POVESTIREA

1. DEFINIŢIEÎn accepţiune largă, se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic. Această

identificare se bazează pe identitatea de sens dintre verbele „a povesti” şi „a nara”. Astfel, povestirea devine modul prin care se constituie toate speciile genului epic, elementul lor comun. Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca narator, ca participant, ca martor, ca mesager al întâmplării) care se limitează la nararea unui singur fapt epic.

2. TRĂSĂTURI povestirea are dimensiuni mai reduse decât ale nuvelei şi mai ample decât ale schiţei; povestirea urmăreşte un singur fir epic, intriga fiind simplă şi având caracter exemplar (întâmplările

poartă în ele o morală, o pildă, un exemplu); relatarea este făcută din perspectiva naratorului, implicat ca personaj, ca martor sau ca mesager

(colportor); interesul se manifestă nu atât faţă de personaj, cât faţă de întâmplări; construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în cazul nuvelei; desfăşurarea acţiunii e mai puţin tensionată decât în nuvelă; oralitatea (Apar, astfel, mărci ale oralităţii: formule de adresare şi de menţinere a interesului, de

testare a atenţiei ascultătorilor, de creare a suspansului, de potenţare a efectelor); caracterul ceremonial, atmosfera în care sunt surprinse faptele .Ca deţinător al faptului epic,

naratorul îşi organizează discursul pe baza principiului psihologic al aşteptării frustrate, regizând suspansul, tensiunea, pentru a capta atenţia ascultătorului);

plasarea acţiunii într-un trecut nedeterminat, echivalent al timpului mitic (aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând dintr-o experienţă individuală una unanim acceptată şi valabilă.);

utilizarea evocării ca modalitate de prezentare a întâmplărilor.

3. CLASIFICĂRI- după formă: povestire în versuri şi povestire în proză;- după conţinut şi destinaţie: satirică, filosofică, fantastică, romantică, pentru copii.- Aristotel identifică 3 tipuri de povestiri:

povestiri ale destinului; povestiri ale personajului (maturizarea eroului, proba); povestiri ale gândirii (educaţia, eroul are o revelaţie, descoperă ceva sau pe cineva într-

o altă lumină).

4. POVESTIREA ÎN RAMĂ (frame stories, roman a tiroirs)Povestirea în ramă - o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei.Povestirea în povestire - un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

5. HANU ANCUŢEI - CEALALTĂ ANCUŢĂ (1928) - MIHAIL SADOVEANU

1

STRUCTURA TEXTULUI NARATIV

I. INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVEExistă, în primul rând, un povestitor al naraţiunii-cadru naratorul auctorial, delegat de autor

pentrui a-l reprezenta, care asistă ca martor la relatarea fiecărei povestiri de la han. El este anonim, definindu-se şi prezentându-se prin raportare la ceilalţi oaspeţi ai hanului, „gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”. Faptul că e acceptat de ei dovedeşte preţuirea acestora şi recunoaşterea de care se bucură în rândul lor.

Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători – naratari, au în povestirile relşatate de ei diverse roluri: narator-martor, narator-personaj, narator-mesager. Aceşti zece naratori ai întâmplărilor evocate ocupă, pe rând, prim-planul secvenţelor-ramă. Funcţiile îndeplinite de aceşti naratori sunt:

- funcţia narativă: de relatare propriu-zisă a evenimentelor; - funcţia de regie: dirijarea intrărilor în scenă ale personajelor, capacitatea de a cita discursul eroilor

în propriul discurs; - funcţia de interpretare: asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv, care reliefează o perspectivă

subiectivă, o implicare afectivă în faptele relatate.

II. PERSPECTIVA NARATIVĂReper esenţial în definirea speciei povestirii, specificul perspectivei narative reiese din modul de

raportare a naratorului la diegeză (universul ficţional descris). Astfel, povestirea se construieşte pe perspectiva narativă internă, pe focalizarea internă, respectiv viziunea „cu”. Naratorii uniscienţi, intradiegetici (care aparţin, în diferite ipostaze diegezei, ca personaje, martori, mesageri) determină o naraţiunea puternic subiectivizată – naraţiunea homodiegetică (naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit).

III. CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI NARATIV

RELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUIRELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUIHanu Ancuţei reuneşte trei timpuri distincte:

- timpul naratorului auctorial anonim care evocă nostalgic „îndepărtata vreme”, prezentul actului evocării,

- timpul povestirii - cadru, al hanului, al povestitorilor, al „toamnei aurii”, când se deapănă şirul de istorisiri. Acesta poate fi fixat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, deoarece petrecerea de la han e raportată la momentul în care „Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor străine”. Evenimentul la care se face referire e războiul Crimeei, din 1854-1856. Un alt indiciu pentru datarea povestirii-ramă este şi mărturisirea lui Dămian Cristişor, om în floarea vârstei, că s-a născut în anul 1814.

- timpul povestit, evocat, al „celeilalte Ancuţe”, fixat, pe de o parte, prin câţiva indici temporali precişi (domnia lui Duca-Vodă: 1693-1695, 1700-1703; domnia lui Scarlat Calimachi: 1812-1819 şi domnia lui Mihail Sturza: 1834-1849), iar pe de altă parte, rămas în zona deixisului temporal incert, nedefinit (timpul basmului, al lui „a fost odată”, „vremea veche” în care s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd.). Vremea veche e, pentru cei de la han, paradisul pierdut. Tendinţa de a împinge întâmplările cât mai adânc într-un trecut de legendă se ciocneşte, curând, de o alta, contrară, pe care povestitorii o simt în egală măsură, aceea de a-şi declara participarea la ele. Rezolvarea duce la o confuzie temporală specifică genului povestirii. Evenimentele sunt împinse cât mai mult în trecut şi idealizate, totodată. Prezenţa naratorului auctorial în epoca în care se spun poveştile la han are drept scop amestecarea planurilor temporale, aşa cum se întâmplă şi cu prezenţa eroilor în epoca în care

2

se petrec evenimentele narate. Dublă participare al cărei rezultat e strângerea timpului într-o durată nedeterminată.

Modul cel mai frecvent de a sugera această durată nedeterminată este raportarea tuturor întâmplărilor la acelaşi spaţiu. Iluzia vechimii şi a continuităţii provine din existenţa infinită a Hanului Ancuţei. Hanul unifică toate cele trei timpuri: al naratorului auctorial, al povestitorilor şi al întâmplărilor. Naratorul auctorial se semnalează permanent la han, povestitorii se referă la han ca la un loc al poveştilor şi al împrejurărilor Coincidenţa locului favorizează coincidenţa timpului, ca şi cum hanul ar avea proprietatea conservării trecutului. Spaţiul, fiind mitic, precum timpul, se caracterizează prin repetare. Aici, totul e identic cu sine de la început.

Hanul este deopotrivă un spaţiu deschis: aflat la răscruce de drumuri, de întâmplări şi destine şi unul închis: „nu era han, era cetate”. Caracterizarea aceasta indică dubla natură a hanului-reală şi mitică-porţile sale deschizându-se ziua spre drumuri şi spre existenţa oamenilor, noaptea închizându-se, definind un spaţiu al imaginaţiei, închis în sine. Hanul se singularizează chiar prin construcţie: „...era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele”. Hanul devine un spaţiu al protecţiei, al siguranţei, dar trimite în acelaşi timp şi la imaginea idealizată a trecutului legendar al Moldovei, la permanenţă. Zidurile hanului-cetate sunt, metaforic, graniţele dintre lumea realului şi cea a povestirii, unde pătrund doar cei iniţiaţi. Valoarea simbolică a acestui spaţiu e aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni diferiţi.

Durata întâmplărilor din povestirea Cealaltă Ancuţă este concentrată – trei zile-, timpul este indeterminat, iar spaţiul – determinat geografic –zona Moldovei, târgul Iaşilor, cu punct de referinţă chiar hanul Ancuţei.

ACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUIACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUI Subiectul este construit pe principiul cronologic, însumând toate cele cinci momente ale subiectului.

Întâmplarea neobişnuită pe care o narază Ienache, negustorl de mărunţişuri, are ca temă iubirea interzisă. Protagonistul este Todiriţă Catană, un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului, ccare a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara, sora boierului Bobeică. Ienache asistă ca martor la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în turnul Goliei. El află detaliile prinderii lui Todiriţă Catană din dialogul cu arnăutul Costea Căruntu. Această primă secvenţă – expoziţiunea- este urmată de situaţia – intrigă: evadarea lui Todiriţă Catană, reconstituită tot prin dialog. Situaţia aceasta conflictuală instituită prin intrigă se dezvoltă în secvenţele următoare – desfăşurarea acţiunii. În zori, Ienache porneşte la drum pentru a-şi vinde marfa şi este luat în căruţă de un răzeş în care-l recunoaşte pe Todiriţă Catană. Din acest moment, naratorul devine şi personaj, atribuindu-i-se un rol în scenariul pus la care de fuga. Poposind la hanul Ancuţei, răzeşul e ajutat de hangiţa impresionată de temeritatea celui care „a făcut legământ cu moartea” pentru „o dragoste mare”. Când potera care o însoţeşte de duduca Varvara, trimisă la mânăstirea Agapia de către fratele ei, ajunge la han, Ancuţa şi Ienache îi spun lui Costea Căruntu că Todiriţă Catană a pornit spre Timişeşti, sfâtuindu-l să treacă apa Moldovei pe podul plutitor de la Tupilaţi. Arnăutul crede cuvintele hangiţei şi o însoţeşte p duduca Varvara pe podul plutitor. Cei doi dispar în noapte – punctul culminant al povestirii. Deznodământul nu dezleagă misterul întâmplărilor nocturne, Ienache formulând doar supoziţii despre modul în care cei doi îndrăgostiţi au reuşit să treacă în Ţara Ungurească.

CONFLICTULCONFLICTULAcţiunea e declanşată de conflictul principal, exterior, social, între Todiriţă Catană şi boierul Bobeică,

respectiv între Todiriţă Catană şi arnăuţii porniţi pe urmele lui.

IV. CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV

INCIPIT – FINAL INCIPIT – FINAL

3

Incipitul aparţine secvenţei-ramă, care îl aduce în prim-plan pe Ienache Coropcarul. Dominanta afectivă a discursului său, nostalgia, şi elementele de portret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul naratorului auctorial. Tot incipitul fixează şi termenii unei comparaţii între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”, primul termen fiind evident favorizat. Incipitul se construieşte prin reprezentare – ca sevenţă dialogică. Finalul este deschis, naratorul necreditabil formulând doar supoziţii despre deznodământul întâmplărilor, ezitând între gândul că duduca Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor făcute de hangiţă şi ideea că Todiriţă Catană şi-a salvat iubita şi a împlinit un act justiţiar.

SECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVESECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVEÎn discursul narativ din „Cealaltă Ancuţă”, secvenţele narative se leagă prin înlănţuire. Prin raportarea

acestei povestiri la contextul volumului, modalitatea de legare a secvenţelor narative este inserţia – volumul are forma povestirii în ramă, deoarece cele nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin acest procedeu al inserţiei. Rama povestirii are funcţii multiple – conturează atmosfera, precizează cronotopul, instituie comunicarea între narator şi naratari – şi se regăseşte la începutul şi la finalul fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului.

Tipul oriental de povestire în ramă se distinge prin capacitatea de a reflecta străvechea tradiţie răsăriteană a aservirii supuşilor, indiferent de rang, de către conducătorul atotputernic.

În tipul occidental de povestire în ramă, pretextul narativ imaginează ivirea unei restrişti în viaţa oamenilor, dar acum nu mai e vorba de dreptul abuziv de viaţă şi de moarte al unui stăpân unic, ci de abaterea unui fenomen dăunător asupra unei comunităţi: epidemie, război, furtună, inundaţie. Dintre potenţialele victime ale calamităţii, un grup mai întreprinzător reuşeşte să-şi găsească un refugiu. Adăpostul se preface într-un decor privilegiat unde se încheagă o învoială liber acceptată dedicată povestirilor.

ELIPSEELIPSEDeoarece una din trăsăturile speciei povestirii este construcţia mai puţin riguroasă decât cea a

nuvelei, pot fi identificate şi elipse în discursul narativ. În cazul de faţă, ele se referă la secvenţa fugii lui Todiriţă Catană împreună cu duduca Varvara şi la prinderea lui de către arnăuţi, înainte de întemniţarea în turnul Goliei, la evadarea acestuia, la drumul parcurs de erou până la întâlnirea cu naratorul, la acţiunile lui Todiriţă Catană până la trecerea podului de către Costea Căruntu şi Varvara, la întâmplările de dincolo de pod şi la fuga celor doi îndrăgostiţi.

PAUZE DESCRIPTIVEPAUZE DESCRIPTIVEPrin pauzele descriptive de tip tablou, din naraţiunea – ramă, dar şi din naraţiunea inserată în ramă, –

descrierea exterioară a hanului şi a adunării din interiorul – schiţează cadrul propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit. Pauzele descriptive de tip portret din povestirea în ramă – descrierea eroului, a hangiţei de demult – creionează şi individualizează profilul personajelor.

V. PERSONAJELE - INDIVIDUALITĂŢI REUNITE ÎNTR-O CONFRERIE EPICĂSadoveanu preferă drept protagonişti indivizi de la ţară, izolaţi de colectivităţile lor, din cauza

îndeletnicirii, caracterului sau pentru că le-a fost dat să sufere o „rană” în tinereţe ( o nedreptate, o poveste nefericită de dragoste). În privinţa îndeletnicirilor, ele sunt acelea ale unor oameni singuratici: Gherman e călugăr, Leonte e zodier, Ienache e negustor ambulant de mărunţişuri, Constandin Moţoc e cioban, orbul sărac e cerşetor, taciturnul Zaharia e fântânar. Însă, reunirea de la han le anulează această solitudine şi îi arată ca pe nişte persoane joviale, pentru care comunicarea devine un mod de a-şi revărsa prea-plinul de sociabilitate. Ei îşi iau revanşa pentru îndelungata izolare autoimpusă savurând din plin tovărăşiile din faţa ulcelelor cu vin.

În afară de căutarea companiei celorlalţi, îi mai uneşte şi paseismul, nostalgia, ataşamentul la tinereţea lor tumultoasă, când, socotesc ei, toate erau mai de preţ. „Saracă ţară moldoveneascăO consecinţă a paseismului e puternicul, melancolicul şi tipic sadovenianul sentiment al trecerii timpului şi al efemerităţii lucrurilor omeneşti.

4

O altă trăsătură comună este înclinaţia de a practica uneori disimularea, adoptând cu discreţie pers. a III-a şi trecând sub tăcere propria implicare în întâmplări, fie exteriorizând „nesinceritatea” (etichetarea negativă a lui Todiriţă Catană, deşi cu toţii îl admirau pentru curajul său).

Ii mai uneşte pe cei de la han preferinţa pentru întâmplări „straşnice” şi „minunate”.Rolul de patron al adunării şi-l asumă lăudărosul comis Ioniţă care tot „ameninţă” că va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte.

TODIRIŢĂ CATANĂ TODIRIŢĂ CATANĂ Povestirea este alcătuită după un scenariu cu aventuri de muşchetari, păstrând, prin imaginea eroului

ei, ecouri din literatura cu haiduci parcursă de Sadoveanu în adolescenţă, dar şi din baladele populare vitejeşti. Dincolo de firul narativ, imaginea eroului povestirii se construieşte deosebit de elaborat, într-o succesiune de ipostaze oferite de instanţa naratorială. Portretul eroului conjugă prosopografia (înfăţişarea personajului) cu etopeea (descrierea conformaţiei psiho-morale). Este, de asemenea, un portret difuz, compus în etape succesive, pe întreaga suprafaţă textuală. În viziunea lui Ienache coropcarul, prin caracterizare directă, cel prins în funii apare „întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc, lat la spate. Avea mustăţi bălăi şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă, ca un răzăş cuprins. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mutăţi.Nu altfel decât imaginea construită prin ochii lui Ienache este cea pe care o proiectează Costea Căruntu, care crede despre Todiriţă Catană că este „un rău şi un mişel”, un „ticălos” „fără minte”. Un câmp semnatiic al nelegiuirii îşi pune amprenta asupra portretului eroului, din perspectiva opticii înguste a slujbaşilor domneşti. Todiriţă Catană trebuie sancţionat pentru că nu a respectat ierarhia socială, a sfidat semeţ rânduielile şi a avut „aşa neobrăzare, încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale”.

Viziunea unui arnăut bătrân – om al sabiei şi al glonţului, nu negustor străbătând târgurile şi iarmaroacele – propune o altă imagine a eroului: „cât a fost legat, am avut stăpânire şi putere asupra lui; dar acuma, dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier, ş-a încălicat cal, nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi să-l poată răpune”. „Zăludul”, „blăstămatul” Todiriţă Catană evadează senzaţional din turnul Goliei şi dobândeşte atributele unui haiduc al vremilor de demult, ale unui erou înzestrat cu însuşiri fizice impresionante.

Pentru Ancuţa de demult, Todiriţă Catană e un „nebun”, adică devotat dragostei sale, care iese din limitele ordinii sociale stabilite. „Eu ştiu că nu eşti om cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier”. Acelaşi portret, admirativ însă, dar din perspectiva legii nescrise a comunităţii.

Personajul însuşi se caracterizează ca o fire pasională, pentru care iubirea e un eveniment sufletesc hotârâtor, trăit la intensitate maximă: „pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele.” Eroii sadovenieni nu concep, prin urmare, Erosul în afara thanatosului, iubirea cere sacrificiul suprem. E afirmarea crezului romantic în dragoste la vârsta privilegiată a tinereţii.

Dintr-un cumul de viziuni – pluriperspectivism – jocul permanent al oglindirilor concentrează imaginea unui erou sadovenian tipic. Todiriţă Catană e o fire voluntară şi aprigă, devorată de o tensiune interioară ca de o fatalitate. Aventurier, impulsiv, el trăieşte cu optimism aventura iubirii sale, căpătând proporţiile unui erou legendar idealizat.

6. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE (modalităţile narării, mărci ale prezenţei naratorului, limbajul personajelor, registre stilistice)Desenul epic se întregeşte prin apelul la diverse modalităţi de narare: relatarea, reprezentarea

(întemniţarea lui Todiriţă Catană în turnul Goliei, evadarea spectaculoasă a acestuia) şi comentariul subiectiv al naratorului necreditabil.

Ca orice naraţiune homodiegetică, şi povestirea relatată de Ienache coropcarul impune o perspectivă narativă internă şi, implicit, un discurs puternic marcat subiectiv prin mărcile prezenţei naratorului. Indicii

5

textuali ai subiectivităţii eului narator – activând funcţia expresivă a limbajului – sunt nu doar pronumele şi verbele persoanei I, ci şi epitete calificative, judecăţi de valoare personalizate prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării narate: „cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc, lat în spate”. „Şi să scape cu uşurinţă un nevrednic ca acela, care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească!”, „mai degrabă răul acela, Todiriţă Catană, a stat acolo la pândă ş-a ştropşit pe slujitorul Domniei”.

Prezenţa naratorului trimite şi la ceremonialul povestirii – un sistem de convenţii care reglează raportul narator (emiţător)- naratari (receptori- ascultători). Acest sistem de convenţii echivalează, de fapt, cu arta de a povesti. E o strategie narativă specifică, ce presupune comnicarea directă între cei doi parteneri. Etapele (codul ritualic) pe care le înregistrează ceremonialul povestirii sunt:

-pregătirea atmosferei şi a dispoziţiei necesare receptării – intervenţia naratorului auctorial punctează acest moment al codului ritualic: „m-am dat lângă vatră, am împuns ş-am zădărit cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză”, la fel şi aşteptarea hangiţei cu „oale nouă şi vin proaspăt”.

-angajarea – în cazul lui Ienache, angajarea se face direct. Cuvintele lui – „într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd” – prelungesc ecourile întâmplărilor rostite anteriior, dar îi şi semnalează prezenţa, îl individualizează în cercul povestitorilor.

-enunţarea – „iar într-un rând, pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc, la Baia, în Ţara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la ieşi mare bocluc”. Apoi curiozitatea ascultătorilor fiind suscitată, Ienache amână povestirea – „vă rog numai oleacă să îngăduiţi pânăce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun...”

-istorisirea;-pauza (interludii) – întreruperea firului întâmplărilor pentru a li se adresa direct ascultătorilor-deznodământul

Există şi o retorică a ceremonialului povestirii. Oameni care s-au întâlnit întâmplător se numesc „prieteni” sau „fraţi”, îşi deschid inimile, se bucură şi se întristează de ceea ce li s-a întâmplat lor sau altora. Formulele de adresare variază de la cele cu un caracter general: „domnilor mei”, „fraţii mei”, „iubiţilor prieteni” (respect, apropiere, familiaritate), până la cele care individualizează: „prea cinstite comise”, „cucoane Ioniţă”. Altele exprimă pur şi simplu angajarea naratorului în actul povestirii: „ cinstite om bun”, „omule”.

Acest ceremonial al povestirii presupune obligatoriu, prin identificarea primei sale etape, o anumită atmosferă, deci, un ceremonial al petrecerii. Vremea în care se spun poveştile e marcată de semne ale statorniciei sociale, în care conflictele par să se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită

Sărbătoarea e un mod privilegiat de a exista, pentru aceşti oameni, le dă iluzia eternităţii, restabileşte armonia cu sine. Ei petrec la modul dionisiac, ospăţul lor provoacă o dezlănţuire de viaţă.

Opera sadoveniană, este, din acest punct de vedere, o adevărată arhivă lingvistică: arrhaisme (comis, arnăut, nefer, coropcar, vornic), construcţii frazeologice populare, moldovenisme, formulele de adresare.

6