1.1. Definirea conceptului de psihologie medicală

A porni pe drumul lung al studiului psihologiei medicale, înseamnă a căuta şi a

găsi acele elemente care converg în relaţia lor, spre om aflat în cele două ipostaze, create

de conjuncturi diferite: medic şi pacient. Căutările celor interesaţi în a „acoperi” acest

domeniu, pornesc de la însăşi definirea a ceea ce reprezintă psihicul, dată de Paul

Popescu Neveanu care-l consideră a fi un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese

subiective ce depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunea cu lumea

obiectivă, îndeplinind funcţiile de raportare la lume şi la sine, prin orientare, reflecţie,

planificare mentală şi acţiuni transformatoare. În acelaşi context, autorul menţionat

anterior, precizează şi faptul că, obiectul psihologiei generale tratează procesele,

sistemele şi însuşirile psihice integrând şi problematica generică a personalităţii.

Rămânând în sfera abordării psihologiei, în Larousse-Dicţionar de psihologie, Nourbert

Sillomy- 1996-subliniază faptul că , la început axată pe omul normal, adult şi civilizat, ea

şi-a extins investigaţiile la bolnav, la copil, la omul primitiv, la grupurile sociale şi chiar

la animal. Îşi probează existenţa şi îşi demonstrează importanţa în acţiunea sa practică.

Câmpul ei de aplicaţie, care pare nemărginit, creşte continuu. Tehnicile ei particulare

formează un ansamblu de neînlocuit de acţiuni şi de cunoaştere a fiinţei umane. În acest

context, psihologia medicală aşa cum menţiona Paul Popescu Neveanu, îşi poate

restrânge studiul, la domeniile relaţiilor interpersonale şi ale grupurilor mici, având ca

obiect, psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu

personalul medico-sanitar şi cu familia. Totodată, ea studiază şi reacţia psihică a

bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică şi mijloacele psihice de tratament.

Pornind din acest punct, putem aborda conceptul de psihologie medicală urmând un

traseu istoric al evoluţiei sale şi ajungând la momentul în care ea (Tudose Fl.-2003) se

referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii, atât

ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând logic şi atitudinea

medicului şi a celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. Dacă am

porni de la Homer ca fiind filosoful care face prima legătură dintre cap şi suflet, afirmând

că sufletul eroilor iese pe gură, dar despărţind pyche de timos-spiritul, localizat în

diafragma cu care gândeşte şi simte omul şi ajungând la Platon care vede omul ca

structură duală, în acelaşi timp, trup şi suflet. Parcurgând încă un pas, Aristotel consideră

corpurile vii, realităţi „care se hrănesc, cresc şi dispar prin sine însuşi”, şi trecând printr-o

metamorfoză, din dimensiunea antică, la cele apropiate nouă cu viteza gândului, Myra şi

Lopez (1952)-subliniază necesitatea unei orientări psihologice a medicinii, “refuzând un

mecanism simplu, precum şi o teoretizare abstractă şi inoperantă”. Anii 1950-1960 aduc

noi concepte privind psihologia medicală, completând începutul lui Myra şi Lopez, cu

Iracy Doyle (1952)-care subliniază necesitatea unei baze psihologice a cunoştinţelor

medicale, Bini şi Bassi (1954)-susţin că „psihologia medicală este o psihologie care

posedă o semnificaţie medicală”, iar Ernest Kretschmer (1956) intreprinde eforturi

susţinute pentru a îndepărta confuzia dintre psihologia medicală şi psihiatrie. Înaintând în

evoluţia conceptuală a secolului XX, se cristalizează noţiunile astfel încât

M.B.Lebedinschi şi V.N.Miasiscev (1966)-remarcă faptul că „psihologia medicală

studiază problemele teoretice şi practice ale medicinii, legate de psihologie, precum şi

problemele psihologice ale oamenilor bolnavi. Ea elaborează problemele despre rolul şi

locul particularităţilor psihice ale personalităţii în prevenirea, apariţia, evoluţia şi

tratamentul afecţiunilor, în consolidarea şi păstrarea sănătăţii”. Înaintând în timp, W.

Habley (1992) surprinde trei domenii deja clasice ale psihologiei medicale:

a) –situaţia de a fi bolnav

b) –relaţia medic-pacient

c) –psihologia profesiunii medicale, extinzând aria de cuprindere a acesteia spre

psihologia sănătăţii şi cea comunitară. Besancon G. (1999) întăreşte prin opinia sa faptul

că, spiritul psihologiei medicale e necesar a fi prezent în practica medicală curentă,

făcând faţă de la simplu consult la cele mai sofisticate şi complexe tratamente, având ca

punct ţintă boala vs. bolnavul. La noi, autori ca Sahleanu V., Ionescu G. (1973),

Athanasiu A.(1983), Iamandescu I.B (2002), Tudose Fl. (2003) –au încercat prin

preocupările lor, de a surprinde noi modalităţi care, într-o contextualitate dată, marchează

şi/sau întăresc conceptul de psihologie medicală. Astfel, Săhleanu V. şi Athanasiu A.

consideră că psihologia medicală trebuie să fie psihologia care are în centrul ei „drama”

persoanei umane, punând accentul atât pe datele obiective, cât şi cele subiective, în

primul rând introspecţia bolnavului şi intuiţia medicală. Periplul poate continua

adăugându-se cu fiecare concept, o nouă atitudine, totuşi, cert rămâne faptul că Tudose

Fl. (2003), psihologia medicală prin specificitatea obiectivelor şi mijloacelor sale de

cercetare, oferă posibilitatea unei mai bune precizări şi aprecieri a tulburărilor psihice din

evoluţia unui proces de îmbolnăvire, demers cu reverberaţii atât în diferenţierea actului

terapeutic, cât şi în cea a modalităţilor de asistenţă medicale, proiectată competent şi în

comprehensiunea faţă de persoana bolnavă, ambianţă şi factori de risc. Ea oferă în acest

mod şi investigarea posibilităţilor de prevenţie sau de minimalizare a consecinţelor unor

stări psihopatogene, având drept corolar, păstrarea sănătăţii. Totodată, în conţinutul

psihologiei medicale, Popescu-Brumă S. (2000) se înscriu o serie de date supuse unor

rigori ştiinţifice cum ar fi: relaţiile bolnavului cu mediul său de viaţă, atitudinea

subiectului faţă de moarte, de boală, fenomenele de transfer şi contratransfer în cadrul

relaţiilor terapeutice, modele de comportament ale echipei terapeutice şi aspectele

psihologice ale unor traume fizice sau psihice. Subliniindu-se în timp rolul important al

psihologiei medicale privind etiopatogenia elementului psihogen, ajungem la idea prin

care Ionescu G, (1973) foloseşte termenul de „coeficient de psihogenie” ca o potentare a

simptomatologiei de către individ, determinat de cunoştinţa bolii propriu-zise, reuşind a-l

susţine, implica într-o atitudine terapeutică adecvată menţinerii sănătăţii umane sau/şi

reabilităţii acesteia.

Concluzionând, psihologia medicală este parte a psihologiei şi nu a medicinei , în

aria ei înscriindu-se problematica psihologică a bolnavului, cât şi atitudinea omului

sănătos faţă de boală (Popescu-Brumă S.2000).