1

COLECTIV DE REDACŢIE

Coordonator: Prof. drd. Ionela IORDAN Consultant de specialitate: Mihai VOICU

consilier superior-Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor

Colaboratori: Prof. Manuela CĂDARU Prof. Marinela GEORGESCU Prof. Elena Daniela PĂTRAŞCU Prof. Ştefania LAZĂR Prof. Stela OLTEANU Prof: Georgiana BĂRBULESCU Prof. Milena-Daniela NEGOIŢĂ-BOIANGIU Prof: Toma Dumitrescu Prof. Raluca BOJOAGĂ Prof. Mara PĂUNESCU

Redactor şef: Cristina Ciobanu-cls. a X-a C Redactor şef adj: Alexandru Avram-cls. a X-a C Secretar de redacţie: Marius Pintilie-cls. a X-a C Tehnoredactare şi grafică: Gabriel Florea-cls. a XI-a D

Timotei Ştefănescu-cls. a XII-a E

Redactori: Sebastian Vişan, cls. a VI-a B Ana Topolog, cls. a VII-a C

Diana Asoltanie, cls. a VIII-a A Marius Vasile, cls. a VIII- a A Alina Bontaş, cls. a VIII- a A Roxana Ionescu, cls. a VIII-a A Theodora Radu, cls a VIII-a A Alexandra Petrea, cls. a VIII-a A Vlad Petru Szabo, cls. a IX-a A Cristina Petre, cls. a X- a C Mădălina-Elena Olteanu, cls. a XII-a D Diana Bakjaji-Neacşu, cls. a XII- a E Daniela Fota, cls. a XII-a E

Mulţumim

• Asociaţiei de părin ţi a Liceului Teoretic “MARIN PREDA” - Bucure şti 2011

• Editurii AMURG SENTIMENTAL, reprezentată prin scriitorul Ion MACHIDON

2

CUPRINS

pag. Cap. 1 – INCURSIUNE ÎN SECRETELE UNIVERSULUI (II)

1.1. Descoperiri din Univers –Quasarul 3

1.2. Viaţa în Univers 5

1.3. Misterele lunii 7

1.4. Enigmele spaţiu- timp 9

1.5. Dacă aş avea o maşină a timpului 11

1.6. O lume în alb-negru 13

1.7. Sateliţi de telecomunicaţii 14

1.8. Pledoarie despre Univers 16

Cap. 2 – REVOLUŢIA TEHNOLOGIC Ă ŞI POLUAREA

2.1. Previziuni ştiinţifice în romanele lui Jules Verne 17

2.2. O zi în viitor 18

2.3. Tehnologie laser aplicată în conservarea şi restaurarea patrimoniului cultural şi

istoric

20

2.4. Oglinzile parabolice ale lui Arhimede versus centralele solare actuale 21

2.5. De la celula lui Volta la bateriile reîncărcabile 23

2.6. Identificarea „GPS-ului intern” al creierului 24

2.7. Importanţa magnetismului în lumea vie 26

2.8. Din Inimă pentru Natură 28

2.9. Cutia mea de chibrituri 29

Cap.3-“ŞTIIN ŢA ŞI TEHNICA-ÎN CONTEXTUL DEZVOLT ĂRII DURABILE” (II) 30

3

Capitolul 1. INCURSIUNE IN SECRETELE UNIVERSULUI (I I) "Fiin ţa umană face parte integrantă dintr-un ansamblu mai mare, pe care noi îl numim Univers. Ea este limitată de timp şi spaţiu. Omul se experimentează pe sine, gândurile şi sentimentele sale, ca fiind separate de restul Universului, dar aceasta nu este decât o iluzie a conştiin ţei sale. Această iluzie este un fel de închisoare în care trăim cu toţii şi care ne limitează la dorinţele noastre personale şi la afecţiunea pentru cele câteva persoane din jurul nostru. Misiunea noastră este de a ne elibera din această închisoare prin lărgirea cercului compasiunii astfel încât aceasta să îmbrăţişeze toate creaturile vii şi întreaga natură, în toată splendoarea ei. Chiar dacă nimeni nu poate realiza în totalitate acest lucru, însăşi încercarea de a-l transpune în practică ne conduce la eliberare şi reprezintă un fundament pentru siguranţa noastră interioară."-

Albert Einstein 1.1. Descoperiri din Univers –Quasarul

Diana Bakjaji-Neacşu, cls.a XII- E Coordonator: prof. drd. Ionela Iordan

Generalităţi. Un quasar este un nucleu galactic activ îndepărtat, care emite enorme cantităţi de energie. Quasarii au fost identificaţi, iniţial, ca surse cvasi-punctiforme de radiaţie electromagnetică şi au o mare deplasare spre roşu, atât în domeniul undelor radio cât şi în cel al luminii, asemănătoare prin aceasta stelelor, mai curând decât galaxiilor, care sunt surse extinse.

Deplasarea spre roşu a quasarilor este un efect al expansiunii Universului. Dacă o sursă se îndepărtează de observator (Pământul), lungimea de undă pe care o înregistrează va creşte, iar dacă se apropie, aceasta se va micşora. Datorită efectului Doppler, pentru lumina provenită de la obiecte extragalactice (stele, galaxii, nebuloase), s-a putut vedea o deplasare a lungimii de undă spre valori tot mai mari – o “deplasare spre roşu”- deoarece această culoare are cea mai mare lungime de undă în spectrul vizibil. Mai mult, legea lui Hubble afirmă:,, Cu cât lumina unui obiect extragalactic este mai roşie, cu atât acesta “fuge” mai repede şi este mai îndepărtat de Sistemul Solar,,.

Quasarii arată o deplasare spre roşu foarte mare şi sunt cele mai luminoase, puternice şi energice obiecte cosmice cunoscute. Datorită legii lui Hubble, s-a ajuns la concluzia că, aceste obiecte se află la distanţe foarte mari de Pământ şi aparţin istoriei unui univers timpuriu. Quasarul cu cea mai mare deplasare spre roşu înregistrată este ULAS J1120+064, situat la 29 de miliarde de ani-lumină de Pământ. Observarea quasarilor. În 1960, astronomii au reuşit să asocieze undele radio provenite de la 3C 48 cu un obiect ce putea fi observat şi în domeniul radiaţiei vizibile. Ei au putut vedea un punct ce părea să fie o stea albastră foarte puţin strălucitoare şi i-au putut obţine spectrul. Aceştia au considerat că este o anomalie, acesta având linii de emisie necunoscute. Mai târziu, în 1962, un alt quasar a putut fi analizat – 3C 273. Spectrul acestuia arăta aceleaşi linii de emisie ciudate. Astronomul Maarten Schmidt a realizat atunci că, acele linii nu erau altceva decât linii spectrale deplasate foarte mult spre roşu. De fapt, 3C 273, se îndepărta de noi cu

4

o viteză de 47,000 km/s. În 1964, astrofizicianul Hong-Yee Chiu a dat numele de quasar, în încercarea sa de a abrevia numele de “sursă radio cvasi-stelară”, cum erau cunoscute aceste obiecte cosmice în acel timp.

În 1979, a fost descoperit primul quasar dublu – Q0957+561 şi, odată cu acesta a fost demonstrat efectul de lentile gravitaţionale, prezis de teoria relativităţii generale a lui Albert Einstein. Conform acestuia, între două surse aflate la distanţe mari (de exemplu, o galaxie îndepărtată şi Pământul), materia este distribuită într-un mod în care poate să curbeze lumina provenită de la sursă (galaxia), în timp ce ajunge la observator (Pământul). În 1980, s-a constatat că, luminozitatea enormă a quasarilor este datorată discurilor de acreaţie ale găurilor negre centrale supermasive. Astfel, putem înţelege de ce quasarii sunt obiecte foarte comune universului timpuriu. Acest lucru sugerează că, majoritatea galaxiilor, printre care şi Calea Lactee, au trecut, cândva, printr-o perioadă când au fost active. În favoarea acestei teorii vin observaţiile care arată că, în galaxiile asemănătoare Căii Lactee, nu există suficientă materie centrală pentru a putea “hrăni” gaura neagră supermasivă pentru ca aceasta să poată produce radiaţie.

Caracteristicile quasarilor. Până acum, au fost descoperiţi peste 200 000 de quasari, aflaţi la distanţe cuprinse între 600 milioane şi 28 miliarde ani-lumină de Pământ, dar cei mai mulţi sunt situaţi la distanţe mai mari de 3 miliarde de ani-lumină. Cel mai strălucitor quasar ce se poate vedea de pe Pământ este 3C 273, cu o magnitudine absolută de −26,7 . Acesta apare pe cerul nopţii în constelaţia Virgo. Având o magnitudine aparentă de 12,8, se poate vedea prin telescopul unui astronom amator. Dacă ar fi situat la numai 33 de ani-lumină de Pământ, acest obiect cosmic ar apărea pe cer la fel de strălucitor ca şi Soarele. Un quasar mai strălucitor a fost descoperit în 1998 – APM 08279+5255, cu o magnitudine absolută de -32.2.

Luminozitatea quasarilor variază în timp – într-o lună, o săptămână, o zi sau chiar în câteva ore. Acest lucru dovedeşte că, aceste obiecte generează şi emit energie dintr-o regiune foarte mică. Astfel, având în vedere puternica energie a quasarilor, se poate afirma că, sursa de putere a lor este mult mai eficientă decât fuziunea nucleară din interiorul stelelor. Energia gravitaţională eliberată la căderea unui obiect într-o gaură neagră este singurul proces cunoscut ce poate produce o asemenea energie. Bibliografie: 1. http://www.scientia.ro 2. http://www.paginadeastronomie.wordpress.com 3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Quasar

5

1.2. Viaţa în Univers Life in The Universe Daniela Fota, cls. a XII-a E

Cred că, mulţi dintre noi, oamenii, ne-am întrebat de-a lungul anilor dacă mai există viaţa în Univers. Aceasta este o întrebare fără un răspuns cert.

Cu siguranţă, sunt unele momente în care simţim că cineva sau ceva este cu noi. Putem să numim acest fenomen „noroc’’ sau putem să ignorăm acest fapt şi să ne „cufundăm’’ în concret, pare calea cea mai simplă. Să nu uităm că, până şi calea simplă se complică.

Vom face un exerciţiu de imaginaţie pe tot parcursul lecturii şi vom încerca să găsim o cale să ne apropiem. Mă refer la „legătura’’ autor-cititor. Putem aborda şi, o altă viziune, putem încerca să interpretăm totul ca fiind un vis şi prin urmare un alt Univers, unul în care suntem capabili să „realizăm” ceea ce ne-am propus.

Primul lucru la care doresc să mă gândesc este la cum ar fi natura fără poluare, la cum ar fi să respirăm un aer proaspăt precum cel montan oriunde, la cum ar fi să ne plimbăm într-un mediu curat ..la cum ar fi să auzim glasul păsărilor ..la cum ar fi să înotăm într-o apă limpede ..la cum ar fi să stăm sub razele soarelui …la cum ar fi să vedem un cer senin zilnic, fără să ne gândim la ceea ce va urma. Să trăim clipa, să trăim momentul! Mulţi dintre noi trăiesc cu teama că pe acest Pământ mai pot exista şi alte „fiinţe inteligente”.

Unii specialişti afirmă că, noi forme de viaţă vor fi descoperite pe viitor. Să fie oare aceasta afirmaţie adevărată? Ei bine, imprevizibilul va rămâne intact. Oamenii, „fiin ţe trecătoare”, „fiinţe complexe”, s-au gândit şi s-au întrebat şi la un alt aspect şi anume: extratereştrii există?!

Extratereştrii pot fi complet diferiţi faţă de ceea ce există deja! În ciuda diferenţelor evidente dintre o moluscă şi o plantă sau o pasăre şi o insectă, vietăţile care populează Terra prezintă asemănări incredibile la nivel molecular.

I strongly believe that most of us had

wondered in the past years, if life in the universe still exists. This is a question without a certain answer, a rhetorical one. For certain in life there are some moments when we feel that we are not alone, when we feel that another soul is with us .We can name this phenomena “luck” or we can ignore it and sink in the concrete seems the easy way to figure it out. Don't forget that even the easy way gets complicated at some point in life. We will make an exercise, we will let our imagination fly and we will find a way to get to know each other. I was talking about the bond between the reader and the writer. We can have another vision to this story, we can try to think that we are dreaming and while we are doing that, we are capable to realise all that we have in mind. Firstly, I want to think of how nature would be without pollution, how it would be to breathe a fresh mountain air anywhere, to walk in a clean environment, to swim in crystal water, to have a sunbath and to watch a serene, bright sky without thinking at the future. Most of us live with fear, thinking that on earth cannot exist another intelligent beings. Some scholars assert that the future will bring about the discovery of new life forms. Can this assertion be true? Well, the unpredictable will stay intact. As ephemeral but complex beings, humans considered and wondered about another aspect-do aliens exist? Aliens might be completely different than what we know it exists.

Despite visible differences between a mollusk and a plant, or a bird and an insect, creatures populating the Earth share incredible features on the molecular level.

6

Ultimele cercetări asupra condiţiilor chimice ale vieţii vor lărgi aria de căutare a unor semne de viaţă extraterestră. Astfel, cercetătorii sugerează că, s-a greşit atunci când urmele vieţii de pe Marte au fost căutate doar în regiunile unde existau şanse să fie apă, adică în zonele de adâncime. Pentru a fi mai uşor de identificat de posibile civilizaţii extraterestre, oamenii au trimis în afara sistemului nostru solar două sonde spaţiale. Să revenim, după cum spuneam de multe ori, avem strania senzaţie că nu suntem singuri, de multe ori avem impresia că auzim voci, iar de cele mai multe ori avem impresia că, cei dragi, repet, fiinţe muritoare veghează asupra noastră, comunică cu noi. Să fie oare acest lucru posibil?! Am să vă răspund: privind natura realizez că cineva sau ceva a creat-o şi mă gândesc, putea oare acel cineva sa fie unul dintre noi? Nu, nu putea. Trebuia să fi fost ceva măreţ, trebuia să fi fost cineva „strălucit”, „pur”. Natura este un „miracol viu”, este acel ceva ce nu va înceta niciodată să ne surprindă, este acel ceva ce a fost creat de cineva „grandios”, dintr-o altă lume. Există şi alte forme de viaţă în Univers? Ei bine răspunsul meu este da, există! Numai că noi, oamenii, nu putem defini în cuvinte ce anume, extratereştrii sau altceva?

Astrofizicienii Edwin Turner şi David

Spiegel susţin că :“Fosilele foarte vechi care au fost descoperite pe Pământ au sugerat că viaţa este ceva comun în Univers, din moment ce aici a apărut atât de curând după formarea planetei. Dar ce ştim despre planeta noastră nu se poate aplica şi la alte planete”. Aşadar, Spiegel afirmă: “Noi doar proiectăm asupra lor cunoştinţele şi aşteptările noastre”.

Latest research on the chemical prerequisites of life will provide a wider range for seeking signs of extraterrestrial life. Thus, researchers suggest that a mistake has been made when traces of life on Mars were being searched for only in depths, where it was thought that there could have been water. To be more easily identifiable by any possible alien civilizations, humans sent two space probes outside our Solar System. As I said, we often have that strange feeling that we are not alone. It happens frequently that we have the impression of hearing voices. Most of the time we have the sensation that our loved ones-mortal beings-watch upon us, communicate with us. Can this be possible? While I'm looking for an answer, I'm staring at the nature, and realize that someone or something must have created it. And I think, could that someone have been one of us, one of our sort? No, he couldn't have been. He must have been something greater, someone bright and pure. Nature is a living miracle, it's that something that will keep surprising us. It's something like having been created by a greater One, from another world. Are there any other life forms in the universe? I believe there are! However, us, humans, are unable to define in words what they are, whether they resemble our concept of aliens or not.

Astrophysicists Edwin Turner and David Spiegel stated: “Fossil evidence suggests that life began very early in Earth's history and that has led people to determine that life might be quite common in the universe because it happened so quickly here, but the knowledge about life on Earth simply doesn't reveal much about the actual probability of life on other planets. . . . While these observations (of planets resembling Earth's size, composition, and position relative to its star) tend to stoke the expectation of finding Earth-like life, they do not actually provide evidence that it does or does not exist. Instead, these planets have our knowledge of life on Earth projected onto them.”

7

1.3. Misterele lunii Diana Asoltanie, Marius Vasile, cls. a-VIII-a A

Coordonator: Prof. drd. Ionela Iordan Când vine vorba despre Lună, există întotdeauna o doză de mister. Ea a fascinat dintotdeauna toate civilizaţiile Globului şi astfel, de-a lungul timpului, s-au adunat o serie de legende, superstiţii şi credinţe. De fapt, se spune că, dacă n-ar fi existat Luna, viaţa pe planeta noastră ar fi avut altă direcţie. Imaginaţi-vă, lumea noastră răvăşită de vânturi de forţa unui uragan, cu temperaturi variind de la căldura înăbuşitoare la îngheţ. Imaginaţi-vă că, ziua ar dura numai şase ore, într-o lume în care ar putea evolua doar forme de viaţă primitive.

Aceasta ar fi putut fi planeta noastră, dacă Luna nu ar fi existat… Oare ? Dar nu suntem singurii care avem un satelit. Există cel puţin 135 de sateliţi în sistemul nostru solar. Saturn îi are pe cei mai mulţi 46, iar în jurul Pământului orbitează cel puţin 10 corpuri misterioase. Cinci sunt asteroizi, reţinuţi temporar de câmpul gravitaţional, iar patru sunt, probabil, rămăşiţe ale rachetei Apollo 13. Al zecelea şi cel mai mare este Luna. Ce este atât de special şi misterios la Lună? Luna este singurul satelit natural al Pământului şi al cincilea ca mărime din Sistemul Solar. Este, totodată, cel mai mare satelit natural al unei planete din Sistemul Solar raportat la mărimile dintre acesta şi planeta Pământ. Luna este al doilea satelit ca densitate după Io, unul dintre sateliţii lui Jupiter. În rotaţia sa sincronă în jurul Pământului, Luna prezintă aceeaşi faţă a sa, cu mici schimbări. Distanţa maximă până la Pământ: 406720 km; distanţa minimă până la Pământ: 336375 km; distanţa medie până la Pământ: 384400 km; diametru mediu: 3476 km; temperatura la suprafaţă: variabilă de la 117◦C (în plină zi) până la -173 ◦C (în plină noapte), iar atmosfera este inexistentă..

Varianta acceptată de majoritatea oamenilor de ştiinţa în legătură cu originea Lunii este că, Pământul, de-abia format, ar fi intrat în coliziune cu un alt corp, având aproape dimensiunea lui Marte. Se consideră că, planeta noastră n-ar fi fost lovită frontal ci tangenţial, fiind, cum s-ar spune doar „scalpată”. Rămăşiţele smulse din Terra s-ar fi împrăştiat în formă de inel în jurul Pământului, înainte de a se reaglomera, dând naştere Lunii. Însă, aceasta este doar o teorie şi, deşi pare logică la prima vedere, există anumite voci în rândul oamenilor de ştiinţă, care susţin că anumite caracteristici ale Lunii nu se potrivesc cu această prezumţie.

Să vedem unele din misterele ce inconjoară acest satelit natural sau artificial al Pământului.

a. Luna este prea mare. Isaac Asimov, un profesor rus de biochimie şi scriitor de cărţi de popularizare a stiinţei, a declarat că: „Luna, care nu are nici atmosferă şi nici câmp magnetic, este de fapt o ciudăţenie a naturii. Fiind mai mare decât planeta Pluto, unii oameni de stiinţă chiar l-au numit un sistem planetar geamăn. În general, când o planetă are sateliţi în jurul ei, aceştia sunt mult mai mici decât planeta însăşi. Prin urmare, Pământul ar trebui să aibă un satelit nu prea mare sau în jurul valorii de 100 km. Însă, nu este aşa”. Privind în jur la celelalte planete şi la sateliţii lor şi corelând tot ceea ce ştim despre cosmografie şi despre legile cosmice, Luna nu ar trebui să existe pe orbita Pământului.

8

b. Vechimea Lunii. Între 1969 şi 1972, cele şase misiuni Apollo au adus pe Pământ 382 kg de roci lunare, mostre, pietricele, nisip şi praf de pe suprafaţa Lunii. Roca adusă de Neil Armstrong are o vechime de 4,6 miliarde ani. De fapt, cam atât estimau savanţii noştri vechimea Pământului şi a întregului sistem solar. Dar la conferinţa asupra rezultatelor misiunilor Apollo, ţinută în 1974, oameni de ştiinţă de la NASA au comunicat aducerea pe Pământ a unor roci vechi de 5,3 miliarde ani. Cu 700 milioane ani mai vechi decât sistemul nostru solar!

c. Câmpul magnetic. Luna nu are un câmp magnetic şi totuşi, foarte multe roci lunare sunt magnetizate. Sunt fenomene cunoscute sub denumirea de „mascons” (concentraţii de masă), care sunt zone mari circulare de densitate neobişnuit de mare şi o atracţie gravitaţională mare. Acestea se găsesc în câmpiile de pe Lună cunoscute sub numele de „Maria”, care au fost considerate a fi mari. Aproximativ o treime din suprafaţa Lunii care o vedem de pe Pământ este alcătuit din aceste „Maria”, în timp ce există puţine pe “partea întunecată”, şi nimeni nu poate explica de ce cele două părţi sunt atât de diferite. Luna este, de asemenea, suspectă de a avea mai multe câmpuri magnetice.

d. Cutremurele lunare. Se ştie că, misiunile Apollo au instalat seismografe pe Lună, iar sute de „moonquakes” (cutremure lunare) sunt înregistrate anual. Oficial, majoritatea dintre ele sunt atribuite meteoriţilor ce lovesc astrul vecin; altele, numite cutremure termice, se datorează, conform NASA, extinderii crustei la ivirea primelor raze de soare după două săptămâni de întuneric.

e. Craterele lunare. De ce craterele lunare sunt atât de întinse şi de puţin adânci? Craterele lunare produse de căderea meteoriţilor sunt de asemenea stranii – foarte întinse, şi atât de puţin adânci faţă de suprafaţa lor! Ca şi cum meteoriţii ar întâlni, în drumul lor prin scoarţa Lunii, o crustă foarte dură. Acest lucru se datorează faptului că, meteoriţii se opresc în „coaja blindată” cu care constructorii din neştiut au întărit Luna, la 20-40 km sub scoarţă. Imensele circuri lunare, departe de a fi vechi cratere vulcanice deschise dureros pe suprafaţa Selenei, constituie în realitate locurile în care cei ce au amenajat interiorul Lunii, au pompat în exterior roci şi metale lichefiate, pentru a produce golurile interioare necesare şi a blinda suprafaţa nemaipomenitei nave interstelare, intergalactice.

Se pare că, în istoria omenirii a existat o perioadă în care nu era Luna pe cer!. Aristotel ne

scrie că, zona Arcadiei (Grecia), înainte de a fi locuită de greci, a fost populata de pelasgi, ce au ocupat aceste teritorii înainte ca pe cer să existe Luna! Din acest motiv, pelasgii mai erau numiţi şi „pro-selenes”, adică „înainte de Lună”. Apollonius din Rhodes ne scrie faptul că, a existat o perioadă în care „nu toate corpurile cereşti se aflau pe cer, înainte ca rasele Danai şi Deukalion să fi existat, atunci când trăiau doar arcadienii, înainte să fi existat Luna pe cer”. La fel, şi poetul Ovidiu a scris că „Arcadienii îşi posedă pământurile înainte de naşterea lui Jupiter, pentru că naţiunea e mai veche decât Luna”.

O cauză probabilă a acestor catastrofe ar putea fi exact captarea Lunii de către Pământ, mai bine zis, sosirea Lunii în jurul Pământului, cu toate consecinţele şi modificările la scară cosmică şi planetară pe care le presupune instalarea unui asemenea vecin în imediata apropiere. Inclusiv apariţia unor mişcări de flux-reflux foarte puternice, atât la suprafaţa planetei noastre (valuri de maree oceanică), cât şi în interiorul acesteia (valuri de maree magmatică), fenomene resimţite prin inundaţii, erupţii vulcanice şi mişcări seismice catastrofale. Una din consecinţe: scufundarea Atlantidei. Platon situează dispariţia uriaşei insule atlantice la 10.000-12.000 de ani înaintea epocii

9

sale. Altă urmare posibilă a captării satelitului nostru-de fapt a adoptării Pământului de către Lună, este renunţarea la calendarul venusian-cel mai strălucitor astru pe cerul nopţii înainte de apariţia Selenei-şi înlocuirea lui firească cu cel lunar. Aceste fapte descoperite de-a lungul timpului sunt cele mai importante aspecte care învăluie Luna într-un mister incredibil. Probabil că, în viitorul îndepărtat, o să aflăm care este adevărul despre „satelitul natural” al Pământului. Bibliografie: 1. https://conspiratiisimistere.wordpress.com/, 2. http://www.protv.ro/stiri/

1.4. Enigmele spaţiu- timp

Mădălina Elena Olteanu, cls. a XII-a D Cristina Petre, cls. a X-a C

Coordonator: Prof. drd. Ionela Iordan Pe măsură ce, un observator se apropie de o gaură neagră, conurile sale de lumină se înclină.

Observatorul (particula, nava, exploratorul….) nu va putea avea nici o informaţie că se va prăbuşi în gaura neagră. El vede doar ceea ce lasă în urmă, nu ce îl aşteaptă.

Să ne imaginăm o pereche de exploratori pornind spre o gaură neagră dintr-o zonă depărtată de ea, în care spaţiu-timpul este plat. Să zicem că, unul din observatori vrea să “exploreze” gaura neagră, celălalt rămânând ca martor. În acest caz, martorul îndepărtat îşi va putea urmări “perechea” până la limita orizontului evenimentelor, unde îl va “vedea” oprindu-se, îngheţând parcă pe loc.

Cam aşa stau lucrurile într-un univers dominat de gravitaţie, un univers care poate foarte bine să se fi născut ca un produs secundar al naturii cuantice a spaţiu-timpului-un haos de spaţiu şi de timp, strivite şi amestecate între ele până la a deveni nedistinctibile şi făcând improprii termeni ca secvenţă temporală, sfârşit sau început. Un univers în care, în timp ce unul din observatori priveşte, fără să înţeleagă nimic, la partenerul său “îngheţat” la marginea eternităţii, celălalt se prăbuşeşte, asistând, probabil la fel de uimit, la defilarea într-o singură clipă a întregii istorii viitoare a universului. Până când raza acestuia a scăzut atât de mult încât densitatea exterioară şi

cea interioară ale găurii negre coincid, timpul exterior şi cel interior bat în sfârşit aceeaşi cadenţă, iar cei doi parteneri, martorii de odinioară ai avatarurilor reciproce, se reîntâlnesc pentru a se scufunda împreună într-o singularitate cosmică marcând soarta lor finală comună. Situaţia este încă şi mai stranie în cazul singularităţilor însele. Pentru că, odată ce o linie de univers atinge o asemenea singularitate, ea nu se mai poate întoarce. Spaţiu-timpul se opreşte. O stea care întâlneşte o singularitate spaţio-temporală trebuie să dispară din lumea fizică şi să nu se mai întoarcă. Problema este: unde?

Unde poate să dispară o stea? În locul pe care l-a părăsit, nu poate – ar însemna să “ţâşnească” prin orizontul evenimentelor înainte de a fi colapsat prin el. În altă parte a universului nostru – ar genera imposibile paradoxuri temporale. Poate să apară într-un alt univers, paralel, nelegat de al nostru până atunci prin nici un fel de semnale. Sau, cel mai greu de imaginat, cel mai tulburător, poate pur şi simplu să înceteze de a mai exista, orice ar însemna acest lucru. Cam acestea sunt câteva din “pericolele” majore de care se va putea lovi o odisee spaţială viitoare. Dar, înainte de orice, mai apare o complicaţie.

Realitatea este că, într-un fel, suntem confruntaţi cu o problemă de spaţiu, care de fapt este o problemă de timp: ca să aibă sens, călătoria interplanetară trebuie să se poată consuma….în interiorul unei vieţi obişnuite. Şi atunci, oricât de rapide, mijloacele de transport actuale nu intră în discuţie. Ce ne rămâne să ne imaginăm ar fi:

10

* Nave capabile să atingă viteze apropiate de viteza luminii. Acestea însă, practic, nu servesc la nimic. O călătorie “banală”, să zicem până în sistemul stelei Proxima Centauri (aflată la o distanţă de 4 a.l.), ar dura patru ani, dar, mai mult, ar fi făcută…degeaba, cel puţin din punctul de vedere al celui care a “finanţat-o”, şi aceasta pentru că timpul scurs pe Pământ în cei opt ani de absenţă fiind de fapt…peste 400 de ani.

* Nave care ar putea depăşi viteza luminii. Ne-am lovi din nou de principiul fundamental al cauzalităţii, care ne spune pur şi simplu că aşa ceva nu se poate pentru că timpul s-ar întoarce înapoi, viitorul precedând trecutul.

Şi atunci? Literatura SF include două metode de deplasare “rapidă”: teleportarea şi saltul prin hiperspaţiu. Greu de crezut că, cineva care a văzut măcar o dată o imagine de film a unei teleportări să o poată uita! “Subiecţii” se aşează într-un ambient special, se lansează comanda de activare, urmează un fel de “destrămare” a corpurilor, dispariţia acestora, apoi repetarea în ordine inversă a scenariului, încheiată cu reapariţia subiecţilor la destinaţie. Practic instantaneu! Pe “platforma de plecare” nu rămâne nimic. Cu alte cuvinte, secvenţa la care asistăm este: copiere – distrugere – transmitere – recreare.

Aici apar, clar, două elemente care fac să difere esenţial teleportarea de un transport obişnuit: faza de copiere şi cea de distrugere. Dar, ceea ce urmează să copiem nu este pur şi simplu un obiect. Este un sistem extrem de complex, care se află într-o anumită stare şi, tocmai această stare trebuie reprodusă, pentru a putea vorbi despre păstrarea/transmiterea/ transportarea identităţii respectivului corp.

Dar vectorul de stare al unui sistem este nemăsurabil, în sensul că este imposibil de afirmat cu certitudine, pe baza unor experimente efectuate asupra sistemului, care este această stare. Singura informaţie posibilă este de natură probabilistă. Ceea ce, la scara lumii noastre “concrete”, nu are o importanţă esenţială, dar care, în momentul în care suntem confruntaţi cu o problemă atât de formidabilă, cum este cea a reproducerii identice a unei structuri existente, cu atât mai mult o structură vie, devine decisivă.

Dacă teleportările nu par să constituie metoda ideală de deplasare pe distanţe mici, cel puţin în cadrul conceptual al ştiinţei actuale, cum se va rezolva problema deplasărilor pe distanţe cosmice, în condiţii convenabile din toate punctele de vedere. Să facem apel la “zestrea” pe care ne-a lăsat-o, Einstein.

Există, la ora actuală, patru forţe fundamentale: gravitaţională, slabă, electromagnetică şi tare. Ele s-au desprins, dintr-un trunchi comun, existent încă din prima secundă de viaţă a Universului. Marea provocare pe care şi-au asumat-o fizicienii este, deci, de a înţelege modalitatea de realizare a unificării lor. Lăsând la o parte termenii tehnici, unificarea a două forţe, să zicem, de exemplu, gravitaţia şi electromagnetismul, care ne interesează pe noi, înseamnă înlocuirea lor cu o singură forţă, având caracteristicile ambelor. Altfel spus, într-o asemenea situaţie, “surse” de câmp electromagnetic ar putea fi utilizate pentru a produce câmp gravitaţional. Soluţia, la nivelul sugestiei teoretice naive, ar fi deci simplă: folosim, pe navă, o sursă electromagnetică suficient de puternică, pentru a produce un câmp gravitaţional suficient de intens pentru a “îndoi” spaţiul pe o zonă suficient de extinsă. Îndoirea spaţiului ar urma să fie calculată în aşa fel încât să permită deplasarea navei între două puncte, într-un interval de timp rezonabil de scurt pentru a da sens călătoriei.

Presupunând că, problema este rezolvabilă, în principiu, şi că viteze de ordinul a sutelor şi miilor de kilometri pe secundă vor fi, efectiv, realizabile, mai rămân încă problemele “tehnice” legate de efectul acestor viteze asupra navei, ca să nu mai vorbim, de efectul îndoirii în sine a spaţiului asupra tuturor obiectelor şi fiin ţelor care intră în joc.

Marile probleme pentru orice vehicul în deplasare provin nu atât de la viteza cu care se deplasează, cât de la acceleraţiile la care este supus. Ne putem, însă, gândi în cazul saltului în hiperspaţiu că, ar fi vorba de fapt despre un fel de …”cădere liberă” a navei pe distanţe de unul sau câteva zeci sau cine ştie câţi ani – lumină.

Bibliografie: 1. http://www.descopera.ro/stiinta/

11

1.5. Dacă aş avea o maşină a timpului.. If I Had A Time Machine

Roxana Ionescu, cls. a VIII-a A Coordonator: Prof.Toma Dumitrescu

Sunt genul de persoană visătoare ... oarecum. Mintea mea e liberă să exploreze Universul cu speculaţii dintre cele mai năstruşnice. Una dintre întrebările care mă frământă şi la care visez să aflu un răspuns este: oare ar fi posibil să călătorim în timp? Am putea deschide cumva un portal spre trecut? Am putea descoperi o scurtătură spre viitor? În fond, am putea să ne slujim de legile naturii pentru a deveni nici mai mult nici mai puţin stăpânii timpului? Cândva, ideea de călătorie în timp era considerată o eroare ştiinţifică, o aberaţie. Evitam, în general, să abordez discuţii pe

această temă, ca să nu fiu etichetată ca “lunatică”. Dar în ziua de azi nu mai sunt atât de precaută. Am început să

fiu chiar obsedată de ideea spargerii barierei de timp. Dacă aş avea o maşină a timpului, aş vizita-o pe Marilyn Monroe în vremurile ei de glorie... sau aş pica pe capul lui Galileo Galilei fix în momentul în care întorcându-şi telescopul către cer, ajunge la concluzia că planeta noastră se roteşte în jurul Soarelui. Greu trebuie să fi fost în epoca aceea să învingi exageratele limitări ale Inchiziţiei, care pedepsea cu asprime (uneori prin arderea pe rug) pe cei care susţineau teorii ştiinţifice îndrăzneţe ce veneau în contradicţie cu ideologia bisericii catolice!!! Unele descoperiri epocale au fost interzise, fiind socotite erezii... Astăzi nu mai avem Inchiziţie, dar oamenii acceptă la fel de greu inovaţiile şocante, cum ar fi... călătoria în timp... Dacă aş avea o maşină a timpului... cred că aş avea curajul să călătoresc cu ea până la... sfârşitul lumii... să văd cum se împlineşte Apocalipsa... Brrr! sau mai bine nu... Mai bine aleg trecutul... Poate ar fi plăcut să petrec câteva luni în Egiptul antic, la curtea unui faraon... sau în Grecia antică, pe vremea lui Homer... Sau, de ce nu, ... pe vremea domnitorului Mihai Viteazul ...

I'm the kind of a dreamer... sort of. My mind is free. I am free to explore the universe and ask myself one of the big questions such as: is it possible to travel in time? Could we open a portal to the past or find a shortcut to the future? After all, can we serve our laws of nature to become neither more nor less than the masters of time?

Once, the idea of travel was considered to be an error scientifically. I avoided addressing topics on the subject, not to be labelled as a lunatic. Today I'm not so cautious anymore. I have become obsessed with time. If I had a time machine, I'd visit Marilyn Monroe in her good times, I would go to the end of the world to find how the story ends.

I would think for a few seconds to choose the past, and maybe it would be nice to spend a few months in Egypt, The Ancient Greece or, why not, even in the time of Michael the Brave or other Romanian ruler.

Still, it seems to me that the past is the ideal place for a holiday, but I have always worried that by my actions I could affect the future. I could change something that seems trivial, but which might have devastating and incredible long-term effects. So, if I went to the past, I would be too stressed to relax.

Thus, I consider my choice will not surprise anyone, I choose the future. I'd like to spend a summer over a century or two, or more, if needed, when humanity has finally managed to escape from the home planet, stretching through space. I'd like to spend an entire summer on another planet, to bathe in the sea or ocean of another world, to have another sunny beach, see other stars in the night sky and eventually renting an enthusiast history tour guide robot telling me about humans’ escape into space.

12

Dar cred că, trecutul n-ar fi o destinaţie ideală pentru vacanţă...

Un fapt banal în aparenţă ar putea avea efecte incredibile pe termen lung... Nu, în trecut nu m-aş putea relaxa... Aşadar, mai bine viitorul... Un viitor în care progresul ştiinţific ar permite omului să călătorească în spaţii cosmice îndepărtate...

Cum ar fi să petrec o vacanţă de vară pe o altă planetă, la fel de primitoare ca a noastră, să fac plajă încălzită de lumina unui soare (altul decât al nostru)... să admir de acolo un alt cer plin de stele... şi să am drept călăuză turistică un robot pasionat de istorie, de la care să aflu cum a avut loc evadarea omului în spaţiu... Poate printr-o “gaură de vierme”? Am citit că, prin anii ’80 s-a lansat ideea călătoriei în timp printr-o gaură de vierme.

Dacă am înţeles bine, aceasta ar fi un fel de tunel lung şi subţire care face legătura între zone îndepărtate din spaţiu, printr-un fel de “scurtătură “. Am auzit că, obiectele care trec prin ea pot fi proiectate în trecut sau viitor. Cum ar fi oare să călătoresc cu o viteză mai mare decât a luminii printr-un astfel de tunel? Am mai citit că, gaura de vierme ar fi asemănătoare unei găuri negre, dar, în timp ce prima are o intrare şi o ieşire, cea de-a doua este o călătorie spre nicăieri...

Deci, fără găuri negre! Călătoria în timp va deveni cu siguranţă, cândva, posibilă. În ce priveşte direcţia, atât trecutul, cât şi viitorul oferă posibilităţi uriaşe de explorare a unor fenomene fascinante. În trecut, multe lucruri ar merita să fie schimbate. Am avea posibilitatea să îndreptăm nişte greşeli uriaşe, poate să evităm nişte războaie care au zguduit lumea...Viitorul, cu necunoscutele lui, e la fel de ispititor... Dar dacă ar fi să luăm în considerare crizele de tot felul care tulbură echilibrul lumii şi previziunile sumbre ale vizionarilor... s-ar putea ca o călătorie în viitor să fie o aventură extrem de riscantă...

Deocamdată, materializarea călătoriei fizice în timp rămâne un vis neîmplinit. Tot ce putem face este să luăm aminte la spusele lui Jeremy Irons: “Toţi avem propriile noastre maşini ale timpului unele ne duc înapoi, se numesc amintiri. Unele ne duc înainte, se numesc vise.”

I read somewhere that in the early 80s there was launched the idea of time travel through a wormhole. A wormhole, represented as a long thin and tunnel, connects two space-time points. It would be like a black hole, but while the black hole is a journey to nowhere, the wormhole has both input and output. But, to use the language of science fiction, a wormhole is a shortcut between two points in space-time. I heard that objects passing through it can be designed in the past or the future.

Another reason why I would travel in time is that there are many things that deserve to be changed. Or at least that's what the world has to say.

Many people consider that the future looks intriguing and would not choose to travel in the future.

So then, go on the words of Jeremy Irons - “We all have our time machines. Some take us back, they're called memories. Some take us forward, they're called dreams.”

13

1.6. O lume în alb-negru

Theodora Radu, cls. a VIII –a A Coordonator: Prof. Toma Dumitrescu

V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să avem o lume noncoloră? Adică o lume în care omenirea să nu distingă culorile şi să perceapă totul în alb şi negru? Ei, bine, într-o noapte am avut un de vis de felul acesta... Se făcea că eram în podul casei unde am găsit un fotoliu vechi. Aşezându-mă pe el, am găsit o manetă. Primul gând a fost să rabatez fotoliul... am apăsat maneta şi... m-am trezit propulsată în... cosmos.

Pluteam cu fotoliul meu prin galaxie, printre planete, comete, asteroizi... fără navă spaţială, fără costum de astronaut, fără niciun instrument tehnic de orientare... şi, culmea! Respiram normal, fără masca de oxigen! Era ca şi cum aş fi pătruns într-un univers paralel.

Nu eram eu, ci doar o umbră din mine. Fotoliul meu zburător m-a condus pe o planetă (de fapt nici nu ştiu bine dacă era o planetă, un satelit, sau un alt corp ceresc). Ceea ce am văzut acolo m-a uimit peste măsură: O imagine tristă a unei lumi în alb şi negru... Nimic nu putea fi mai monoton şi mai deprimant decât acest tablou lipsit de culoare şi parcă fără viaţă. Mi-e greu să pot descrie cu exactitate ce am văzut şi ce am simţit atunci, dar impresia a fost foarte puternică, mi s-a imprimat în memorie de parcă aş fi trăit-o aievea. Mi-am continuat expediţia ca un adevărat misionar şi am descoperit în zare un... oraş cu case terne şi străzi perfect simetrice de o parte şi de alta a arterei principale. Iar străzile erau pline de... oameni... Deci, civilizaţie?!?

Am simţit dorinţa arzătoare de a intra în relaţie cu ei. Ardeam de curiozitate să aflu de ce acest univers paralel e noncolor. Dar cum să comunic cu ei? În ce limbaj? Cum mă vor percepe oare? Ca pe unica fiinţă colorată din universul lor? M-am apropiat cu paşi mărunţi şi cu inima pulsându-mi puternic, dar hotărâtă să-mi încerc norocul în această lume strănie. Am schiţat un zâmbet timid şi un val de căldură mi-a invadat tot corpul, când am observat că fusesem remarcată. Privirile ni s-au intersectat şi ne-am studiat reciproc câteva secunde. Graiul însă mi-a pierit de emoţie. Cu mare greutate mi-am făcut curaj şi m-am

prezentat: “sunt Theodora Elena Radu, am 14 ani, sunt de pe Terra , continentul Europa, ţara de origine România, oraşul Bucureşti ...”

M-au privit nedumeriţi, fără să-mi răspundă cu zâmbete, dar încurajator: erau binevoitori şi calmi. Am înţeles că, mă scanau într-un mod aparte, au aşteptat să mă liniştesc ca să putem comunica la nivel subtil. M-a cuprins un sentiment de linişte, iar corpul şi mintea mi s-au relaxat. Eram eu, cea dintotdeauna, plină de speranţă şi de optimism. Cu viteza luminii, mintea a fost invadată de întrebări... multe întrebări... Fără să mai apuc să le rostesc, am început să primesc răspunsuri... telepatic. Am aflat că aşa trăiau ei, în alb şi negru, de când s-au născut. Nu au cunoscut culorile până acum, când m-au văzut pe mine... Poate de aceea mă priveau ca pe o ciudăţenie. Nu-şi luau ochii de la hainele mele... atâtea culori noi... ceva inedit pentru lumea lor... Am intuit în privirile lor entuziasm şi interes. Niciun pic de ostilitate! Un surâs abia schiţat, punea parcă un pic de “culoare” pe feţele lor inexpresive... l-am interpretat ca pe un semn de prietenie. Îşi puneau întrebarea dacă ar putea trăi şi ei într-o lume colorată. Am încercat să le transmit şi eu mesajul meu, tot telepatic! Dar ajutată şi mişcări ale mâinilor. „EU vin dintr-un univers paralel unde culorile ocupă un loc foarte important” .

Am încercat să le explic rezonanţa culorilor, asociind fiecărei culori primare câte un sentiment sau o stare, sperând să le satisfac curiozitatea. Le-am spus că, roşul este culoarea sângelui, dar şi a inimii, deci exprimă iubirea şi viaţa dinamică, plină de adrenalină. Galbenul este culoarea soarelui şi

14

a optimismului. Albastrul e culoarea apei şi a cerului senin, dar exprimă inteligenţa şi liniştea. Cred că, a fost pentru prima dată când mi-am pus întrebarea: de unde vin culorile?... şi mi-am răspuns: din... sentimente!

Prima culoare trebuie să fi fost roşul, pentru că iubirea a existat încă dinainte de apariţia omului pe Pământ (dacă admitem că Dumnezeu a creat lumea din iubire). Galbenul ar fi, după mine, a doua culoare, pentru că este cea care face ca omul să fie pozitiv şi plin de energie (poate corespunde momentului în care omul a primit lumina/harul care i-a dat suflare de viaţă). A treia ar fi albastrul, prin care omul a învăţat să fie înţelept, echilibrat şi liniştit ca un cer fără nori. Le-am spus că, locul de unde vin se mai numeşte „Planeta albastră”.

În timp ce le vorbeam, lumea din jur a început să se coloreze şi, treptat, a căpătat

toate nuanţele curcubeului... Monotonia griului a luat sfârşit şi atmosfera s-a înveselit. Locuitorii acelui ţinut, parcă treziţi la viaţă, au rămas uluiţi de schimbare şi nu ştiau cum să-mi mulţumească. Mi-au dăruit o tablă de şah, ca să-mi amintească de lumea în alb-negru pe care eu, fără să-mi dau seama, am adus-o la viaţă.

M-am trezit în vechiul fotoliu din podul casei, cu senzaţia că ceea ce am trăit a fost real, dar şi cu convingerea că sentimentele şi emoţiile noastre pot face viaţa mai „colorată” şi mai vie. Culorile nuanţează percepţia vizuală asupra lumii, ne favorizează anumite trăiri afective, contribuie într-un fel sau altul la dezvoltarea personalităţii noastre. Dacă ar fi să întâlnesc cândva în realitate o lume în alb-negru, cred că aş colora-o, aşa cum am făcut în visul meu minunat.

1.7. Sateliţii de telecomunicaţii

Prof. Ştefania Lazăr

Astronomii au constatat că, în Univers există nenumărate planete şi stele care, la rândul lor, au diverşi sateliţi, cum este, de pildă, Luna faţă de Pământ. Realizarea sateliţilor artificiali a fost,

însă, posibilă numai după împlinirea unui mai vechi vis al omenirii, şi anume zborurile în atmosfera terestră şi apoi în Cosmos, care au presupus o îndelungată pregătire din punct de vedere ştiinţific şi tehnic. Astfel, s-a ajuns mai repede, la realizarea balonului umplut cu aer cald, de către fraţii francezi Joseph Montgolfier (1740-1810) şi Etienne Montgolfier (1745-1799), iar mai târziu a avioanelor.

Pentru pătrunderea în Cosmos nu erau, însă, corespunzătoare avioanele, care nu puteau zbura decât prin aer deci prin atmosfera tereastră. Trebuia găsită altă cale, care a şi fost descoperită ulterior, pornindu-se de la o realizare veche de peste 2000 de ani, din China şi anume, aşa numitele ,,săgeţi de foc”. În acea vreme, chinezii foloseau nişte săgeţi la care erau ataşate tuburi din bambus, umplute cu praf de puşcă, descoperit tot de ei. Aprinzînd praful de puşcă prin tuburi, la partea opusă vârfului săgeţii, se degajă rapid o mare cantitate de gaze, care făcea ca săgeata să înainteze foarte repede, până la distanţe cu mult mai mari decât s-ar fi obţinut prin simplă folosire a arcului. Ei înfăptuiseră, în acest fel, un mod de zbor pe care ştiinţă contemporană l-a numit a ,,zborul reactiv”. Pe un principiu asemănător, se bazează acum zborul avioanelor cu reacţie al rachetelor, navetelor spaţiale şi navelor cosmice.

Dar, spre a pune la punct aceste tehnici, au făcut calcule şi experienţe timp de decenii mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri, printre care se numără omul de ştiinţa rus Constantin Eduardovici Ţiolkovski (1857-1935), inginerul american Robert Hutchings Goddard (1882-1945), inginerul român Henri Coandă (1886-1972) inginerul Hermann Oberth, născut la Sibiu în 1894 şi fost profesor de fizică la Mediaş şi la Sighişoara, inginerul german Wernher von Braun (1912-1977) şi numeroşi alţii.

15

Sateliţii artificiali nu pot fi lăsaţi decât de rachete sau navete spaţiale, făcându-se, deci, uz de zborul reactiv. Primul satelit artificial al Pământului a fost lansat la 4 octombrie 1957 din Uniunea Sovietică, fiind cunoscut sub denumirea de a ,,Sputnik 1”. La bordul satelitului, se găsea o mică staţie de emisie de unde radio, care transmitea în permanenţă anumite semnale, ce permiteau umărirea evoluţiei lor în jurul Pământului, cu ajutorul radioreceptoarelor de pe sol. Cercetătorii ştiinţifici din Rusia nu s-au oprit, însă, doar la această realizare, astfel încât, în urma diverselor perfecţionări aduse, s-a testat, mai întâi, rezistenţa unor fiinţe în Cosmos (căţeluşa Laika ). La 12 aprilie 1961, s-a lansat în Cosmos, tot cu ajutorul unei rachete, o navă satelit, la bordul căreia se afla un om, ofiţerul Iuri Gabarin (1934-1968)

Toate acestea încercări au adus la concluzia că, sateliţii artificiali ar putea fi foarte folositori în scopurile de telecomunicaţii la mari distanţe. Pentru a se înţelege mai bine de ce s-a ajuns la o astfel de concluzie, este necesar să fie precizate anumite amănunte, legate de propagarea undelor radio.

Modul în care se propagă undele radio de la staţiile de emisie până la radio-receptoare este diferit. Astfel, la nivelul suprafeţei terestre, dacă staţiile de emisie sunt depărtate mai mult de câţiva zeci de kilometri, undele radio se propagă direct, urmărind curbura Pământului. Dacă, însă, aceste staţii se găsesc la distanţe de sute sau mii de kilometri, undele se propagă altfel. Generate de antenele emiţătoarelor, aceste unde ajung până la înălţimi foarte mari până în aşa-numita ionosferă, care se află între aproximativ 80 şi 350 km distanţă faţă de sol.

Ionosfera este constituită din particule de aer încărcate electric de către radiaţiile

ultraviolete generale de Soare şi ea se comportă ca o imensă oglindă pe care undele radio, în cea mai mare parte, se reflectă înapoi spre sol, sub diverse unghiuri, ce depind de lungimile de undă. Emisiile undelor de lungime de undă extrem de scurte, cum sunt cele din domeniul televiziunii sau al undelor ultrascurte nu mai sunt reflectate de ionosferă, ele propagându-se în linie dreaptă, ca şi razele de lumină. În această situaţie, s-a ajuns la ideea utilizării sateliţilor artificiali de telecomunicaţii, care se permită recepţionarea emisiunilor pe unde ultrascurte, pe suprafeţe întinse de teren. Ca sursă de alimentare electrică, la bordul sateliţilor s-au întrebuinţat, la început, simple baterii cu durată lungă de utilizare, dar ulterior ei au fost dotaţi cu generatoare atomo-electrice, iar în prezent cu baterii solare, capabile să ofere o funcţionare îndelungată. Astfel de sateliţi sunt în măsură să asigure recepţionarea unor anumite emisiuni pe suprafeţe întinse de pe Pământ. Prin calcule, s-a demonstrat că, dacă un satelit este plasat la o distanţă cuprinsă între 35500 şi 35800 km faţă de Pământ, deşi el se roteşte în jurul planetei, aparent stă pe loc. În acest mod, s-a rezolvat şi problema emisiunilor permanente ale sateliţilor, ajungându-se la aşa numiţii a ,,Sateliţi geostaţionari şi sincroni”. Până în prezent, s-au lansat în Cosmos câteva mii de sateliţi artificiali ai Pământului, fie de telecomunicaţii (televiziune, radiodifuziune, telefoane), fie pentru cercetări ştiinţifice, meteorologice, geologice. Bibliografie:

1. Sateliţi de telecomunicaţii-ing.Liviu Macoveanu, Ed. Ion Creangă, 1990

16

1.8. Pledoarie despre Univers Vlad Petru Szabo-cls a IX-a A

Coordonator: Prof. Milena Negoiţă-Boiangiu

Oamenii au încercat întotdeauna să afle cât mai multe despre mediul lor înconjurător. Diferitele ipoteze despre Univers au evoluat pe măsură ce oamenii descopereau din ce în ce mai multe.

Universul continuă sa fie un mister pentru toţi oamenii, fie oameni de rând sau oameni de ştiinţă. Sunt, totuşi, câteva lucruri pe care am reuşit să le aflăm şi să le înţelegem, cum ar fi: lumina Soarelui are nevoie de 8 minute pentru a ajunge pe Pământ. Dacă Soarele s-ar stinge, cam atât timp ne-ar lua şi nouă pentru a ne da seama. Universul are peste 100 de miliarde de galaxii. Fiecare galaxie are la rândul ei alte câteva sute de miliarde de sisteme solare. Începând de la cele mai mici particule şi ajungând până la structurile gigantice, fie ca acestea se află pe Pământ sau în spaţiu, toate alcătuiesc Universul. Acesta este format din tot ce vedem, dar şi din mult mai multe pe care nu le cunoaştem, încă.

În timp, au existat mai multe păreri despre cum funcţionează şi ce este de fapt Universul, despre cum a apărut şi despre ce ne rezervă viitorul. În zilele noastre, oamenii de ştiinţă cunosc mult mai multe lucruri decât înaintaşii lor, dar mai sunt încă multe de descoperit. Fizicianul englez, SIR ISAAC NEWTON, cel mai important şi mai influent om de ştiinţă din istorie, care înainte de a descoperi Legea atracţiei universale, a fost ateu, văzând că fiecare planetă o atrage pe cea mai mică şi nu o lasă să se depărteze, nici să se sfărâme sau să meargă în neregulă prin lumea astrelor cereşti, a ajuns la concluzia că: "Universul trebuie să fi fost creat de Dumnezeu, întrucât nu s-ar fi putut naşte din haos." WERNER VON BRAUN - savant în domeniul ingineriei aerospaţiale, cel care a supervizat iniţierea primei aselenizări pe Lună: "Există unii care pretind ca Universul a evoluat prin procese întâmplătoare, dar ce proces întâmplător poate produce creierul unui om sau sistemul ocular omenesc?...".

Am fi forţaţi să credem în că, totul în Univers s-a născut din întâmplare, ar contravine însăşi obiectivităţii ştiinţei. La prima vedere, stelele, planetele şi oamenii sunt foarte diferiţi, dar, de fapt, au şi lucruri în comun: sunt formaţi din aceleaşi elemente sau compuşi chimici şi sunt afectaţi de aceleaşi legi ştiinţifice, precum gravitaţia şi forţa electromagnetică. Tot ceea ce cunoaştem despre Univers am aflat de pe Pământ sau din apropierea acestuia.

În fond, fiecare om are Universul lui, sperând că de la acest Univers, va primi, informaţiile care ne vor ajuta să progresăm şi să credem că, dincolo de spaţiul nostru, există Sistemul de care depindem. Pe Pământ, distanţele se măsoară în km sau mile, dar în spaţiu, distanţele sunt atât de mari, încât aceste unităţi de măsură sunt nesemnificative. Important este că, Universul fiecăruia dintre noi să aducă echilibrul, armonia şi speranţa ca într-o zi ne vom simţi... STELE.

Desene: Timotei Ştefănescu-cls. a XII-a E

17

Capitolul 2. REVOLUŢIA TEHNOLOGIC Ă ŞI POLUAREA

2.1. Previziuni ştiin ţifice în romanele lui Jules Verne

Sebastian Vişan, cls. a VI- a B În romanul „20.000 de leghe sub mări” , tânărul Jules Verne, pasionat de ştiinţă şi cu o

imaginaţie debordantă, a scris despre submarine şi despre o tehnologie prin care apa era transformată în combustibil de enigmaticul savant proscris Căpitanul Nemo.

Submarinele electrice Una din cele mai cunoscute romane ale sale, „20.000 de leghe sub mări” (1869), îl prezintă pe

Căpitanul Nemo străbătând oceanele lumii la bordul unui submarin electric gigant, Nautillus. Submarinul avea săli luxoase şi era alimentat cu energie electrică. În 1964, a fost construit acest submarin, Alvin, care, deşi mult mai mic, putând găzdui doar 3 persoane, funcţionează pe un principiu similar, fiind alimentat cu baterii.

Emisiunile de ştiri În 1889, Jules Verne a scris un articol, intitulat „În anul 2889”, unde descria presa

viitorului. În locul clasicelor ziare, abonaţii vizionau un program în care reporterii discută cu oamenii de ştiinţă şi cu politicienii despre cele mai importante evenimente ale zilei. Primul program de ştiri televizate a fost difuzat abia în 1920, deci după 30 de ani de la momentul în care scriitorul a descris această formă de comunicare în masă.

Velele solare În 1865, în romanul „De la Pământ la Lună”, Jules Verne a scris despre o navă spaţială

alimentată cu lumină. Azi există ceva similar-velele solare. Pe 21 mai 2010, în cadrul misiunii Ikaros, Japonia a lansat cu succes o velă de acest fel, pentru a cerceta planetele din apropierea noastră. Vela, cu o lăţime de 14 m, funcţionează cu energie solară. Proiectul a fost propus prima dată în 1920, iar aceste vele au ca scop propulsarea navetelor spaţiale cu ajutorul radiaţiei solare, fără să mai fie nevoie de alt combustibil.

Modulul lunar Jules Verne a descris tot în romanul „De la Pământ la Lună” „proiectile” care erau folosite

pentru a transporta pasagerii pe Lună. Acestea erau ataşate la „tunuri uriaşe” care când erau trase ajutau „proiectilul” să învingă forţa gravitaţiei, scriitorul folosind, de obicei, descrieri destul de detaliate ale tehnologiei imaginate în cărţile sale. Acum există modulele lunare, cu care NASA a reuşit să ajungă pe Lună. Aceste capsule în care stau membrii echipajului sunt ataşate la rachetele care le propulsează şi le transportă la destinaţie, exact cum îşi imaginase sciitorul francez acum aproape 200 de ani. Aceste intuiţii uimitoare sunt cu atât mai impresionante cu cât scriitorul nu avea o pregătire în domeniul ingineriei sau fizicii. Este adevărat, însă, că el avea prieteni pasionaţi de ştiinţă şi

invenţii şi este foarte posibil ca multe idei să-i fi venit din discuţiile din aceştia Bibliografie: 1.www.descopera.ro/. 2.www.mediafax.ro/stiinta.../carti-care-au-prezis- viitorul

18

2.2. O zi în viitor A day in future

Alexandra Petrea cls.a VIII-a A Prof. Coordonator: Toma Dumitrescu

În acest weekend minunat de toamnă sunt

la Braşov cu mătuşa mea şi chiar acum aşteptăm să vizităm castelul lui Dracula. În timp ce vizitam castelul, Cristina (mătuşa mea) s-a împiedicat de ceva. Eu fiind în spatele ei m-am uitat să văd de ce s-a împiedicat şi am văzut o piatră în formă de triunghi aşa că am luat-o. În timpul vizitei ne-am oprit să admirăm o pictură foarte frumos lucrată. Lângă această frumoasă pictură se află o gaură în perete care arată exact ca piatra din mâna mea... Văzând acest lucru m-am gândit să aşez piatra în gaura din perete. Spre surprinderea mea şi a Cristinei, uşa din dreapta picturii s-a deschis atunci când eu am aşezat piatra în perete. Când am observat uşa deschisă, ne-am gândit că nu ar fi o idee rea să vizităm şi aceea încăpere din castel. În această încăpere am dat peste nişte schelete. Dintr-o dată s-a auzit o voce...: - De ce aţi intrat aici? Plecaţi cât mai puteţi!

La auzul acestor vorbe, ne-am uitat una la alta, am ţipat şi am fugit din acea încăpere sinistră direct în curtea castelului. Am fugit până în curtea castelului unde ne-am oprit să ne refacem puterile. Trăgând aer în piept, mi-am dat seama că mirosea a ceva frumos specific primăverii...mirosea a tei. Uitându-mă prin jurul meu am văzut că totul era schimbat...natura nu mai era la fel de posomorată ca în urmă cu jumătate de oră când am început turul castelului. Copacii nu mai erau ruginii şi trişti, erau înfloriţi şi veseli. Păsărelele erau prin copacii înfloriţi cântând al lor tril mirific de primăvară. După vederea acestor lucruri mi-am dat seama că se întâmpla ceva ciudat, nu mai eram în acelaşi anotimp ca înainte să intrăm în castel. Până să putem reacţiona în vreun fel ne dăm seama că lângă noi se afla un roboţel: - Bib-bob... Vă invit la festivitatea din parcul aventurii. Bob-bib spuse roboţelul.

In this wonderful fall week-end I’m in Brasov with my aunt and right now we are waiting to visit Dracula’s Castle. While we were visiting the castle, Cristina (my aunt) tripped on something. I was right behind her and I looked to see what’s wrong. I saw a triangle shaped rock and I grabbed it. While visiting, we stopped to admire a very nice painting. Near this beautiful painting there was a hole in the wall that looked just like the rock in my hand. Seeing this, I thought to put the rock in the hole. Cristina and I were surprised to see that the door near the painting opened in the same time. When we noticed the open door, we thought that it would not be such a bad idea to visit that room of the castle too. In this room we ran into some skeletons. Suddenly, we hear a voice:

“Why did you get in here? Leave while you can!” Hearing this, we looked at each other, screamed and ran out of the castle; all we wanted was to just get away of that creepy room.

We ran to the castle’s yard, where we stopped to regain strength. While I was catching breath, I realised that something smelled nice...like spring...like linden. Looking around me, I noticed everything was changed...the surroundings were not as gray as they were half an hour ago, when we started the tour of the castle. The trees were not rust and sad anymore, they were bloomed and cheerful. The birds around the trees were singing their wonderful, spring birdsong. After seeing this, I realised that there was something really strange happening, because it was not the same season as before entering the castle. Before we can react in any kind, we realise that there is a little robot next to us:

“Bib-bob...I invite you to Adventure’s Park Festivity. Bib-bob”, said the little robot.

19

În acel moment eu şi Cristina ne-am gândit că nu ar fi o idee rea să acceptăm invitaţia extrem de drăguţă a acelui roboţel. Ajunse în parc, vedem mulţimea de oameni veseli care ne binedispun şi pe noi, astfel încât uităm de peripeţia întâmplată şi ne hotărâm să luăm şi noi parte la acest concert susţinut de o căntăreaţă cu numele de Alle. După câteva ore de distracţie mă duc să îmi iau o răcoritoare iar la rând mă întâlnesc cu Alle,care îmi spune: - Hei! Te distrezi? - Bună! Da, mi-a plăcut foarte mult cum ai

cântat! Mi-aş dori foarte mult că într-o bună zi să cânt şi eu la fel de bine ca tine!

- Păi, într-o bună zi o să ajungi să cânţi la fel de bine ca mine pentru că poate o să ţi se pară ciudat, dar tu eşti acum în viitor iar tu eşti eu...

- Ce.?.. nu, asta este imposibil! - Gândeşte-te bine, nu ţi s-a întâmplat ceva

bizar azi? Dar nu avem timp, trebuie să ajungi până la apus, înapoi acasă altfel vei rămâne aici pe vecie!

Când am ajuns la Bran, Alle a băgat piatra în perete pentru a activa maşina timpului. Înainte să intru în maşina timpului îmi iau rămas bun de la Alle şi o întreb: - Înainte să plec aş vrea să te întreb ceva...

Ce sfat poţi să îmi dai pentru viitorul nostru?

- Fii tu însăţi! Şi să nu îţi fie frică! Tot ce trebuie să faci este să ai încredere în tine şi în ceea ce poţi!

- Mersi mult! Mult succes, în continuare! Şi asa am intrat în maşina timpului alături de Cristina şi am ajuns cu bine acasă! - Mersi şi tie! Pa!

In that moment, Cristina and I thought

that it would not be a bad idea to accept the little robot’s nice invitation - We arrive in the park and we see a lot of

happy people, which give us a nice feeling and so we forget about what happened and decide to take part of this concert of a singer named Alle.

- After a few hours of fun, I go to have a refreshment and on the line I meet Alle, who says:

- “Hey! Are you having fun?“ - “Hello! Yes, I loved your singing! One day,

I wish I could sing as well as you do.” - “Well, one day you will get to sing like I

do, because, believe it or not, you are now in the future, and I am you!...“

- “What?!...No, this is impossible!“ - “Think about it. Hasn’t anything strange

happened to you today? But we have no time, you have to go to the sunset, and then back home! Or you will get stuck here forever.”

- When we arrived back at Bran, Alle put the rock back into the wall to activate the time machine. Before I go into the time machine, I say goodbye to Alle and ask:

- “Before I go, I would like to ask you something...What kind of advice can you give me for our future?“

- “Be yourself! Don’t be afraid of anything and anyone! All you have to do is to have faith in yourself and in what you can do!“

- “Thanks a lot! Good luck!“ - “Thank you! Bye!“ - And this is how Cristina and I got into the

time machine and back home!

20

2.3.Tehnologie laser aplicată în conservarea şi restaurarea patrimoniului cultural şi istoric

Prof. drd. Ionela Iordan De la desenele rupestre până la picturi, omul a încercat să păstreze vie amintirea

evenimentelor frumoase şi importante care l-au marcat de-a lungul timpului sau a încercat să îşi exprime credinţa faţă de zei construind structuri demne pentru o divinitate. Astfel, în prezent omenirea moşteneşte un important patrimoniu cultural, constând în picturi, sculpturi, construcţii magnifice care stau mărturie a trecutului şi evoluţiei noastre.

Din păcate, însă, agenţii naturali şi agenţii antropici, au un efect distructiv în timp, asupra acestor capodopere. Grupuri de conservatori colaborează cu oameni de ştiinţă în lupta pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi operelor de artă. Astfel, s-au dezvoltat numeroase tehnici de investigare, diagnosticare şi conservare a acestora, pentru a le păstra în viaţă şi a le transmite generaţiilor viitoare.

Mediul ambiental nu este întotdeauna prietenos cu lucrările de artă. În ultimele două secole, acesta a devenit deosebit de nociv din cauza poluării şi variaţiilor dese de temperatură şi umiditate relativă, dar şi din cauza expunerii îndelungate la lumină şi la radiaţiile ultraviolete. Astfel, operele de artă trebuie protejate într-un mediu controlat, unde asemenea variabile climatice pot fi menţinute la un nivel care să nu afecteze calitatea şi integritatea obiectelor.

Legătura între ştiinţele exacte şi artă începe să fie din ce în ce mai strânsă, punând bazele unui nou domeniu inter-disciplinar. Fiecare laborator utilizează o serie de tehnici şi metode de analiză care să ofere informaţii exacte, valoroase, fără a supune obiectele investigate nici unui fel de pericol, precum sunt: scanare 3-D cu fascicul laser, scanare de vibraţii Doppler cu ajutorul laserului, scanare de fluorescenţă indusă cu ajutorul laserului, curăţare laser

Drept consecinţă a faptului că, majoritatea metodelor de investigare moderne sunt operate prin computere, toate informaţiile dar şi rezultatele obţinute sunt sub formă digitală. Cele mai multe rezultate sunt oferite sub formă de imagini 2-D sau format 3-D.

Cu o serie de tehnici imagistice de investigare, se poate realiza o documentare solidă asupra oricărui tip de obiect. Astfel, se poate realiza o comparaţie prin suprapunere între imagini foto înregistrate cu aparate foto şi imagini înregistrate cu o cameră multispectrală. Acestora li se mai pot adăuga şi hărţi de fluorescenţă obţinute în urma scanării suprafeţei cu tehnica LIF. Această combinare de tehnici este utilă în special pentru picturi, pe orice fel de suport.

Pentru obiectele de dimensiuni mai mari precum faţade de clădiri, interesantă este suprapunerea pe modele digitale obţinute în urma scanării 3D, a înregistrărilor termice ale acestora. Acest mod de vizualizare ar conferi o abordare mult mai bună şi chiar interactivă asupra calităţii obiectelor în cauză. La fel, pentru o mai bună înţelegere a rezultatelor se pot folosi şi imagini foto sau chiar hărţi de fluorescenţă înregistrate ale suprafeţelor respective. În momentul suprapunerii unor imagini 2-D peste un relief 3-D, va fi inevitabilă o deformare şi apoi aproximare a imaginilor

2D pentru ca acestea să se poată “mula” pe modelul 3D. Tehnica spectroscopiei cu laser reprezintă o nouă

metodă de renovare şi recondiţionare a monumentelor ce aparţin patrimoniului cultural românesc. Metoda a fost dezvoltată de către cercetătorii de la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică de la Măgurele şi are ca scop investigarea şi diagnosticarea pieselor de artă prin mijloace opto-electronice neinvazive şi nedistructive. Această tehnologie a fost aplicată cu succes în două biserici din Bucureşti: Biserica Doamnei şi Biserica Stavropoleos.

21

Cu ajutorul spectroscopiei cu laser, se determină compoziţia materialelor şi a depunerilor poluante, analiza putând fi aplicată atât asupra suprafeţelor din material organic, cât şi asupra celor din material anorganic. Ea a fost, deja folosită cu succes asupra picturilor frescelor de pe biserici, a statuilor de piatră şi marmură sau a obiectelor de metal.

Restaurarea în sine este o operaţiune de consolidare şi de completare a operelor de artă pentru a fi păstrate şi puse în valoare, operaţiune realizată pe baza unor norme stabilite de specialişti. În unele cazuri, restaurarea devine reconstituire, dacă ea cuprinde şi părţi refăcute în întregime.

Restaurarea este un proces lent, nu datorită unor erori de management sau insuficienţei mijloacelor de restaurare, ci faptului că, în timp ce factorii de degradare acţionează simultan, mai mult sau mai puţin continuu, asupra întregii mase a bunurilor culturale, restaurarea poate rezolva doar o infimă parte a celor degradate.

Întrucât restaurarea acţionează asupra efectelor şi nu asupra factorilor care le provoacă iar cele mai multe dintre efectele proceselor chimice, fizice sau biologice sunt ireversibile, aceasta , oricât ar fi de artistică sau tehnică, nu ar mai putea reface starea iniţială a obiectului.

Astfel, conservarea preventivă constituie o premiză a durabilităţii patrimoniului istoric deoarece aceasta reprezintă singura cale prin care bunurile culturale pot fi apărate de procesele inevitabile de degradare.

Bibliografie: 1. L. Angheluta, J. Striber, R. Radvan, M. Simileanu – Automated Optoelectronic Device for Qualitative Analysis of the Artwork Surfaces Using the LIF Technique, Romanian Reports in Physics, Vol. 60, No. 4, P. 1053–1063, 2008 2. Sportun,S., Cooper, M. & all, ”An investigation into the effect of wavelenght in the laser cleaning of parchment”, Journal of Cultural Heritage – Lasers in the Conservation of Artworks LACONA III, 1, S225 – S232, (2000); 3. Radvan,R, Popescu,N., Dan, S. ”Whiteness behavior of artwork’s various materials after cleaning process using Nd:YAG laser beam”, ROMOPTO’2000 SPIE Conf., Bucharest, Romania2000;

2.4 Oglinzile parabolice ale lui Arhimede versus centralele solare actuale

Alina Bontaş, Diana Asoltanie, cls a VIII-a A Coordonator: Prof. drd. Ionela Iordan

Probabil, Arhimede a folosit oglinzi care au acţionat colectiv ca o oglindă parabolică pentru a arde corăbiile care atacau oraşul Siracuza. În secolul al doilea d.Hr., Lucian din Samosata a scris că, în timpul asediului Siracuzei, Arhimede a distrus corăbiile inamice cu foc. Câteva secole mai târziu, Anthemius din Tralles menţionează lentila convergentă, ca armă a lui Arhimede. Dispozitivul, numit câteodată raza de căldură a lui Arhimede, a fost folosit pentru a focaliza razele Soarelui asupra corăbiilor care se apropiau, cauzând aprinderea lor.

Această pretinsă armă a fost subiectul unor dezbateri aprinse despre credibilitatea ei din timpul Renaşterii. René Descartes o considera drept falsă, în timp ce cercetătorii moderni au încercat să recreeze efectul folosind doar mijloacele pe care se crede că Arhimede le-ar fi avut la dispoziţie. S-a sugerat faptul că, un număr mare de scuturi din cupru sau bronz, polizate foarte fin, ar acţiona ca o oglindă şi ar fi putut fi folosite la concentrarea razelor Soarelei asupra corăbiilor. Adică, ar fi fost folosit principiul oglinzii parabolice într-o manieră similară cu cea a unui cuptor solar.

Un test cu aceaste raze a fost făcut în 1973, de omul de ştiinţă grec Ioannis Sakkas. Experimentul a avut loc la baza navală Skaramagas din preajma Atenei. Cu această ocazie au fost folosite 70 de oglinzi, fiecare fiind acoperite cu un strat de cupru şi având dimensiunea în jur de 1 m. Oglinzile au fost focalizate asupra unei machete din placaj, a unei corăbii romane de război,

22

aflată la o distanţă de aproximativ 50m. Când oglinzile au fost focalizate cu precizie, corabia a luat foc în câteva secunde.

În octombrie 2005, un grup de studenţi de la Institutul de Tehnologie din Messachusetts a reluat experimentul cu 127 de oglinzi pătrate din bronz, focalizându-le pe o machetă din lemn, aflată la 30 de m. Flăcările au izbucnit, dar numai după ce pe cer nu au mai fost nori, iar macheta nu s-a mişcat, timp de zece minute. S-a ajuns la concluzia că, arma este fezabilă doar în condiţii ideale. Grupul MIT a repetat experienţa în spectacolul televizat MythBusters, folosind ca ţintă o barcă de lemn din San Francisco. Din nou au apărut unele flăcări, iar lemnul a fost carbonizat, pe alocuri. Dar pentru a se aprinde, lemnul trebuie să atingă temperatura de autoaprindere, care este în jur de 300 °C.

Când au prezentat rezultatul, cei de la MythBusters l-au catalogat drept "busted", adică a căzut la test, datorită timpului prea îndelungat şi al condiţiilor atmosferice ideale pentru aprindere. De altfel, cei de la MythBusters au spus că, ar fi fost mai uşor să folosească, pentru distanţe scurte, săgeţi arzând sau bolovani din catapulte. Şi în 2010, au mai reluat experimentul cu ocazia ediţiei speciale President's Challenge a lui Barack Obama. Din nou experimentul a căzut la test, ajungându-se la concluzia că efectul oglinzilor ar fi fost de orbire sau de distracţie pentru echipaj.

Oglinzile parabolice sunt construite cu două grade de libertate putând urmări poziţia soarelui pe cer. Ele sunt montate pe un stativ şi concentrează razele solare într-un punct focal propriu fiecărei oglinzi unde este montat un receptor de energie termică. Acest mod de construcţie este foarte compact. Oglinzile sunt fabricate cu un diametru cuprins între 3 şi 25m rezulând o putere instalată de până la 50kW pe modul.

La instalaţiile de acest tip receptorul este conectat la un motor Stirling care transformă energia termică direct în energie mecanică, putând acţiona un generator electric. Aceste instalaţii ating un randament înalt în transformarea energiei solare în energie electrică (peste 30%). Modularitatea acestor instalaţii permite atât utilizarea lor în locuri izolate sau independente cât şi conectarea mai multora formând o centrală virtuală în cadrul generării distribuite a energiei electrice.

O soluţie mai rară o constituie parcurile de oglinzi parabolice. În punctul focal, comun tuturor oglinzilor se află o suprafaţă absorbantă cu ajutorul căreia este încălzit un agent termic utilizat, în continuare, pentru generare de aburi. Conectarea în grup a mai multor oglinzi parabolice constituie o abordare mai puţin economică decât centralele cu jgheaburi parabolice sau cele cu turn solar. Bibliografie:

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Arhimede 2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Central%C4%83_solar%C4%83#Centrale_cu_oglinzi_

parabolice

23

2.5 De la celula lui Volta la bateriile reîncărcabile

Marius Pintilie, cls. a X- a C Coordonator: Prof.drd. Ionela Iordan

Printre cele mai remarcabile şi mai inedite descoperiri din ultimii 400 de ani se consideră electricitatea. În timpul construcţiei unei căi ferate în 1936 lângă Bagdad, muncitorii au descoperit ceea ce părea a fi o baterie preistorică, cunoscută şi ca bateria parthiana. Obiectul datează din perioada parthiana şi se crede că are o vechime de 2.000 de ani. Bateria constă într-un recipient de argilă umplut cu o soluţie de oţet, în care a fost introdusă o bară de fier, înconjurată de un cilindru de cupru. Dispozitivul producea electricitate de 1,1 - 2,0 V.

. Dovezile arheologice sugerează că, babilonienii au fost primii care au descoperit şi utilizat o tehnică galvanică în producţia bijuteriilor, utilizând un electrolit pe baza de suc de struguri pentru placarea cu aur a gresiei ceramice. Este posibil că, parthienii care au condus Bagdadul (cca. 250 i.Hr.) să fi utilizat bateriile pentru placarea electrolitică a argintului.

Una dintre primele metode de generare a electricităţii în perioada modernă a fost prin crearea unei sarcini statice. În 1660, Otto von Guericke a construit o maşină electrică utilizând un glob mare de sulf, care, când era frecat şi rotit, atrăgea pene şi bucăţi mici de hârtie. Guericke a putut dovedi că, scânteile generate erau de natură electrică.

Prima utilizare practică a electricităţii statice a fost „pistolul electric”, pe care l-a inventat Alessandro Volta (1745–1827). O sârmă de fier sprijinită pe stâlpi de lemn urma să fie întinsă de la Como la Milano, în Italia. La capătul receptor, sârma urma să se termine într-un recipient umplut cu gaz metan. Pentru a semnala un eveniment codat, o scânteie electrică urma să fie trimisă prin sârmă, în scopul detonării pistolului electric. Această linie de comunicaţii nu a fost construită niciodată.

Volta a descoperit în 1800 că, anumite lichide pot genera un flux continuu de energie electrică când sunt utilizate drept conductor. Această descoperire a dus la invenţia primei celule voltaice, mai cunoscută drept baterie. Volta a descoperit apoi că, tensiunea creşte când celulele voltaice sunt stivuite una peste alta. Metalele produc tensiunea bateriei; ele au fost separate cu hârtie umedă, înmuiată în apă cu sare. În acelaşi an, Volta a lansat descoperirea sa, ca sursă continuă de electricitate pentru Societatea Regală din Londra.

Franţa a fost una dintre primele naţiuni care a recunoscut oficial descoperirile lui Volta. Descoperirile lui Volta au impresionat atât de mult lumea, încât, în noiembrie 1800, Institutul Naţional Francez l-a invitat pentru prezentări la evenimente la care a participat Napoleon Bonaparte. Napoleon a ajutat la experimente, creând scântei din baterie, topind o sârmă de oţel, descărcând un pistol electric şi descompunând apa în elementele sale.

În 1802, William Cruickshank a proiectat prima baterie electrică pentru producţie în masă. Cruickshank a aranjat foi pătrate cu cupru cu foi de zinc de dimensiune egală. Aceste foi au fost aşezate într-o cutie de lemn dreptunghiulară şi lungă şi au fost sudate. Canalele din cutie păstrau plăcile metalice în poziţie, iar cutia etanşată a fost umplută cu electrolit din saramură sau cu acid săturat diluat cu apă. Semăna cu bateria inundată pe care încă o mai avem astăzi.

În 1836, John F. Daniell, chimist englez, a dezvoltat o baterie îmbunătăţită, care producea un curent mai stabil decât dispozitivele anterioare. Până în acest moment, toate bateriile erau

24

primare, adică nu puteau fi încărcate. În 1859, fizicianul francez Gaston Planté a inventat prima baterie reîncărcabilă.

În 1899, Waldmar Jungner din Suedia a inventat bateria cu nichel-cadmiu (NiCd), care folosea nichel pentru electrodul pozitiv (catod) şi cadmiu pentru cel negativ (anod). Costurile ridicate ale materialelor i-au limitat utilizarea şi, doi ani mai târziu, Thomas Edison a produs un design alternativ, înlocuind cadmiul cu fier. Energia specifică redusă, performanţă slabă la temperatura scăzută şi autodescarcarea ridicată au limitat succesul bateriei cu nichel-fier. Până în 1932, când Shlecht şi Ackermann au obţinut curenţi de încărcare mai mare şi au îmbunătăţit longevitatea bateriei NiCd inventând placa cu poli sinterizaţi.

Timp de mulţi ani, bateria NiCd a fost singură baterie reîncărcabilă pentru aplicaţiile portabile. În anii '90, ecologiştii din Europa au devenit preocupaţi de contaminarea mediului dacă bateria NiCd era aruncată cu neglijenţă; ei au început să limiteze această compoziţie chimică şi au cerut industriei de consum să treacă la compoziţia Nichel-metal-hidrat (NiMH), o baterie mai ecologică. NiMH este similară cu NiCd şi mulţi au prezis că, NiMH a fost treaptă către bateria mai rezistenţă cu litiu-ion (Li-ion) Majoritatea activităţilor de cercetare, din prezent, gravitează în jurul îmbunătăţirii sistemelor pe baza de litiu. Pe lângă alimentarea telefoanelor celulare, a laptopurilor, camerelor foto digitale, sculelor electrice şi dispozitivelor medicale, bateria Li-ion este utilizată şi pentru vehiculele electrice. Bateria are o serie de avantaje, cele mai notabile fiind energia sa specifică mare, încărcarea simplă, întreţinerea redusă şi faptul că este ecologică.

Umanitatea depinde de electricitate şi, cu mobilitatea tot mai mare, oamenii au gravitat tot mai mult spre energia portabilă - întâi pentru aplicaţiile cu roţi, apoi pentru portabilitate şi în final, pentru produsele la purtător. Chiar dacă primele baterii au fost incomode şi nefiabile, generaţiile viitoare pot vedea tehnologiile de astăzi doar că pe nişte experimente stângace.

Reciclarea bateriilor Reciclarea bateriilor este o activitate de reciclare care are că scop reducerea numărului de

baterii din deşeurile municipale solide. Bateriile conţin metale grele şi substanţe chimice toxice, ele crescând riscul contaminării solului şi poluarea apei. Multe oraşe oferă servicii de reciclare pentru bateriile uzate auto. În SUA, serviciul de reciclare este încurajat prin lege printr-un depozit rambursabil care este plătit pe baterii, de aceea 97% din bateriile auto sunt aduse spre reciclare. Bibliografie:

1. http://www.lithium.ro/blog/istoric-bateria-n9 2. http://greenly.ro/viata-eco/de-ce-trebuie-sa-reciclam-bateriile

2.6. Identificarea „GPS-ului intern” al creierului

Prof. Mara Păunescu

Anul trecut, în 2014, premiul Nobel pentru Medicină a fost împărţit de John O'Keefe, May-Britt Moser şi Edvard I. Moser "pentru descoperirea celulelor care compun un sistem de poziţionare din creier", conform anunţului făcut de profesorul Göran K. Hansson, secretarul Comitetului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină.

"Cum ştim unde ne aflăm? Cum reuşim să găsim drumul dintr-un loc spre un altul? Şi cum stocăm această informaţie în aşa fel încât să putem să găsim imediat drumul corect, data viitoare când mergem pe acelaşi drum?

25

Cei trei laureaţi din acest an au fost premiaţi pentru descoperirea unui sistem de poziţionare din creier, supranumit «GPS-ul intern», care face posibilă orientarea în spaţiu şi care demonstrează existenţa unei baze celulare pentru o funcţie cognitivă superioară".

John O´Keefe a identificat, în 1971 prima componentă a acestui sistem. El a descoperit că, anumiţi neuroni din zona cerebrală denumită hipocampus erau mereu activaţi atunci când un cobai se afla într-un anumit loc dintr-o incintă, iar când locul se modifica, alţi neuroni deveneau activi. O´Keefe a ajuns la concluzia că, aceşti neuroni compuneau o hartă a incintei, făcând posibilă orientarea în spaţiu a respectivului cobai. John O´Keefe a fost fascinat de problematica modului în care creierul controlează comportamentul şi a hotărât, spre sfârşitul anilor '60 să abordeze această problemă, cu armele neurofiziologiei. El a început să înregistreze semnalele emise de neuroni individuali din hipocampusull unor şoareci care aveau libertatea de mişcare, într-o anumită incintă.

Cu această ocazie, O'Keefe a descoperit că, anumite celule nervoase deveneau active atunci când şoarecele se afla într-un anumit loc, din respectivul mediu experimental. Pornind de la datele adunate, omul de ştiinţă britanic a putut demonstra că, aceste "celule de poziţionare" nu aveau doar rolul de a înregistra inputurile vizuale, ci generau în mod activ o hartă interioară a respectivului mediu. Astfel, O'Keefe a ajuns la concluzia că, hipocampusul generează numeroase astfel de hărţi prin acţiunea celulelor nervoase de poziţionare ce sunt activate în diferite medii. Astfel, memoria unui anumit loc poate fi înmagazinată ca o combinaţie specifică a activităţii celulelor de poziţionare din hipocamp.

Mai bine de trei decenii mai târziu, în 2005, May-Britt şi Edvard Moser au descoperit o altă componentă cheie a acestui sistem de poziţionare internă. Cei doi au identificat un alt tip de celule nervoase pe care le-au denumit "celule de reţea", care generează un sistem de coordonate care permite poziţionarea cu precizie şi deplasarea spre anumite ţinte. De cealaltă parte, May-Britt şi Edvard Moser au descoperit coordonatele acestui sistem de orientare. Cei doi oameni de ştiinţă norvegieni cartografiau conexiunile formate în hipocampusul unor şoareci care se deplasau într-o incintă când au descoperit un model nou de activitate neuronală într-o zonă din vecinătate denumită cortexul entorhinal.

În această regiune a creierului, neuronii erau activaţi atunci când şoarecele trecea prin multiple locaţii aranjate într-o reţea hexagonală. Fiecare dintre aceste celule erau activate după un model spaţial unic, iar laolaltă, aceste "celule de reţea" formează un sistem de coordonare care permite navigarea prin spaţiu. Alături de alte celule din cortexul entorhinal care recunosc orientarea capului şi marginile camerei, ele formează circuite împreună cu celulele de poziţionare din hipocampus. Acest întreg sistem reprezintă un fel de "GPS intern" al creierului.

Activitatea celor trei oameni de ştiinţă a demonstrat modul în care celulele de poziţionare şi celulele de reţea fac posibilă determinarea poziţiei şi navigarea în spaţiu. O serie de studii recente, realizate cu ajutorul tehnologiilor de imagistică moderne, precum şi studii pe pacienţi care au suferit intervenţii chirurgicale pe creier, au confirmat faptul că, aceste două tipuri de celule, cele de poziţionare şi cele de reţea, există şi în alcătuirea creierului uman. În cazul unor pacienţi suferind de Alzheimer, hipocampusul şi cortexul entorhinal sunt, deseori, afectate încă din stadiile incipiente ale bolii, condiţii în care aceşti pacienţi îşi pierd capacitatea de a se orienta în mediul înconjurător. Studiile continuă şi pentru ce numim ”realitatea virtuală”. Realitatea virtuală devine tot mai

26

populară în zilele noastre, fiind folosită în jocuri video, simulatoare, clinici medicale şi pe câmpul de luptă.

Boala Alzheimer, atacurile cerebrale şi schizofrenia afectează hipocampul, care interferează cu abilitatea oamenilor de a „naviga” prin lume. Cercetătorii au comparat activitatea cerebrală din camera virtuală cu cea înregistrată atunci când şobolanii explorau o cameră reală, identică. Atunci când, animalele explorau o cameră reală, neuronii GPS se activau într-un tipar ce producea o hartă mentală a mediului. Dar, spre surpriza oamenilor de ştiinţă, atunci când rozătoarele explorau camera virtuală, aceiaşi neuroni se activau, se pare, aleator-cu alte cuvinte, nu se forma nicio hartă mentală.

Cu toate acestea, atunci când cercetătorii au studiat mai atent activitatea cerebrală a şoarecilor din realitatea virtuală, ei au descoperit că, semnalele nu erau chiar aleatorii. În schimb, celulele cerebrale urmăreau, de fapt, numărul paşilor realizaţi de animal-asemenea unui pedometru. Deci atunci când creierul face o hartă spaţială, pe lângă informaţiile vizuale din jur, ia în calcul şi mirosurile, sunetele şi alte aspecte.

Studiile precedente arată că, oamenii cu leziuni la nivelul hipocampului nu formează hărţi mentale clare în medii de realitate virtuală. Înainte, cercetătorii nu ştiau dacă această hartă era neclară din pricina leziunilor cerebrale sau din pricina mediului virtual, dar descoperirile recente susţin cea de-a doua variantă.

"Cunoştinţele despre modul de funcţionare a mecanismului de orientare din creier reprezintă o schimbare de paradigmă a modului în care înţelegem felul în care celulele specializate din creier colaborează pentru a îndeplini funcţii cognitive superioare şi deschid drumul pentru aprofundarea înţelegerii altor procese cognitive, aşa cum sunt memoria, abilitatea de planificare şi gândirea". Bibliografie: 1.http:// www. nobelprize.org; 2.http://www.scienceworld.ro; www.descopera.ro

2.7. Importan ţa magnetismului în lumea vie Ana Topolog, cls. a VII-a C

Coordonator: prof. drd. Ionela Iordan Pământul este cel mai mare magnet din apropierea noastră. Câmpul magnetic al Pământului

scade în intensitate cu cât urcăm mai sus în spaţiul cosmic, astfel că, la distanţa de 8-14 raze terestre, el ajunge de 10.000 ori mai redus. Toată lumea vie - plante, animale şi oameni - se află sub influenţa magnetismului Pământului. Efectul câmpului magnetic al Pământului este mult mai mare decât s-ar crede: el acţionează ca un fel de umbrelă care abate radiaţiile cosmice nocive, cum ar fi cele solare.

. Fără acest câmp pe post de umbrelă binefăcătoare, structurile vii ar fi fost de mult afectate, deoarece ar fi afectate proteinele şi acizii nucleici. Aceşti acizi atât de complecşi şi exacţi poartă în structura lor întregul mesaj despre tot ce se referă la fiecare dintre noi. Practic, fără această umbrelă binefăcătoare, întreaga lume vie ar dispărea ori s-ar modifica genetic. Magnetismul este indispensabil lumii vii, la fel ca şi apa, aerul, hrana sau lumina Soarelui. Influenţa Soarelui asupra magnetismului Pământului este confirmată prin măsurători care au arătat că, în timpul zilei, influenţa magnetică a Soarelui este cu aproximativ 0,1 Gauss mai puternică decât

27

în timpul nopţii. În mediul înconjurător, există nenumărate semnale bioenergetice active, dar cele mai importante sunt: undele Schumann, undele geomagnetice, radiaţia solară. Pământul este înconjurat de ionosferă, care are aproximativ 100 km înălţime. Spaţiul dintre ionosferă şi suprafaţa Pământului se comportă ca o enormă cavitate cu rezonanţă electromagnetică, asemeni cutiei de rezonanţă a unui instrument muzical. Aceste unde electromagnetice rezonanţe sunt cunoscute sub numele de undele Schumann, după numele fizicianului care le-a descoperit, W.O. Schumann. Forma de undă primară (prima armonică) are o frecvenţa de 7,8 Hz. Exact aceeaşi frecvenţă este prezentă şi în hipotalamus, principalul centru de control al creierului uman . Scoarţa terestră conţine 64 de elemente, cunoscute sub numele de "elemente reziduale". Fiecare dintre aceste elemente este caracterizat de propriul său tip de vibraţii. Câmpul magnetic al Pământului este influenţat de aceste vibraţii, "modularea" rezultată fiind cunoscută sub numele de unde geomagnetice. Scoarţa terestră conţine aceleaşi materiale minerale ca şi cele existente în hematiile din sângele corpului uman. Absorbirea câmpului magnetic al Pământului se realizează prin inhalarea oxigenului care se află sub influenţa câmpului magnetic al Pământului. Cu cât este mai mare energia magnetică înconjuratoare, cu atât este mai ridicat nivelul uman de energie. O altă modalitate de absorbire este prin contactul direct al corpului cu Pământul. Prin exerciţii sportive se produce energie electromagnetică de la efortul fizic. Trecerea unui fluid printr-un câmp magnetic produce o forţă electromagnetică. Aşa cum apele cascadei Niagara produc energie electromagnatică, la fel şi circulaţia sângelui prin organism, în câmpul magnetic al Pământului, produce o sursă internă de energie magnetică. Efectele negative ale absenţei câmpului magnetic!

a) Oamenii de ştiinţă au demonstrat faptul că, forţa câmpului magnetic al Pământului s-a micşorat cu peste 50% în ultimii 500 de ani, el măsurând în prezent aproximativ 0,5 Gauss. Puterea câmpului magnetic al Pământului variază de la 0,3 Gauss la ecuator până la 0,7 Gauss la poli. Faptul că, prezenţa câmpului magnetic al Pămânului joacă un rol principal în ceea ce priveşte starea sănătăţii noastre a fost confirmat atunci când primii astronauţi s-au întors bolnavi din spaţiu. Problemele de sănătate erau întocmai afecţiuni apărute din cauza carenţei de calciu şi alte minerale, conducând la dereglări metabolice şi simptome precum, depresia gravă, somnolenţa, osteoporoza. Starea lor a fost explicată rapid prin absenţa magnetismului terestru, iar problema s-a rezolvat imediat atunci când NASA a instalat magneţi în staţiile şi pe navele cosmice. Lipsa sau micşorarea câmpului au ca efecte creşterea în înălţime a plantelor şi apoi căderea lor în colaps, implicit moartea lor. În lipsa câmpului gravitaţional, omul are tendinţa de creştere şi îngrăşare, întregul organism suferind transformări fundamentale cum ar fi: deteriorarea sistemului nervos şi a sistemul imunitar, afectarea sistemul circulator precum şi a sistemul respirator b) Cu cât tehnologia e mai prezentă în jurul nostru, cu atât scade câmpul magnetic. Clădirile din beton armat, construcţiile de metal, drumurile din asfalt, automobilele, trenurile, avioanele micşorează efectul câmpului terestru la jumătate şi chiar mai mult. Efectele dăunatoare provin şi de la "smogul electronic", aparatura electronică, unde radio şi TV, monitoarele calculatoarelor, telefoane mobile, lumini fluorescente. Oamenii care trăiesc în case la curte beneficiază de binefacerile naturii precum şi de un câmp magnetic mai bun, ştiut fiind faptul că, orice casă din cărămidă sau paiantă nu reţine şi nu împiedică magnetismul. Orăşenii, trăind în blocuri, beneficiază de o intensitate a câmpului magnetic mult mai redusă, datorită fierului beton, decurgând de aici o serie de consecinţe nefaste asupra organismului. În plus, magnetismul terestru se poate reduce sau ecrana din cauza unor elemente perturbatoare din mediul înconjurător, micşorându-se astfel şi acţiunea acestui magnetism asupra organismului nostru, fapt ce duce la apariţia unor simptome cum ar fi durerile de cap, oboseala, dereglări de circulaţie etc.

Bibliografie: 1.http://terapia-romania.ro/magnetismul-natural 2.http://bratarimagnetice.ro

28

2.8. Din Inimă pentru Natură Prof. Milena-Daniela Negoiţă-Boiangiu

Datorită aerului, apei şi pământului, există

viaţă. Atunci când unul dintre aceste elemente este distrus de om şi nu îşi mai poate urma ciclul natural, echilibrul se distruge, iar noi privim la adevărate dezastre ecologice.

De multe ori, ne întrebăm unde o să ajungă planeta noastră, dacă îşi continuă acest drum care duce uşor către autodistrugere?...

Unde va înclina această balanţă dacă atitudinea noastră nu este una responsabilă?...

Anticii considerau apa origine a tuturor lucrurilor, fructul dragostei dintre Pământ şi cer. Însă concepţiile au evoluat, astăzi apa este obiect de studiu, sursă vitală a omenirii, dar în

contradictoriu cu miturile antice, respectul pe cere-l purtăm noi... se regăseşte în imaginile pe care le revedem pretutindeni în râuri, lacuri poluate... Sunt parcă şi mai mulţi care nu respectă natura, şi care în ignoranţa lor, distrug încet şi sigur această lume de contraste, de care cu toţii, suntem uneori atât de mândri.

Educaţia de mediu este un proces prin care recunoaştem valorile şi conceptele mediului înconjurător. Pentru mediul înconjurator, zonele verzi ca să fie cât mai bine întreţinute este nevoie de implicarea elevilor în acest demers.

Din păcate, interesul tinerilor pentru protejarea mediului este în continuă scădere şi tocmai din acest motiv este nevoie de atragerea lor în acţiuni de educaţie ecologica şi voluntariat în domeniul mediului.

Acesta este motivul pentru care, cu fiecare generaţie pe care o îndrum, mi-am propus să organizez proiecte ”pro-natura”. Cum? Prin metodele interactive de educare în spiritul respectului pentru natură, prin activităţi creative de folosire a deşeurilor, acţiuni de ecologizare, concursuri, activitatăţi de creare a unor zone verzi – metode de a stimula generaţia tânără să creeze o legătură

cu natura şi să acţioneze pentru găsirea şi aplicarea de soluţii durabile în relaţionarea cu aceasta.

Implicarea în astfel de proiecte oferă elevilor avantaje, chiar şi beneficii pe plan educativ, afectiv şi practic, beneficii care se vor reflecta ulterior în atitudinea comunităţii. Elevii vor putea fi, la rândul lor, formatori de opinie şi factori de acţiune în apărarea sănătăţii mediului şi a naturii.

29

2.9. Cutia mea de chibrituri

Prof. Georgiana Bărbulescu De mai bine de treizeci de ani, trăiesc într-o cutie de chibrituri. Cel puţin aşa ar spune unii.

Dar eu sunt fericită în cutia mea de chibrituri. Sau, cel puţin, eram… Aveam o mulţime de cărţi, adevărate ferestre spre orizonturi nebănuite, care mi-au prilejuit multe momente de bucurie, bucuria cunoaşterii… Aveam pianina mea dragă, care m-a ajutat să fac câţiva paşi timizi în lumea fascinantă a muzicii clasice…Aveam o mulţime de discuri de vinil şi, ulterior, de cd-uri, care mi-au dăruit multe ceasuri de relaxare şi încântare… Şi aveam un balcon, îndreptat spre soare-răsare, care se transforma, de cum venea primăvara, într-o adevărată grădină suspendată, cu trandafiri japonezi şi cu leandri, cu muşcate, cu panseluţe, cu petunii de toate culorile… În grădina mea de pe balcon am citit multe cărţi, am ascultat multe cd-uri şi am brodat, la propriu, multe flori de mătase pe pânza albă a semnelor de carte, dar şi la figurat, flori de gânduri pe coala albă de hârtie şi vise dragi pe pânza nevăzută a sufletului, pe care le-am înfăptuit unul câte unul, trăind astfel bucuria visului împlinit…

La sfârşitul zilei, sorbeam răcoarea înserării până când stelele ţintuiau bolta cerulului cu mii de luminiţe tremurătoare, iar când venea moş Ene, adormeam, adesea obosită, învăluită în lumina lunii care-mi intra pe fereastră… Dimineaţa, mă trezeam zâmbind sub ploaia aurie a razelor jucăuşe şi calde ale Soarelui, care, şi ele, intrau nestingherite, împreună cu aerul proaspăt, pe fereastra largă a cutiei mele de chibrituri. Ieşeam pe balcon, dădeam “bună-dimineaţa” Soarelui şi florilor mele dragi, şi începeam o nouă zi… De la o vreme însă, s-au aciuit prin cartierul meu de cutii de chibrituri (şi nu numai!) o mulţime de dihănii afurisite care scuipă foc pe nări într-una. Şi dacă cd-urile şi cărţile sunt la locul lor (pianina ajutând acum pe altcineva să pătrundă în lumea muzicii), bietele mele flori au pierit una câte una, arse de pârjolul necontenit, iar balconul meu drag a rămas pustiu şi trist. Chiar şi violetele de la fereastră, altădată pline de flori mari şi viguroase, acum sunt triste şi înfloresc rar, iar florile lor sunt mici şi chinuite. Şi sfârşesc şi ele cu petalele arse de limbile de foc. Şi nici nu mai număr stelele la căderea nopţii, căci licărirea lor e amestecată cu para nevăzută… Şi nici nu mai adorm învăluită în lumina lunii, căci, odată cu razele ei, intră pe fereastră (şi prin ziduri!) şi săgeţile de foc nevăzute care ard tot ce întâlnesc în cale… Şi nici nu mă mai trezesc zâmbind sub ploaia aurie a razelor de Soare, căci şi ele sunt otrăvite de limbile de foc neostoite, care pârjolesc până şi gândurile şi visele încă nenăscute! Mi-e atât de dor de grădina mea din balcon, de răcoarea înserării şi de licărirea stelelor, de lumina blândă a lunii, de aerul proaspăt al dimineţii şi de razele jucăuşe ale soarelui, care-mi alintau visele şi-mi încălzeau sufletul! Cum au apărut dihăniile acelea? Până când vor otrăvi licărirea stelelor, lumina lunii şi razele soarelui şi vor pârjoli cu limbile lor de foc florile... şi gândurile... şi visele…?

30

Cap. 3. “ŞTIIN ŢA ŞI TEHNICA-ÎN CONTEXTUL DEZVOLT ĂRII DURABILE” (II)

Prof. Stela Olteanu

“Să formezi o echipă este doar începutul, să rămâi împreună este progresul, să lucrezi

împreună este succesul. Indiferent de ceea ce poţi face sau visezi ca poţi face, începe! Îndrăzneala are geniu, putere şi magie în ea…..”

O nouă ediţie, alte echipe, un nou succes! Elevi din clasele V- XII au colaborat, au format

echipele şi au demonstrat, încă o dată că se poate. Sub îndrumarea profesorilor Iordan Ionela, Olteanu Stela, Cădaru Manuela, Voicescu Antoinette, elevii au realizat lucrări deosebite pentru participarea la Concursul Naţional “ Ştiin ţe şi Tehnologii” -ediţia a IV-a, desfăşurată la Ploieşti, 10.04.2014, la Colegiul Tehnic “Elie Radu” şi au dobândit noi competenţe ştiinţifice şi de valorizare personală, într-o abordare interdisciplinară. Prin acest concurs, s-a urmărit manifestarea unei atitudini responsabile faţă de domeniul ştiinţific, valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice.

Lucrările au fost încadrate la secţiunea: “Proiecte de ştiinţe aplicate pentru elevii de gimnaziu”- “ ASTĂZI MICI, MÂINE CERCET ĂTORI ” şi Limbile străine pentru ştiinţă şi tehnologie - “ PROIECTE DE ŞTIIN ŢE ŞI TEHNIC Ă ÎN LIMBA ENGLEZ Ă, FRANCEZĂ”

Ne mândrim cu elevii participanţi: Stoica Daria, Lepădatu Alexandru (V-B), Ţintă Alexandra, Oae Denisa (VIII-B)– premiul I,

Gheţu Andreea Maria, Avram Alexandru, Nitulescu Adrian – IXC - menţiune

În data de 16 mai 2014, în cadrul liceului nostru, a avut loc

prima ediţie a Concursului Municipal “Science 4you”, ediţie ce a avut ca grup ţintă elevii ciclului gimnazial. Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Primăria Sectorului 6, ECDL România, F64 Studio, Institutul Naţional de Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei, Asociaţia de părinţi din liceu APLMPB2011, Revista de Fizică şi Chimie şi 10 şcoli din Bucuresti. Coordonatorii concursului au fost: prof. Simona Turcu, prof. Cristina Georgescu şi prof. Ştefania Lazăr.

PREMIILE ACORDATE LA SECŢIUNEA 1 – Science Fair Premiul Titlul lucrării Autori Scoala

1 Acceleratorul liniar magnetic Bătrînu Alexandru Liceul Teoretic Marin Preda

2 Ştiinţa lumânărilor GrejdanMirolena

Liceul Teoretic Marin Preda Matei Diana

Premiul special Presiunea atmosferică

Apostol Călin Şcoala Gimnazială Geo Bogza Bolea Mihai

31

PREMIILE ACORDATE LA SEC ŢIUNEA 2 – Fotografia în slujba stiintei

PREMII ACORDATE LA SEC ŢIUNEA 3 - Proza SF

Premiul Titlul lucrării Autori Şcoala

2 Din notiţele unui călător în spaţiu Grigorie Ruxandra Liceul Teoretic Marin Preda 3 Blestemul Mirescu Roxana Liceul Teoretic Marin Preda

Premiul Titlul lucrării Autori Şcoala 1 Haos şi ordine Bolea Mihai Liceul Teoretic Marin Preda

Menţiune Popas în port CâinaruAndrei Liceul Teoretic Marin Preda

Premii Speciale

Reflexii şi refracţii Stoica Daria Andreea Liceul Teoretic Marin Preda Lumina vrăjită Batrînu Alexandru Liceul Teoretic Marin Preda Solitudine (cea mai dramatică fotografie) Niţă Diana Liceul Teoretic Marin Preda Zbor Iordan Diana Liceul Teoretic Marin Preda

32

Participarea la Concursul Naţional de Fizică Aplicată “Universul Einstein”, edi ţia a X-a,

secţiunile „Fizic ă experimentală” şi „Interdisciplinaritate”, desfăşurat la Bistriţa în iulie 2014, le-au adus elevilor coordonaţi de d-na profesor Iordan Ionela un premiu special şi un premiu III cu lucrările:”Vântul, sursă neconvenţională de energie – tradiţie şi modernism” şi „Conversia energiei electrice în energie sonoră”.

Concursul de machete desfăşurat în perioada 19–20 noiembrie

2014 la Bucureşti, în cadrul Simpozionului Naţional Anual “Educaţie pentru un mediu curat” - Ediţia a X-a, organizat de Universitatea Politehnică Bucureşti – a îmbogăţit portofoliul şcolii şi al elevilor cu încă un premiu I şi două premii II. Elevi participanţi: Bakjaji-Neacşu Diana, Bakjaji-Neacşu Sami, Gheţu Andreea Maria, Avram Alexandru, Nicolae Robert, Neacşu Andrei, coordonaţi de prof: Olteanu Stela, Iordan Ionela şi Lazăr Stefania, lucrările premiate fiind: „Centrala hidraulică”, „Vântul, sursă primară de energie-tradiţie şi modernism”, „Centrala eoliană”, „Conversii energetice”.

La Concursul Naţional de Reviste şcolare,

organizat de ISMB, care a avut loc în perioada aprilie mai 2014, revista a obţinut locul I pe sector şi II pe municipiu la secţiunea ştiinţifică.

In cadrul Concursului Naţional de fizică aplicată „Universul Einstein” desfăşurat în iulie 2014 şi organizat de Palatul Copiilor Bistriţa, secţiunea de reviste şcolare, Revista SOS Planeta a primit Premiul al III-lea.

Premiul I obţinut la Festivalul Internaţional de Reviste

Şcolare “Anelisse” organizat de Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi şi Universitatea de Stat din Moldova şi desfăşurat în 29 iunie 2014, cu revista “SOS Planeta” coordonată de prof. drd. Iordan Ionela şi consilier superior Mihai Voicu de la Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, încununează munca profesorilor colaboratori şi a întregului colectiv de redacţie, care pe parcursul celor doi ani de ediţie s-au implicat alături de elevi să transmită prin mesajele acestora necesitatea unui mediu curat şi ocrotirii planetei, care devine o problemă mondială, şi, tocmai de aceea, fiecare dintre noi, trebuie să-şi asume această responsabilitate.

Nr. ctr. Numele şi prenumele elevului Clasa Premiul 1 Gheţu Andreea Maria IXC Premiul al III-lea 2 Gheţu Cătălin VIIIC Premiul al III-lea 3 Avram Alexandru IXC Premiul al III-lea 4 Gheţu Andreea Maria IXC Premiu Special 5 Gheţu Cătălin VIIIC Premiu Special 6 Avram Alexandru IXC Premiu Special