Chestiunea Orientală

Epoca napoleoniană..............................................................4

Revoluția Sârbă......................................................................4

Independența Greciei............................................................5

Muhammad Ali......................................................................6

Războiul din Crimeea.............................................................7

Marea Criză Răsăriteană........................................................9

Chestiunea Orientală

A apărut odată ce puterea Imperiului Otoman a intrat în declin după 1683, când forțele sale au

fost înfrânte în bătălia de la Viena de către forțele aliate austriece și polono-lituaniene conduse de

Ioan Sobieski. Prin tratatul de la Karlowitz semnat în 1699, Imperiul Otoman a fost obligat să

cedeze o serie de posesiuni europene, printre care și Ungaria. Expansiunea otomană spre vestul

Europei a încetat, iar turcii au încetat să mai fie o amenințare pentru Austria, care a devenit în

schimb puterea dominantă în sud-estul Europei.

Chestiunea Orientală a devenit cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-turce din

secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu semnarea

tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector” al creștinilor

ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de putere navală

la Marea Neagră. Un nou conflict ruso-turc a izbucnit în 1787. Împărăteasa Ecaterina a II-a

semnat o alianță cu împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au căzut de acord asupra împărțirii

Imperiului Otoman, alarmând prin această alianță o serie de puteri europene – Regatul Unit,

Franța și Prusia. Austria a fost forțată să se retragă din război în 1791. Tratatul de la Iași din 1792

a dus la creșterea dominației ruse în zona Mării Negre.

Poziția marilor puteri europene față de Imperiul Otoman a devenit clară la începutul secolului al

XIX-lea. Rusia era cea mai interesată în Chestiunea Orientală. Imperiul Rus dorea să dețină

controlul în Marea Neagră și să obțină accesul la Marea Mediterană (în principal prin ocuparea

Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele). Rusia dorea cu ardoare să își asigure

drepturi de navigație liberă în regiune pentru vasele comerciale și militare, negând însă aceste

drepturi altor puteri europene. Rusia se arăta interesată și de apărarea intereselor creștinilor

ortodocși din Imperiul Otoman, dat fiind faptul că era cea mai mare putere ortodoxă. Faptul că

cea mai importantă patriarhie ortodoxă, cea a Constantinopolului era sub stăpânirea otomană,

oferea rușilor un motiv în plus pentru acțiunile lor militare și politice împotriva otomanilor.

Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul Otoman. În

ciuda faptului că habsburgii fuseseră cei mai mari inamici ai otomanilor în trecut, Austria

considera că amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a rușilor. Austria

se temea de asemenea că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la crearea mai multor state

naționale, ceea ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul etniilor din imperiu. Din toate

aceste motive, Austria și-a făcut un țel principal din menținerea unității Imperiului Otoman.

Pe de altă parte, Regatul Unit considera că limitarea puterii Imperiului Rus este vitală pentru

asigurarea securității posesiunilor coloniale din India. De asemenea, britanicii considerau că în

cazul în care Rusia ar deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, aceasta ar putea

afecta dominația Londrei în estul Mediteranei și ar pune în pericol importanta rută navală prin

Canalul Suez. Regatul Unit considera de asemenea că echilibrul puterilor ar fi fost grav afectat în

cazul prăbușirii Imperiului Otoman.

Epoca napoleoniană

Atenția puterilor europene a fost îndreptată spre contracararea acțiunilor lui Napoleon Bonaparte

la începutul secolului al XIX-lea. Napoleon a semnat în 1807 Tratatul de la Tilsit cu Rusia, prin

care urmărea să-și asigure dominația în vestul Europei. Această alianță urma să-i asigure lui

Napoleon sprijinul Rusiei în războiul cu Regatul Unit. În schimb, Rusia avea permisiunea să

ocupe Moldova și Muntenia. În cazul în care sultanul s-ar fi opus ocupării acestor teritorii, Franța

și Rusia urmau să îi atace pe otomani, iar posesiunile turcilor din Europa urmau să fie împărțite

între cei doi aliați. Acest aranjament era o amenințare nu doar la adresa Imperiului Otoman, ci și

la adresa Regatului Unit, Austriei și Prusiei, care erau aproape lipsite de capacitatea de reacție

împotriva unei alianțe atât de puternice. Austriecii erau poate cei mai afectați de un posibil atac

franco-rus împotriva turcilor, care ar fi dus la distrugerea Imperiului Otoman și de aceea au

încercat să prevină o asemenea amenințare cu ajutorul manevrelor diplomatice. În cazul eșecului

măsurilor diplomatice, Klemens Wenzel von Metternich a hotărât să sprijine împărțirea

Imperiului Otoman, o soluție care dezavantaja Austria, dar era mai puțin defavorabilă decât

cucerirea sud-estului european de către Imperiul Rus.

Plănuitul atac împotriva Imperiului Otoman nu a mai avut loc, alianța semnată la Tilsit a fost

anulată practic de invadarea Rusiei de către Napoleon în 1812. După înfrângerea lui Napoleon de

alianța marilor puteri în 1815, reprezentanții învingătorilor au negociat un nou aranjament

european la Congresul de la Viena. În timpul acestor negocieri nu s-a reușit să se ia niciun fel de

decizie în legătură cu soarta Imperiului Otoman. Neabordarea acestei probleme, ca și neinvitarea

otomanilor să participe la Sfânta Alianță a fost interpretat de observatori ca o indicație a faptului

că puterile europene considerau Chestiunea Orientală drept un subiect de politică internă a

Rusiei, care nu putea să intereseze pe niciunul dintre aliați.

Revolu ia Sârbț ă

Revoluția Sârbă sau Serbia Revoluționară este un termen folosit pentru prima oară de istoricul

german Leopold von Ranke în cartea Die Serbische Revolution (18291) prin care se referă la

revoluția națională și socială din 1804 – 1815, în timpul căreia sârbii au reușit să se emancipeze

de sub dominația otomană și să fondeze un stat național suveran. După 1815, a urmat o perioadă

de negocieri intense între sârbi și otomani, care a culminat cu fondarea Serbiei moderne2. Dacă

prima fază a revoluției (1804-1815) a fost în fapt un război de independență, cea de-a doua fază

(1815-1833) a dus la recunoașterea oficială a suveranității Serbiei de către Înalta Poartă3. În

perioada de timp menționată mai sus, istoricii au identificat mai multe faze: Prima Revoltă Sârbă

(1804-1813) condusă de Karađorđe Petrović; Revolta lui Hadži Prodanova (1814);A doua

Revoltă Sârbă (1815) condusă de Miloš Obrenović și recunoașterea oficială a statului sârb de

către Înalta Poartă (1815–1833). Proclamația4 din 1809 a lui Karađorđe Petrović făcută publică la

Belgrad reprezintă cel mai important moment al revoluției. Acest document chema sârbii la

unitate, sublinia importanța principiilor libertății religioase, respectării istoriei naționale și a

statului de drept, principii pe care Imperiul nu putuse, sau nu dorise să le respecte, datorită

caracterului musulman nonsecular[4]. Proclamația mai cerea sârbilor să înceteze să mai plătească

taxe otomanilor, deoarece acestea erau în principal funcție de afilierea religioasă a

contribuabililor. Rezultatul final al răscoalelor sârbilor a fost câștigarea suveranității.A fost

fondat Principatul Serbiei, cu propriul parlament, guvern, cu propria constituție și casă regală5.

1 Leopold Ranke, A History of Serbia and the Serbian Revolution. Translated from the German by Mrs Alexander Kerr, London, John Murray, 1847) 2 L. S. Stavrianos, The Balkans since 1453, London, Hurst and Co., 2000, pp. 248-250 3 Rados Ljusic, Knezevina Srbija, pp 483-485 4 a b Povest - Prikljucenije 5 Čedomir Antić (1998). „The First Serbian Uprising”. The Royal Family of Serbia. http://www.royalfamily.org/ustanak/USTANAK_ENG.htm.

Din punct de vedere social, revoluția a introdus valorile societății burgheze. Din acest motiv, unii

istorici consideră Revoluția Sârbă drept cea mai estică revoltă burgheză, care a culminat cu

abolirea feudalismului în 1806 – la doar 15 ani de la Revoluția Franceză. Printre realizările

importante ale acestei revoluții s-au numărat prima constituție și fondarea Universității din

Belgrad (1808) . Serbia a fost recunoscută în 1833 ca stat tributar Porții, condus de o monarhie

ereditară. Independența Serbiei a fost recunoscută internațional de jure în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea.

Independen a Grecieiț

Chestiunea Orientală a revenit în prim-planul politicii europene în momentul în care Grecia și-a

proclamat independența în 1821. Cu acest prilej a fost folosită pentru prima oară expresia

„Chestiunea Orientală”. Încă de la înfrângerea lui Napoleon în 1815, au existat zvonuri cu privire

la planurile rușilor cu privire la invadarea Imperiului Otoman, iar rebeliunea grecilor părea

prilejul potrivit pentru o asemenea acțiune. Miniștrii de externe britanic, Robert Stewart, și

austriac, Metternich, l-au sfătuit pe împăratul rus Alexandru I să nu intre în război. Ei au pledat

pentru păstrarea conceptului „concertului european” (colaborarea extinsă în Europa existentă din

timpul războaielor împotriva lui Napoleon). Alexandru I era la rândul lui un susținător al

cooperării pașnice în Europa, el fiind cel care inițiase Sfânta Alianță, care avea ca deziderat

tocmai păstrarea păcii pe continent. De aceea, împăratul Rusiei a amânat să ia o decizie și până la

urmă nu i-a mai ajutat pe greci.

Alexandru I a murit în 1825, fiind urmat pe tronul Rusiei de Nicolae I. El a adoptat o poziție mai

activă în politica externă și a decis că nu va mai tolera noi negocieri și conferințe, alegând în

schimb să intervină în Grecia. Regatul Unit s-a văzut nevoit să se implice la scurtă vreme în

conflict, fiind interesat să-și apere interesele într-un nou stat elen, pe care nu îl dorea în sfera de

influență a Imperiului Rus. Spiritul romantismului care domina viața culturală în Europa

Occidentală a asigurat de asemenea un sprijin important pentru ideea unei Grecii independente.

Franța s-a declarat de partea elenilor, dar Austria, încă îngrijorată de expansiunea politică și

teritorială a Rusiei, s-a plasat de partea otomanilor.

Sultanul Mahmud al II-lea s-a declarat scandalizat de-a dreptul scandalizat de intervenția Marilor

Puteri și a proclamat Rusia ca inamic al islamului. Ca urmare, sultanul a închis Dardanelele

pentru ruși și a denunțat Convenția de la Akkerman. Imperiul Rus a răspuns în 1828 declarând

război otomanilor. Austria a încercat în zadar să formeze o alianță anti-rusă, dar toate tentativele

sale au fost sortite eșecului. În timpul acestui nou război, rușii au câștigat relativ rapid un

important avantaj asupra otomanilor. Cu toate acestea, rușii au devenit rapid conștienți că nu pot

continua războiul prin care urmăreau distrugerea Imperiului Otoman, deoarece Austria amenința

să se implice în lupte de partea turcilor, iar Regatul Unit începea să aibă o atitudine tot mai ostilă

continuării conflictului. În acest moment, regele Franței, Carol al X-lea, a propus o împărțire a

Imperiului Otoman între Austria, Rusia și alte părți interesate, dar această schemă a fost

prezentată prea târziu pentru a mai produce vreun rezultat.

Din toate aceste motive, Rusia nu a reușit nici să obțină Imperiul Otoman, nici să-și înfrângă în

mod hotărâtor inamicul. În schimb, rușii au ales calea transformării treptate a Imperiului Otoman

într-o semicolonie. În 1829, rușii au semnat cu turcii Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat,

Imperiul Rus primea o serie de avantaje: noi teritorii cu ieșire la Marea Neagră, dreptul de liber

tranzit al vaselor comerciale ruse prin Dardanele și noi privilegii comerciale în Imperiul Otoman.

Războiul de Independență al Greciei s-a încheiat la scurtă vreme după aceasta, elenilor fiindu-le

recunoscută independența prin semnarea tratatului de la Constantinopol din 1832.

Muhammad Ali

Chiar în perioada în care Războiul pentru Independența Greciei se apropia de sfârșit, a izbucnit

un conflict între sultan și vasalul său, viceregele Egiptului, Muhammad Ali. Egiptenii își

dezvoltaseră o armată modernă, care părea capabilă să pună în dificultate forțele armate otomane.

Împăratul Rusiei, urmând politica subordonare a sultanului, i-a propus acestuia din urmă să

semneze o alianță. Cei doi monarhi au negociat în 1833 Tratatul de la Hünkâr İskelesi, prin care

Rusia a reușit subordonarea otomanilor intereselor țariste. Imperiul Rus și-a asumat răspunderea

protejării Imperiului Otoman împotriva atacurilor externe. În schimb, sultanul a fost de acord să

închidă strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru navele militare ori de câte ori Rusia era în stare de

război. Această prevedere a tratatului a dat naștere unei noi probleme internaționale cunoscute

drept „Chestiunea Strâmtorilor”. Tratatul prevedea interzicerea accesului tuturor vaselor militare,

dar cei mai mulți lideri europeni au înțeles greșit că înțelegerea ar fi permis libera mișcare a

marinei ruse. Cei mai vehemenți s-au dovedit a fi Regatul Unit și Franța, care se temeau de

continua creștere a influenței ruse în regiune. Cele două puteri europene aveau însă puncte de

vedere diferite cu privire la rezolvarea situației. Britanicii îl susțineau pe sultan, dar francezii erau

de părere că Muhammad Ali ar fi fost mai competent în poziția de conducător al întregului

Imperiu Otoman. Intervenția rușilor i-a permis sultanului să negocieze pacea în 1833, dar

Muhammad Ali a redeschis conflictul în 1839. În același an avea să moară sultanul Mahmud al

II-lea, lăsându-l pe tron pe fiul său, Abdul-Medjid.

Starea imperiului era critică în momentul în care pe tron s-a urcat noul sultan. Armata otomană

fusese înfrântă categoric de cea egipteană. Întreaga flotă otomană a fost luată în stăpânire de

forțele lui Muhammad Ali. Regatul Unit și Rusia au intervenit în acest moment pentru

împiedicare colapsului Imperiului Otoman, dar Franța a continuat să îl sprijine pe Muhammad

Ali. Marile puteri au ajuns în 1840 la un compromis: Muhammad Ali a depus jurământul de

supunere, iar sultanul i-a recunoscut acestuia controlul ereditar asupra Egiptului.

Singura problemă nerezolvată a acestei perioade a fost Chestiunea Strâmtorilor. În 1841, Rusia a

fost de acord cu abrogarea tratatului de la Hünkâr İskelesi și a acceptat prevederile Convenția de

la Londra cu privire la Strâmtori. Marile Puteri – Imperiul Rus, Regatul Unit, Franța, Austria și

Prusia – au căzut de acord cu privire la reinstaurarea vechii legi otomane, care prevedea

închiderea Strâmtorilor pentru toate navele de luptă în caz dă război, cu excepția celor ale

sultanului și aliaților lui. După semnarea Convenției Strâmtorilor, împăratul Nicolae I a renunța la

ideea subordonării sultanului și a reluat lupta pentru împărțirea teritoriilor otomane din Europa.

După încheierea rebeliunii egiptene începute în 1831, slăbitul Imperiu Otoman nu a mai fost

dependent în totalitate de Rusia. Imperiul Otoman nu era un stat pe de-a întregul independent,

fiind nevoit să se bazeze pe intervențiile marilor puteri pentru supraviețuire. Otomanii au încercat

să revitalizeze imperiul prin reforme interne, dar declinul nu a putut fi oprit. De pe la jumătatea

secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman a devenit „Bolnavul Europei”, iar disoluția sa a început să

pară inevitabilă

Războiul din Crimeea

În deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea a izbucnit un nou conflict, care a fost generat formal

de o dispută religioasă minoră. În conformitate cu tratatele negociate în secolul al XVIII-lea,

Franța era protectoarea catolicilor din Imperiul Otoman, iar Rusia era protectoarea ortodocșilor.

Între cele două comunități religioase a apărut un conflict cu privire la dreptul de proprietate

asupra bisericilor Nașterii Domnului și a Sfântului Mormânt din Palestina. La începutul

deceniului al șaselea, cele două tabere aveau pretenții pe care sultanul nu le putea rezolva

simultan. În 1853, sultanul a dat câștig de cauză francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale

călugărilor locali ortodocși.

Împăratul Nicolae I a trimis un prințul Menșikov cu o misiune diplomatică specială la Poarta

Otomană. În conformitate cu tratatele semnate de Imperiul Otoman și cel Rus, sultanul se obliga

să „protejeze religia creștină și bisericile ei”, dar Menșikov a încercat să negocieze o nouă

înțelegere, care ar fi permis Rusiei să intervină ori de câte ori ar fi găsit protecția sultanului ca

fiind necorespunzătoare.

În același timp, guvernul britanic și-a trimis la Constantinopol ambasadorul lord Stratford

Canning, care a aflat despre noile cereri ale rușilor în momentul în care a ajuns în capitala

otomană. Lordul Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă tratatul propus de

Menșikov, care aducea atingere suveranității otomane. Imediat după ce a aflat de eșecul misiunii

diplomatice a trimisului său, împăratul Nicolae I și-a trimis trupele în Moldova și Muntenia,

(principate vasale otomanilor, în care Rusia le considera gardianul bisericii ortodoxe), folosind ca

pretext incapacitatea sultanului să apere locurile sfinte. Nicolae I a considerat că puterile

europene nu aveau să se opună prea energic la anexarea celor două principate, în special având în

vedere contribuția Rusiei la reprimarea revoluțiilor de la 1848.

După ce trupele ruse au ocupat Principatele Dunărene, Regatul Unit a trimis o flotă în Dardanele,

unde i s-a alăturat ceva mai târziu și vasele franceze, cu scopul declarat al asigurării securității

Imperiului Otoman. În ciuda unor asemenea mișcări belicoase, puterile europene au sperat să

poată rezolva conflictul prin metode diplomatice. Reprezentanții unor puteri europene „neutre” –

Regatul Unit, Austria, Franța și Prusia – s-au întâlnit la Viena, unde au redactat un document de

compromis, care părea acceptabil pentru ruși și otomani. Dacă împăratul Rusiei a fost de acord cu

termenii noii înțelegeri, sultanul Abdul Mejid a considerat că redactarea lasă loc pentru prea

multe interpretări. Dacă britanicii, francezii și austriecii au fost de acord să introducă

amendamentele sugerate de sultan, aceste modificări au fost respinse de curtea de la Sankt

Petersburg.

Regatul Unit și Franța au renunțat la ideea continuării negocierilor, în timp ce Austria și Prusia au

considerat că respingerea amendamentelor propuse justificau abandonarea procesului diplomatic.

Sultanul s-a simțit suficient de sigur pe el pentru a declanșa războiul, iar armatele sale le-au atacat

pe cele rusești în apropiere de Dunăre. Țarul a răspuns organizând un atac al flotei militare, care a

distrus întreaga flotă otomană în Bătălia de la Sinop de pe 30 noiembrie 1853. După această

victorie, rușii aveau mână liberă să debarce pe plajele controlate de otomani și să-și

aprovizioneze nestingheriți trupele. Distrugerea flotei otomane și amenințarea expansiunii Rusiei

au alarmat atât Regatul Unit cât și Franța, care au decis să ia parte activ la apărarea Imperiului

Otoman. În 1854, după ce țarul a ignorat un ultimatum franco-britanic, Regatul Unit și Franța au

declarat război Imperiului Rus.

În aceste condiții, împăratul Nicolae I a presupus că Austria, recunoscătoare pentru intervenția

Rusiei pentru înăbușirea revoluției din 1848, avea să i se alăture, sau cel puțin urma să rămână

neutră în conflict. Realitatea era că Austria se simțea amenințată de prezența trupelor țarului din

Principatele Dunărene. Când Franța și Regatul Unit au cerut țarului să-și retragă trupele din

Muntenia și Moldova, Austria s-a alăturat celor două puteri și, deși nu a declarat imediat război

Rusiei, a refuzat să se garanteze neutralitatea în conflictul care avea să izbucnească. Când Austria

a mai făcut o cerere în vara anului 1854 pentru retragerea trupelor ruse de la Dunăre, țarul, care

dorea să împiedice intrarea Vienei în război, s-a conformat.

Deși principalul motiv de război încetase să mai existe atunci când Rusia și-a retras trupele din

Principatele Dunărene, Regatul Unit și Franța nu au dorit să înceteze ostilitățile. Ele au încercat

să rezolve Chestiunea Orientală și să pună capăt amenințării Rusiei la adresa Imperiului Otoman.

Aliații au propus ca, în schimbul încetării ostilităților, Rusia să renunțe la protectoratul asupra

Principatelor Dunărene, la pretențiile de amestec în afacerile interne ale otomanilor în sprijinul

creștinilor ortodocși, să fie de acord cu revizuirea Convenției Strâmtorilor din 1841 și să acorde

drept de liber trafic pe Dunăre tuturor națiunilor europene. Țarul a refuzat să se supună celor

„Patru Puncte” și Războiul Crimeii a continuat.

Negocierile de pace au început în 1856, la cârma Imperiului Rus fiind succesorul lui Nicolae I,

Alexandru al II-lea. Prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856, planul celor „Patru Puteri” propus

ceva mai înainte a fost acceptat de toate părțile. În ceea ce privește privilegiile Rusiei în

Principatele Dunărene, acestea au fost transferate Marilor Puteri, ca grup. De asemenea, prezența

vaselor militare ale tuturor națiunilor în Marea Neagră a fost exclusă pentru totdeauna, în

condițiile în care flota Imperiului Rus din regiune fusese distrusă. În plus, țarul și sultanul au fost

de acord să nu mai construiască niciun fel de arsenal naval sau militar în zona litorală a Mării

Negre. Clauzele care priveau Marea Neagră erau profund în dezavantajul Rusiei, deoarece anulau

orice amenințare navală la adresa Imperiului Otoman, ale cărei independențe și integritate

teritorială erau garantate de Marile Puteri.

Acest tratat de pace și-a încetat valabilitatea în 1871, când Franța a fost zdrobită în timpul

războiului franco-prusac. În timp ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit formând mult

mai puternicul Imperiu German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, ceea ce a

permis formarea Republicii Franceze. În timpul domniei sale, (începută în 1852), Napoleon al III-

lea s-a arătat dispus să sprijine Regatul Unit și să se opună Rusiei în cazul Chestiunii Orientale.

Amestecul rușilor în afacerile Imperiului Otoman nu amenințase însă în niciun moment interesele

Franței în regiune. De aceea, Franța a abandonat poziția napoleoniană față de Rusia după

stabilirea republicii. Bucurându-se de sprijinul lui Otto von Bismarck și încurajată de modificarea

de politică a Franței, Rusia a denunțat clauzele care priveau Marea Neagră în tratatul din 1856.

Imperiul Rus și-a reînființat o flotă în Marea Neagră, dat fiind faptul că Regatul Unit, fără

sprijinul altor puteri europene, nu putea să impună respectarea tratatului.

Marea Criză Rasăriteană

În 1875, teritoriul Herțegovinei s-a răsculat împotriva suvernaului ottoman, în ceea ce este

cunoscut ca Răscoala din Herțegovina, care a condus mai apoi la o insurecții în Bosnia și

Bulgaria. Marile Puteri au considerat că intervenția lor este nu este necesară, deoarece nu ar fi

făcut decât să declanșeze un război sângeros în Balcani. Germania și Austria erau membre ale

Liga celor Trei Împărați (alături de Rusia). Atitudinea acestora față de Chestiunea Orientală a fost

sintetizată în „Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austro-ungar Julius Andrassy).

Acest document chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei și îl sugera

sultanului să instituie o serie de reforme, printre care și garantarea libertății religioase a

creștinilor. Pentru punerea în practică a reformelor ar fi trebuit să fie instituită o comisie mixtă

musulmano-creștină. Nota, care se bucura de susținerea britanicilor și francezilor, a fost transmisă

sultanului, care și-a dat acordul pe 31 ianuarie 1876 pentru punerea ei în practică. Lideri din

Herțegovina au respins însă propunerile, amintind că sultanul mai făcuse propuneri pentru

instituirea de reforme, dar nu reușise să le pună în practică.

Reprezentanții celor trai împărați ai Ligii s-au întâlnit la Berlin, unde au aprobat așa-numitul

Memorandum de la Berlin. Pentru ca să-i convingă pe conducătorii din Herțegovina că sultanul

avea să-și respecte promisiunile de această dată, Memorandumul propunea formarea unei comisii

internaționale care să supravegheze aplicarea reformelor în provinciile răsculate. Mai înainte ca

Memorandumul să fie aprobat de Înalta Poartă, Imperiul Otoman a fost zguduit de luptele interne,

care au dus la detronarea sultanului Abdul-Aziz. Cel care i-a urmat la conducerea imperiului,

Murad al V-lea, a fost detronat la rândul lui trei luni mai târziu, datorită problemelor de sănătate.

Pe tronul imperiului s-a urcat Abdul Hamid al II-lea. În toată această perioadă, starea imperiului

s-a deteriorat tot mai mult: trezoreria nu mai avea bani și, în afară de Bosnia și Herțegovina, se

revoltau și Muntenegru, Bulgaria și Serbia (așa-numita Revoltă din Aprilie). Otomanii au reușit

să zdrobească insurgenții în august 1876. Acest fapt nu a convenit Rusiei, care nu renunțase la

planurile de ocupare a unor teritorii otomane din sud-estul Europei.

Chiar în timpul luptelor pentru înăbușirea rebeliunilor, zvonurile despre atrocitățile înfăptuite de

otomani împotriva populației civile au șocat opinia publică europeană. Astfel de vești erau un

motiv suficient pentru Imperiul Rus ca să se implice în conflict de partea rebelilor. O nouă

tentativă de pace a fost făcută de delegații Marilor Puteri (în rândurile cărora fusese admisă și

Italia), care s-au întâlnit în cadrul Conferinței de la Constantinopol din 1876. Sultanul a refuzat

însă să-și compromită independența prin acceptarea supravegherii internaționale a aplicării

reformelor în Bosnia și Herțegovina. În 1877, Marile Puteri au mai făcut o încercare să negocieze

cu Imperiul Otoman, dar propunerile lor au fost respinse din nou

Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877. Diplomatul Alexander Gorciakov

a reușit să obțină neutralitatea Austriei în conflict prin semnarea unei înțelegeri prin care rușii

primeau în caz de victorie în război mână liberă în Basarabia și Caucaz, austriecii își asigurau în

schimb dreptul să ocupe Bosnia și Herțegovina, iar cele două puteri promiteau creștinilor din

Balcani o mai mare libertate și independență limitată. Deși Regatul Unit continua să se teamă de

creșterea influenței rușilor în Asia de sud, nu s-a implicat în conflict. Totuși, atunci când Rusia a

amenințat siguranța Constantinopolului, premierul britanic Benjamin Disraeli a cerut Austriei și

Germaniei să se alăture britanicilor într-o alianță împotriva rușilor. Aceste manevre diplomatice i-

a obligat pe ruși să semneze păcii de la San Stefano. Acest tratat de pace impunea condiții grele

Imperiului Otoman: recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului și a

autonomiei Bulgariei, instituirea de reforme în Bosnia și Herțegovina și cedarea în favoarea

rușilor a Dobrogei și a unei părți a Armeniei. Influența Rusie creștea considerabil în sud-estul

Europei prin semnarea acestui tratat de pace. Pentru a limita influența țaristă în regiune, Marile

Puteri (în special Regatul Unit) au insistat ca acest tratat să fie revizuit. Congresul de la Berlin a

redus în mod semnificativ avantajele obținute de Rusia la sfârșitul războiului.

Tratatul de la Berlin a modificat granițele noilor state independente în favoarea Imperiului

Otoman. În plus, Bulgaria a fost împărțită în două state separate, deoarece un stat unit bulgar ar fi

asigurat o dominație evidentă a Rusiei în regiune. Prin acest tratat, Bosnia și Herțegovina, deși

rămâneau oficial în cadrul Imperiului Otoman, treceau sub controlul Austriei. Insula Cipru a fost

cedată de otomani Regatului Unit prin semnarea unei înțelegeri secrete. Manevrele făcute de

premierul Disraeli i-au adus acestuia admirația lui Otto von Bismarck, care avea să spună despre

el: „Bătrânul evreu, ce bărbat’’.

Bibliography

Anderson, M.S. (1966). The Eastern Question, 1774–1923: A Study in International Relations. Macmillan 

Duggan, Stephen P (1902). The Eastern Question: A Study in Diplomacy. P.S. King & Son 

Millman, Richard (1979). Britain and the Eastern Question, 1875-78. Oxford University Press 

Seton-Watson, R. W. (1935). Disraeli, Gladstone, and the Eastern Question. Macmillan and Co. 

Taylor, A(lan) J(ohn) P(ercivale) (1956). The Struggle for Mastery in Europe, 1848–1918. Oxford University Press

.

Index

C

Chestiunea Orientală, 1, 2, 3, 4, 5, 9, 10

I

Imperiul, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 10internațional, 5

O

Otoman, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11

R

Rusia, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10

S

Serbia, 4, 5, 10