiganci de Mircea Eliade este o nuvela fantastica deoarece are toate caracteristicile acestei specii literare: intruziunea misterului in cadrul vietii reale, ezitarea protagonistului si a cititorului, compozitia gradata a naratiunii, disparitia limitelor de timp si de spatiu la aparitia supranaturalului, finalul ambiguu.

Enigma Otiliei

de George Calinescu

Romanul realist-

Tema si viziunea despre lume Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care, prin intermediul actiunii, reflecta realitatea vietii cotidiene.

La aparitia Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca interbelica. George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin Enigma Otiliei" el aduce o viziune originala, moderna.

Opera se incadreaza in tipul de roman realist, balzacian (de observatie sociala), interbelic. O prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din spate, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv, omniscient. Acesta este deci detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este scena primului atac cerebral al lui mos Costache. Naratorul observa cu detasare cum toti membrii familiei care voiau sa intre in posesia averii, cautau semne ale acesteia prin casa, cum toti se asaza la masa, mamanca si poarta diferite conversatii, fara sa se intereseze de starea batranului prezent langa ei. Singura exceptie o constituie Felix si Otilia, atenti si ingrijorati, interesati cu adevarat de sanatatea lui mos Costache. Naratorul prezinta detasat, neimplicat faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face nicio apreciere referitoare la atitudinea personajelor, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de caracter ale acestora si modul lor de a gandi.

A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor din opera. Actiunea este prezentata linear, de la venirea tanarului Felix in casa lui mos Costache, pana la plecarea Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidentiate trairile tanarului, emotiile, sentimentele fata de Otilia, discutiile importante cu aceasta, privind destinul lor, precum si relatiile degradate din familia Tulea, in raport cu familia Giurgiuveanu.

Tema operei o constituie infatisarea societatii bucurestene de la inceputul secolului XX, reprezentand o adevarata fresca a unei lumi, dar, in acelasi timp si istoria unei formari, fiind urmarit destinul unui adolescent care parcurge anii iubirii si ai pregatirii profesionale. Tema este realizata prin prezentarea a doua principale planuri epice: unul urmareste problema mostenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar celalalt destinul nepotului sau, tanarul Felix Sima, in procesul devenirii sale.Titlul initial Parintii Otiliei, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, dar a fost schimbat din motive editoriale, directionand astfel atentia cititorului spre personajul feminin.

Patru elemente de constructive a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, actiunea, relatiile spatiale si temporale, conflictul.

Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anuminte roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coordonatelor spatio-temporale. Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul temporal Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 si spatial, prin descrierea strazii Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interiorului casei acestuia, prezinta principalele personaje si sugereaza conflictul. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix in doua momente diferite ale existentei lui. Replica Aici nu sta nimeni, rostita initial de mos Costache, reflecta teama avarului de necunoscut, iar in final reflecta destramarea familiei si conditia tragica si fragila a fiintei umane.

Actiunea romanului incepe cu venirea la Bucuresti a tanarului Felix Sima, un orfan care terminase liceul la Iasi si voia sa devina medic. El soseste in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creste pe Otilia Marculescu, fiica sa vitrega, cu intentia de a o infia. Giurgiuveanu are o sora, Aglae Tulea, care o considera pe Otilia un pericol pentru mostenire. Lupta pentru mostenirea batranului este data de Aglae si de ginerele ei, Stanica Ratiu. Fiecare doreste sa puna mana pe banii lui Costache. Tocmai de aceea ei vin foarte des in casa lui si vor sa fie siguri ca batranul nu o infiaza pe Otilia si nici nu face vreun testament. Cei doi banuiesc ca mos Costache tine ascunsa in casa o mare suma de bani. La un moment dat, mos Costache, in urma unui efort mare, are un atac cerebral si atunci Aglae isi aduce toata familia in casa batranului, asteptandu-i moartea. Totusi Costache isi revine, dar mai tarziu, banii sunt furati de arivistul Stanica Ratiu, chiar de sub salteaua bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea batranului.

Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Ele sunt realizate in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice (strada Antim, strada Sfintii Apostoli, Bucuresti), descrierea strazii in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitecturale ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ochiul ochiul unui estet, din perspectiva naratorului specializat, desi observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta o anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului, de la strada la casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor, este o modalitate de patrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei. Strada si casa lui mos Costache sugereaza, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unur locatari bogati, burghezi imbogatiti candva si realitate: inculti (aspectul de kitsch), amestecul de stiluri arhitecturale incompatibile), zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), dela-satori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina). Arhitectura sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pentru a dobandi avere, dar nu si fondul cultural.

Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, care o are in grija pe Otilia Marcules-cu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate a acestuia. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia Medicina si locuieste la tutorele sau legal, mos Costache. A doua familie vecina si inrudita, care aspira la mostenirea averii batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea, ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui Mos Costache (adversitatea manifestata de Aglae impotrva orfanei Otilia), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.

Personajul principal masculin al acestui roman este Costache Giurgiuveanu, acel personaj in jurul caruia se construieste actiunea, a carui avere polarizeaza aparitia celorlalte personaje.

Statutul social evidentiaza un personaj cu o avere impresionanta, care include case cu chiriasi si restaurante. Psihologic, personajul pare a se lasa influ-entat de opiniile celor din jur, chiar acestea, de multe ori sunt rauvoitoare. De exemplu, lui Costache pare a-i fi teama de parerea surorii sale, de vorba ei aspra si de sarcasmul ei cu privire la Otilia, de aceea prefera sa nu intocmeasca testament sau sa nu o infieze. Statutul moral pune accent pe trasatura sa dominanta de caracter, avaritia. Aceasta este evidentiata in numeroase scene: batranul gaseste langa masa de joc de carti o moneda si pretinde ca este a lui, are o lista prin care sa justifice cheltuielile pentru Felix, in care trece lucruri pe care nu i le-a cumparat niciodata, vinde chiriasilor sai, studenti la Medicina, seringi refolosite, construieste o casa pentru Otilia din materiale refolosite, umbla imbracat cu lucruri vechi si rupte, nu-i da bani servitoarei, ca sa cumpere mancare.

Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta, izvorata din teama de a fi jefuit. Se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, potential atentator la averea sa. Astfel, in relatie cu Felix, este initial reticent, ceea ce il face sa ii spuna acestuia, sosit pentru prima oara in casa, la inceputul romanului nu, nu sta nimeni aici. In relatie cu Stanica Ratiu, este extrem de precaut, deoarece il banuieste ca ii pandeste averea. Dupa primul atac cerebral, isi captuseste pantalonii si tine banii permanent la sine, situatia devenind dramatica atunci cand, dupa cel de-al doilea atac cerebral, desi ar fi scapat cu viata, Stanica Ratiu ii fura pachetul cu bani. Cand vede ca i se smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patima intreaga sa existenta, moare cu groaza intiparita pe chip, articuland cu disperare: ba-banii pu-pungasule.

Modalitatile de caracterizare sunt diverse, personajul este privit din mai multe perspective: pentru Otilia este papa, un om bun, dar are ciudateniile lui, pentru Felix este un om de treaba, dar cam ciudat, pentru Stanica este un pezevenghi.

In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in acest roman este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Otilia reprezinta pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigma. Misterul personajului pare a se ascunde in replica ce pare de neinteles la inceputul romanului:noi nu traim decat patru-cinci ani. Romancierul insusi a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, in care marturiseste ca regaseste o parte din sine.

Enigma Otiliei de George Calinescu este un roman realist obiectiv de tip balzacian, prin tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizeaza energii umane care se infrunta, un roman care surprinde moravurile unei categorii a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.

Morometii

de Marin Preda(relatiile dintre doua personaje)Roman realist obiectiv, Morometii ilustreaza preocuparea constanta a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale. Primul volum, aparut in 1955, impune un personaj cu totul original in literatura romana, care depaseste limitele tipului in care se inscrie. Ilie Moromete si familia sa sustin actiunea principala a acestei opere, care poate fi considerata, la un prim nivel, un roman de familie. Familia rurala este raportata la destinul colectivitatii, pusa in relatie cu mari procese de metamorfoza sociala, care determina schimbari de mentalitate. Procesul conduce la disolutia unor structuri traditionale, la degradarea modelului si la impunerea altor valori. In aceste conditii, supravietuiesc doar cei care se adapteaza, care cred ca singura lor sansa este de a renunta la ceea ce se considera structuri perimate.Actiunea, ampla, este plasata in spatiul rural din Campia Dunarii si este structurata pe trei planuri narative principale, care urmaresc evolutia a trei familii, surprinse, toate, in plin proces de disolutie: Moromete si familiile complementare Botoghina si Balosu. Destinul fiecareia dintre ele este urmarit prin raportare la atitudinea lor fata de valorile fundamentale ale lumii rurale: traditia, familia si pamantul. Incipitul fixeaza clar reperele spatio-temporale - In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari. , sugerand o atmosfera pasnic arhaica, in care existenta oamenilor se desfasoara in legatura cu evenimente care pot fi controlate.

Subiectul se construieste prin inlantuire, creand o imagine complexa a relatiilor familiale care se stabilesc in interiorul unei comunitati rurale aproape inchise, in care viata se desfasoara in ritmuri universale. Taranii din Silistea Gumesti se confrunta cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist romanesc le-a ilustrat in toata amploarea lor problema pamantului, efortul continuu de a-si asigura traiul, munca istovitoare la camp, dar si traditiile, respectul pentru familie si pentru autoritatea consacrata.

Ramas vaduv, Ilie Moromete se recasatoreste cu Catrina, familia reunind copii din ambele casatorii, intre care se declanseaza conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui Moromete. Nemultumita ca fratele sau s-a recasatorit, exiland-o din casa parinteasca, Maria Moromete nutreste o neimpacata ura fata de Catrina. Paraschiv, Nila si Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima casatorie, sunt convinsi ca mama lor vitrega ii nedreptateste, cautand sa le faca zestre numai fetelor Ilinca si Tita si sa-i asigure lui Neculaie, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugereaza disensiunile care exista in interiorul acestei familii compuse din copii proveniti din casnicii diferite. Asezarea la masa, in cadrul cinei in familie, este ilustrativa in acest sens: mama si fetele stau langa plita, Niculaie sta in apropierea mamei, iar baietii mai mari spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. Mai sus decat toti, intr-o iluzie a autoritatii necontestate, Moromete sta pe pragul odaii celei bune, dominandu-i cu privirea, cu gestul si cu vocea pe toti membrii familiei. E o scena in care se creeaza iluzia autoritatii paterne intr-o lume in care tiparele arhaice supravietuiesc. Ritualul mesei dezvaluie, insa, adevaratele relatii din sanul familiei. Copiii din prima casatorie nu se inteleg cu ceilalti, dar tatal, pentru a mentine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masa si mana tatalui il loveste necrutator ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenta catorva loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, primejdia foncierii si a datoriei la banca. Lucrurile se complica prin disensiunile dintre fratii vitregi si prin dorinta fiilor mai mari de a pleca la Bucuresti, convinsi ca se vor descurca mai bine pe cont propriu decat sub autoritatea paterna.Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza fara a fi observate. Moromete insusi, in ciuda capacitatii neobisnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizeaza. Ignora plata datoriilor catre stat, raportandu-se la precedentul anularii datoriilor de la banca, spera ca ploaia va aduce o recolta bogata, ceea ce i-ar permite sa puna deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlantui dupa plecarea fiilor mai mari la Bucuresti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destramarii familiei Moromete. Dupa ce isi da acordul in privinta plecarii lui Achim, Moromete hotaraste sa taie salcamul care ocupa locul din spatele casei, anticipand greutatile financiare. Fara a-si explica gestul celorlalti membri ai familiei, Moromete il ia pe Nila intr-o dimineata de duminica si taie salcamul, pentru a-l vinde lui Balosu. Caderea impunatorului arbore prevesteste, simbolic, prabusirea autoritatii paterne si anticipeaza precipitarea evenimentelor. Achim pleaca la Bucuresti, dar castigul asteptat nu se iveste, iar Moromete afla ca fiul sau nu intentioneaza sa se mai intoarca si nici sa trimita vreun ban acasa. Pedeapsa exemplara aplicata lui Paraschiv si lui Nila, intr-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marcheaza o incercare disperata de a restabili ordinea familiala, nu are nici o eficienta, cei doi fug si ei la Bucuresti cu caii si cu aproape toata averea familiei. Conflictul surd de pe tot parcursul actiunii se finalizeaza in aceasta izbucnire violenta a tatalui care marcheaza sfarsitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, traditia nu mai are nici o importanta. Ei se adapteaza primii noului, considera ca satul si realitatea lui sunt perimate. Daca fiii mai mari ai lui Ilie Moromete inteleg ca adaptarea la structuri sociale noi inseamna sa fuga de acasa, pentru Niculae, cel mai mic dintre copiii familiei, fuga nu este o optiune. In acest personaj alter-ego, scriitorul sintetizeaza aspiratiile unui neadaptat, ale unui om care tinde sa-si depaseasca limitele pentru a-si gasi drumul. Ilie si Niculae Moromete devin, in circumstantele descrise in roman, personaje complementare, a caror evolutie repeta aceleasi structuri, in alte conditii istorice. In Silistea Gumesti, tatal este, inainte de razboi, sufletul intalnirilor duminicale din poiana fierariei lui Iocan. Parerea lui este respectata mai mult decat a primarului, el stie sa aplaneze conflicte ( semnificativa in acest sens e scena in care il calmeaza pe Tugurlan, furios ca el e mai sarac decat alti sateni ) si sa impuna respect il ironizeaza pe Tudor Balosu, ia hotarari care nu sunt contestate ( taierea salcamului, plecarea lui Achim la Bucuresti ). Dupa razboi, Moromete pare sa se retraga in spatii din ce in ce mai stramte. Poiana fierariei lui Iocan ramane o amintire, zabovitul pe stanoaga podistei in cautarea unui partener de dialog nu mai are rost cand satul e plin de necunoscuti. Spatiul in care se limiteaza este prispa casei proprii, unde se aduna cativa dintre vechii liberali, intr-o incercare de a regasi niste structuri familiare, fara ca, totusi, discutiile sa le anuleze nelinistile cu privire la ce vor fi vrand alde Bila, Isosica sau Ouabei. Intr-un destin simetric, Niculae parcurge in sens invers niste etape, de la copilul ignorat in familie pana la activistul care e trimis de comitetul regional de partid sa supravegheze desfasurarea campaniei agricole in satul natal, ajungand, insa, sa se izoleze la fel ca tatal pe prispa casei, intr-o ferma horticola de la marginea Bucurestiului. Destinul lui Niculae ilustreaza ideea ca fiul si-a insusit, pe nesimtite, principiile tatalui, chiar daca, aparent, le contesta. Fiecare dintre cele doua personaje se situeaza pe pozitia contemplatorului, care finalizeaza evolutia dificila a relatiilor dintre tata si fiu.

Copilaria lui Niculae este marcata de o dorinta de neinteles pentru cei din familia sa si mai ales pentru tatal care a crezut intotdeauna numai in principiile taranului traditional: sa mearga la scoala. In ciuda incapatanarii tatalui de a nu-i lua in seama ceea ce el considera un moft, Niculae persevereaza in a merge la scoala, in putinul timp pe care i-l lasa indatoririle din cadrul familiei: mersul pe camp cu oile si ajutorul pe care trebuie sa i-l dea mamei in treburile gospodaresti, adica tot ceea ce face un copil obisnuit al unui taran din Silistea - Gumesti.

Una dintre primele scene ale romanului ilustreaza, la nivel simbolic, statutul diferit al baiatului in raport cu ceilalti membri ai familiei: in scena cinei in familie, Niculae este singurul care nu are un scaunel la masa, fiind nevoit sa se aseze pe jos. Este, in aceasta lipsa de preocupare a tatalui de a modifica dimensiunile mesei dupa nevoile noii familii, un semn ca fiul mai mic nu a atins inca varsta la care sa-i fie luate in seama necesitatile.

Dintre toti copiii, Niculae ii seamana in cea mai mare masura tatalui, pe care il intelege altfel decat o fac fratii lui mai mari. Este ilustrativa in acest sens scena in care Moromete, intors de la munte dupa ce face negot cu cereale, povesteste despre intalnirea cu munteanca cu ochi albastri, iar Niculae il asculta fascinat, descoperind ciudatul dar al tatalui de a transfigura o lume reala intr-o poveste plina de vraja. Tot el imita, malitios, comportamentul patern, cand ii intinde lui Paraschiv, care lucra la poarta noua, cuiele cu varful ascutit in sus, provocand furia fratelui mai mare.

Portretul lui Niculae Moromete se construieste treptat, predominante fiind modalitatile de caracterizare indirecta. In lumina actiunilor pe care le intreprinde personajul, dobandeste relief mai ales portretul moral, din care se desprinde, ca trasatura dominanta de caracter, capacitatea de a fi atent la ceilalti, fascinatia urmaririi spectacolului oferit de indivizii din jur si mai ales de propria familie. Caracterizarea directa, realizata din perspective altor personaje si a naratorului, evidentiaza cateva elemente de portret fizic, care palesc in raport cu trasaturile morale: Asa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese palaria destul de veche a tatalui, in camasa si cu picioarele desculte si pline de zgarieturi, Niculae parca era o sperietoare.

Pe masura ce se maturizeaza, si acest fiu al lui Moromete se instraineaza de familie, niciodata insa definitiv, cum o fac fratii mai mari, care nu au niciun regret ca au parasit satul. Instrainarea de tata are mai multe explicatii, dar cea mai evidenta este aceea ca Moromete ii spuse ca s-a terminat si cu istoria lui cu studiile, sa stea acasa si sa puna mana pe sapa. Gestul tatalui de a nu-i mai plati taxele de scolarizare este cu atat mai inexplicabil cu cat Moromete are o situatie financiara satisfacatoare. Baiatul nu intelege rationamentul ascuns al tatalui dorinta de a-l pastra macar pe acest din urma fiu alaturi de el, ca sa aiba cui sa lase rostul lui de o viata - , iar tatal nu intelege incapatanarea fiului de a-si urma destinul.

Devenind activist, sub influenta noului notar din sat, Niculae crede ca omul are nevoie de o noua religie a binelui si a raului si declara ca va fi primul apostol al noii religii. Dupa o perioada agitata, in care organizeaza campania de recoltare a cerealelor si de strangere a cotelor prin satele si comunele invecinate si apoi in satul sau, Niculae descopera ca noua religie in care crezuse cu tot sufletul e, de fapt, un joc politic in care toti isi urmaresc interesele, fara sa ia in calcul finalitatea actiunilor pe care le intreprind. Alde Isosica, Bila, Mantarosie, Gae, Zdroncan, Plotoaga urzesc tot felul de comploturi, fara a le putea finaliza, pentru ca interesele lor contrare se anuleaza reciproc.

Satul devine de nerecunoscut, relatiile dintre sateni se schimba, pentru ca in comunitatea inchisa, in care toata lumea se stia si comunica, apar, nu se stie de unde, ca dintr-o groapa fara fund, tot felul de indivizi care nu au nicio legatura cu lumea din Silistea-Gumesti. In noile structuri sociale, Ilie Moromete nu-si mai gaseste locul. Politica, motiv de petrecere si de amuzament in timpul adunarilor linistite din poiana fierariei lui Iocan, devine laitmotivul existentei rurale in volumul al II-lea. Aristide pune la cale comploturi, ca sa distruga partidul comunist din interior, nimeni nu crede ca liberalii si taranistii nu vor mai avea nici un cuvant de spus in privinta destinelor sociale. Cand constrangerile se inmultesc, insa, oamenii, derutati la inceput, sunt nevoiti sa accepte evidenta: nimeni nu poate sa scape determinismului social. Discutiile dintre Niculae si Ilie Moromete dobandesc, in acest context, sensul unei confruntari intre doua moduri de a concepe viata. Tanarul Moromete crede intr-o noua religie a binelui si a raului si, odata castigat de ideile socialismului, devine apostolul lor inflexibil. Ideile fiului intampina protestul tatalui, care nu se obisnuieste cu gandul ca ceea ce a facut el a fost gresit si ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Iluzia lui Moromete ca lumea nu trebuie sa se schimbe ii confera acestui personaj o aura tragica. O scena antologica din al II-lea volum accentueaza ideea ca Ilie Moromete nu se va obisnui niciodata cu ideile promovate de fiul sau. Batranul taran, udat pana la piele de o ploaie de vara, sapa cu hotarare un sant care sa-i apere sira de paie, in timp ce in alta parte a satului se pregatesc rasturnari spectaculoase. In incapatanarea cu care vrea sa apere nenorocitele paie se descifreaza atat disperarea unui om care nu poate trai dupa alte rosturi, cat si dorinta de a-i demonstra fiului ca pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul acesta cine stie ce s-o alege din el! Deasupra satului de altadata, cu ierarhii sigure, satul adunarilor linistite si al dialogurilor pline de spirit, se abat evenimente pline de viclenie. Satul arahaic, civilizatia morometiana sunt sortite disparitiei. Si autorul , alaturi de personajul sau emblematic, lasa raurile tulburi ale istoriei sa invadeze aceasta mica asezare linistita. ( Eugen Simion ). Exclus din comitetul raional de partid, Niculae nu are alta alternativa decat sa-si urmeze drumul initial, adica sa-si finalizeze studiile. Moromete insusi intelege ca ar fi fost mai bine daca l-ar fi dat la scoala la timp, motivatia batranului fiind, insa, alta, decat a fiului: ca sa nu umble el pe urma de gat cu toti astia ca de-alde Isosica. Vezi, aicea am gresit. Tatal si fiul inteleg, pe cai diferite, ca realitatea vietii lor se schimba fundamental: tatal, stand pe prispa si conversand cu vechii liberali, fiul participand la colectivizare, deci implicat in actiune. In cele din urma, cei doi se intalnesc in acelasi punct, Niculae descoperind ca frumoasa utopie a religiei binelui nu poate supravietui pentru ca nu are o baza ancorata in realitate. In cei zece ani in care lipseste de acasa si toti cei din sat il cred mort, Niculae pastreaza datele esentiale ale vietii din Silistea, pe care le transfera in spatiul inchis si izolat al serelor la care a ajuns inginer horticol. Convietuieste cu Marioara Fantana, are un copil cu ea, chiar daca faptul ca nu sunt cununati starneste mania Catrinei. In fond, asa fac si alti tarani din Silistea copilariei lui Niculae, care se insoara chiar si cand au copii mai mari.

Din perspectiva aceleiasi conceptii despre lume, conflictele cu Ilie Moromete nu vor fi niciodata atat de adanci incat sa fie ireconciliabile. De aceea, discutiile in contradictoriu ale tatalui si ale fiului nu sunt decat modalitati de clarificare a unor principii de viata: Zilele treceau, el avea sa imbatraneasca maine, poimaine si barbatu-acesta statea putin pe-acasa, cine stie daca avea sa-l mai vada Si atunci trebuia venit langa el si trezit din somn, sa se uite la el si sa-l auda vorbind, sa-i vada chipul tanar cu orice risc, chiar daca se supara La randul lui, Niculae intelege ca tatal sau era un om care gandea si gandirea lui era limpede, n-avea nevoie sa se inghesuie in ea. Nu cu rugaminti putea sa-l faca sa-l dea la scoala, ci cu argumente.

Mai mult decat fratii lui, Niculae va conserva mentalitatea taraneasca, iar fiecare actiune a lui va purta amprenta unei lumi arhaice. E lumea lui Ilie Moromete, pe care tatal i-o daruieste, pe nesimtite, fiului, in lungile discutii in contradictoriu despre rostul taranului pe lume, despre gospodaria agricola, despre necunoscutii care ajung peste noapte mai mari in sate, despre lumea copilariei fiului, care se transforma. Si lumea aceasta taraneasca, in care bunul simt primeaza asupra tuturor celorlalte trasaturi, este darul cel mai de pret pe care tatal i-l face fiului si, dincolo de limitele fictiunii, creatorul personajelor sale.

Tema/ temele si viziunea despre lumeIn literatura romana, tematica rurala este o trasatura definitorie. Tema principala a prozei lui Marin Preda este lumea rurala, prezentata din punctul de vedere al celui care a fost parte integranta a unor structuri imposibil de uitat: Temele mele principale sunt cele din lumea taraneasca. Tot timpul am fost dominat de sentimentul universului copilariei mele, pe care am vrut sa-l reconstitui. (Marturisiri si reflectii )

Roman realist obiectiv, Morometii ilustreaza preocuparea constanta a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale. Primul volum, aparut in 1955, impune un personaj cu totul original in literatura romana, care depaseste limitele tipului in care se inscrie. Ilie Moromete si familia sa sustin actiunea principala a acestei opere, care poate fi considerata, la un prim nivel, un roman de familie. Familia rurala este raportata la destinul colectivitatii, pusa in relatie cu mari procese de metamorfoza sociala, care determina schimbari de mentalitate. Procesul conduce la disolutia unor structuri traditionale, la degradarea modelului si la impunerea altor valori. In aceste conditii, supravietuiesc doar cei care se adapteaza, care cred ca singura lor sansa este de a renunta la ceea ce se considera structuri perimate.

Actiunea, ampla, este plasata in spatiul rural din Campia Dunarii si este structurata pe trei planuri narative principale, care urmaresc evolutia a trei familii, surprinse, toate, in plin proces de disolutie: Moromete si familiile complementare Botoghina si Balosu. Destinul fiecareia dintre ele este urmarit prin raportare la atitudinea lor fata de valorile fundamentale ale lumii rurale: traditia, familia si pamantul. Incipitul fixeaza clar reperele spatio-temporale - In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari. , sugerand o atmosfera pasnic arhaica, in care existenta oamenilor se desfasoara in legatura cu evenimente care pot fi controlate.

Subiectul se construieste prin inlantuire, creand o imagine complexa a relatiilor familiale care se stabilesc in interiorul unei comunitati rurale aproape inchise, in care viata se desfasoara in ritmuri universale. Taranii din Silistea Gumesti se confrunta cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist romanesc le-a ilustrat in toata amploarea lor problema pamantului, efortul continuu de a-si asigura traiul, munca istovitoare la camp, dar si traditiile, respectul pentru familie si pentru autoritatea consacrata. Ramas vaduv, Ilie Moromete se recasatoreste cu Catrina, familia reunind copii din ambele casatorii, intre care se declanseaza conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui Moromete. Nemultumita ca fratele sau s-a recasatorit, exiland-o din casa parinteasca, Maria Moromete nutreste o neimpacata ura fata de Catrina. Paraschiv, Nila si Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima casatorie, sunt convinsi ca mama lor vitrega ii nedreptateste, cautand sa le faca zestre numai fetelor Ilinca si Tita si sa-i asigure lui Neculaie, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugereaza disensiunile care exista in interiorul acestei familii compuse din copii proveniti din casnicii diferite. Asezarea la masa, in cadrul cinei in familie, este ilustrativa in acest sens: mama si fetele stau langa plita, Niculaie sta in apropierea mamei, iar baietii mai mari spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. Mai sus decat toti, intr-o iluzie a autoritatii necontestate, Moromete sta pe pragul odaii celei bune, dominandu-i cu privirea, cu gestul si cu vocea pe toti membrii familiei. E o scena in care se creeaza iluzia autoritatii paterne intr-o lume in care tiparele arhaice supravietuiesc. Ritualul mesei dezvaluie, insa, adevaratele relatii din sanul familiei. Copiii din prima casatorie nu se inteleg cu ceilalti, dar tatal, pentru a mentine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masa si mana tatalui il loveste necrutator ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenta catorva loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, primejdia foncierii si a datoriei la banca. Lucrurile se complica prin disensiunile dintre fratii vitregi si prin dorinta fiilor mai mari de a pleca la Bucuresti, convinsi ca se vor descurca mai bine pe cont propriu decat sub autoritatea paterna.Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza fara a fi observate. Moromete insusi, in ciuda capacitatii neobisnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizeaza. Ignora plata datoriilor catre stat, raportandu-se la precedentul anularii datoriilor de la banca, spera ca ploaia va aduce o recolta bogata, ceea ce i-ar permite sa puna deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlantui dupa plecarea fiilor mai mari la Bucuresti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destramarii familiei Moromete. Dupa ce isi da acordul in privinta plecarii lui Achim, Moromete hotaraste sa taie salcamul care ocupa locul din spatele casei, anticipand greutatile financiare. Fara a-si explica gestul celorlalti membri ai familiei, Moromete il ia pe Nila intr-o dimineata de duminica si taie salcamul, pentru a-l vinde lui Balosu. Caderea impunatorului arbore prevesteste, simbolic, prabusirea autoritatii paterne si anticipeaza precipitarea evenimentelor. Achim pleaca la Bucuresti, dar castigul asteptat nu se iveste, iar Moromete afla ca fiul sau nu intentioneaza sa se mai intoarca si nici sa trimita vreun ban acasa. Pedeapsa exemplara aplicata lui Paraschiv si lui Nila, intr-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marcheaza o incercare disperata de a restabili ordinea familiala, nu are nici o eficienta, cei doi fug si ei la Bucuresti cu caii si cu aproape toata averea familiei. Conflictul surd de pe tot parcursul actiunii se finalizeaza in aceasta izbucnire violenta a tatalui care marcheaza sfarsitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, traditia nu mai are nici o importanta. Ei se adapteaza primii noului, considera ca satul si realitatea lui sunt perimate.

Mentalitatea traditionala nu mai functioneaza nici in cazul familiei lui Tudor Balosu. Victor, fiul, este comis-voiajor si poarta pantaloni din piele de drac, renunta la obiceiurile care i se par ilustrative pentru mentalitatea rurala ( cand Moromete ii vinde lui Tudor Balosu salcamul si il invita pe Victor sa bea o tuica impreuna cu ei, acesta refuza dispretuitor si ostentativ, ceea ce atrage ironia lui Ilie Moromete ), nu mai participa la seceris. Polina, fiica, pare a urma o perioada destinul oricarei fete de la tara: isi face zestre, are petitori bogati, dar se indragosteste de Birica, flacau sarac, ceea ce il determina pe Balosu sa refuze sa-i dea partea de zestre promisa. Spre deosebire de Ana lui Liviu Rebreanu, Polina refuza ipostaza de victima. Se cearta cu familia pentru a-si dobandi drepturile, iar cand Balosu refuza sa-i dea lotul, provoaca un conflict deschis apucandu-se de secerat graul fara acordul tatalui. De altfel, in familia tanara, Polina este caracterul cel mai puternic si isi impune vointa de fiecare data, cu toate ca in afara caminului trece drept o sotie supusa. Sunt evidente, in aceste detalii consemnate cu finete, fisurile in mentalitatea traditionala. Chiar si destinul familiei lui Botoghina ilustreaza aceeasi evolutie a mentalitatilor. El se imbolnaveste de tuberculoza si vinde pamant pentru a se putea interna in sanatoriu, in ciuda impotrivirii sotiei. Vindecat partial, Botoghina se intoarce acasa si se apuca de munca, pentru a-si reface lotul. Se imbolnaveste din nou si moare, iar Anghelina ii blestema amintirea. Toate destinele familiale prezentate in roman sustin ideea degradarii familiei patriarhale. Conflictul pe care il ilustreaza, de fapt, cele trei destine, este acela al mentalitatilor: traditia se pregateste sa lase locul altor tipuri de relatii sociale. Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza fara a fi observate. Timpul istoric, vestind criza gospodariei taranesti, isi impune prezenta treptat.

Timpul individual este pus in relatie cu timpul universal. Prima parte sta sub semnul timpului rabdator cu oamenii. Simultan insa, timpul istoriei este o prezenta subterana, dar permanenta, ca timp acumulativ al evenimentialului. Interval exterior, opus celui al eului, istoria apare, in Morometii, in cele doua ipostaze ale sale, fundamentale pentru intreaga opera a lui Marin Preda: sociala si politica. Contrastele sociale sunt evidente prin stratificarea lumii satului, subliniata in conturarea unor nivele distincte: universul imbelsugat al lui Tudor Balosu, inscris pe coordonatele alunecarii muncii traditionale spre speculatia economica; stadiul mediu, al lui Moromete, surprins in degringolada, prin tactica eroului de a temporiza rezolvarea problemelor concrete, prin care realul il agreseaza si lumea saraciei apasatoare, inchisa devorator asupra siesi (Botoghina si Tugurlan ). Metamorfoza radicala a structurii gospodariei taranesti este anuntata de finalul primului volum: Timpul nu mai avea rabdare.

Ilie Moromete nu va fi capabil sa isi apere pana la capat stilul existential. Acceptat o perioada de sotie si de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, in cele din urma, violent chiar. Dupa plecarea fiilor mai mari, Catrina si fetele il parasesc, Niculaie refuza sa-i mai vorbeasca, neintelegand gestul tatalui de a nu-i mai plati taxele scolare. Criza timpului istoric, anuntata de finalul primului volum se concretizeaza in prabusirea tuturor structurilor consacrate, prezentata in volumul al II-lea al romanului. Satul devine de nerecunoscut, relatiile dintre sateni se schimba, pentru ca in comunitatea inchisa, in care toata lumea se stia si comunica, apar, nu se stie de unde, ca dintr-o groapa fara fund, tot felul de indivizi care nu au nicio legatura cu lumea din Silistea-Gumesti. Niculaie, devenit activist de partid, se ocupa de colectivizare si de campania agricola in satul natal. De aici, frecventele conflicte cu tatal, care nu are nicio toleranta pentru noul mod de a concepe existenta. In noile structuri sociale, Ilie Moromete nu-si mai gaseste locul. Politica, motiv de petrecere si de amuzament in timpul adunarilor linistite din poiana fierariei lui Iocan, devine laitmotivul existentei rurale in volumul al II-lea. Aristide pune la cale comploturi, ca sa distruga partidul comunist din interior, nimeni nu crede ca liberalii si taranistii nu vor mai avea nici un cuvant de spus in privinta destinelor sociale. Cand constrangerile se inmultesc, insa, oamenii, derutati la inceput, sunt nevoiti sa accepte evidenta: nimeni nu poate sa scape determinismului social. Discutiile dintre Niculae si Ilie Moromete dobandesc, in acest context, sensul unei confruntari intre doua moduri de a concepe viata. Tanarul Moromete crede intr-o noua religie a binelui si a raului si, odata castigat de ideile socialismului, devine apostolul lor inflexibil. Ideile fiului intampina protestul tatalui, care nu se obisnuieste cu gandul ca ceea ce a facut el a fost gresit si ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Iluzia lui Moromete ca lumea nu trebuie sa se schimbe ii confera acestui personaj o aura tragica. O scena antologica din al II-lea volum accentueaza ideea ca Ilie Moromete nu se va obisnui niciodata cu ideile promovate de fiul sau. Batranul taran, udat pana la piele de o ploaie de vara, sapa cu hotarare un sant care sa-i apere sira de paie, in timp ce in alta parte a satului se pregatesc rasturnari spectaculoase. In incapatanarea cu care vrea sa apere nenorocitele paie se descifreaza atat disperarea unui om care nu poate trai dupa alte rosturi, cat si dorinta de a-i demonstra fiului ca pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul acesta cine stie ce s-o alege din el! Deasupra satului de altadata, cu ierarhii sigure, satul adunarilor linistite si al dialogurilor pline de spirit, se abat evenimente pline de viclenie. Satul arahaic, civilizatia morometiana sunt sortite disparitiei. Si autorul , alaturi de personajul sau emblematic, lasa raurile tulburi ale istoriei sa invadeze aceasta mica asezare linistita. ( Eugen Simion )

Morometii nu e un roman al tragediilor individuale. Din perspectiva scriitorului realist, romanul ilustreaza obiectiv evolutia unor destine si a unor mentalitati. Viziunea despre lume a eroilor lui Marin Preda nu este una catastrofica, ci mai curand ironic amara, asa cum o sintetizeaza Ilie Moromete in una dintre conversatiile imaginare cu Niculae ( Si de ce crezi tu ca n-ai fi ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu? ). Dincolo de cutremurele istoriei, taranii din Silistea Gumesti invata sa supravietuiasca, acceptand provocarile.

O scrisoare pierduta

de Ion Luca Caragiale

- comedie -

Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.

Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile O scrisoare pierduta, Conu Leonida fata cu reactiunea, O noapte frutunoasa, Dale carnavalului si drama Napasta.

In opinia mea, tema comediei O scrisoare pierduta este cea sociala, cu implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul coana si diminutivul Joitica evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii.

Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: Zoe, sotia celui de mai sus, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat zaharisit si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.

Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda scrisoarea.

Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.

Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este Sunt nenorocita, Fanica, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu nimicuri politice, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.

Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.

Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.

Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa O scrisoare pierduta exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.

Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara in capitala unui judet de munte, in zilele noastre, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: (Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale., subliniaza tot aceasta idee.

Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta. (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste un inger, iar cetateanul turmentat o dama buna.

Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.

Apus de soare

de Barbu Delavrancea

Barbu Delavrancea este fiul unui carutas din marginea Bucurestiului. isi incepe studiile la scolile din cartier si este primit ca bursier la Colegiul Sf. Sava. Urmeaza Facultatea de Drept din Bucuresti si desfasoara o bogata activitate de gazetar. Colaboreaza la Revista literarei. Familia, Romanul, Revista Noua.

Din 1888, dupa ce se casatoreste cu Marya Lupascu, intra in politica, mai intai la liberali, apoi la conservatori. Este ales in mai multe randuri deputat, apoi ministru. Este si primar al Bucurestiului. De asemenea, se distinge ca avocat, in procese celebre (de pilda, aparandu-l pe Caragiale) si i se duce vestea de orator fermecator. A scris nuvele, dintre care mai cunoscute sunt: Sultanica, Hagi-Tudose, Trubadurul, Zobie, Milogul. Spre sfarsitul vietii scrie o trilogie compusa din dramele: apus de soare, Viforul, Luceafarul. aceasta creatie constituie capodopera lui Delavrancea.Apus de soare 1999 (drama istorica).1.Drama este inspirata din istoria nationala si respecta canoanele romantismului.2.Titlul constituie, in plan stilistic, o metafora pentru sfarsitul unei epoci aureolate din istoria romanilor.3. Conflictul principal urmareste confruntarea personajului cu moartea.

4.In planul secund al piesei sunt conturate si alte laturi ale conflictului, ilustrate de atitudinea voievodului fata de copiii sai nelegitimi sau fata de boierii tradatori.

Tema - Drama trateaza sfarsitul unei personalitati - Stefan cel Mare - si al unei epoci istorice.

Subiectul Apus de soare este o drama romantica, inspirata din istoria nationala. Personajul principal al dramei este Stefan cel Mare, surprins intr-un moment crucial, inainte de a muri. Personajul este introdus prin prezentarile celorlalte personaje, accentuandu-se latura lui legendara, de voievod neinfrant. Curtea domneasca este cuprinsa de jale pentru ca Stefan este bolnav, iar doctorii sunt neputinciosi in fata bolii sale. Personajul este preocupat sa pregateasca urcarea pe tron a fiului sau, Bogdan. El stie ca dupa moartea sa vor incepe lupte crancene pentru putere si de aceea hotaraste sa-l inscauneze pe Bogdan inainte ca tara sa ramana fara voievod, ceea ce contravine traditiei.In afara de aceasta preocupare, Stefan este macinat de gandul ca doi dintre copiii lui nelegitimi, OAna si Rares, pe care ii crescuse la Curte ca pe niste orfani, nu cunosc inca legatura de sange dintre ei si sunt in situatia de a comite un incest.Desi batran si ruinat de boala, gaseste mijloacele de a limpezi aceste doua situatii. Pe Petru Rares il trimite la mama sa, Raresoaia, care ii marturiseste ca este fiul lui Stefan si fratele Oanei. De asemenea, voievodul ii spune fiicei sale adevarul, recurgand la un viclesug care ii indulceste