2. Claca țărănească.

În lumea satelor noastre, viața economică a fost și a rămas mai mult decât o simplă și repetitivă osteneală spre dobândirea bunurilor de trebuință natural-biologică; ea face parte dintr-o rânduire de viață mai largă, înnobilată fiind de năzuințe, simțiri, tradiții, credințe religioase, principii morale etc. Individualismului economic și dorinței nemăsurate de câștig, pe care, bunăoară, capitalismul dorea să le înstăpânească în sufletul omenesc și să producă ,,o economizare a tuturor valorilor vieții" prin falsificarea ,,relațiilor firești dintre individ și rostul acțiunii sale" (8, p.71), obștile sătești le-au opus și au dat cuvenitul gir cumpătării în dauna unei ,,acumulări tiranice" și au făcut din solidaritate și într-ajutorare principii ordonatoare de viață, generatoare de coeziune comunitară, refuzând ispita (iluzia) prosperității celei fără de sfârșit. S-a păstrat, în felul acesta, de veacuri, o comunitate de muncă (și de viață, în general), în care ,,toți fac de toate, ca să-și ajungă și se ajută cu vecinii" (8, p.58). Această împreună-lucrare, ziditoare pentru satele românești, a fost claca țărănească.

Așa cum remarca Henry H. Stahl, claca, instituție tradițională de asociere în muncă s-a păstrat până târziu, la scară extinsă, în comunitățile noastre sătești; pe un areal mai restrâns, claca nu a fost părăsită nici în zilele de acum, dezvăluindu-și, dincolo de funcțiunile de natură economică, valențele sociale, psihologice și sensul ritual. Interesant este faptul că Stahl leagă claca sătească de ,,moravurile țărănimii", sesizând, cum o făcuse și Ștefania Cristescu-Golopenția, că economicul, în satele românești, ,,angajează, nu numai brațul de muncă al omului, ci și sufletul lui întreg prefăcut în rugă sfântă sau profană" (1, p.35). Împăcarea cu sine, prețuirea aproapelui, absența interesului față de câștigul cu orice preț, disponibilitatea permanentă de angajare în folosul obștei, îl despovărează pe lucrătorul pământului de egoismul dizolvant și-l integrează într-o ,,realitate superioară" care-i păstrează nealterată firea și îi organizează viața.

Adunarea ,,în clacă", instituție obișnuielnică a satelor românești, este generată de factorii condiționanți de natură geografică (condiții de relief și pedo-climatice), istorică (orânduire de viață străveche păstrată indiferent de epoca istorică), psiho-socială (bazată pe relații de rudenie și pe vecinătăți), de un anumit specific și ritm al muncii sătești (respectarea cu scrupulozitate a calendarului agrar-sătesc). Ca manifestare economică, claca țărănească este o formă de asociere și într-ajutorare în muncă, în care ,,un grup asociat" al membrilor unor gospodării familiale execută ,,laolaltă, o operație nediferențiată", în condițiile ,,unei diviziuni liniare" a muncii (7, III, p.288); o asemenea însoțire era așezată pe garanții de ordin moral privitoare la prestarea, într-o anumită ordine sau succesiune, a acestor activități la fiecare dintre gospodăriile alcătuitoare. Caracterul de străvechime, tradițional, al acestor asocieri este subliniat de Henry H. Stahl; potrivit acestuia ,,aceste clăci

pot fi considerate drept continuarea (…) unor deprinderi cu mult mai vechi decât ne-o pot arăta documentele sau obiceiurile, deprinderi caracteristice tuturor obștilor teritorializate" (7, III, p.288). Ceea ce mai remarca Stahl, pentru colectivitățile arhaice românești, era preocuparea acestor obști sătești, în spiritul prevederii și al chivernisirii, de a delimita, spre folos comunitar, parcele de teren care să fie lucrate în sistemul clăcii țărănești, iar recoltele obținute să dobândească folosință pentru acoperirea ,,unor îndatoriri comune". Pornind de la această preocupare a comunităților sătești, diriguitorii vieții politice a Principatelor românești de la începutul veacului al XIX-lea (prin puterea protectoare, au găsit cu cale să introducă, atât în Regulamentul organic al Valahiei cât și în Regulamentul organic al Moldovei, prevederi privind obligativitatea de a institui ,,o țarină a rezervei", ce urma a fi lucrată în comun (în clacă) de locuitorii satelor, iar recolta obținută urma să fie utilizată la vreme de trebuință stringentă.

Păstrarea, în perioada interbelică, în agricultura românească, a gospodăriei familiale țărănești ca formă tipică de organizare în care ,,omul, munca și pământul se identifică", adâncind ,,brazda pe care au început-o înaintașii" (6, p.372 și 378), a însemnat și păstrarea, e drept într-o măsură mai mică și pe o arie de răspândire mai restrânsă, a clăcii țărănești. Cel ce a intuit rolul și importanța pe care le poate redobândi claca țărănească într-o economie națională cu structură țărănească, așa cum se prezenta economia românească în acea perioadă, a fost Virgil Madgearu. Economistul și omul politic de anvergură întrevedea, ,,într-o acțiune rodnică pentru ridicarea satelor", un rol substanțial a celei vechi instituții ,,pe care s-a rezemat tot progresul satului românesc: claca țărănească"; în această ,,comunitate de lucru" vedea Madgearu necesara și potrivita instituție pentru ridicarea satelor ,,din a lor situație de inferioritate" (4) . Calitatea vieții locuitorilor din comunitățile rurale trebuia să aibă drept fundament nu numai o îndestulare materială, ci și o ,,comunitate sufletească, prin reînvierea bunelor tradiții (…) cu dragoste de aproapele, care să urmărească, prin Dumnezeu, înălțarea omului" (4). Se ajungea, prin această reașezare de factură morală a vieții economice, prin contribuția liber consimțită în folosul obștei la binefăcătoarea solidaritate socială. Proiectul acesta ambițios, pe care Virgil Madgearu spera să-l vadă rodind prin lucrarea ziditoare a tinerei generații de atunci, a fost curmat de începutul celei de-a doua conflagrații mondiale și, mai ales, de radicala schimbare de factură politică (de regim politic) ce s-a produs în România la mijlocul veacului trecut. Claca țărănească s-a păstrat însă, cu toată degradarea la care a fost supusă această lume de ,,oamenii ai firescului", cu o denumea Constantin Noica, cu toată succesiunea de ispite ce a marcat această lume, pentru că țăranii, cu un puternic spirit de obște au evitat, deopotrivă, atât ,,capcanele înburghezirii cât și ale proletarizării".

2.1. Claca popii

Locuitorii comunităților sătești au dat, întotdeauna și din destul, cuvenita prețuire slujitorilor sfintelor altare, reprezentanți ai lui Dumnezeu în fața comunității și mijlocitori pentru comunitate în fața lui Dumnezeu. Mare și binecuvântat este rolul preotului în viața obștei, în toată vremea: prin ziditorul cuvânt de învățătură, prin îndelunga-răbdare în

ascultarea păsurilor, prin lămuritoare povață, prin mângâietoare prezență atât la bucuriile cât și la necazurile celor păstoriți. De aceea, dincolo de dragostea cu care îl însoțeau pe ,,doctorul sufletelor", sătenii binevoiau să-l cinstească, adunându-se, la vreme potrivită, în clacă pentru a lucra pământul bisericii (în anumite cazuri sătenii luau în lucrare și pământurile aflate în proprietatea particulară a preotului).

În prima duminică din an, preotul satului dădea ,,dezlegare la clacă" pentru toate lucrările agricole de peste an; oamenilor le era îngăduit a osteni pe pământul bisericii și în acele zile de mai mică sărbătoare (excepție făcând zilele de ,,Pălie", 21 iulie și 3 august, când sătenii înșiși se opreau de la lucrul câmpului de teama de a nu le fi pârjolite recoltele și de a nu li se prăpădi animalele). Pe de altă parte, de Bobotează, preotul aduna din sat ,,fuioare" (cânepă prelucrată), iar ca ,,cinste" primea grâu, coaste de porc, bani; în unele sate, preotul primea chiar și lemne de foc, cu această ocazie. Fuioarele erau toarse în Postul Sfintelor Paști, în serile de primăvară, de către nevestele pricepute; acestea se adunau în clacă, după ce ,,lăsau așezate toate cele în gospodărie", să isprăvească, în bună dispoziție și deplină dăruire, torsul fuioarelor și să pună început bun țesutului pânzeturilor mult folositoare în gospodărie.

Obștea sătească participa, pe vecinătăți, la toate lucrările agricole de peste an (semănat, prășit, strânsul fânului, seceriș etc.) pe pământul bisericii spre ajutor, ,,cu timp și fără timp". Toate lucrările în clacă pentru preot purtau marca atașamentului deplin pentru cel ce cu evlavie înălța rugă sfântă și dăruia, din darea cea bună pogorâtă de la Părintele luminilor, puternicie și nădejde lucrătorilor pământului.