Cetatea ,,FETELE ALBE”

Fetele Albe

Asezarea de la Fetele Albe este situata pe coasta de sud, însorita, a dealului Muncelului, despartita fiind, printr-o vale îngusta de înaltimea pe care se pastreaza ruinele de la Sarmizegetusa Regia.

Ea face parte din categoria asezarilor dacice compacte, fiind amplasata pe terase sustinute de ziduri din blocuri de calcar, construite în tehnica "murus Dacicus", specifica tuturor fortificatiilor dacice din muntii Orastiei.

Alaturi de constructiile civile trebuie remarcata existenta aici a unui sanctuar circular cu stâlpi de piatra, descoperit pe terasa a IV-a. El a fost distrus, ca si asezarea, în urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc, foarte probabil, în timpul celui de-al doilea razboi daco-roman (105 - 106 p. Chr.).

Fortificarea este vizibila doar pe o singura parte, inspre vale, in timp ce marginea dinspre varful muntelui, are doar ziduri de sprijin ale solului. Exista posibilitatea ca cetatea gasita sa fie doar un avanpost al unei fortificatii mult mai intinsa ca suprafata, cuprinzand probabil si varful muntelui sau macar o zona usor de aparat. Terasarea pare foarte interesanta, spatiile fiind pe mai multe niveluri.Exista si un sanctuar asemanator celor de la Sarmis si de la Racos. Sanctuarul (posibil circular) este prevazut cu un canal pentru colectare a apei pluviale, continuat cu un jgheab pana peste unul din ziduri.

Cetatea dacică “FEŢELE ALBE”, a Zeiţei Destinului, este distrusă de nepăsare

Cetatea Fețele Albe. Foto

Asezarea de la Fetele Albe este situata pe coasta de sud, însorita, a dealului Muncelului, despartita fiind, printr-o vale îngusta de înaltimea pe care se pastreaza ruinele de la Sarmizegetusa Regia.

Ea face parte din categoria asezarilor dacice compacte, fiind amplasata pe terase sustinute de ziduri din blocuri de calcar, construite în tehnica "murus Dacicus", specifica tuturor fortificatiilor dacice din muntii Orastiei.

Alaturi de constructiile civile trebuie remarcata existenta aici a unui sanctuar circular cu stâlpi de piatra, descoperit pe terasa a IV-a. El a fost distrus, ca si asezarea, în urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc, foarte probabil, în timpul celui de-al doilea razboi daco-roman (105 - 106 p. Chr.).

Fortificarea este vizibila doar pe o singura parte, inspre vale, in timp ce marginea dinspre varful muntelui, are doar ziduri de sprijin ale solului. Exista posibilitatea ca cetatea gasita sa fie doar un avanpost al unei fortificatii mult mai intinsa ca suprafata, cuprinzand probabil si varful muntelui sau macar o zona usor de aparat. Terasarea pare foarte interesanta, spatiile fiind pe mai multe niveluri.Exista si un sanctuar asemanator celor de la Sarmis si de la Racos. Sanctuarul (posibil circular) este prevazut cu un canal pentru colectare a apei pluviale, continuat cu un jgheab pana peste unul din ziduri.

Monumentul istoric ridicat de regii daci în Munţii Orăştiei este ciuntit de braconieri şi acoperit de gunoaie şi buruieni. În prezent, nici o autoritate nu se implică pentru limitarea efectelor dezastrului care cuprinde treptat cetatea Feţele Albe.

Scormonită de braconieri, murdărită cu gunoaie de vizitatori şi năpădită de buruieni, Cetatea de la Feţele Albe, despre care se spune că ar fi fost închinată preoteselor zeiţei Bendis, a destinului şi fertilităţii, a avut o soartă nefastă.

Cetatea dacică zace ascunsă în desişul pădurii, la capătul unei poteci care urcă parcă la nesfârşit, şerpuind printre copacii umbroşi. Pentru a ajunge la zidurile fortăreţei, turiştii trebuie să ia calea Sarmizegetusei din Munţii Orăştiei şi, cu trei kilometri înainte de vestitul templu dacic, să cotească în stânga, afundându-se în pădure. Poteca de jumătate de oră străbate un pârâu şi apoi o pădure de molid deasă, ucisă de propria întunecime.

Dezastru perpetuu

Dar dincolo de acest peisaj sumbru, zidurile cetăţii Feţele Albe şi stâlpii sanctuarului ei se dezvăluie încă acoperite de măreţia strămoşilor daci. Monumentul istoric se deteriorează treptat, vertiginos în ultimii ani, fără ca nicio autoritate să intervină pentru conservarea lui.

„Cetatea Feţele Albe reprezintă doar o mică parte a dezastrului abătut peste vechile cetăţi ale dacilor”, spune Vladimir Brilinsky, preşedintele Fundaţiei „Renaşterea Dacică”. El adaugă că şi alte monumente istorice construite de daci sunt într-o situaţie asemănătoare, cetatea din Băniţa, spre exemplu, fiind la fel de prost conservată. Salvarea ar putea veni, susţine Brilinsky, dacă reprezentanţii Guvernului vor decide, aşa cum au promis recent, acordarea unui statut special zonei cetăţilor dacice, similar cu cel oferit Rezervaţiei Delta Dunării.

Cetatea nimănui

Mircea Brânduşa, directorul Direcţiei de Cultură a Judeţului Hunedoara, susţine că, în prezent, instituţia nu are nici un fel de atribuţie în administrarea sau asigurarea pazei cetăţii. „Autorităţile locale din zonă răspund de acest monument, iar noi le putem da sancţiuni, dacă se constată că nu îşi fac treaba”, a afirmat Brânduşa.

Fetele Albe – Cetatea preoteselor zeitei Bendis

Miercuri, 23 iunie 2010, am atins una din cele mai înalte culmi din această viaţă – cetatea preoteselor de la Feţele Albe. Deşi unora li se poate părea o bagatelă, sau o realizare minoră, pentru mine acest moment a avut o semnificaţie specială. Cu siguranţă nici dacă esacaladam Everestul nu aş fi fost atât de mulţumit şi fericit, cum am fost în momentul când am ajuns la ruinele cetăţii preoteselor zeiţei Bendis.Am urcat muntele impreună cu alte 4 persoane, pe o ploaie măruntă şi caldă, care din când în când ne mângâia şi cu câteva rafale de vânt. Am început urcuşul cu emoţie şi sfială, aproape nevenindu-mi să cred că refac drumul pe care nu mai urcasem de 19

secole…Atmosfera era extrem de luminoasă, ca şi cum soarele reuşea să răzbată dincolo de perdeaua norilor. Totul era scăldat într-o nuanţă de alb-lăptos, cu o umiditate maximă, ce ne făcea să simţim protecţia caldă, învăluitoare şi ocrotitoare a Mamei Pământ (zeiţa Bendis).

Drumul pornea abrupt, cu o inclinaţie foarte mare şi urca şerpuitor, ducând spre stânga şi urcând aproape pe nesimţite. Deşi panta era abruptă, cu toţii am simţit un ajutor imens care ne-a luat pe sus si ne-a propulsat cu o viteză mare pe urcuşul către cetatea preoteselor. Mă aşteptam ca drumul să fie greu, iar condiţiile meteorologice să îl facă de-a dreptul infernal. Dar nu a fost deloc aşa. Urcam, respiram, făceam multe ocoluri la dreapta, stânga, dreapta şi tot aşa până când deodată, drumul s-a liniştit şi a trecut la o cărare aproape orizontală. M-am bucurat, am mulţumit în gând pentru ajutor şi pentru că ni se dădea voie să accedem pe acest munte. Am continuat prudent inaintarea, urmărind la fiecare pas semnalele pe care le receptam de la pământul alunecos, de la stropii de ploaie care şiroiau pe noi, de la vegetaţia care parca se mira bucuroasă că ne vede şi se plângea de durerile trecutului pe care trecerea timpului nu le-a putut face uitate.Apoi cărarea a început să devină iar abruptă, s-a îngustat şi mai tare şi a urmat o altă porţiune de urcuş. Păseam prudent si nici prin gând nu-mi trecea imaginea a ceea ce ar fi însemnat un pas gresit, o jumătate de metru mai la stânga. Asta ar fi declansat o rostogolire spectaculoasă la vale, pe un povîrnis cu o panta mai mare de 60 de grade si cu sigurantă oasele mele nu s-ar fi simtit prea comod zburând până jos. Drumul era periculos, dar simteam că nimic rău nu ni se putea întâmpla. Simteam aripa protectoare a Marelui Veghetor, sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, cel care de 19 secole avea grijă de muntele acela…Urcusul aprubt se prelungea până la confluenta cu un pârâu nu mai lat de un metru, care curgea spumegând gălăgios si învolburat la vale. Până si apa pârâului era albă de la spuma vîrtejurilor si cascadelor pe care le năstea. De sus ploaia curgea necontenit, mărunt si cald, încât aveam senzatia de cald, umed, plăcut si ocrotitor, ca si cum cineva ne tinea pe toti în brate si ne proteja de tot ce era rău. Si totusi, cerul, era luminos si alb, ca si cum norii de ploaie ar fi fost o zăpadă albă, pufoasă si lăptoasă, pe care cineva o încălzea topind-o la focul sacru al zeitei Bendis.Simteai un prag perceput din însăsi existenta pârâului învolburat si percepeam clar o

poartă sau un prag care marca trecerea dincolo de pârâu. Îti trebuie curaj ca să treci mai departe si să continui ascensiunea spre sanctuarul cel mai înalt si cel mai uitat al Muntelui Sacru. Am păsit cu grijă mai departe, am trecut pârâul si am aterizat pe un tărâm care emitea o vibratie neobisnuită, stranie. Drumul continua cu o pădure de conifere, poate pini, lungi, subtiri si înalti, a căror crengi erau uscate si doar în vârful vârfului fiecăruia, undeva la peste 20-30 de metri înăltime, erau două trei crengi verzi. Cum drumul te obliga să te uiti atent la fiecare palmă de pământ pe care puneai piciorul, era greu să vezi vârfurile verzi asa că senzatia resimtită era cea a unei păduri moarte. Această stare se mentinea pe măsură ce străbăteam prudent cărarea îngustă si alterna din când în când cu stări emotionale intense. Aveam senzatia că îmi retrăiesc viata, sau vietile si că revăd totul cu ochi obiectivi. Emotiile erau foarte puternice si sincer, cred că ar fi foarte usor să îti alterezi echilibrul psihic dacă ai încerca să străbati acele locuri fără ca sufletul tău să fie indelung pregătit in prealabil.Permanent aveam senzatia că nu suntem singuri, că sute de ochi ne privesc, curiosi si atenti, ca nu cumva să facem ceva necuvenit sau nepotrivit cu măretia locului. Eram foarte multi cei ce ne preumblam pe Muntele Sacru în acea zi…

Drumul prin pădurea ciudată a durat destul de mult si s-a terminat brusc în momentul când am dat nas în nas cu zidurile cetătii Fetelor Albe. Apărute de niciunde, acoperite de o vegetatie abundentă zidurile emanau o senzatie si mai ciudată decât cea din pădurea pe care tocmai o străbătusem.

Cei mai multi dintre noi au fost dezamăgiti de putinul pe care îl oferea privirilor noastre cetatea preoteselor zeitei Bendis. Am simtit cu totii fiorul pe care îl emit acele ziduri, chiar si asa, acoperite de vegetatia atotcuprinzătoare care sufocă vestigiile subtile ale celui mai sacru loc al spiritualităti dacice. Cred că maestrul Deceneu era în sfârsit multumit că ajunsesem în sfârsit acolo unde îmi trasase de lucru. Reparatia poate începe, renasterea poate veni. Mai încolo îl simteam pe Marele Veghetor, cuviosul Ioan de la Prislop, care parcă apăsa pe niste butoane subtile ale unui panou de comandă invizibil, pregătind momentul Marii Treziri a Constiintei Spirituale a Neamului.Ploaia continua să cadă la fel de umedă si caldă, ba chiar cu răpăieli violente si bruste, dar căldura emanată de vestigii, flăcările izbucnite în sufletele noastre, ne făceau să nu vedem ploaia de afară, ci doar bucuria si multumirea din sufletele noastre. Eram fericit că fusesem acceptat si mi se permisese accesul la cel mai teribil sanctuar dacic.Am simtit o îmbrătisare caldă ca si cum tatăl îsi strângea în brate fiul si pasii mi-au fost condusi către o mică terasă, cam de opt metri pe zece, unde pe un teren plat cresteau zece mesteceni subtiri, înalti si ireali de albi, strâns legati unul de altul, ba chiar tâsnind câte trei-patru din aceeasi rădăcină. Adi m-a chemat si mi-a atras atentia asupra energiei înalte a acelui loc. Acolo am simtit că am ajuns ACASĂ. Izvorul Energiei Vietii îsi revărsa valurile ocrotitoare si energizante peste noi. Desi urcusul a fost istovitor, toti ne simteam odihniti si încărcati de energie si fortă.Am stat un minut sau două lăsând valurile izvorului Energiei Vietii să mă pătrundă. Culori, oameni, lupte, fete, preoti, preotese, soldati daci si romani, totul se perinda vertiginos prin fata ochilor mei larg deschisi. Retrăiam un trecut care durea, iar sfâsierea sufletească era mare, chiar dacă se simtea rana oblojită ce mergea spre vindecare.

Dureros, înăltător, sublim, tragic, dar VIU. Viata pulsa acolo cu o fortă fantastică de parcă mă aflam în mijlocul izvorului pe care Divinitatea l-a pus în miscare atunci când a creat lumea. Spiritul, acel inefabil pe care multi întelepti au încercat să îl ilustreze pentru a-l face inteligibil constiintei oamenilor, se revela acolo palpabil, viu, puternic, aproape tangibil fizic. Spiritualitatea era vie si condensată, activă, puternică, gata să se reverse cu efectul său înăltător peste o întreagă umanitate care si-a uitat sufletul si si-a rătăcit spiritul. Aveam senzatia că sunt într-un furnal, într-un reactor nuclear, într-un vulcan care se pregăteste să erupă, unde energiile fierb la cea mai mare intensitate, încercând să îsi croiască un drum către lume, către oameni.Am simtit pregătirile, nerăbdarea secolelor, asteptarea zidurilor din care tâsneau copaci subtiri crecuti semeti si falnici, Totul este încărcat de istorie si totusi atât de actual. Este pentru Noi toti, Aici si Acum. Mai este un pic! Câteva zile ne mai despart de momentul când trecutul ne va aduce aminte cine am fost ca să putem să fim cine suntem, acum la cumpăna mileniilor, când trecutul îsi dă mâna cu viitorul pentru a ne oferi sansa de a construi un prezent pentru un viitor spiritual. Timpul îsi iese din limitele pe care i le atribuim noi si se confundă cu Vesnicia. Totul a fost, este si va fi. Iar noi la fel… Dă Doamne să fim mai buni decât până acum si mai iubitori decât am fost vreodată!Am zăbovit putin la cetatea preoteselor. Ceasurile noastre indicau o ora si jumătate, dar sufletele noastre trăiseră emotiile de parca stătusem doar câteva clipe. Curgerea timpului se trăieste altfel când respiri aerul cetătii preoteselor.Ne-am despărtit cu greu de cetate si am pornit pe drumul de întoarcere. Trupurile noastre nu simteau oboseala, eram binedispusi si plecam încărcati de o stare înaltă. Drumul la întoarcere a fost la fel de ciudat. Parcă erau altele cărările pe care coboram si totusi erau aceleasi. Întoarcerea a decurs frumos, pasnic si linistit, de parcă o întreagă ceată de preotese milostive ne îndrumau pasii si aveau grijă să punem piciorul pe cărarea care trebuie.

Cu toată ploaia care nu contenea să cadă si cu drumul care devenise alunecos, totusi am coborât cu bine. Au fost si câteva evenimente care ne-au mai destins din contemplarea stărilor cu care fusesem coplesiti. Cîteva aterizări dorsal-posterioare neplanificate, haine pline de mult noroi, pârâul care vroia să ne îmbrătiseze umed cu apele lui învolburate si încerca să ne împiedice ca să ne îmbăieze cât mai vârtos, câteva derapaje mai mult sau mai putin controlate la întoarcerile si răsucirile bruste ale cărării si susurul puternic al pârâului Grădistea, cel care ne astepta jos acolo unde lăsasem masinile.După aproape o oră am ajuns jos si toti purtam în suflete o experientă de neuitat si o trăire plină de o incomesurabilă fericire.

Cetatea Dacica-Fetele Albe-Apeduct Cetatea Dacica-Fetele Albe-Zid

Zid

Femeia din gradina DACILOR

De 12 ani, Lucretia Rambetea face 18 km pe zi, ca sa ajunga la Cetatile din Muntii Orastiei. Ingenuncheata, de dimineata si pana seara, ea curata buruienile de pe pietrele albe si de pe istoria dacilor.

Statea chircita pe Soarele de Andezit, rascaind cu atentie piatra altarului dacic... Cat pe ce sa ma iau de ea, revoltata de gesturile sale ciudate si agresive. Mai fac doi pasi si ii vad chipul: o femeie la vreo 50 de ani, cu ochii negri si un obraz ars de soare. Zambeste. Nu pare a fi dintre indivizii care de la o vreme aprind lumanari, practicand ritualuri pagane la altarele dacice din Muntii Orastiei. Nici dintre cei care isi sapa numele in piatra. Numele si anul nefericitei lor vizite in cetatea dacica de la Sarmisegetuza. Femeia din fata mea e de-a locului, o femeie modesta, dar cu raspunderi mari: o cheama Lucretia Rambetea si este ingrijitoarea Cetatii. Zana cea buna a sanctuarului dacic.Sfarsitul verii a umplut cu flori incinta sacra, care straluceste de curatenie. Lucretia trudeste de dimineata, sa biruie toate ierburile care au crescut intre pietrele altarului dacic. Ierburile astea salbatice strica piatra, baga radacini peste tot, nu trebuie lasate sa creasca pe monumente asa de valoroase. Si de-acuma incep sa cada si frunzele, padurile de fagi au inceput sa-si schimbe culoarea si sa-si scuture frunzele. Fie cat de frumoase,

n-au ce sa caute-n sanctuarele dacice. Lucretia aduna jirul si frunzele din incinta sacra cu patura si le duce in padure. Noaptea, vantul scutura iar fagii, iar femeia o ia de la capat a doua zi. Uneori, e atata frunza de fag, ca ingroapa cetatea sub ea. Atunci vine cu grebla, face curat, iar dupa doua-trei zile o ia de la capat. Strange si gunoaiele turistilor, care nu "nimeresc" cosurile special amplasate acolo. De 12 ani, de luni pana vineri, in fiecare zi, Lucretia se scoala la ora patru dimineata, strabate pe jos 18 kilometri de acasa pana la Sarmisegetuza si inapoi, ca sa curete cetatea, si se intoarce acasa seara. De fapt, Lucretia curata chiar istoria dacilor, iar daca sambata nu se duce, noaptea viseaza cetatea ingropata-n gunoaie, iar duminica fuge repede sa vada daca e curat.

Daci, icoane si lumanari

Ma asez langa ea pe marginea Soarelui de Andezit. Femeia se opreste din plivit, isi sterge fruntea de sudoare si scoate repede, dintr-o sacosa de plastic, un teanc de carti, de ilustrate si de pliante despre Cetatile Dacice. Le poarta cu ea pentru turisti, zi de zi, prin padure, din satul ei, Gradistea de Munte, apoi pe Valea Alba, sus in cetate. Nu exista nici un chiosc, nici un punct de vanzare. Le intinde pe iarba, la soare. Lucretia e angajata a Muzeului din Deva, cu salariu minim pe economie. Bilete la intrare nu poate vinde, ca nu exista o intrare amenajata si cetatea nu e ingradita, dar la pliante si carti are "norma" si se straduieste sa le vanda. Cumpar sase ilustrate. Barbatul ei a lucrat si el 18 ani in cetate: cosea iarba din incinta sacra, curata buruienile, se ocupa de lucrurile mai grele. Apoi s-a angajat ea, caci barbatul i s-a pensionat. Dupa 31 de ani de munca, are o pensie de 220 lei. Ne indreptam spre masa de lemn de langa templul mare, de calcar. A facut-o barbatul ei, cand a venit prima data la lucru in cetate, acum 18 ani. Pentru odihna turistilor. Inainte sa vina ei ca ingrijitori, cetatea era napadita de buruieni. Rachitile erau uite-asa de mari (imi arata pana la brau), doua saptamani a taiat barbatul ei la rachiti si tufe de soc. In drum spre masa de sub brad, se apleaca, mai culege cate o pietricica din iarba si o arunca din drum. Vorbeste cu voiosie. I-e drag de ce face. N-ar lasa, "doamne feri", sanctuarele singure. Se simte de parca i le-ar fi dat in grija chiar Dumnezeu. Mai ales cand ii vede pe vizitatori incremeniti de uimire, simte ca are si ea un pic de merit in bucuria lor. Mai vin si din aia de se inchina la pietre si aprind lumanari, da ea se face ca nu ii vede. Cine stie ce necazuri or fi avand, ori poate vreo boala de minte, ca lumea ii plina de suferinte si incercari. Cand vin, Lucretia se trage mai catre padure, si numai dupa ce pleaca, se-apuca rabdatoare sa racaie ceara scursa si strange lumanarile. Unii lasa si iconite printre pietre, cu Maica Domnului sau cu Iisus Hristos, dar pe alea le lasa acolo, sa fie sanctuarele in paza Celui de Sus. Cand ploua, Lucretia are grija sa dreneze apele ca sa nu balteasca. Iar cand vantul smulge crengi si le azvarle pe sanctuare, Lucretia le strange repede, sa nu putrezeasca peste pietre. Are grija si de izvorul dacilor, care curge chiar in cetate. Iarna, daca e zapada mare, urca in munte cu calul, desi turistii sunt mai rari. Dar vara vine lume, parca din ce in ce mai multa de la un timp. "Doar suntem nime', fara istorie", spune cumva rusinata. Numai ieri a numarat 24 de masini. Cand au fost serbari in vale, la Costesti, au urcat la cetate vreo 200 de persoane. S-a bucurat ca de o victorie personala, dar cat a muncit dupa aceea ca sa curete dupa turisti... Din pacate, Lucretia se ocupa doar de incinta sacra. Restul cetatii este neingrijit. Cine sa se ocupe daca nu sunt

bani? Arheologii sapa foarte putin, anul asta au stat doar doua saptamani, din care patru zile a plouat. Si anul trecut au stat tot numai doua saptamani. Pe vremuri, sapau si cate doua luni. Acum nu mai sunt fonduri.

Fetele Albe

Abia acum arunc o privire atenta asupra luminisului ce adaposteste sanctuarele. Iarba e moale, de un verde linistitor. Intre pietrele dacilor sunt covoare gingase din mii de flori albe, galbene si liliachii. Nici o frunza uscata, nici o buruiana nu strica armonia desavarsita a privelistii: o poiana a zeilor, imbracata in zumzet continuu, de greieri si albine.Plecam impreuna spre Fetele Albe, o asezare dacica foarte putin cunoscuta, care este in drumul spre casa al Lucretiei. Acelasi gest, al neincetatei griji pentru ca cetatea ei sa fie curata, il face si cand iesim dintre ziduri: o hartiuta cat de mica este cel mai mare dusman, o creanga ce blocheaza drumul turistilor este imediat inlaturata. Ochii ei vioi urmaresc fara incetare perfectiunea... Gunoaiele nu pateaza doar piatra, ci si obrazul istoriei. Urcam dinspre Valea Alba spre Fetele Albe prin padure, pe o carare abrupta. Si cararea a facut-o tot ea cu barbatul ei, de atatia ani de cand tot au venit la lucru in cetate. Acum este marcata pentru turisti. Fagetul crud, foarte tanar, se sfarseste brusc, in fata unei paduri de brad, aproape in intregime uscata. Inaintam printr-un peisaj halucinant, de brazi roscati-vinetii, printre crengile carora se filtreaza o lumina cu nuante de culoarea vinului vechi. Pe jos e pat de cetina de aceeasi culoare. "Sunt prea desi", imi explica Lucretia. "S-au uscat ca n-au destula lumina. Mor fara soare. Numai la varf mai sunt verzi." Pasul ei ager si puternic ma lasa in urma. A facut de mii de ori acest drum. Nu se teme de ursi, nu a intalnit nici unul in viata ei. Doar o capra neagra i-a taiat intr-o zi poteca. Trecem de paraul Alboanei si ne apropiem de asezarea dacica de la Fetele Albe. "Alboana" vine de la Albu Ioana, o femeie care statea la o casa din munte si le aducea apa celor ce lucrau la cetate. De-asta i-au zis asa. Dar "Fetele Albe"? Nu stie. Asa a apucat, asa le zice de cand se stie.La Fetele Albe a existat in vremea dacilor o intinsa asezare civila, randuita pe vreo 30 de terase facute de mana omului. Calcarul alb al cladirilor trebuie sa se fi vazut impresionant din vale. Asezarea a fost distrusa de romani, dar ruinele albe probabil au uimit multe secole pe cei ce treceau pe acolo. Asa s-o fi nascut numele acelui loc, poate chiar si numele paraului sa vina tot de aici. O intreb pe Lucretia cand s-au facut sapaturi la Fetele Albe. In 1951. Si inca putin in 1953. Arheologii au cercetat foarte putin. Si de atunci? De atunci totul e in paragina. Ajungem. Privelistea este obositoare. Natura salbatica a facut parca tot posibilul sa ascunda vederii putinul care putea fi vazut. Rugi de mure, urzici, buruieni inalte, lastaris incalcit, fagi cu radacini strambe, covoare de muschi, toate au acoperit vestigiile dacice. Se ghicesc pietrele, sute, mii de pietre, aruncate de-a valma in toate partile, de parca un zeu suparat s-a aplecat din inalturile lui si le-a amestecat pe toate intre ele, ca nimeni sa nu mai stie vreodata care a fost rostul fiecareia: piatra de zid, piatra de cladire ori de templu, piatra dintr-o scara sau dintr-o fantana dacica. Se mai vad urmele unui sanctuar circular napadit de brusturi. Au trecut mai mult de 50 de ani de cand salbaticia a pus stapanire pe acest loc. Fara truda

Lucretiei, asa ar arata si cetatile... De altfel, locul e aproape de casa femeii, la doar zece minute, si Lucretiei i-ar placea sa se ocupe de Fetele Albe, "daca s-ar scoate un post". Dar muzeul nu are bani. Inca doi-trei ani, si nu o sa se mai vada mai nimic din asezarea aceasta a dacilor. Si, cine stie daca o sa se mai incumete vreodata cineva sa se ia la tranta cu furia ierbii. Abia acum inteleg cat de mare e rodul muncii acestei femei, care zi de zi strabate padurile ca sa vina la Sarmisegetuza, sa pliveasca frunzulitele dintre pietrele altarelor dacice. Abia acum imi dau seama ce ar fi fost sanctuarele dacice fara aceasta femeie, care viseaza noaptea ca cetatea ei e ingropata-n gunoaie si fuge a doua zi, 18 kilometri distanta, ca sa o curete, pentru un salariu minim pe economie... Iar viata Lucretiei nu e deloc usoara. Sora ei a murit de tanara, iar ea i-a crescut pe toti cei patru copii orfani, plus inca un copil al ei. Are toate necazurile omului sarman de la tara si poate inca altele in plus. Dar are o responsabilitate de care e mandra, si pentru nimic in lume nu va ingadui ca cetatea ei sa fie altfel decat o gradina ingrijita, chiar daca turistii nu vor sti niciodata al cui este meritul. La plecare, vrea sa-mi dea o sacosa de mere bune, de munte, si ma invita la ea acasa. Dar e tarziu si trebuie sa cobor in vale. Lucretia dispare ca o naluca printre copaci. Nici frunzele de sub talpile ei nu fosnesc, nici pamantul batatorit al cararii nu-i boncane sub toiag. Doar crengile aplecate ale copacilor se dau usor la o parte din calea ei, ca intr-o plecaciune in fata unui stapan iubit.