SCHEME SI SCENARII COGNITIVE

Reprezentarile, asa cum ne amintim, sunt condensari de informatie care pastreaza

extrinsec (cele verbale) sau intrinsec (cele imagistice) proprietatile obiectului reprezentat.

Asadar, putem vorbi de reprezentari imagistice sau verbale (simbolice), ambele

modalitati fiind declarative, adica presupun un acces direct al constiintei si o reactualizare

clasica. Pe de alta parte, vorbim si despre reprezentari procedurale, cu un caracter non-

declarativ la care constiinta nu are acces direct. Reprezentarile verbale sau simbolice se

mai numesc si semantice.

Anderson (1985) sublinia importanţa reprezentării de tip semantic a cunoştinţelor

în sistemul nostru cognitiv, aducând următoarele argumente:

a) prin caracterul său abstract, reprezentarea semantică, spre deosebire de cea

imagistică, este mai economicoasă, deoarece ea reţine maximul de informaţie, operând

prin abstracţie, prin abandonarea aspectelor irelevante ale stimulului, oprindu-se asupra

celor cu un grad relativ crescut de stabilitate. Dacă ne gândim la faptul că şi noţiunile ca

elemente structurale fundamentale ale gândirii reprezintă condensări de informaţie

relevantă pentru o categorie dată, atunci se confirmă încă o dată legătura intimă dintre

reprezentare şi gândire;

b) un alt avantaj subliniat care decurge din primul se referă la rapiditatea procesării

informaţiei, reprezentările semantice fiind mai uşor de prelucrat decât cere imagistice,

datorită locaţiei mai reduse în memoria operaţională sau de lucru a subiectului. În acest

sens, Miclea (1994) afirma că:

" un silogism rămâne un silogism, indiferent de limbajul natural în care

este formulat, de topica premiselor sau a termenilor în cazul unei premise, de

mărimea literelor sau intensitatea fonemenlor în care este exprimat."

c) reprezentările semantice deţin o structură sau o sintaxă extrem de riguroasă, ele

nepermiţând combinaţii "ilogice" care încalcă regulile de combinare semantică

sau logică. Limitând numărul de combinaţii posibile, se reduce în mod automat

oportunitatea interferenţelor, reprezentarea semantică permiţând operarea asupra

posibilului. În acest sens, pentru a confirma această idee, Piaget şi întreaga şcoală

de epistemologie genetică afirma că datorită reprezentărilor semantice, sistemul

cognitiv face saltul din real în posibil.

1. Schemele cognitive

Tot o modalitate de condensare a informaţiilor este şi o schemă cognitivă. În

trecerea de la figurativ la operaţional, schemele cognitive ca structuri generale de

cunoştinţe activate simultan, corespunzătoare unei situaţii din realitate deţin un rol

esenţial.

Noţiunea de schemă cognitivă sau schemă mentală a fost utilizată atât în câmpul

filozofiei, cât şi în cercetările din aria psihologiei, începând cu Kant, trecând apoi prin

şcoala gestaltistă şi şcoala de epistemologie genetică, până la abordarea inteligenţei

artificiale. Atunci când intrăm în contact cu o anumită realitate, ne reactualizăm schemele

cognitive din memoria de lungă durată, adică un model esenţializat al obiectului sau

evenimentului respectiv. Păstrand trăsăturile generale şi esenţiale ale obiectului sau

evenimentului, activarea unei scheme mentale reprezintă un mecanism psihologic cu rol

adaptativ.

Miclea (1994, p.356) trece în revistă principalele caracteristici ale unei scheme

cognitive sau mentale:

- schemele cognitive denotă situaţii complexe din realitate, acestea neoprindu-

se la evidenţierea unor trăsături ale obiectelor şi fenomenelor, ci ele exprimă

contextul în care aceste aspecte apar; de pildă, activarea schemei cognitive

corespunzătoare situaţiei de examen presupune interrelaţionarea diferitelor

elemente ale situaţiei respective - examinatorul, subiectul examinat, probele,

evaluarea,etc.;

- cunoştinţele conţinute într-o schemă mentală sunt autonome unele în raport

cu celelalte, schema cognitivă conţinând nu numai elementele în sine, ci

furnizând informaţii şi despre relaţiile dintre aceste elemente. Mai mult chiar,

aceste relaţii sunt unele tipice pentru descrierea situaţiei respective, adică

reflectă notele generale şi esenţiale ale situaţiei respective;

- cunoştinţele conţinute într-o schemă cognitivă, spre deosebire de concepte

care sunt inserate în reţele semantice depozitate şi activate selectiv din

memoria de lucru, se definesc prin ele însele, neraportându-se la alte

cunoştinţe;

- o schemă mentală reprezintă o structură generală şi abstractă, deoarece nu se

aplică la o singură situaţie, ci la un tip de situaţii;

- există o structurare de tip ierarhic a schemelor mentale, pornind de la

cunoştinţe cu grad crescut de generalitate, invariabile până la cunoştinţe cu

grad mare de variabilitate, care sunt specificate pentru fiecare situaţie în parte.

Astfel, decodificarea unei situaţii prin activarea schemelor de tip cognitiv este

echivalentă cu identificarea cunoştinţelor fixe şi apoi a celor variabile,

adecvate situaţiei;

- ca modalităţi de activare a unei scheme mentale, în vederea interpretării unei

situaţii din realitate, apare prezentarea etichetei lingvistice care va amorsa

schema asociată, prezentarea contextului sau caracteristicile situaţiei şi

stimulului perceput la un moment dat.

Revenind la organizarea de tip ierarhic a schemelor mentale, Miller (1993, 1997)

subliniază faptul că organizarea cunoştinţelor în structura schemei cognitive este mai

degrabă una temporo - spaţială decât ierarhic propriu-zisă; organizarea ierarhică (de

pildă, cea a conceptelor în cadrul reţelelor din memoria semantică) înseamnă o

categorizare după diferite criterii ca norme logice. Copilul deţine o organizare ierarhică a

informaţiilor, a conceptelor pe baza unei taxonomii, iar apoi, odată cu dezvoltarea

sistemului de reprezentări şi a limbajului ca manipulare de simboluri, este capabil să

diferenţieze categoriile. Copiii pot diferenţia categoria "mâncare" de categoria semantică

"instrumente pentru baie", dar înainte de această achiziţie, asistând zilnic la derularea

secvenţei "a mânca - a face baie - a se culca" va engrama acest script; din acest motiv,

informaţiile condensate în script sau într-o schemă mentală sunt temporo-spaţiale şi nu

atât ierarhizate ca în cazul unei taxonomii.

Un alt argument care vine în sprijinul ideii organizării temporo-spaţiale a

cunoştinţelor conţinute în schemele cognitive se referă la faptul că orice modificare a

secvenţei derulării unor evenimente va bulversa cognitiv copilul care, prin activarea

scriprului respectiv, reuşea adaptarea la realitate. În mod similar se petrec lucrurile şi în

cazul în care venim în contact cu alte culturi care promovează scheme cognitive diferite

de ale noastre.

Revenind la asistarea copilului la derularea unor secvenţe acţionale cotidiene,

putem afirma că tocmai această implicare personală va face mai facilă reactualizarea

informaţiei din memoria de lungă durată, scriprul fiind activat, în special în cazul copiilor

preşcolari, în jocul simbolic. Chiar dacă în jocul simbolic copilul poate inversa ordinea

unor secvenţe evenimenţiale, el ştie că în realitate lucrurile nu stau aşa, iar dacă realitatea

nu îi confirmă mereu şi mereu acest tip de organizare temporo-spaţială, el se va simţi

confuz. Prin acest aspect se subliniază rolul deosebit de important al schemelor şi

scenariilor cognitive în asigurarea caracterului stabil şi predictibil al evenimentelor

zilnice, pe de o parte, precum şi funcţia acestor scheme în dezvoltarea abilităţilor de

interacţiune socială, într-o cultură dată.

Din punct de vedere al dezvoltării ontogenetice, Nelson (1990) arată că schema şi

scenariul cognitiv se dezvoltă ca şi complexitate între 4 şi 10 ani, permiţând introducerea

de noi elemente în schema.

Cercetările din domeniul psihologiei cognitive şi developmentale demonstrează

rolul fundamental al poveştilor în dezvoltarea anumitor scheme mentale, deoarece o

poveste include, la fel ca scriptul, o secvenţă temporo-spaţială bine definită: evenimentul

- protagoniştii - acţiunile - scopul. Întreaga şcoală de terapie raţional-emoţională care

fructifică rezultatele cercetărilor din domeniul psihologiei cognitive (în special) se

bazează pe rolul povestirilor (care au un conţinut simbolic) în dezvoltarea scriptului sau

în modificarea unui scenariu care se dovedeşte a fi dezadaptativ pentru subiect.

2. Scenariile cognitive

Scenariul sau scriptul este tot o schema cognitiva, dar, daca schema se refera la o

structura generala de cunoştinţe activate simultan, corespunzătoare unei situaţii din

realitate, scenariul este o structura de date sau cunostinte care descriu secvente

evenimentiale intr-un anumit context. De pilda, scenariul pentru secventa evenimentiala

„a merge la cursuri” contine scheme cognitive pentru „caiet”, „carti”, „ustensile de scris”,

„geanta”, „universitate”, etc. Mergand pe exemplul dat, scenariul cognitiv ar fi:

Scena 1: pregatirea pentru plecarea la scoala (spalare, imbracare, etc)

Scena 2: intrarea la curs

Scena 3: derularea cursului

Scena 4: plecarea de la curs

Orice script are un nucleu tare („noduri”) care contine acele micro-actiuni relativ

constante in raport cu situatiile particulare, dar si anumite aspecte particulare, care

variaza de la o situatie la alta si de la o persoana la alta. Intre secventele evenimentiale

care fac continutul scenariului se stabilesc relatii de ordonare temporala, in sensul ca

anumite actiuni urmeaza strict dupa altele. Asadar, intr-un scenariu, microactiunile, adica

scenele sunt subordonate nu numai ierarhic, ci si temporal: anumite scene sau actiuni

urmeaza strict altora. De pilda, e ciudat ca plata la restaurant sa se faca inainte de

consumarea a ceea ce s-a comandat.

Scenariul, atat ca structura de ansamblu, cat si ca relatii ordonate temporal si

spatial intre diferitele secvente actionale, este invatat social si intarit prin aceleasi

mecanisme sociale. Atunci cand un scenariu este bine invatat, controlul asupra

comportamentului se va face aproape automat. Cand ne aflam intr-o anumita situatie,

specificul acesteia va activa automat, cu un control redus, un anumit scenariu pe care l-

am invatat ca raspuns la situatia respectiva. Faptul ca ne „abandonam” scenariului este un

aspect pozitiv, deoarece reprezinta o economie de timp si energie (atentie), dar poate avea

si un aspect negativ, deoarece poate conduce la erori sau la comportamente neadecvate.

Scenariile care ne ghideaza existenta sunt rezultatul unei invatari sociale, prin

preluarea si modelarea comportamentului. Daca ele sunt efectul unei invatari sociale,

atunci inseamna ca unele scenarii variaza de la o cultura la alta pentru aceeasi situatie de

natura sociala. Aparitia unei anumite situatii sociale genereaza sau activeaza

cvasiautomat un anumit secenariu care, la randul sau, ghideaza comportamentul. Asadar,

activarea scenariului la impactul cu o situatie particulara se realizeaza automat, ceea ce

inseamna o semnificativa economie de resurse cognitive. Cand intram in contact cu o

noua cultura care promoveaza, pentru aceeasi situatie, un script diferit de cel pe care il

detineam pana in acel moment, are loc un moment de confuzie mentala, iar re-formularea

scriptului sau adaptarea scriptului personal la caracteristicile noului scenariu presupune

un efort personal. Practic, a te adapta unei culturi inseamna a utiliza scenariile sale, a le

activa fara efort atentional prea mare.

3. Metode de analiza a schemelor si scenariilor cognitive

Dar ce dovezi stiintifice exista asupra existentei scenariilor si a atributelor lor?

Cercetatorii au pus la punct o serie de tehnici si metode de identificare si analiza a

scenariilor cognitive.

Una dintre aceste metode consta in a solicita unui grup de persoane sa specifice

anumite evenimente pe care le considera semnificative, tipice pentru o anumita situatie.

De pilda, pentru situatia „a merge la discoteca”, sa mentioneze care sunt

secventele/evenimentele tipice. Acele secvente care sunt mentionate de majoritatea dintre

cei investigati reprezinta micro-actiunile scenariului. Restul secventelor mentionate de

subiecti, in ordinea frecventei lor de aparitie, reprezinta diverse substructuri ale

scenariului.

O alta metoda de evidentiere a realitatii psihologice a scenariilor este legata de

surprinderea efectelor acestora asupra reamintirii unor povesti. Orice poveste contine un

scenariu: o descriere initiala a situatiei si a personajelor, intriga, derularea,

deznodamantul. Grupului experimental i se prezinta o astfel de poveste, dar din care

lipsesc anumite secvente actionale care in mod frecvent erau tipice pentru situatia

respectiva. Cand li s-a cerut subiectilor sa isi reaminteasca povestea, s-a constatat ca

acestia puneau in poveste „imbogateau” scenariul povestii cu elemente noi, dar cu grad

ridicat de tipicalitate pentru situatia respectiva, fapt care demonstreaza activarea unor

scenarii cognitive pe care subiectii le aveau in MLD. Mai mult, secventele prezente in

povestea initiala, dar atipice pentru scenariul respectiv, erau omise sau rata reproducerii

lor era foarte mica.

Schemele cognitive ca structuri generale de informatii despre situatii generale din

realitate joaca un rol important in procesarea selectiva a informatiei. Impactul unei

scheme cognitive asupra selectiei itemilor procesati a fost evidentiata prin 2 experimente

derulate de Brower, respectiv Anderson.

In primul experiment, s-a solicitat unui lot de 30 de subiecti sa astepte un timp in

biroul experimentatorului, sub un pretext oarecare. Dupa 35 de secunde, ei au fost rugati

sa intre in sala de seminar si sa faca o descriere cat mai exacta a ceea ce au vazut in birou

(deci, stimuli imagistici). Analizandu-se ulterior rezultatele, s-au consttat doua situatii:

- unii subiecti (8 din 30) ignorau anumiti itemi/obiecte care erau prezenti in

birou, dar nu erau congruenti, compatibili cu schema lor mentala privind ce

trebuie sa gasesti intr-un birou (de pilda, un craniu pe unul dintre rafturi)

- altii, insa, isi aminteau ca ar fi vazut in birou obiecte care nu erau in realitate

acolo, dar care corespundeau, se incadrau in schema lor cognitiva (de pilda, 9

persoane din 30 isi aminteau ca in birou existau carti, desi acestea nu erau

acolo)

- itemii sau obiectele care erau exemplare prototipice pentru schema mentala

legata de birou erau reproduse cu cea mai mare frecventa: 29 din 30 de

subiecti relatau despre prezenta scaunului, a mesei, etc

In cel de al doilea experiment, Anderson prezenta subiectilor un text (deci, stimuli

verbali) in care se descria interiorul unei locuinte, din perspectiva unui ghid. Inainte de

prezentarea textului, subiectii erau impartiti in 3 grupe: grupul A trebuia sa citeasca textul

din perspectiva unui hot, grupul B citea din perspectiva unui potential cumparator al

locuintei, iar grupului C nu i se spunea nimic. Apoi toti erau invitati sa isi reaminteasca

cat mai multe din textul respectiv. Grupul A selecta din itemii situatiei prezentate doar

acele detalii semnificative pentru o spargere, pe cand grupul B selecta acele detalii cu

relevanta pentru un eventual/virtual cumparator. Asadar, cele 2 grupuri au reactivat

scheme mentale diferite, in functie de solicitarea primita, iar acestea au operat o selectie a

procesarii, memorarii si reactualizarii informatiei.

In concluzie, o schema cognitiva favorizeaza procesarea selectiva a informatiei,

ducand fie la inferarea unor itemi inexistenti, dar consistenti cu schema, fie la ignorarea

unor itemi existenti, dar inconsistenti cu schema mentala. Stimulii verbali pot fi

interpretati diferit in functie de schemele cognitive activate.

Rolul scenariilor in relatiile interpersonale

Daca scenariile sunt structuri organizate de cunostinte care apar si se dezvolta ca

efect al uneui proces de invatare social, atunci ele vor influenta relatiile interpersonale.

Modul in care scenariul privind relatia cu celalalt este structurat va da forma

expectantelor privind relatia cu altul, iar acestea, la randul lor, vor activa si orienta

comportamente particulare. Intr-un fel, scenariile cognitive functioneaza ca si profetiile

care se autoimplinesc. Scenariile au grade diferite de prototipicalitate: cu cat gradul de

tipicalitate al unui scenariu este mai ridicat, cu atat el se va asocia cu un grad mai crescut

de confort psihic si cu un sentiment mai crescut de adaptare. De pilda, un student va avea

un anumit scenariu privind relatia sa cu profesorul la cursuri (a interactiona cu profesorul

la cursuri), acest fiind un scenariu bine invatat si scriptat care se asociaza cu un grad

ridicat de adecvare; in schimb, scenariul pentru a intalni un profesor la discoteca este

unul mai putin scriptat si se va asocia cu un sentiment mai mare de disconfort din partea

studentului.

De pilda, daca luam cazul atasamentului la o relatie, cercetarile arata ca

atasamentul este unul dintre cele mai „scriptate” aspecte ale vietii relationale; acest script

al atasamentului fata de o alta persoana este invatat de la parinti si este reglat de regulile

societatii si ale culturii respective. Daca, de pilda, o persoana detine un script al unui

atasament evitant care inseamna aversiunea fata de orice forma de angajament relational

si frica de esec sau de pierdere a libertatii personale, atunci, in fata oricarui inceput de

relatie, va avea expectanta esecului, se va astepta ca (si) aceasta relatie noua sa esueze,

invocand tot felul de justificari (celalalt isi va pierde interesul pentru el sau va gasi pe

altcineva); ca urmare a acestei asteptari, persoana cu un astfel de script se va comporta

hiperprudent, avand o atitudine neincrezatoare care va fi mai apoi interpretata de partener

ca eventual dezinteres, acesta din urma rupand in final relatia; astfel, profetia primului va

fi indeplinita.