Ce spune Legea Salarizarii despre invatamantMihai Maci 

Începutul anului şcolar nu le aduce veşti bune profesorilor. Noua “Lege a salarizării unitare” îi lasă pe ultimul loc în ceea ce priveşte veniturile bugetarilor cu studii superioare. Astfel, încadrarea unui profesor cu definitivat va fi porni de la 1.971 de lei şi a unui asistent universitar de la 2.020 de lei, pentru a ajunge, în preajma pensiei, la 4.563 de lei pentru învăţământul preuniversitar, respectiv 7.868 de lei pentru instituţiile de învăţământ superior. Comparativ, un medic rezident începe de la 2.948 de lei şi poate ajunge, la finele carierei, la suma de 9.105 lei. Un magistrat stagiar va putea încasa 7.272 de lei, iar cel care-şi încheie cariera are şansa de a primi 14.301 lei. Dacă e să comparam cu ceva rezonabil salariile profesorilor, atunci e preferabil să ne uităm nu la cele care presupun studii de lungă durată, ci la veniturile muncitorilor: 1.246 de lei la angajare pentru cei necalificaţi şi 1735 de lei pentru cei calificaţi. Deosebirea dintre universitate şi şcoala profesională (care pot avea, ambele, trei ani – dar pot fi şi de cinci, respectiv doi ani) e de 236 de lei la angajare. Cred că această cifră spune totul despre starea învăţământului – în particular a celui universitar – din România de azi. Este zadarnic să ne mai facem orice iluzii cu privire la “schimbare” şi reformă” în educaţie. Reluarea ritualică a acestor termeni (precum şi a sintagmelor despre “viitorul nostru” şi “prioritatea naţională”) cu ocazia festivităţilor de 15 septembrie s-a golit complet de sens. Toată lumea ştie că aceste cuvinte nu mai înseamnă nimic şi că cei ce le recită – cu pseudo-afectare – o fac doar pentru că nu ştiu ce altceva ar putea spune într-o situaţie la care sunt obligaţi (de funcţie) să participe. Dacă ar fi, măcar pentru o dată, să vorbească onest ar trebui să le spună dascălilor din faţa lor că, absolut previzibil, creşterile salariale anunţate vor duce la o inflaţie a preţurilor care va lovi exact acolo unde sporul a fost cel mai mic; în speţă la tinerii profesori. Şi nu e deloc exclus ca – după Lege şi după inflaţie – puterea de cumpărare a acestora să fie mai mică decât e azi. Dacă putem deduce ceva din ponderea “creşterilor salariale” preconizate, atunci singura concluzie logică este că această Lege are ca scop secund descurajarea tinerilor ce vor să opteze pentru cariera didactică.

Să nu ne grăbim şi să acuzăm primul Ministru, Ministrul de Finanţe, Guvernul, Parlamentul, partidele şi pe mai ştiu eu cine. Mai bine – deşi nu e uşor deloc – să privim adevărul în faţă: Legea salarizării sancţionează o stare de fapt. Dacă ne uităm la cifre, profesorii sunt, în România, în jurul a 250.000 (cam 230.000 în preuniversitar – cu educatori cu tot – şi aproximativ 20 – 25.000 în învăţământul superior). E vorba de cel mai mare contingent profesional al sistemului bugetar românesc (nu cunosc numărul funcţionarilor publici, dar între aceştia există clivaje profesionale mult mai marcate decât între profesori, fapt care poate permite situarea lor în genuri diferite). Comparativ, medicii sunt undeva în jurul a 55.000 şi magistraţii pe la 7.500. Prima morală ce se degajă din aceste cifre este aceea că veniturile magistraţilor vor fi întotdeauna mari şi ale profesorilor mici exact din acelaşi motiv pentru care diamantul e scump şi cărbunele ieftin – în speţă pentru că diamantele sunt puţine, iar cărbunele e mult. Profesorii sunt, per ansamblu, de 30 de ori mai mulţi decât magistraţii; asta spune între altele şi că dublarea salariilor profesorilor ar fi echivalentă, pentru buget, cu creşterea de câteva zeci de ori a veniturilor judecătorilor şi pocurorilor (în vreme ce dublarea câştigurilor

acestora e o fracţie – mică – din banii alocaţi profesorilor). Aici mă tem că nu e loc de prea multă negociere: mai întâi pentru că bugetul nostru va fi mereu mic şi apoi pentru că orice măsură care se vrea eficientă va fi ţintită pe un grup cât mai restrâns. Cu cât acest grup este mai limitat numeric, cu atât pot fi mai uşor cuantificate rezultatele măsurii care l-au vizat (şi, în funcţie de acestea, pot fi rectificate erorile apărute). Ca atare, e mai rezonabil să fie crescute salariile magistraţilor decât cele ale profesorilor. Primul lucru care blochează orice reformă eficientă a educaţiei e numărul mare al profesorilor. Operaţiile cu mulţimi mari impun, până la urma, logica celui mai mic numitor comun. Iar acesta, din păcate, e – în cazul învăţământului – unul foarte scăzut.

Simpla enumerare a cifrelor, deşi percutantă, nu spune prea multe despre calitatea educaţiei româneşti. Ori aici e problema. Abandonul şcolar (cu analfabetismul care-i e asociat la vârste mici), rezultatele testelor PISA şi ale examenelor (şi simulării examenelor) naţionale, bacalaureatul onest, ridicolul în care se afundă universităţile dispuse la orice pentru a-şi aduna clienţi, devalorizarea diplomelor de toate gradele şi, mai înainte de toate, degradarea constantă a vieţii şi a discursului public sunt dovada manifestă a “a calităţii” învăţământului românesc. Putem să le reproşăm orice magistraţilor (şi ar fi lucruri de reproşat), dar acţiunea lor din ultimul deceniu e vizibilă şi graţie lor ţara a evitat prăbuşirea în anarhia războiului seniorilor corupţiei. Sunt multe disfuncţionalităţi în medicină (şi de ordin uman, şi de ordin profesional), dar – cu toate dificultăţile actului medical – media de viaţă a crescut în ultimul deceniu. Administraţia publică îşi face treaba (iarăşi, cu inerente sincope), iar poliţiei îi datorăm siguranţa destul de ridicată a vieţii urbane. Nu vreau să aduc elogii în necunoştinţă de cauză unor categorii profesionale din rândul cărora media îşi recrutează la nesfârşit vedetele prime-time-ului, dar e un fapt uşor constatabil acela că pe seama niciuneia nu poate fi pus ceva comparativ cu degradarea educaţiei. Profesorii au uitat că menirea lor nu e în primul rând aceea de a-i învăţa pe copii să citească şi să scrie, ci aceea de-a crea în jurul lor o lume în care cititul şi scrisul să aibă sens şi să fie dezirabile. În afara acestui efort luminător, deprinderea cititului şi a scrisului seamănă – deopotrivă pentru profesori şi elevi – cu o corvoadă inutilă din care unii se aleg cu salarii, alţii cu corigenţe şi toţi visează la vacanţe. În 20 de ani am înmulţit în neştire universităţile, facultăţile, gradele, titlurile, diplomele şi care e rezultatul? Caste cvasi-feudale (care – cel mai adesea – n-au nimic de a face nici cu studiul, nici cu educaţia) în universităţi şi în inspectorate şi pălmaşi frustraţi, lipsiţi de orice motivaţie (ce nu-şi pot permite o care din salariul lor) la “bază”, în sate pustii, în şcoli de cartiere dubioase şi în săli de seminar goale. Acesta e chipul educaţiei româneşti şi asta a produs ea! Tot acest bric-à-brac instituţional, cu posturile şi salariile lui nesimţite e dovada vie a faptului că creşterea salarială nu ar rezolva nimic altceva decât alimenteze corupţia din sistemul de educaţie. Trebuie spus şi acest lucru: e greu de imaginat un domeniu în care corupţia să fie mai mare, dat fiind că produsul ultim al învăţământului nu are consistenţa palpabilă a celui al diverselor inginerii sau al medicinei. Ce s-a făcut cu banii investiţi în educaţie? “Proiecte”, “studii de fezabilitate”, “şcoli de vară”, “training-uri”, “conferinţe” perfect inutile şi din care – cu excepţia câtorva privilegiaţi (mai mereu aceiaşi) – nimeni nu s-a ales cu nimic. S-au tipărit nenumărate “anale”, “culegeri de studii” şi alte “opere” pe la universităţi din provincie care, atunci când nu sunt plagiate grosolane, sunt pură maculatură. Dar s-au obţinut grade şi s-au conferit titluri care au făcut ca, în cel mai scurt timp, bugetul învăţământului să se ducă tot doar pe plata salariilor, în particular a

celor “de top”. Tot deţinătorii acestora ar profita, inevitabil, de o majorare semnificativă a câştigului cadrelor didactice. Cu cât acestea din urmă sunt mai multe, mai slab pregătite şi mai sărace, cu atât mecanismul exploatării lor e mai performant. De aceea ideea “reformei” în educaţie e o pură utopie: o asemenea tenativă ar echivala cu un soi de mini-perestroikă: pornită de sus, cu limite clare şi nefolosind la nimic altceva decât la a da (în schimbul “libertăţii de expresie” pe la “training-uri”) o patină de legimitate unei caste de profitori pe care toată lumea îi ştie ca atare. Nu, din păcate nu, sistemul de învăţământ nu poate fi reformat. De aceea trebuie împins la pierie. Şi – oricâte precauţii şi-ar lua Guvernul – exact asta face Legea anunţată.Situaţia învăţământului e similară astăzi celei a armatei înainte de intrarea în NATO. Cu acea armată nu se putea face nimic altceva decât beţii, furtişaguri şi logoree fără conţinut. Nu era nici armata care să ne apere, nici cea care fie capabilă de misiunile pe care le presupunea parteneriatul cu ţările occidentale. De aceea a fost desfiinţată. Aceeaşi va fi şi soarta învăţământului de stat. Doar că pentru el nu vor exista nici pensionări la 40 de ani, nici salarii compensatorii. După abolirea armatei de masă, învăţământul a rămas ultima formă de înregimentare obligatorie a populaţiei. Şi, din păcate sau din fericire, tocmai din această cauză nu poate fi suspendat de pe o zi pe alta. Cineva va trebui să aibă în continuare grijă de copii atâta timp cât părinţii sunt la lucru, la fel cum cineva va trebui să le dea ceva de lucru adolescenţilor la vârsta la care sunt tentaţi să-şi încerce limitele. Într-un viitor oarecare toate acestea se vor putea face fără apelul (fals emoţional) la “viitor” şi la “copiii noştri”. Pur şi simplu cei mai mulţi profesori vor fi retrogradaţi ca îngrijitori, iar locul materiilor de acum – oricum anapoda – va fi luat (în “instituţiile de masă”) de “educaţia pentru viaţă” (un mixt de generalităţi “motivaţionale”) şi de ore de “practică vocaţională”. Pentru cei mai mulţi – cei care abandonează şcoala, cei care termină forţat gimnaziul, cei ce nu-şi dau bacalaureatul, cei care nu frecventează facultăţile la care sunt înscrişi – nu e nevoie de mai mult. Cu toţii vor învăţa, din mers, acele lucruri care le sunt utile pentru a câştiga suficient ca să se distreze cât sunt tineri şi ca să consume mecanic la vârste mai mari. Rudimentele a două-trei limbi, şcoala de şoferi, “permisul de conducere a calculatorului” şi conştiinţa faptului că dacă vrei distracţie trebuie să ai de unde cheltui sunt absolut suficiente pentru ca un tânăr să trăiască decent – ca migrant economic – oriunde în Europa, America sau Australia. Evident, printre cei care vor descoperi cum se trăieşte din munca brută, vor fi şi unii care vor vrea mai mult. Aceia vor urma – pe banii lor (adică cu o solidă motivaţie) – şcoli străine care le vor da diplome recunoscute oriunde în lume şi aducătoare de câştig serios. Asta e şcoala adevărată.

Noi ce facem? Ne batem joc de tot: am transformat învăţământul în completare de hârtii pentru “comisii” şi “evaluări”. Am scris în aceste hârtii lucruri fără nici o măsură comună cu realitatea şi am construit din ele babilonii de rapoarte care nu spun nimic despre situaţia efectivă a copiilor, a profesorilor şi a şcolii. Ne-am bătut joc de tot: orele, când s-au ţinut, au fost plate înşiruiri de reguli şi de metodologii care nu stârnesc interesul nimănui, notele s-au dat pe prietenii cu părinţii, pe “atenţii” şi pe simpatii de moment. Nu ne-a interesat nici ce leagă disciplinele pe orizontala anilor de studii, nici felul în care aceştia se structurează pe verticala ciclurilor educaţionale. Manualele şi cursurile au fost scrise într-o limbă de neînţeles, stereotipă şi uscată în care nu vorbeşte nimeni şi care nu se adresează nimănui. Şi nimeni nu (s-)a plâns atunci când ceea ce defineşte umanul omului – acel ceva care se cuvine încredinţat cu grijă de generaţia mai

vârstnică celei mai tinere – şi se decantează în marea literatură, artă, muzică şi filosofie a fost pur şi simplu dat afară, fără menajamente, ca fiind caduc, din şcolile noastre. Nimeni n-a spus nimic atunci când nişte funcţionari fără chip, dar cu puterea de-a decide cum să fie minţile şi sufletele a generaţii de copii, au hotărât că ceea ce a vorbit timp de milenii oamenilor de pretudinteni n-ar nici o valoare şi, ca atare, poate fi înlocuit cu manualul de utilizare a nu-ştiu-cărei tehnologii. Ne mirăm că asemenea ştiinţă vană nu-i interesează pe copii? Dar câţi dintre noi – dacă nu ar fi nevoiţi să-şi câştige pâinea din aceste mizerii metodologice – s-ar ocupa vreodată de ele? Câţi dintre noi se regăsesc în schemele lor aride? Câţi îşi formulează gândurile, la ceasul îndoielilor, în păsăreasca tradusă aproximativ din manuale de duzină străine (care la noi trec drept ultima minune)?

Acesta e tristul adevăr: şcoala nu-i mai învaţă pe tineri să se formuleze pe ei înşişi, să pună în forma riguroasă a expresiei clare preaplinul de speranţă şi de nelinişte al vârstei lor. Dimpotrivă, şcoală îi învaţă o limbă calpă ce se asociază cu dezinteresul şi cu descurcăreala măruntă din care mâine cresc vorbele goale, indiferenţa cinică şi cancerul corupţiei. Asta se învaţă – şi încă temeinic! – în şcoala românească. Cei care-i părăsesc incinta vor moşteni o ură tenace faţă de textul scris (pe care nu-l asociază cu bucuria lecturii, ci cu nesfârşite corvezi gramaticale), dispreţul faţă de muncă (căci “doar proştii lucrează”, restul fac copy-paste de pe internet), deprinderea ipocriziei şi a imposturii (de la “modelele” ce li se oferă în sălile de curs). Nu producem nici “specialişti” – căci cei ţinuţi să-i formeze nu sunt ei înşişi specialişti, nici măcar oameni care să aibă sentimentul normalităţii. Tot ce producem sunt rebuturi umane, după chipul şi asemănarea noastră, a celor ne asimilăm tot mai mult cu mobilerul sălilor ăn care predăm.S-a umplut ţara cu “universităţi”, cu “doctori” şi profesori universitari” (toţi cu nesfârşite liste de “contribuţii ştiinţifice”). Cu excepţia lor, atunci când se gratulează între ei la tribune oficiale, cine le ştie rostul? La câte s-au petrecut în lumea noastră în ultimul pătrar de veac, câţi dintre ei vor fi pomeniţi pentru ce au făcut – cu “expertiza” lor – pentru binele nostru comun? Câţi dintre ei vor fi reţinuţi de istoria domeniului lor nu pentru că au fost “ctitori de şcoală” (adică primii profesori universitari, decani sau rectori din târgul lor), ci pentru contribuţia efectivă la gândirea ce structurează domeniul în cauză? Lăsând la o parte compilaţiile pentru uzul studenţilor şi articolele de conjunctură (“pentru punctaj”), câţi dintre ei ar putea numi efectiv această contribuţie? Universităţile au devenit un soi de piste pentru politicieni în ascensiune şi de parcări pentru politicieni eşuaţi. Cu toţii trăiesc – ca buni oameni politici autohtoni – doar în orizontul funcţiei. Titlurile şi gradele nu contează decât în măsura în care se împlinesc în funcţii administrative, singurele care oferă – în lumea noastră sucită – “recunoaştere”. Într-o ţară de rectori, de prorectori, de decani şi de preşedinţi de comisii, cine să mai cerceteze? Şi la ce bun? Nu suntem noi o eternă periferie? Nu ne-am construit toată modernitatea pe francize şi licenţe străine? Ce putem noi face care să nu fi fost deja făcut acolo unde cercetarea e cercetare (şi la nivelul creierelor, şi la cel al finanţării)? Asta e dincolo de halatele şi de tichiile ridicole ale “senatelor” noastre: un enorm cinism care striveşte tot ce e viu în sălile de curs şi de seminar. Pentru toţi cei care nu ştiu ce e oboseala care face înţelesul să pătrundă în carne, pentru toţi cei care nu cunosc bucuria ce se naşte la capătul unei nopţi de trudă, plagiatul nu e ceva reprobabil, ci “necesitatea istorică” a lumii noastre. Şi tocmai pentru că văd lucrurile aşa, se consideră

chemaţi să conducă destinele acestei lumi. Să nu credeţi că asemenea persoane există doar în Parlament, fiecare “muncipiu” al ţării îşi are pepiniera lui, din care mâine, şi poimâine, şi în veac se vor recrută alţi şi alţi parlamentari, după acelaşi calapod şi cu acelaşi profil. Ei vor fi stăpânii ruinei în care predecsorii lor au transformat ţara. Iar noi – şi copiii noştri (dacă nu vor pleca la timp) – vom chiriaşii lor.

Între ei şi elevi/studenţi e marea masă a cadrelor mărunte, a celor pentru care o sută de lei e mai mult decât pentru alţii un milion de euro. La toate aberaţiile care s-au făcut în ultima vreme în “câmpul muncii” lor alţii – de pildă magistraţii – ar fi protestat demult. Cum să protesteze aceşti profesori? Cui să se plângă? Inspectoratelor? Adică celor care – cu hârţogăria şi “punctajele” lor – îi exploatează? Ministerului? Li s-ar răspunde că cererile lor “au fost înţelese” şi nu se poate face nimic (decât, cel mult, o “comisie”), aşa că să se întoarcă la lucru. Să facă grevă? Vor ridica părinţii împotriva lor (căci părinţii trebuie să meargă la muncă, nu pot sta cu copiii acasă, iar greva cu copii în şcoală nu se deosebeşte cu nimic de orele de curs). Şi-apoi ca să facă grevă adevărată trebuie să şi-o poată permite. Un magistrat poate sta, din salariul lunii precedente, patru luni în grevă fără a avea probleme cu întreţinerea. Cei mai mulţi profesori nu şi-ar putea permite nici măcar o săptămână. Asta e; şi revolta îşi are limitele ei. În schimbul tăcerii, Ministerul şi Inspectoratele “închid ochii” asupra precarităţii formaţiei profesorilor şi-i lasă în plata Domnului, să-şi consume frustrările la clasă. “Armata” învăţământului e una demoralizată şi fără nici un orizont. De aceea bătăliile ei sunt dinainte pierdute. Cu excepţia “meditaţiilor” şi a “culegerilor” cei mai mulţi profesori nu au nici o altă sursă de venit şi piaţa nu are nici o nevoie de ei. Nu există un sistem privat cu adevărat concurenţial care să-i selecteze pe cei mai buni. Spre deosebire de doctori sau de ingineri nu-şi pot deschide propria lor firmă în domeniu. Tot ce pot face este să-şi blesteme alegerea şi să spere că într-o bună zi vor ajunge directori sau decani, luându-le locul celor care i-au umilit. Şi astfel, mecanismul se repetă la nesfârşit. Cine-şi mai aduce aminte de faptul că-n antichitate pedagogii erau sclavi educaţi? Educaţi, dar sclavi.

Unde să ne uităm pentru a vedea ce a făcut efectiv şcoala românească? La “vedetele” media din care bună parte au trecut prin ea după Revoluţie? La “personalităţile publice” din care nu puţini şi-au făcut facultatea – la decenii după liceu – atunci când au apărut universităţi în târgul lor? La cohortele de tineri care-au luat în serios studiul şi care-au ajuns să lucreze te-miri-ce, dacă n-au luat calea bejeniei? La prăbuşirea vânzărilor de carte? La dispariţia presei civilizate şi înlocuirea ei cu tabloide? La absenţa emisiunilor culturale pe canalele de radio şi televiziune? La faptul că oamenii nu mai au unde, când şi de ce se întâlni în spaţiul public (care a ajuns un pustiu luminat spectral de ecranele televizoarelor)? La rătăcirea noastră, a tuturor, sub povara propriilor fantasme, a spaimelor comune şi a mizeriei în care ne afundăm pe zi ce trece? Lucrurile acestea n-au nici o legătură cu şcoala? Nu acolo se deprinde temeinicia lucrului bine făcut? Nu acolo învaţă copilul atenţia şi răbdarea care, doar ele, permit pasiunii să se întruchipeze ca realizare? Nu acolo se descoperă că orice greu poate fi biruit printr-un efort susţinut şi că, dincolo de toate încercările zilei, avem datoria de a le trece urmaşilor moştenirea de bine, adevăr şi frumos pe care am primit-o de la dascălii noştri? Nu acolo se dobândeşte măsura gesturilor care aduc ceva pe lume şi greutatea cuvântului care numeşte – şi, astfel, aduce la lumină – experienţa noastră? Nu e şcoala locul în care se

întâlnesc oameni atât de diferiţi (ca vârstă, ca origine, ca loc) pentru a pune împreună darul nevăzut al fiecăruia, care topit în munca şi bucuria comună devine împlinirea vizibilă pe care o pomenesc alte şi alte generaţii? Nu e şcoala locul în care “devenim ceea ce suntem”?

Nu. Şcoala noastră nu e aşa ceva. E o instituţie opacă, greoaie, care nu ştie nici ce face şi nici de ce face ceea ce face. În angrenajul ei sunt strivite vieţi: ale celor ce şi-au vândut sufletul pentru visul “conducerii”, al celor care şi-l pierd în sleiala zădărniciei zilnicie, a copiilor cărora li se ia bucuria şi spernaţa pentru a li se da absurd şi impostură. Asta e şcoala românească; sau mai exact aşa a ajuns. Trebuie că stăpânii şi victimele ei s-au desprins cu totului de realitate dacă şi-au închipuit că lucrurile acestea sunt normale şi că vor putea continua la infinit. Nu, vine o zi când totul se plăteşte, iar acum nota de plată e în faţa noastră. S-a întâmplat ca, de astă dată, chelnerul să fie d-l Orlando Teodorovici. Legea făciută sub oblăduirea dânsului ne arată preţul şcolii româneşti de azi. Profesorii nu sunt plătiţi nici pentru capacitatea de decizie (ca magistraţii), ci pentru priceperea în care se distilează cunoştinţele (ca medicii), ci pentru şurubăreala măruntă pe marginea “programelor”, a “evaluărilor” şi a “punctajelor”. Ca muncitorii calificaţi. Pentru odată, în rolul acesta de chelner, cu costumul inadecvat şi zâmbetul absent, d-l Orlando Teodorovici a nimerit-o bine. Nici dac-ar fi vrut n-ar fi putut-o nimeri mai bine.

De acum înainte nu mai e nimic de sperat; faimosul 6 % poate fi uitat, banii pentru pregătirea pe conţinut a cadrelor didactice pot fi uitaţi şi ei, la fel ca descentralizarea. Sărăcia se cere strunită cu mână fermă: “comisii”, “punctaje”, “formări pedagogice”, etc. Lucruri care se fac la pachet şi de la care – în fapt – nimeni nu speră nimic. Rolul lor e unul singur: acela de a-i ţine ocupaţi pe cei din “sistem” ca să nu se gândească serios la ceea ce li se întâmplă cotidian. Ceilalţi sunt avertizaţi: aici sunt cele mai mici salarii, cele la care ajung doar loser-ii. Feriţi-vă copiii de această carieră. Ani de zile învăţământul a fost cea mai mare oportunitate de angajare la stat. Acum statul nu mai are nevoie de el şi-l lasă să putrezească de la sine. În fapt, a ajuns atât de decrepit, încât nici o măsură care s-ar lua la adresa lui nu l-ar mai putea nici însănătoşi, nici ruina mai mult. Aşa că efectiv, nu există nici o raţiune de a majora semnificativ salariile profesorilor. Pentru a avea o şcoală adevărată în România trebuie ca acest învăţământ să piară. Abia atunci când se vor întruni trei condiţii esenţiale – ca dascălii să fie puţini, să fie devotaţi vocaţiei lor şi să fie uniţi în efortul de a articula această vocaţie – vom putea vorbi cu adevărăt de şcoală în România. Dar acea lumină a dimineţii e departe de-a se vedea din noaptea care s-a aşternut peste educaţia românească. Până la ivirea ei “lasciate ogni speranza”. Asta spune Legea salarizării despre învăţământ.