ce este „statul paralel”? - revistatimpul.ro · fondat la 15 martie 1876 revistă de cultură...
TRANSCRIPT
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.roRevistă de cultură și politică n Serie nouă n februarie 2018 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
Nr. 227
#OPTEZ 3‑7
România, republică sau monarhie?Mihai Milca, Sorin Antohi, Maria Cernat, Dinu Zamfirescu, Timpul și David PersimonCronică de carte la Stelian Tănase, Elena Vijulie, Dinastia n
Un secol de istorie naţională şi europeană (1918‑2018)Cosmin Dima, Victor Rizescu și Cătălin Manea n
CENTENAR 8‑9
Românii de pretutindeniAurelia Peru‑Bălan și Gabriel Andreescu n
ROMÂNIA ETERNĂ 10‑11
INTERVIU 22‑23
Raluca ŞtirbăţIstoria redescoperirii unei compoziţii de Constantin Silvestri: Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violoncel) și pian n
Adrian PăduraruCred n
MANIFEST 24
Ce este „statul paralel”?Dan Pavel
Sursa foto: MagnaNews
Anul XVIII
INTERVIU 12‑13
Thierry Wolton:„Crimele comunismului sunt inerente ideologiei comuniste”Interviu realizat de Dan Pavel nExistă o stranie similaritate
între tezele Dragnea, Tăriceanu & Company privind
„statul paralel” și acuzaţiile partizanilor lui Donald Trump privind subminarea puterii acestuia de către the Deep State. În ambele cazuri, cei care controlează puterea legislativă și cea executivă se plâng că există „structuri de putere” incontrolabile. Iar acelea ar lucra împotriva celor aleși democratic. Este vorba de serviciile secrete și de anumite componente ale procuraturii. Trump se plânge de CIA, NSA, FBI, de comisiile speciale de anchetă, iar Dragnea, de SRI, SPP și DNA. În ambele cazuri, există un „nucleu raţional” al respectivelor ipoteze conspiraţioniste. Între România și SUA există însă deosebiri fundamentale.
În spiritul imprimat revistei Timpul, de delimitare faţă de partizanatele fanaticilor de stânga și de dreapta, atrag atenţia asupra necesităţii abordării analitice. Anticipând un număr special, cu abordări factuale și metodologice, în ambele cazuri este vorba despre disfuncţionalităţi ale democraţiei. La noi, nu sa produs încă separarea puterilor în stat, iar independenţa judecătorilor este afectată de influenţa incontrolabilă a procurorilor și a serviciilor secrete. Așa a fost reconstruit sistemul de comandă sub președintele Traian Băsescu, care acum își denunţă
foștii colaboratori executanţi pentru falsificări de probe, dar pe președintele Klaus Johannis nul deranjează. O anchetă parlamentară a scos la iveală că „statul paralel” sar fi născut în „sufrageria lui Gabriel Oprea”, lucrând în favoarea lui Băsescu și împotriva lui Geoană, în 2009. Dar nici o anchetă penală na făcut investigarea acelor alegeri sau a neregulilor din cele anterioare ori ulterioare.
Sau făcut mari progrese în lupta anticorupţie, dar și abuzuri. PSD este partidul cel mai afectat, atât de anchete corecte, cât și de abuzuri. Sub stindardul luptei împotriva abuzurilor procurorilor, o serie de lideri cu mari probleme încearcă să scape, iar liderii necorupţi (inclusiv din alte partide) îi apără din solidaritate. Doar niște anchete independente pot separa apele. Nici politicienii corupţi nu trebuie să scape, dar nici falsificările de probe nu trebuie să fabrice vinovaţi.
„Statul paralel” este democraţia disfuncţională.
În România, soluţiile eficiente pentru repararea disfuncţionalităţilor sunt reformele instituţionale ale justiţiei și ale întregului sistem al puterilor în stat. Sistemul checks and balances trebuie întărit. În America, sistemul checks and balances permite US Congress să cheme regulat la audieri procurorii șefi și pe adjuncţii lor, inclusiv pe cei abuzivi. La noi,
din motive de partizanat faţă de manipulatorii unor instituţii de forţă, acest sistem este contestat. Trump sa plâns de partizanatul serviciilor de intelligence pentru că au descoperit un lucru șocant: amestecul Rusiei și al serviciilor secrete rusești în alegerile prezidenţiale din 2016, în favoarea lui Trump și împotriva lui Clinton. Din ordinul Justice Department, sa declanșat o anchetă specială, sub conducerea lui Robert Mueller, fostul director al FBI. Întrun fel sau altul, adevărul va ieși la iveală. La noi, este greu de știut dacă anchetele vor fi finalizate corect.
La americani, disfuncţionalităţile democraţiei sunt conjuncturale, la noi, sunt structurale. Structurale, pentru că așa a fost construit sistemul de la bun început. Există mereu riscul perpetuării lor, pentru că este insuficient controlul reciproc al puterilor statului. La americani, amestecul în alegeri a provenit din exterior. După ce a fost detectat, nu va mai fi posibil. La noi, amestecul în alegeri a provenit mereu din interior.
Ipoteza statului paralel va dispărea abia după consolidarea instituţională a democraţiei. Atunci, statul va funcţiona indiferent de numele persoanelor din fruntea SRI, DNA, guvernului, președinţiei, camerelor legislative, comisiilor parlamentare. Istoria postcomunistă a fost una a personalităţilor accentuate și a instituţiilor precare.
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
Director:Dan Pavel
Redactor‑şef:Sabin Drăgulin
Secretar general de redacţie:Adina Scutelnicu
Redacţia:Maria Bilașevschi, Teodor Corban, Andrei Crăciun, Ioana Cristea Drăgulin, Romeo Aurelian Ilie, Adrian Păduraru, Ioana Scoruș, Cristina Simion, Anastasia Stoiciu, Mihaela Toader, Ioan Alexandru Tofan, Dana Țabrea, Daniel UngureanuCristian Vasile
Departamentul tehnic:Cornelia Păduraru (tehnoredactare),Anastasia Stoiciu, Simina Jitariu (grafică),Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)
Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.
Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797
ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597
E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro
Revistă de cultură şi politică editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.
Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii”(Decretul nr. 471/2016).
Partener media principal:
2 | ACTUALITATE
Politica pasivă vs politica activăSabin Drăgulin
Jocuri Olimpice, politică şi fair‑play
Cronica politică internă a lunii februarie se află în continuare, din păcate,
sub semnul unui conflict intern, care sa deschis la începutul anului 2017, fiind legat de tema legilor justiţiei. Este păcat, și asta pentru că, întro lume în care schimbările economice și geopolitice sunt din ce în ce mai rapide, noi, ca ţară, suntem blocaţi întro temă care, dacă nu am fi suferit de păcatul originar al formării statului român modern, și anume al aceluia al personalizării, ar fi trebuit să fie rezolvat prin mecanismele specifice unei ţări consolidate din punct de vedere democratic.
Legile și sistemul juridic din România sunt importante pentru că reflectă modul în care elitele locale se raportează la actul guvernării, iar aici nu mă refer doar la actul guvernării în spaţiul politic, în cel administrativ sau al raportării dintre cei care conduc și cei care sunt conduși. Pe scurt, dacă elitele noastre politice se raportează la membrii societăţii românești în calitate de cetăţeni sau de supuși.
Dar, zgomotul provocat de cele două tabere care se poziţionează pro și contra reformelor în justiţie nu lasă să iasă la suprafaţă mai multe evenimente importante, care sau întâmplat atât în spaţiul intern, cât și în cel internaţional.
În cel intern, identificăm problemele de imagine cu care se confruntă guvernul Dăncilă, vizita ministrului ungar de Externe la București, Péter Szijjártó (5 februarie), creșterea inflaţiei, dezechilibrul balanţei de plăţi, devalorizarea monedei naţionale,
exportarea tensiunilor interne privind legile justiţiei la Bruxelles, impactul pe care la avut „Revoluţia fiscală” asupra mai multor categorii de salariaţi și de firme și am mai putea continua.
În domeniul evenimentelor externe care vor avea impact asupra României, ne gândim la noua prăbușire a bursei de pe Wall Street (5 februarie), care poate avea repercusiuni majore la nivel mondial, criza din ce în ce mai mare dintre SUA și Turcia, care va fi de lungă durată și va provoca schimbări geostrategice la Marea Neagră, nerezolvarea definitivă a problemei ISIS, impactul pe care noile alegeri parlamentare din Italia îl poate avea la nivelul UE în cazul în care Movimento 5 stelle va câștiga alegerile etc.
Din cauza spaţiului redus, voi aborda doar două subiecte.
Pe fondul zgomotului provocat de această luptă surdă, nu sau putut auzi părerile pro și contra referitoare la vizita ministrului de Externe maghiar din România. Declaraţia lui Viktor Orbán cu privire la rezolvarea problemei energetice prin importarea întregii cantităţi de gaz de la Marea Neagră și transformarea acestei ţări întrun hub energetic regional ma descumpănit. Oare să fie adevărată această afirmaţie sau pur și simplu a fost un mesaj de tip electoral? Mai grav este că în afara unui comunicat, cam neconvingător de altfel, venit din partea MAE din România, nu am avut clarificări pe acest subiect. Oare vom oferi această resursă energetică – vitală pentru dezvoltarea oricărei ţări – Ungariei în loc să
dezvoltăm în România proiecte care să ne permită nouă să devenim un hub energetic pentru întreaga zonă?
Al doilea subiect privește criza care este în desfășurare între SUA/NATO și Turcia. Dorinţele noului Sultan de la Istanbul, așa cum mai este denumit în presă președintele Recep Tayyip Erdoğan, au schimbat geopolitica Orientului Mijlociu și a Mării Negre. Dosarul irakian, dosarul sirian, raporturile cu Iran și Israel sunt teme fierbinţi ale momentului, în care Turcia este un actor activ. Apropierea de Rusia a Turciei a provocat și provoacă frisoane establishmentului din UE și SUA. Cumpărarea unui sistem de rachetă și antirachetă de către Turcia din Federaţia Rusă este doar un aspect al acestei probleme. Ei bine, cum se poziţionează România în aceste probleme, avem un cuvânt sau cel puţin o opinie avizată? Pare că nu.
Care va fi situaţia dacă, începând cu această primăvară, mai multe vase pline cu imigranţi vor pleca de pe coastele Turciei pentru a ajunge în România, ţară a UE? Suntem pregătiţi să facem faţă unei situaţiilimită, de altfel foarte probabilă, având în vedere că în toamna târzie a anului trecut mai multe vase pescărești pline de imigranţi au ajuns în apele teritoriale românești? Care va fi poziţia noastră în raport cu Turcia, în condiţiile în care relaţiile bilaterale sunt foarte bune? Se va negocia? Se va redeschide tema marii moschei de la București?
Toate acestea sunt teme care nu se regăsesc în atenţia massmedia, a opiniei publice. Din păcate, ne menţinem acea defazare faţă de problemele internaţionale ale momentului și politica faptului împlinit, reacţionând doar după ce criza a apărut, dar fără să facem nimic în prealabil pentru a fi pregătiţi.
Jocurile Olimpice de Iarnă din 2018, din Coreea de Sud (PyeongChang) vor intra în
istorie. Au fost momente memorabile de sport, dar și de politică internaţională. Pentru prima dată în istorie, un membru al dinastiei comuniste care conduce Coreea de Nord din 1948 a venit în vizită în Coreea de Sud. Este vorba de Kim YoJong, sora dictatorului comunist Kim Jongun. Ea a avut întâlniri cu președintele Coreei de Sud, Moon Jaein, pe care la invitat să facă o vizită în Coreea de Nord. Pentru prima dată, sportivi din Coreea de Sud și de Nord au făcut parte dintro singură echipă, Coreea. Deși a reușit un singur gol în trei meciuri și a pierdut la scor, echipa de hochei feminin Coreea a fost încurajată frenetic de public. Optimiștii de pe toate continentele au realizat că datorită sportului, a spiritului olimpic, care presupune fairplay și impune simbolic încetarea oricăror conflicte pe durata jocurilor, sau făcut progrese mai mari decât pe obișnuitele
căi diplomatice, strategice, militare, politice.
Organizarea jocurilor olimpice (de vară sau de iarnă) marchează recunoașterea succesului naţional și internaţional al unor state. După cum scria Fareed Zakaria, realizatorul de la CNN al unei prestigioase emisiuni de politică, Coreea de Sud este „cea mai de succes naţiune din lume” din anumite puncte de vedere. Este singurul stat care vreme de peste cinci decenii a avut un ritm de creștere economică anuală de peste 5%. Acum 50 de ani, era una dintre cele mai sărace ţări din lume; nimeni nu iar fi prevăzut ascensiunea, cu $158 PIB/cap
de locuitor (sub nivelul Ghanei); în 2018 are $27 000 (de douăzeci de ori mai mare decât Ghana). A fost o creștere economică bazată pe industrii de mare tehnicitate (electronice, robotică). Pentru optimiști, asta înseamnă că dacă se va produce reunificarea, există resurse substanţiale pentru a ajuta Coreea de Nord, unul dintre cele mai sărace și înapoiate state din lume.
Jocurile din Coreea de Sud vor rămâne în istorie și pentru excluderea participării Rusiei, o superputere a sportului mondial. Acum patru ani, la Soci, Vladimir Putin a vrut să facă o demonstraţie privind puterea Rusiei și a sa personală (au fost jocurile de iarnă cele mai scumpe). Vreme de decenii, URSS/Rusia a folosit toate trucurile posibile, inclusiv dopajul, pentru ca sportivii sovietici/ruși să câștige tot ce se putea. Ca și în politica internaţională, sovieticii/rușii au trișat, au influenţat arbitrajele. Obţinuseră prin forţă și influenţă un fel de imunitate. Făceau aproape tot
ce voiau și nu păţeau nimic. Dar investigaţiile forumurilor sportive și medicale internaţionale au descoperit că înșelătoria era patronată de la cel mai înalt nivel, iar Rusia a fost exclusă de la jocurile sportive de iarnă. Doar anumiţi sportivi ruși (care nu sau dopat) au primit permisiunea să participe, dar fără ca eventualele medalii să treacă în palmaresul Rusiei. În sport, ca și în politică, lipsa de fairplay te transformă întrun paria.
Excluderea a fost posibilă prin discreditarea Rusiei în politica internaţională. Din cauza politicii expansioniste din Crimeea, Ucraina, ajutorării regimului dictatorial din Siria, amestecului în alegerile prezidenţiale americane, implicării în alegerile și politica din UE orice asociere cu Rusia este compromiţătoare.
De voie, de nevoie, în sport, Rusia va trebui să respecte regulile. Mai greu este în politică, mai ales că rezultatul următoarelor alegeri este cunoscut dinainte.
Timpul
Sursa foto: The Olympians
Sursa foto: m.bursa.ro
nr. 227 www.revistatimpul.ro
#OPTEZ | 3
Ambiţii şi iluzii monarho‑republicaneMihai Milca
România, republică sau monarhie?
Opţiunea între republică și monarhie nu este o simplă controversă intelectuală. În ultimă instanţă, ea va trebui decisă prin referendum chiar dacă președintele Johannis afirmă că un asemenea referendum nu este posibil din punct de vedere constituţional. Ion Iliescu și Frontul Salvării Naţionale au avut grijă să includă între limitele revizuirii constituţionale „forma republicană de guvernământ” (art. 152), deși Corneliu Coposu și Partidul Naţional Țărănesc Creștin Democrat s‑au împotrivit. Dacă există voinţă politică și mai ales dacă
cetăţenii acestei ţări își doresc asta, Constituţia fesenistă din 1991 (cu amendamentele pesediste din 2003) poate fi însă schimbată, cu limitele revizuirii cu tot. Când și cum se va desfășura un asemenea referendum, cine îl va organiza, toate acestea sunt detalii. Atașamentul românilor faţă de Regele Mihai I a fost extrem de tardiv și s‑a văzut abia după moartea sa. Dacă schimbarea din 1989 ar fi fost autentică și se recunoștea că regimul comunist și republica au fost impuse în mod ilegitim naţiunii române, cu forţa, de către ocupanţii sovietici, monarhia constituţională trebuia restaurată. Când „fostul rege” (după cum îi spuneau feseniștii, susţinătorii lor, presa) s‑a întors în 1990 în ţară, a fost alungat. Iliescu tocmai fusese ales din primul tur de scrutin, cu 85% din voturi, iar majoritatea românilor au fost indiferenţi sau chiar ostili faţă de revenirea în ţară a lui Mihai al României. Sondajele de opinie publicate în ultimele două decenii indicau preferinţa cetăţenilor pentru republică. Pentru ca aceste preferinţe să se schimbe sensibil, ar trebui ca în dezbatere susţinătorii monarhiei să vină cu argumente puternice și convingătoare. În anii din urmă, opinia publică s‑a schimbat. Eșecurile repetate ale partidelor și coaliţiilor care au guvernat sunt o sursă de dezamăgire, iar o mare parte dintre români cred că lucrurile ar fi stat mai bine dacă am fi avut o monarhie de la bun început, după căderea comunismului. Ipoteza că o monarhie ar putea să scoată ţara din criză ar putea fi corectă numai dacă regele și Casa Regală ar avea funcţii mai importante decât cele strict ceremoniale. În alegerile locale și parlamentare intră în competiţie partidele politice și reprezentanţii acestora, iar guvernele rezultă din majorităţile parlamentare. Înainte de moartea lui Mihai I de România, au avut loc controverse între posibilii săi succesori pe termen lung, iar opinia publică și presa le‑au perceput negativ (în afară de partizanii unora dintre cei implicaţi). Dezbaterea „Republică sau monarhie” este una principială, o temă de politică constituţională, dar va trebui să ţină seama și de cine ar putea să ocupe tronul României. (Timpul)
Republicii Romane i‑a suc‑cedat Imperiul, iar după destrămarea acestuia din
urmă, Europa „anilor întunecaţi” și cea medievală a fost teritoriul disputat al principatelor și rega‑telor care au restaurat fără echi‑voc îndreptăţirea principiului mo‑narhic și supremaţia dinastiilor ereditare. Monarhia absolutistă părea să fi evacuat din istorie ideea de republică. Dar revolu‑ţiile burgheze (americană și fran‑ceză) au asigurat nu doar com‑bustia, ci și temeiul structurant al construcţiei politice republi‑cane (în variantă federalistă sau central‑etatică). Cu toate aces‑tea, până la izbucnirea Primului Război Mondial, Europa monar‑hică părea nu numai garanţia echilibrului continental postwest‑phalic, ci și fundamentul civili‑zaţiei, progresului și bunăstării așa‑numitei Belle Époque.
Când, în 1900, Charles Maur‑ras (foto) lansa celebra sa Enquête sur la monarchie prin care propunea substituirea hulitei Re‑publici a III‑a printr‑o monarhie tradiţională, dinastică, antipar‑lamentară și descentralizată ca un remediu inconturnabil al sal‑vării Franţei, racilele sistemu‑lui republican instaurat după co‑lapsul Imperiului lui Napoleon al III‑lea se evidenţiaseră deja de o manieră traumatică. Maurras reproșa Franţei republicane neo‑norarea funcţiilor sale etatice și
sociale, politice și morale, lipsa autorităţii, încălcarea libertăţi‑lor civice, anarhie în stat și tira‑nie în viaţa particulară a cetăţe‑nilor, dominaţia forţelor oculte, corupte și corupătoare. Demo‑craţia republicană sau plebisci‑tară se dovedise incapabilă de a servi binele public și a proteja securitatea și integritatea teri‑torială a ţării. Reușise în schimb să sporească starea de depen‑denţă a cetăţenilor pe multiple planuri, precum și gradul lor de obedienţă. Birocratizarea admi‑nistrativă și descurajarea tendin‑ţelor insurgente, monopolizarea resurselor publice și gestiunea lor defectuoasă și frauduloasă nu au făcut în cele din urmă decât să desăvârșească marasmul regi‑mului democratic republican și să genereze revolta taberei na‑ţionaliste frustrate, grupate în ju rul mișcării Action Française. Soluţia „legitimistă” a aducerii la conducerea ţării pe Ducele de Orleans era însă una strict circumstanţială și, așa cum s‑a dovedit, fără sorţi de izbândă.
Istoria românilor a înregis‑trat, la rândul său, mai multe etape și cicluri dinastice, domnii pământene, cele fanariote, simu‑lacre de revoluţie la 1848, pentru ca apoi, după Unirea Principate‑lor, prin domniile lui Al.I. Cuza, Carol I, Ferdinand, Carol al II‑lea și Mihai I, să ofere imaginea unei modernizări și a unui curs ascendent în concert european,
nelipsind oportunităţile – puţine – și condiţiile vitrege – mai mereu. În România, republica a fost in‑staurată de comuniști cu spriji‑nul ocupantului sovietic, ea fiind pseudonimul mincinos al unei dictaturi întinse pe parcursul a mai bine de patru decenii. Eve‑nimentele din decembrie 1989 au generat un sinuos proces de tranziţie de la dictatura comu‑nistă la democraţia reprezenta‑tivă în parametrii republicanis‑mului. Restaurarea monarhiei, chiar dacă regele Mihai s‑a bu‑curat de o impresionantă longe‑vitate, n‑a constituit o miză sau o opţiune viabilă, privită prin pris‑ma evoluţiilor politice interne și conjuncturilor geopolitice regio‑nale și internaţionale.
Nici monarhia, nici republi‑ca în sine nu oferă garanţiile unei bune guvernări atât timp cât tradiţiile politice și culturale, instituţiile, spaţiul public, etica socială și integritatea protago‑niștilor jocului puterii sunt în suferinţă sau prezintă un greu surmontabil deficit.
Monarhia constituţională este preferabilă oricărei democraţii oligarhice sau anarhice pseudo‑egalitare și justiţiar‑iacobine. Dar o republică acrosată de respec‑tarea ad‑litteram și de facto a Constituţiei este preferabilă ori‑cărui regim autocratic, unei mo‑narhii ereditare degenerative, văduvite de prerogative și căpu‑șate de camarile veroase.
Pentru ce optăm?
Cât de relevantă și de productivă poate să mai fie în condiţiile actuale o dezbatere sine ira et studio cu privire la alternativa monarhie
sau republică? Istoricește vorbind, ipostazele și ciclurile celor două modalităţi de guvernământ sau devoalat îndeajuns, cu toate virtuţile, servituţile, limitele și păcatele lor. Dar simpla contrapunere monarhie versus republică nu este dătătoare de seamă. Alte inevitabile disocieri antagonice (monocraţiepolicraţie, tiranielibertate, autocraţiedemocraţie etc.) pot suscita necontenite interogaţii, oferind totodată o sumă de benefice deslușiri.
Sursa foto: Philitt.fr
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
4 | #OPTEZ
Cum mai putem gândi la monarhie?Sorin Antohi
Născut la un secol după acele alegeri (între Occident și Orient – un Orient care includea și Orien
tul otoman, și pseudoOccidentul rus, și semiOccidentul austriac), am avut norocul să aud de la o vârstă fragedă povestea slugerului Ciuchi, încă vie în memoria bunicului meu patern (șio asumase prin căsătoria cu o Ciuchi) și legată, în istoria noastră de familie, de povestea loialităţii transgeneraţionale faţă de acel principe occidental și faţă de dinastia pe care o întemeiase.
Alianţa nomenclaturii, privilighenţiei şi lumpenilor
În aceeași microistorie, devenită pentru mine un cadru esenţial al memoriei formative și al înţelegerii Istoriei, abdicarea forţată a regelui Mihai și plecarea sa în exil erau legate inextricabil de sovietizarea ţării și de tot ce însemnase această tragedie colectivă pentru mulţi membri ai familiei mele: pierderea averii, a statutului social, a libertăţii, a patriei, a viitorului. Astfel, trauma publică a instaurării republicii populare era direct asociată traumei private a declasării, pauperizării și marginalizării noastre. Și astăzi sunt mișcat de stoicismul cu care unii dintre cei ce pierduseră atât au încercat să meargă mai departe și după ce se vădise că americanii nu se grăbeau să vină, iar societatea în ansamblu fusese pacificată pe baza alianţei între profitorii comunismului de stat: nomenclatura, privilighenţia și lumpenii. Ultimii, desigur, își meritau omenește emanciparea mult amânată și de regulă nu au făcut nimic reprobabil pentru a o dobândi (nu vorbesc de cei care au urcat în celelalte două categorii). Pur și simplu, au intrat din motive conjuncturale printre câștigători, fiindcă dictatura asupra proletariatului nu se putea lipsi complet de alibi și sprijin de masă. Ironie a istoriei, supravieţuitorii și descendenţii aceleiași alianţe au făcut și procesul comunismului…
Normalizarea societăţii în ansamblu, absolut necesară supravieţuirii Partiduluistat (și de aceea încercată până la un punct chiar în momentele de criză, când constrângerea și represiunea prevalau), a avut ca efect secundar și resocializarea ascendentă a generaţiilor postbelice din mediul meu, uneori cu un considerabil preţ psihologic și moral, dar și pe baza unui fel de contract tacit între învingători și învinși. Astfel, în perioada 19651979 (între dezgheţul ideologic și începutul crizei economice terminale), adică tocmai când supravieţuitorii elitelor antebelice, ieșiţi cumva la lumină (în ţară ori în exil), mai puteau educa informal o nouă
generaţie de monarhiști, publicul potenţial al acestei transmisii de memorie și de conștiinţă politică nu a mai fost aproape deloc receptiv. Reperele sale sau schimbat aproape complet, ruptura cu trecutul a devenit efectivă. În consecinţă, regele Mihai și, odată cu acesta, Coroana (simbol prea recent la români pentru a constitui un punct focal al identităţii naţionale) nu șiau putut menţine locul și funcţiile în imaginarul social. Deși regele nostru trăia, iar mesajele sale rare erau difuzate în ţară de posturile de radio străine, noi nu am avut un curent de opinie, oricât de elitar, conspirativ și secret, legat de o eventuală restauraţie. Nostalgia, în cel mai bun caz, a luat treptat locul speranţei și așteptării.
După 1989, s‑a reprodus în sfera publică ura faţă de monarhie
Dispariţia misterioasă pe câmpul de luptă a tânărului rege portughez Sebastian (15541578) a născut o persistentă mitologie mesianică, legată de alte filoane apocaliptice populare și activă/resuscitată până în Brazilia anilor 1890 și în Portugalia interbelică. La noi, din cauza precarităţii memoriei istorice (Biserica nu a cultivato timp de secole nici pe a sa, cronicarii au fost tardivi, puţini și de nivel modest, cancelariile au produs puţine acte, dintre care multe sau pierdut), mereu concurată de mentalitatea populară aproape neolitică, subvertită apoi de ficţiunea
patriotardă și de versiunea ei naţionalcomunistă, totul sa pierdut întro vulgată a clișeelor atemporale, în care Burebista, Vlad Ţepeș (nu doar ca Dracula), Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul neau fost mai contemporani decât Mihai I. Evident, decimarea, întemniţarea, exilarea, pauperizarea și hărţuirea principalului vector de memorie al ideii monarhice – elita naţională și elitele locale, până la preot, învăţător și ţăran mijlocaș – au agravat un fenomen mai vechi. Și anume, deficitul nostru cronic de respect și admiraţie pentru cei mai buni dintre noi, unși, aleși ori altfel ridicaţi din mulţime, pentru instituţii și legi – un deficit de modernitate deocamdată nerezolvat. Ura de sine completează acest sumbru tablou, iar antipatia ireductibilă a legionarilor faţă de monarhie (transmisă, odată cu numeroși camarazi, între care și cei care au devenit din victime călăi, naţionalcomunismului) sa reprodus în sfera publică după 1989, cunoscând chiar un adevărat reviriment metaistoric potenţat de renașterea fundamentalistă a ortodoxismului interbelic. Marea emoţie publică a morţii Regelui Mihai, prea recentă pentru a fi analizată concluziv, nu pare să fi schimbat esenţial situaţia.
În acest context privat și public pe care lam evocat și euristic, nu doar sentimental, îmi pun adesea întrebări radicale legate de soarta monarhiei noastre, fiind în același timp loial tradiţiei Coroanei și tradiţiei de familie. Începând din 1990, a venit rândul meu să reînnod firul acestei loialităţi, spre marea mândrie și mângâiere a tatălui meu, veteran al Armatei Regale, păstrător tenace și pentru mine fascinant al memoriei de care am amintit succint la început. De fapt, cred că numai întrun asemenea cadru, individual și colectiv în egală măsură, are sens să purtăm mai departe și, în fond, să lansăm o discuţie publică despre prezentul și viitorul ideii monarhice, inclusiv despre existenţa sa instituţională. Indiferent de ordinea constituţională – constituţiile sunt documente istorice, exprimă în fiecare epocă întâlnirea dintre elite și naţiune pe terenul viziunilor despre viaţa împreună. Prin urmare, pledez pentru o dezbatere legată strict de situaţia reală a României de azi, un dialog complex în care bilanţul negativ al diverselor noastre republici trebuie luat serios în calcul, dimpreună cu succesele și eșecurile României monarhice.
Altminteri, oricâte discuţii teoretice am purta, rămânem prizonierii cântului al XIlea din Ţiganiada – mai puţin autoironia și, oricât de îndepărtat, idealul pe care nici măcar protopostmodernul ardelean din Lemberg nul (putea) elimina de la orizont.
În toamna lui 1857, slugerul Dumitru Ciuchi, strămoșul meu, vota la alegerile din ţinutul Bacău pentru Divanul Ad‑Hoc al Moldovei. Cei 70 de alegători băcăuani au trimis la Iași cinci deputaţi, între care Vasile Alecsandri, pe care contemporanii îl socoteau principalul candidat la o domnie de tranziţie. Țiganiada nu‑i era cunoscută slugerului Ciuchi (nici nu fusese publicată), iar el avea, alături de ceilalţi alegători și spre deosebire de Ion Budai‑Deleanu, o misiune presantă. Pentru prima dată
în istoria românilor, agenda politică a vremii includea unirea Principatelor într‑un singur stat numit România, precum și aducerea pe tron a unui prinţ dintr‑o dinastie occidentală. Ruminaţiile (tactic?) ludice ale unui funcţionar habsburgic provincial despre cârmuirea „demo‑aristo‑monarhicească” a neamului său erau astfel depășite, mesajul revoluţiilor de la 1848 coborau din utopie în realitate. Venise vremea să intrăm în istorie ca naţiune modernă creatoare de stat.
Sursa foto: Infopinia.ro
nr. 227 www.revistatimpul.ro
#OPTEZ | 5
Regalitatea – propagandă versus istorie socială
Maria Cernat
În loc să dezbat motivele pentru care ar trebui să preferăm în orice circumstanţe o orânduire politică ce ne per
mite să ne alegem liderii versus una în care liderii ne sunt daţi ca un fapt divin implacabil, o să mă concentrez în cele ce urmează pe cauzele care fac posibilă o asemenea dezbatere.
IstoriaUna dintre cele mai naive, dar persis
tente prejudecăţi cu privire la istorie este că ea redă „adevărul”. E atât de înrădăcinată această prejudecată simplistă asupra modului în care putem reda realitatea socială, încât se cuvine să insistăm puţin asupra ei. Atenţie: există manipulări grosolane ale faptelor și datelor istorice. Dar manipularea și propaganda nu operează la acest nivel al evidenţei. Manipularea nu e o simplă minciună – pretind că sa petrecut evenimentul X, când, în realitate, lucrurile nu au stat nicidecum în acel mod. Secolul XX a consacrat, printre altele, forme foarte perfide și eficiente de manipulare, care sunt foarte greu de reperat. Vaţi întrebat vreodată de ce na intrat nimeni la pușcărie pentru că a manipulat? Simplu, e foarte dificil de dovedit. În primul rând, pentru că manipularea lucrează cu accente – o să insist asupra evenimentelor X, Y, Z și o să trec cu totul sub tăcere alte lucruri, oferind publicului temele de gândire. Îi spun la ce să se gândească, nu ce să gândească. E suficient ca să îl conduc în direcţia care mă avantajează și să îi abat aten ţia de la lucrurile care mar pune în dificultate. În al doilea rând, pentru că ar trebui, la limită, să am acces la stările subiective ale cuiva ca să pot dovedi în chip obiectiv că el a decepţionat publicul cu bună știinţă și cu intenţie.
În privinţa intenţionalităţii și a cauzalităţii, sau scris biblioteci întregi fără a se ajunge la definiţii măcar parţial acceptate. Este motivul pentru care, cel puţin până în clipa în care tehnologia ne va permite să vedem exact ce gândește o persoană, ne va fi foarte greu să incriminăm
penal asemenea manifestări. Una dintre cele mai importante personalităţi ale secolului XX, Edward Bernays, cel care a brevetat multe dintre reţetele clasice de manipulare este puţin studiat și adus în discuţie. Asta pentru că el a reușit incredibila performanţă de a ambala și a vinde însăși propaganda sub forma unei profesii respectabile de „specialist în relaţii publice”. Azi, toată lumea caută specialiști în comunicare meniţi să îi ajute să „comunice eficient” – adică să manipuleze publicul în direcţia profitabilă. Suntem scufundaţi în această cultură a propagandei fără să avem instrumentele să realizăm la ce nivel acţionează. Contracultura critică, în special pe plaiuri mioritice, e aproape inexistentă și vine din zona neomarxismului care e încă demonizat în biserica anticapitalistă a intelectualităţii românești.
Pentru a putea începe o discuţie despre motivele pentru care încă mai discutăm despre monarhie ca alternativă viabilă la republică, ar trebui mai întâi să ne angajăm întrun exerciţiu colectiv de desensibilizare la prejudecăţi și să repetăm
cu voce tare de cel puţin o sută de ori: „istoria nu poate fi scrisă obiectiv”!
DiscursulAnaliza critică de discurs – așa cum a
fost ea teoretizată, printre alţii, de Ruth Wodak și Teun van Djik – e o grilă potrivită în care putem înţelege manipularea și propaganda. Ideologia subiacentă oricărui discurs se manifestă la nivelul „încadrării” vieţii publice. Cu alte cuvinte, realitatea socială este extrem de complexă, e un ansamblu aproape infinit de evenimente, de informaţii. Istoricul sau intelectualul care se încumetă să o prezinte va face, inevitabil, o selecţie. E ca și cum neam afla în faţa unui enorm perete. Nul putem curpinde în totalitatea sa și vom pune „camera de luat vederi” asupra unor elemente în vreme ce vom ignora alte lucruri. Istoria oficială este, fără îndoială, rezultatul unei alegeri, dar și al unei lupte pentru putere. Va ajunge istorie „oficială” acel decupaj al realităţii sociale care va avantaja anumite grupuri, de regulă cele privilegiate, cele care deţin puterea, în vreme ce va dezavantaja altele. Un simplu
exemplu: sa deschis de curând o expoziţie în care au fost expuse o serie întreagă de picturi aparţinând unor pictoriţe femei, pânze care până atunci zăceau ignorate prin beciurile muzeelor. A fost în principal o alegere politică, o alegere ce ţinea de putere, nu de valoare estetică, să se prezinte doar picturile realizate de bărbaţi. Cine are „camera de luat vederi” în mâini este cel care are puterea de a opera selecţii profitabile și el este totodată cel care va ajuta grupurile privilegiate săși reproducă acele privilegii.
Istorie oficială versus istorie socialăModul în care în România sa scris și
sa predat istoria privilegiază, din păcate, o versiune foarte naivă asupra istoriei ca înșiruire de „evenimente obiective”. A înșirui datele evenimentelor întro anumită succesiune nu reprezintă niciedecum o redare a realităţii. Complexitatea interacţiunilor sociale nu poate fi redusă la datele evenimentelor, însă este foarte dificil să scăpăm de această perspectivă asupra istoriei. În plus, istoria oficială are mereu dea face cu marile evenimente, cu marile personalităţi. Prin contrast, istoria socială se apleacă asupra relaţiilor dintre clasele sociale, aducând în lumină o altfel de dinamică. În cadrul istoriei sociale, avem o specie și mai interesantă care sa dezvoltat la graniţa dintre sociologie, antropologie și istorie: istoria orală. Este istoria oamenilor simpli, a celor „nebăgaţi în seamă” – în termenii lui Zoltan Rostaș, cel care a publicat cele mai importante lucrări în această direcţie.
Istorie şi reprezentare socialăUn actor important a intrat de curând
pe piaţa discursurilor care pot conta drept „istorie oficială”. Este vorba despre massmedia. Reprezentările noastre sociale despre monarhie sunt în mare parte rezultatul unei mitologii hollywoodiene. Mii de ecranizări idealizate cu prinţi și prinţese cu toalete spectaculoase și drame sentimentale pe măsură, cu reprezentări ultraidealizate despre cavalerism, onoare, nobleţe au venit dea lungul timpului să consolideze o imagine aproape mirifică a regalităţii. La toate astea contribuie din greu și casele regale – vestigii ale unei lumi apuse, care se întreţin actualmente doar prin brandul lor, prin imaginea pe care reușesc să o proiecteze și să o menţină în mintea noastră.
Nu există, în România, o istorie socială a regimurilor monarhice. Nu aflăm despre abuzuri, despre sărăcie, despre concentrarea obscenă a puterii, despre faptul că regele trăia întrun lux nebănuit pe spinarea celorlaţi muritori de rând, care vieţuiau în condiţii crâncene. Istoria monarhiei se scrie în România umil și servil din perspectiva oamenilor de casă ai puterii. Lachei de azi și de ieri fac sluj și piruete ca să ne arate acele lucruri care au contribuit și vor contribui la menţinerea privilegiilor arbitrare ale unor inși a căror singură calitate este că sau născut în familia care trebuie. Să nu ne mirăm deci că restauraţia pândește mereu de după colţ. În condiţiile în care puterea simbolică e concentrată încă în mâinile Casei Regale, suntem în poziţia privighetorii care stă ţintuită în colivie deși ușa e deschisă!Sursa foto: Limbajul nonverbal.ro
Voi începe acest articol abrupt: din punctul meu de vedere este pur și simplu halucinant că cineva își mai pune problema opţiunii
între monarhie și republică în anul de graţie 2018. E ca și cum am pune problema dacă nar fi mai bine să ne deplasăm cu căruţa pe șinele unui tren de mare viteză și să renunţăm, în general, la toate cuceririle tehnologice. Dar, din păcate, atunci când vine vorba despre forme de guvernământ, progresele înregistrate nu sunt deloc atât de evidente prin comparaţie cu cele tehnologice.
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
6 | #OPTEZ
Monarhia şi liberalismul(Un act de rezistenţă al Tineretului Universitar Liberal, partea a II‑a)Dinu Zamfirescu
printre „cercuri” un fel de crez al liberalilor care cuprindea noţiuni simple pentru început. Astfel, citez din acest Crez: „Sunt liberal fiindcă doresc să gândesc, să vorbesc și să muncesc liber. Sunt liberal fiindcă doresc sămi fie respectată viaţa, familia, proprietatea așa cum și eu le respect pe cele ale tuturor oamenilor. Sunt liberal fiindcă doresc ca libertatea și demnitatea neamului și a ţării mele să fie respectate așa cum le respect și eu pe ale neamurilor și pe a tuturor ţărilor. Sunt liberal fiindcă socot libertatea ca bunul cel mai de seamă al omului, iar pe om, bunul cel mai de preţ al lumii. Ca liberal, înţeleg să lupt pentru libertatea pentru patrie și pentru rege.”
Mai mult, căutam să explicăm temeiurile teoretice ale liberalismului și care sunt condiţiile libertăţii.
De asemenea, seminarizam din operele unor gânditori liberali ca Adam Smith, John Locke, Herbert Spencer, ca și din mai recenţii Walter Lippmann, Ludwig von Mises, Louis Marlio, Louis Rougier; Gaetan Pirou. Se studia istoricul Partidului Naţional Liberal, ca și convergenţa dintre activităţile lui și monarhie.
Le vorbeam tinerilor liberali despre realizările Partidului Liberal, care, împreună și susţinând monarhia, a creat România modernă. „Cercurile”, în concepţia noastră, ar fi avut și scopul să polarizeze în jurul lor alţi tineri neîncadraţi în partid. Aceasta nu atât în scopuri partizane, cât mai ales pentru extinderea unui spirit
democratic în cadrul generaţiei noastre. Această activitate permitea și sustragerea tinerilor de la influenţele legionare care încă mai existau.
Desigur că aprofundam criticile asupra marxismleninismului prin argumentarea logică împotriva totalitarismelor, și de stânga, și de dreapta.
Circula în cadrul acestor cercuri cartea lui Mihail Fărcășanu, atunci refugiat și el în exil, intitulată Scrisori către tineretul român, plină de conţinut democratic și a cărei lansare sa făcut în 1946, în cadrul unei adunări a organizaţiei colegiale (organizaţie de elevi a Tineretului Universitar Naţional Liberal, TUNL). Am recomandat ca strângerea legăturilor să se facă în grupuri mici și pe cât posibil compuse din oameni legaţi de relaţii amicale.
Această cunoaștere lua adesea forma de participare comună la piese de teatru sau filme, serate sau baluri studenţești, și nu închistarea întrun cocon izolat.
După abdicarea forţată a regelui Mihai, care pentru noi reprezenta simbolul legitimităţii și coeziunii naţionale, am continuat încă doitrei ani această activitate în ideea menţinerii coeziunii în grup. Apoi, salvarea unor tineri care ar fi fost tentaţi de activităţile violente ce iar fi dus fie la execuţie, fie la mulţi ani de închisoare.
Un alt scop al nostru era și formarea unei concepţii antimarxistosocialistă, contrară total unor condiţii de libertate. Acţiunea noastră a dus în mare măsură la constituirea și cimentarea unor relaţii umane de profundă prietenie și comuniune spirituală ce se mai păstrează încă și astăzi între cei rămași în viaţă. În cele din urmă, această activitate a încetat prin 1950.
Activitatea de rezistenţă faţă de comunizarea spiritelor a constituit un modest exemplu de ceea ce, în condiţiile epocii, se putea realiza.
Sursa foto: Familypedia
La începutul anului 2018, din Organizaţia Naţiunilor Unite făceau parte 193 de state,
plus două state cu statut de observator. Dintre ţările membre, 44 au monarhi drept șefi de stat. În cele mai multe, puterea suveranilor este simbolică, formală, ceremonială sau reprezintă o reminiscenţă instituţională (cum este cu cele 15 foste membre ale Imperiului Britanic, actuale membre Commonwealth). Există însă și state în care puterea regelui/sultanului/emirului și/sau a familiei regale este decisivă. Cazul excepţional al monarhiei teocratice cu influenţă globală merită discutat separat.
În vremea Războiului Rece, monarhiile au reprezentat obstacole redutabile în calea extinderii globale a comunismului și a influenţei Uniunii Sovietice (pe vremea aceea, monarhii au devenit aliaţi naturali ai SUA, care a optat de la înfiinţare pentru republică). Acolo unde monarhiile au fost doborâte, iar religia predominantă a fost persecutată, sau petrecut înfiorătoare genocide – cazul Cambodgiei. Cambodgia este și singura ţară fostă comunistă din lume unde a fost restaurată monarhia și au urmat procese împotriva celor care au comis crime de război și crime împotriva umanităţii.
Fără a intra în detalii acum, în monarhiile din Asia sunt câţiva suverani care au mare putere sau chiar putere absolută; unii dintre ei se găsesc pe listele celor mai bogaţi oameni din lume ori cel puţin
pe listele celor mai bogaţi oameni politici din lume: Arabia Saudită; Bahrein/Bahrain; Bhutan; Brunei; Cambodgia; Emiratele Arabe Unite; Iordania; Japonia; Kuweit; Malaezia; Oman; Qatar; Thailanda.
În monarhiile islamice, cele mai persecutate majorităţi/minorităţi sunt femeile, creștinii, LGBT, ateii.
Pe continentul african, au mai rămas doar trei state cu regim monarhic: Lesotho; Maroc; Swaziland.
În ordine alfabetică, monarhiile din Europa sunt următoarele: Andorra, Belgia, Danemarca, Lichtenstein, Luxembourg, Marea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia. Unul dintre cazurile cele mai curioase este al Andorrei, unde rolul de monarh este exercitat de doi coprincipi (episcopul de Urdell și președintele Franţei!). Cazul Regatului Unit al Marii Britanii este dea dreptul special, pentru că în ciuda destrămării Imperiului Britanic, 15 state din America de Nord (Antigua și Barbuda; Bahamas; Barbados; Belize; Canada; Grenada; Jamaica; Santa Lucia; Saint Kitts și Nevis; Saint Vincent și Grenadine) și Australia – Oceania – Pacific (Australia; Noua Zeelandă; Insulele Solomon; Papua Noua Guinee; Tuvalu) o recunosc formal pe Elisabeta a IIa drept monarh. Mai există și Tonga, care are propriul rege.
Unul dintre cele două state cu statul de observator este Palestina (care nu este oficial recunoscut de către toate statele). Celălalt este Vaticanul (sau „Sfântul Scaun”), despre al cărui suveran Stalin întreba cu dispreţ: „Câte divizii are Papa?”. Rolul strategic crucial al Papei a fost scos în evidenţă de studiile calitative privind prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic. (Timpul)
Monarhiile lumii
Sursa foto: WordPress.com
Cei amintiţi în articolul precedent (Sandu Missirliu, Costel Mareș, Mircea Matheescu și subsemnatul) au început să organizeze în fiecare facultate și liceu importante din capitală „cercuri” de câte 10 persoane. Dacă întrun an de facultate existau mai mult de 10 doritori de activitate, se formau două, trei și așa mai departe, dar în fiecare asemenea cerc nimeni nu știa de existenţa altuia din aceeași facultate sau liceu.
Noi, cei din micul nucleu, am început formarea politicoideologică precum și naţională a acestor „cercuri”, adică identitatea lor ca tineri liberali. Astfel, am instituit schimbul de cărţi și de alte izvoare românești sau străine, interzise sau inaccesibile, trecând la comentarea lor. Explicam practic ce însemna a fi liberal. Circula
În numărul trecut, vorbeam despre iniţiativa tineretului universitar naţionalliberal de
menţinere a membrilor săi, de formare a lor politică și naţională, dar și de păstrare a unor contacte.
Orice structură legală care ar fi putut reprezenta o rezistenţă era practic desfiinţată, iar Partidului Comunist i se deschideau larg căile abuzurilor, teroarei și chiar asasinatelor. Tineretul universitar liberal nu renunţa însă la lupta de rezistenţă faţă de comunism.
Pe de altă parte, nu trebuie scăpat din vedere că în acel moment mai tot românul aștepta ca aliaţii săi firești, Statele Unite și Marea Britanie, să ne elibereze. Conducătorii lor politici ca și reprezentanţii lor oficiali la București întreţineau această iluzie.
nr. 227 www.revistatimpul.ro
#OPTEZ | 7
Monarhia la loc de cinsteDavid Persimon
Aversiunea cititorilor medii din ţara noastră pentru manualele și tratatele
de istorie este un efect colateral al modului dezastruos în care se predau în învăţământul preuniversitar disciplinele Istoria României, Istoria lumii. Cele mai multe manuale par scrise de gogomani care nuși înţeleg disciplina predată și carei urăsc pe elevi, cărora leau creat repulsie faţă de înţelegerea trecutului (mă pronunţ atât în calitate de părinte, cu copiii în școală de mai bine de un sfert de secol, cât și ca fost profesor de istorie, obligat să predea la ţară după terminarea facultăţii, pe vremea comunismului).
Dinastia – răspunsul său fără echivoc în dezbaterea privind opţiunea dintre republică şi monarhie
Cu toate acestea, evenimentele șocante din jurul nostru, spectaculoasa istorie naţională (și internaţională) din ultimele decenii, eșecurile repetate ale neodemocraţiei intervenite pe fondul unor enorme așteptări, nevoia înţelegerii propriei identităţi și a aflării adevărului despre trecutul falsificat îi provoacă până și pe „cititorii medii” să se informeze. Dar cum în ţara noastră există în general un nivel extrem de scăzut al lecturii, al interesului pentru cultură (confirmate de nenumărate sondaje de opinie), ei preferă cărţile de popularizare a istoriei.
„Eu scriu pentru coafeze!” – așa sună una dintre axiomele manifestului estetic al lui Stelian Tănase prozatorul. În aparenţă, așa este, mai ales că romanele sale publicate în anii din urmă îi șochează pe pudibonzi prin invocarea în argou a organelor sexuale, a copulaţiei în locurile cele mai sordide, pe apucate, coprolalie, încălcarea tabuurilor morale, adulter, luxuria. Scriitorul procedează astfel deliberat. În percepţia sa privind societatea și moravurile autohtone, toată lumea vorbește și acţionează ca în propriile ficţiuni. Dar există în romanele sale și nivelul de profunzime al unei intertextualităţi labirintice, unde criticii literari și colegii de breaslă recunosc influenţe, parafraze, controverse, modele, pastișe din literatura universală, de la Rabelais la Celine, de la balade la romanul poliţist. În Dinastia, Stelian Tănase are aceeași ambiţie de a se adresa unor categorii cât mai largi de cititori, de a face din textul său un bestseller. Rezultatul este infinit mai mult decât o carte de popularizare a istoriei, scrisă de un nonprofesionist (adică nu de un „istoric de profesie”), așa cum susţin detractorii săi.
Dinastia este rodul pasiunii, cercetărilor și reflecţiilor făcute de către S.T. în ultimele decenii, pe tema monarhiei. Este răspunsul său fără echivoc în dezbaterea privind opţiunea dintre republică și monarhie. Iar pentru cei care se pronunţă despre subiect fără a fi în temă, este sursa perfectă pentru
că în ea găsești informaţii, evocări, argumente care scot în evidenţă părţile „tari” și cele „slabe” ale monarhiei din ţara noastră. Deși este un partizan declarat al monarhiei, autorul este extrem de onest și exact în evaluarea individuală a fiecăruia dintre cei patru regi ai României din perioada 18661947 (spre deosebire de istoricii de profesie comuniști și postcomuniști, care au făcut din Carol al IIlea „ţapul ispășitor” pentru toate relele interbelice, Tănase scoate în evidenţă faptul că anul 1938 a fost anul de referinţă al dezvoltării economice a României). Dinastia este prima carte scrisă după căderea comunismului în care sunt subliniate, evaluate, explicate clar (pe înţelesul tuturor) contribuţiile excepţionale ale regilor României la edificarea statului naţional modern, unitar și a identităţii naţionale. Era nevoie de un asemenea demers adresat unui public larg, după deceniile de revizionism comunist și de falsificare a istoriei naţionale (și universale).
„Eu sunt mihăist!”Stelian Tănase este primul om
din lume pe care lam auzit declarând: „Eu sunt mihăist!”. Era în 1990, deja îl întâlnisem în ianuarie, la sediul PNŢCD, pe Corneliu Coposu (și publicasem în 22 primul interviu de după arestarea sa), deja cunoscusem foști deţinuţi politici supravieţuitori (ţărăniști, liberali, socialdemocraţi, legionari), dar toţi se declarau monarhiști. Era ieșit din comun ca un tânăr intelectual și militant civic (încă în politică), al cărui tată fusese activist PCR, să declare că este „mihăist”. Nu am auzit pe nimeni săși asume explicit în acele vremuri opţiunea monarhistă, darmite cea „mihăistă”, nici la Uniunea Scriitorilor, nici la Grupul de Dialog Social și revista 22, nici în presa antifesenistă ori în mediile opoziţiei postcomuniste. Una dintre explicaţiile eșecului democratic postcomunist era reticenţa cu care elitele intelectuale (formate/deformate în comunism) îi priveau pe Coposu, Raţiu, Câmpeanu, pe „fostul rege”. A fost nevoie de activismul excepţional al Alianţei Civice pentru ca elitele intelectuale și cvasiintelectuale să înţeleagă necesitatea alianţei strategice cu „partidele istorice”. În vremea din urmă, sau multiplicat atât de mult monarhiștii „din tată în fiu”, de nu mai înţelegi cum, în 1990, anumite „categorii de cetăţeni” lau votat în proporţie de 85%, din primul tur, pe antimonarhistul Ion Iliescu. Or, când se petrec asemenea reorientări, unii încearcă discret săi
facă uitaţi pe deschizătorii de drumuri, pe promotorii unor idei.
Experienţa personală este decisivă în „schimbările la faţă”. Și contează enorm dacă mai există profesionalism în modul care un scriitor, devenit în regimul de libertate ziarist, întemeietor de gazete, realizator de televiziune, își concepe relaţiile cu personalităţile admirate. Individualist, cum sunt îndeobște scriitorii, Stelian Tănase sa simţit atras de puţine personalităţi în carieră. Încă din primele zile ale Frontului Salvării Naţionale, Iliescu & Company au încercat cu succes (cel puţin o vreme) să atragă de partea lor elita intelectuală (posturile în Guvernul Roman erau „de nerefuzat”), iar scriitorul și fostul deţinut politic Alexandru Paleologu fusese numit ambasador al României la Paris. Era unul dintre puţinii intelectuali în viaţă despre care se spunea că văzuse și cunoscuse trei regi (Ferdinand, Carol al IIlea, Mihai); iar S.T. fusese atât de apropiat de el, încât în vremurile sinistrei cenzuri comuniste au realizat o serie de interviuri. Aveau deplină încredere reciprocă, iar tânărul scriitor a fost sensibilizat de fostul deţinut politic faţă de tema monarhiei.
Stelian Tănase, unul dintre magnificii intelectuali publici din „Piaţa Universităţii”
După prăbușirea comunismului, când Tănase a publicat un fragment al cărţii de convorbiri cu Paleologu în Contrapunct, a fost un șoc pentru lumea culturală și politică să afle destăinuirile intelectualului liberal („Plângea când mia spus că a dat rapoarte. Avea o mare povară fiindcă a cedat. Cred că sa căit. Despre mine nu a dat nici o «notă». Cu mine, pe care mă vedea ca pe un discipol, a fost sincer. Înregistram discuţiile cu el pe un casetofon primitiv, pentru o carte pe care urma să o publicăm după căderea comunismului. Cred că voia să facem asta ca un fel de testament în care să recunoască faptul că a colaborat. El a fost informator 21 de ani, până în 1984, când a fost scos din reţea ca neserios”). Două luni mai târziu, în aprilie 1990, Stelian Tănase a fost invitat la Paris de către ambasadorul Paleologu, care la prezentat regelui Mihai. A fost începutul unei lungi relaţii personale, precum și al unui interes profesional
faţă de ultimul rege. Tănase sa documentat decenii dea rândul în legătură cu monarhia, dar – el, care scria cărţi de studii exemplar construite – a ales să se exprime în forme atractive pentru publicul larg. A optat pentru o suită de interviuri de televiziune cu regele Mihai, pentru filme documentare cu multe episoade despre familia regală. Astfel, milioane de (tele)spectatori sau informat în răstimp despre un subiect tot mai actual pe măsura trecerii timpului (filmele pot fi accesate online).
Tot în 1990, Stelian Tănase a fost unul dintre magnificii intelectuali publici din „Piaţa Universităţii”. Se întorcea în locul afirmării ca revoluţionar anticomunist, pe 21 decembrie 1989, la „Baricada de la Inter”, unde șia riscat efectiv viaţa, iar nimeni nu știa ce se va petrece a doua zi. După prăbușirea vechiului regim, a devenit președintele GDS, redactorulșef al revistei 22, iar mai important decât orice altceva, un scriitor căruia editurile îi publicau cărţile interzise în comunism. „Piaţa Universităţii” a fost un fenomen unic, irepetabil, al opoziţiei noastre democratice, o manifestare cumplit de riscantă întro Românie fesenizată. Fenomenului „Piaţa Universităţii” i sa pus capăt violent prin cea dea treia mineriadă, dar el a pregătit nașterea Alianţei Civice și a Convenţiei Democratice, singurele forme eficiente în lupta împotriva dominaţiei lui Iliescu & FSN/FDSN/PDSR/ PSD. Despre toate acestea am scris pe larg întro carte de analiză politică și în alte texte, dar vreau să scot în evidenţă un singur detaliu relevant pentru acest book review: acolo, din faimosul balcon al Facultăţii de Geologie al Universităţii București, Stelian Tănase lea vorbit protestatarilor despre Regele Mihai și despre necesitatea revenirii la monarhie.
În contextul controverselor privind opţiunea între republică și monarhie, Dinastia este o carte necesară pentru publicul larg. De ce? Mulţi discută despre această opţiune ca și cum România nu are trecut și de parcă sunt spălaţi pe creier. Dovada cea mai puternică a spălării pe creier? Încă sunt inși întreabă de ce sar mai pune în România problema opţiunii între republică și monarhie. Ei afirmă că pentru o minte democratică și liberală ar fi o certitudine superioritatea regimului în care cetăţenii își aleg conducătorul prin vot, periodic, pe baza meritelor, faţă de un regim condus de inși aflaţi în succesiune ereditară, indiferent de calitatea lor individuală. Este o abordare anistorică, tipică pentru ignoranţii care nu cunosc istoria României și deci nu au cum să o înţeleagă. În teoria democraţiei, superioritatea republicii faţă de monarhie este clară. Practic însă, dacă discutăm despre România, nu putem face abstracţie de propria istorie naţională, de deturnarea cu forţa a destinului naţiunii și al statului de către ocupaţia sovietică.
(Textul integral poate fi citit pe Timpul online,
www.revistatimpul.ro)Sursa foto: Cărturești
Spre disperarea istoricilor de profesie, pe care (din păcate!) nu îi citește aproape nimeni, Dinastia, cartea scrisă de Stelian Tănase și Elena Vijulie (București, RAO, 2017), este un colosal succes de librărie. De ce are mai mult succes în domeniul
is toriei naţionale un scriitor talentat (realizator TV, profesor de political science) decât istoricii de profesie? Și de ce au succes doar anumite cărţi întro ţară în care cea mai competitivă întrecere între generaţii se numește „Cine citește mai puţin”? Și cum de au apărut atâţia monarhiști întro republică manipulată de comuniști și feseniști?
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
8 | CENTENAR
De la idealul naţional la cel democraticÎnvăţăturile trecutuluiCosmin Dima
Un secol de istorie naţională și europeană (1918‑2018)
Ce au în comun idealul naţional și cel democratic? Sunt marile proiecte naţionale ale României moderne,
pe care elitele românești le‑au dorit împli‑nite în diferite etape istorice. Din nefericire pentru progresul naţiunii române care atinsese idealul naţional, modelul demo‑cratic a fost brusc înlocuit de modelul uto‑pic comunist. Un experiment și antinaţio‑nal, și antidemocratic.
Marea Unire a românilor s‑a împlinit, dar nu prea
Centenarul Marii Uniri ne (re)amintește cum se cade de eforturile determina(n)te ale elitei politice și intelectuale românești din perioada antebelică și postbelică de a aduna românii sub umbrela protectoare a unui singur stat naţional și unitar. Româ‑nia (re)întregită nu a fost opera cuiva, ci a fost un proces etapizat, la care au partici‑pat idealiști, oameni de cultură și de stat, in‑divizi proveniţi din rândul maselor, militari și capete încoronate, remarcabili patrioţi. Adică acei indivizi care invocă mai puţin interesul naţional, dar fac mai mult pentru ca acesta să fie atins. A fost un efort comun întins pe durata unor generaţii. Figuri mar‑cante pașoptiste, precum Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Ale‑xandru C. Golescu au vrut să schimbe cu propriile minţi lumea arhaică și plină de mizerie a Principatelor. Mai mult idealiști decât realiști, acești romantici au sădit totuși în minţi idealul naţional, cum că românii, deși despărţiţi de graniţe, sunt o sigură na‑ţiune. Mai apoi, oameni precum Iuliu Maniu, Ion I.C. Brătianu, episcopul Iuliu Hossu, Ferdinand I sau mareșalul Alexandru Ave‑rescu și alţii asemenea au scris prin acţiu‑nile lor în marea carte a unirii, o capodo‑peră a mai multor generaţii.
Aflate la intersecţia intereselor marilor puteri regionale, Imperiul Rus, Imperiul Oto‑man și Monarhia Austro‑Ungară, Ţările Române nu s‑au putut mișca decisiv către unitate până când aceste blocuri nu au in‑trat în coliziune sau în declin. Poziţionaţi geopolitic incomod, dar de interes strate‑gic, neșansa istorică a românilor de a fi hăituiţi de armatele străine s‑a dovedit, într‑un final, a fi și șansa ca, în frecventele interacţiuni militare dintre acestea, să fie de‑o parte sau de alta. Orice flux expansio‑nist imperial a fost dator și cu un reflux.
Să ne reamintim. În conflictul militar dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman & aliaţi în Războiul din Peninsula Crimeea (1853‑1856), Principatele Române au găsit șansa de a rediscuta independenţa. Trei ani mai târziu, Alexandru Ioan Cuza a reușit Mica Unire. După mai bine de un sfert de secol, aceiași actori au intrat în conflict, dar cu România poziţionată de data aceasta de partea Imperiului Rus (Războiul ruso‑turc 1877‑1878). S‑au obţinut atât Dobrogea, cât și independenţa de stat a României. O ju‑mătate de secol mai târziu, poziţionarea de partea Antantei, după o perioadă dificilă de neutralitate, presiuni și chibzuinţă, a dat ro‑mânilor o șansă istorică de reîntregire. Pe parcursul anului 1918, au fost aduse și restul regiunilor românești: Basarabia (27 martie),
Bucovina (15 noiembrie), Transilvania, Ba‑nat, Crișana și Maramureș (1 decembrie). România a câștigat teritoriu, populaţie de o mare diversitate etnică (unguri, germani, evrei, ruși, ucraineni, turci, bulgari) și recu‑noaștere occidentală de stat naţional uni‑tar. Însă la sfârșitul Războiului de 30 de ani, România, privită fie ca pradă de război pen‑tru URSS, fie ca stat învins de către aliaţi, a pierdut din nou Bucovina de Nord, Basa‑rabia (în favoarea URSS) și Cadrilaterul (Bul‑garia). O tragedie. Marea Unire încă era, dar nu prea.
Democraţia din minţile românilor încă este aşteptată
Ce putem învăţa din trecut? Că idealu‑rile se urmăresc, se ating, se conservă și se apără timp de generaţii. Dar, la fel de bine, se pot și pierde. Dacă pașoptiștii români au visat să se rupă de modelul oriental ca să facă lumină în mintea oamenilor, să schimbe vechea lume arhaică dominată de despoţi cruzi sau luminaţi, decembriștii au visat să înlocuiască modelul comunist și să redea oamenilor libertatea. Dar, cum aceștia nu au fost prea mulţi, și rezultatele, după mai bine de un sfert de secol, sunt pe măsură.
Democraţia funcţionează așa cum tre‑buie dacă toate mecanismele ei funcţio‑nează și se reglează reciproc. Dacă nu, atunci e disfuncţională și creează insatis‑facţii și frustrări. Și mai mult, oamenii în‑cep să creadă că regimul democratic nu e bun, când, de fapt, acesta nu a ajuns nici‑odată la un nivel optim.
Suntem în situaţia în care aproape ju‑mătate dintre români încă regretă comu‑nismul. Românii trăiesc într‑o democraţie (de‑o calitate îndoielnică), dar nu sunt de‑mocraţi. Lumea îl mai vede pe Ceaușescu când intră la metrou, când trece pe lângă Casa Poporului sau când se plimbă printre blocurile de tip cutie de chibrituri, în care trăiesc acum ca simboluri ale socialismu‑lui multilateral dezvoltat. Ideea comunistă a supravieţuit în minţile multora și nu a pie‑rit în 1989. E vie și acum în practicile foș‑tilor securiști, nomenclaturiști, funcţionari, care au știut cum să‑și prelungească bene‑ficiile și mai ales cum să pună mâna pe al‑tele. Nostalgicii nu realizează totuși că îm‑părţirea proprietăţii de stat tot comuniștii au făcut‑o, pentru că doar ei au controlat tranziţia. Curat sindrom Stockholm.
Doar un proces de spălare a creierelor a putut face posibilă existenţa acestui regret
faţă de comunism, așa cum explică Dan Pavel în Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism. De asemenea, Tony Judt amintește în Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945 că între 1945 și 1949 majoritatea nemţilor vedeau nazismul ca pe „o idee bună, dar prost apli‑cată”, iar în 1952, în republica federală, un sfert dintre germani aveau „o părere bună” despre Hitler. Dacă după atâta timp încă ne confruntăm cu remanenţe totalitare, atunci devine explicabil ce se întâmplă în zilele noastre. Nu mai vorbim de genera‑ţiile mai noi care par destul de ignorante.
După mai bine de un sfert de secol de la căderea blocului sovietic, un proces de deconsolidare democratică bântuie Europa Centrală și de Est, precum odinioară fan‑toma comunismului prin tot Bătrânul con‑tinent. Manifestul partidului comunist a fost înlocuit cu diverse naraţiuni care încu‑rajează reinterpretarea regimului demo‑cratic liberal cu unul iliberal sau alte varia‑ţiuni legitimate prin vot. Cine echivalează democraţia doar cu votul nu știe sau nu‑și amintește cum a fost legitimat Hitler, ca să folosesc exemplul cel mai tare. În Par‑lament, prin vot. Alegerile pot aduce la putere atât binele, cât și răul.
Se aud tot mai tare notele stridente ale unui (neo)naţionalism populist, iar extre‑mele politice sunt tot mai active mai peste tot în Europa. Chiar Viktor Orbán spunea că interesul naţional este mai presus de drepturile individuale. O idee în cel mai pur stil totalitar, care poate justifica orice. Desigur, nu se poate să nu ai o dimensiune naţională a politicii atât timp cât ai un teri‑toriu, o limbă, o istorie, cât există compe‑tiţie între state și un sistem internaţional de putere divizat. Naţionalismul „este cea mai durabilă și mai bogată sursă de entu‑ziasm de masă” nota Eric Hoffer, filosoful docher, în Adepţii Fanatici. Dar decăderea drepturilor din centrul preocupărilor po‑litice este o crimă morală sau mai mult.
O altă lecţie a trecutului, fără a fi ideali‑zat excesiv sau inutil, este despre capacita‑tea elitelor de a vedea dincolo de propriul nas marile proiecte, și nu doar micile inte‑rese. Într‑o ordine firească, logică și morală pe care elita politică trebuie să o aibă în minte, pe primul loc este viziunea politică despre dezvoltarea unei societăţi. Ca să fii un lider politic, trebuie să ai o viziune și in‑stinct – vorbele marelui sociolog și econo‑mist Max Weber. Urmărirea unor idealuri nu este din categoria viselor deșarte, ci un mod pragmatic de a construi o societate prosperă și liberă.
Idealul democratic este la fel de impor‑tant ca idealul naţional. Explic. Degeaba există o naţiune dacă este asuprită, con‑trolată, înfricoșată, degeaba se vorbește aceeași limbă dacă există cenzură, de‑geaba se ocupă același spaţiu dacă acesta este o închisoare. Ar trăi cineva de bună voie și nesilit de nimeni în Coreea de Nord?
În aceste vremuri, când modelul de‑mocraţiei liberale este contestat și reinter‑pretat, avem nevoie de acea Mare Unire a românilor în jurul idealului democratic la care au visat decembriștii și încă visează postdecembriștii.Sursa foto: Wikipedia
Dacă ceva leagă destinul unei naţiuni, acel ceva nu poate fi decât trecutul, prezentul și viitorul acesteia, ca întro determinare cauzală. Trecutul este singurul pe care te poţi baza dacă vrei să
cunoști prezentul și să anticipezi multiple viitoruri posibile, scria Niall Ferguson, influent istoric britanic, în Civilizaţia. Vestul și Restul. Pare logic, dacă nu chiar metodologic. Există o memorie istorică fără de care o naţiune nu poate exista. Fără putinţă de tăgadă, trecutul naţiunii române face parte din vieţile noastre individuale, din memoria colectivă sempiternă, ne sufocă sau ne eliberează, ne bucură sau ne întristează, dar nicidecum nu ne lasă să plutim pe o mare a uitării. Am fi blestemaţi să ne scufundăm întro eternă amnezie naţională. Fiecare zi ar fi începutul și sfârșitul istoriei noastre.
nr. 227 www.revistatimpul.ro
CENTENAR | 9
Politica memoriei între stânga şi dreaptaVictor Rizescu
În anul 2017, Editura RAO a publicat o colecţie de documente cu o valoare excepţională pentru istoriografia românească. Autorul, Bogdan Bucur, este licenţiat în Știinţe politice și Drept, având un doctorat în sociologie absolvit la SNSPA. Lucrarea (Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri) se distinge și prin mărimea acesteia – nu mai puţin de 816 pagini dintre care 695, cu documente, prin intermediul cărora autorul ne introduce
în atmosfera perioadei în care naţiunea română a săvârșit Marea Unire.
Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri
Cătălin Manea
Puţină lume se îndoiește că procesul de autodefinire permanentă – și de cristalizare prin raportare critică re
ciprocă – a stângii și a dreptei de la noi este inseparabil de demersul inserării retrospective al fiecăreia din cele două curente în contextul precomunist. Întreprinderea menţionată este însă afectată în mod persistent de faptul că ecranul despărţitor al interludiului de autoritarism traumatic poartă el însuși o etichetă direct implicată în chestiune (aceea a stângii, firește). Rezultă de aici tentaţia la fel de persistentă de a căuta puncte de sprijin pentru tratamentul traumei în sfera vechilor voci, gesturi și simboluri ale dreptei. E greu să ne dezbărăm de o asemenea înclinaţie, cu toate că indiciile erorii de perspectivă abundă și ar trebui să devină tot mai vizibile cu trecerea timpului.
Suferim de pe urma etatismului, veșnic întreţinut de presiunile înapoierii și acţionând întotdeauna ca mediu propice al corupţiei, precum și ca factor de favorizare a devierilor de la procedurile democratice. Întruchipările de dată recentă ale interpenetrării perverse dintre politică și economie poartă, în mod inevitabil, însemnele matricei comuniste din care sau desprins, de unde reflexul de a le căuta surse și antecedente în repertoriul politicii și al ideilor de stânga din toate timpurile și locurile, tratând avatarurile lor locale ca participante la un sindrom de extensiune globală.
Dar presiunile invocate sau corelat cu dinamica ideologică a diverselor contexte istorice și naţionale în maniere variabile (cu determinări suplimentare generate de influenţele geopolitice). În România de dinaintea comunismului, corelaţiile nefaste sau desfășurat sub egida dreptei, gravitând în jurul fenomenului de basculare a liberalismului spre aceeași zonă a spectrului ideologic. Falsificările edulcorate cu legitimare de dreapta ale parlamentarismului au fost însoţite de supralicitări autoritare aparţinând tot familiei politice respective, iar încercările de a rupe cercul vicios au luat forma pledoariilor cu inspiraţie de stânga.
E de înţeles că asociem cu noţiunea de stânga tendinţa celui mai puternic partid al eșichierului de a acapara statul în mod insidios. E contraproductiv să uităm însă că, până la supralicitarea carlistă – încadrată de altele înrudite, dar mai radicale –, românii cultivaţi și informaţi puneau semnul de egalitate între tendinţa în cauză și exigenţele de ordine, disciplină naţională și dezvoltare controlată promovate, cu o inconfundabilă rezonanţă de dreapta, de partidul aflat sub conducerea Brătienilor (chiar dacă mulţi dintre ei considerau că vicisitudinile situaţiei internaţionale impuneau ca numitele exigenţe să fie acceptate cu stoicism, chiar împreună cu derapajele nutrite
de ele). Odată ce acceptăm că nu ne mai aflăm sub imperiul acelorași vicisitudini și mai credem, în plus, și că simbolurile dominante întrun mediu social îi influenţează cumva evoluţia, se cuvine să nu ne mai așezăm în răspărul percepţiei atât de răspândite a oamenilor de dinaintea comunismului și să nu mai subscriem unei ierarhii a simbolurilor istorice situată în contradicţie cu ierarhia preferinţelor și a valorilor din ziua de azi.
Cu siguranţă că armonizarea dintre preferinţe și simboluri nu poate fi decât o operaţiune complicată și de durată. Ea nu poate fi obţinută prin intervenţia vreunei comisii însărcinate cu condamnarea extremismelor de stânga sau de dreapta și nici nu își poate găsi rezoluţia prin interdicţii legate de afișarea unor busturi sau de botezarea unor străzi. Continuitatea armonioasă cu trecutul sub zodia valorilor prezente reclamă disocieri subtile în spaţiul moderaţiei și deplasări de accent delicate cu referire la felul de a evalua atitudinile și rostirile identificate în apropierea axei mediane a politicii și culturii precomuniste. Îmi e greu să identific atitudini din trecut mai potrivite ca astfel de referinţe armonizatoare decât cele implicate în revendicările de consecvenţă a liberalismului local cu principiile sale generice și de deschidere treptată a sa către dezideratele de protecţie socială. Dar, așa cum spuneam, e vorba despre obiective ce exclud soluţiile tranșante și pripite.
Se știe că trecutul poate furniza vectori de orientare pentru prezent doar atunci când este interogat în lumina întrebărilor acute ale prezentului, dar nu și din unghiul prejudecăţilor și al reflexelor
sale de gândire. Observaţia se verifică foarte bine în orizontul României de după comunism. Pe cât de stăruitor a fost efortul ei de ași căuta repere în tabloul formelor sociale și în peisajul culturii naţionale a epocii anterioare experimentului demarat în 19441948, pe atât a fost de dificil de construit în acest fel o ierarhie simbolică aptă să ne servească în mod autentic nevoia de orientare, eliberândune, adică, de erorile de perspectivă în loc să le consolideze. Confuzia persistă și cu siguranţă că invitaţia la reflecţie mai adâncită asupra subiectului prilejuită de anul Centenarului nu poate fi decât o ocazie specială pentru a o contracara.
Este necesar să facem următoarea observaţie. În istoriografia autohtonă mai avem o lucrare de acest tip, care
a fost publicată în anul 1937 sub patronajul regelui Carol al IIlea.
Idei suprimate de istoriografia şi politica oficială
Bogdan Bucur reușește să încadreze foarte bine perioada, având o structură bine articulată, surprizând prin natura documentelor publicate, a valorii istorice intrinseci și a formei în care au fost publicate (preluânduse forma originală). Un alt element important a lucrării este acela că prezintă etapele premergătoare unirii diverselor provincii cu Vechiul Regat și evenimentele asociate acestui proces. Paginile cărţii ne reamintesc atmosfera timpurilor și principiile care au stat la elaborarea actelor unirii teritoriilor românești la patriamamă, în condiţiile în care încheierea Primului Război Mondial a adus schimbarea fundamentală a întregii ordini sociale și economice clădite în ultimii 500 de ani în spaţiul european și mondial, permiţând crearea sau întregirea unor noi state după principii naţionaletnice. Noile naţiuni au avut nevoie de această construcţie identitară pentru a se afla în antiteză, din punct de vedere al legitimităţii, cu vechile conglomerate etnicostatale ce se construiseră pe modelul feudal. România Mare nu scapă și nu are cum să scape, intrând în acest vortex al statelor mari care a urmărit destinul formaţiunilor statale din spaţiul creat și promovat
de fostele imperii și popoare ce au deţinut hegemonia politică și economică în Europa, având nostalgii ale unor „epoci de aur’”.
Pe parcursul lucrării, cititorii vor intra în contact cu idei de mult uitate și suprimate de istoriografia și politica oficială, fiind dezvelite, redescoperite și readuse în atenţia publicului contemporan, idei care au fost considerate subversive în mai toate epocile ce sau succedat în ultimii 100 de ani pentru că nu corespundeau tiparului și cheii de interpretare oficiale.
În câteva rânduri, voi aminti pe scurt, lăsând cititorului interesat să poată redescoperi și alte informaţii provocatoare din documentele puse la dispoziţie în cadrul antologiei, reacţia Bisericii Ortodoxe din afara Regatului, unde Maimarii Stătători ai săi din Ardeal au făcut front comun în faţa hoardelor de români care au avut nerușinarea de a ataca patriamamă Ungaria și pe suveranul legitim de la Viena. Dincoace de Carpaţi, Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe din Vechiul regat, rămânând la București în vremurile tulburi ale războiului, îl sfătuia de la distanţă pe regele Ferdinand, aflat în refugiu la Iași, să semneze odată pacea, pentru a curma suferinţele poporului de acest război pornit mișelește împotriva Germaniei. Alte rapoarte făcute de politicieni și intelectuali basarabeni surprind, mai târziu, propaganda prorusă pe care au făcuto clericii ortodocși în Basarabia, supăraţi că noua putere de la București lea redus din privilegiile de care se bucuraseră în timpul regimului ţarist (Al. Pehlivan, Memoriu nedatat; Al. Pehlivan, Discursuri; Ion Al. Buzdugan, Memoriu adre sat Regelui Carol al doilea).
Minorităţile pe care România Mare lea moștenit își au și ele locul simbolic în cunoașterea și recunoașterea noului stat, unele adaptânduse noilor vremuri, altele așteptând o nouă rediscutare a graniţelor. Statul român interbelic, în ciuda bunelor intenţii, nu a reușit sau a reușit prea puţin să le integreze în noua structură, lucru care va fi vizibil în vara anului 1940, atunci când toate aceste minorităţi marginalizate sau
automarginalizate sau raliat noilor administraţii ale provinciilor pierdute de România.
Un alt subiect delicat, ascuns sau trecut cu vederea a fost acela al modelului noului stat, unul centralizat, „condus” de la centru, care a aplicat la nivelul întregii ţări modelul de guvernare din Vechiul regat, fapt care a creat numeroase animozităţi între elitele locale și vechile elite bucureștene ce șiau menţinut în perioada interbelică monopolul economicopolitic (Memoriul privind revendicările Orașului Iași adresat Regelui Ferdinand în 7 ianuarie 1919).
Una dintre concluzii este că volumul intitulat Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri rămâne în lumea românească, în ciuda „micilor revelaţii” care nu se conformează ideilor propagate și promovate, o rememorare, o mărturie vie a ceea ce a fost realizarea României Mari cu micile sau marile ei neîmpliniri, un proiect politic care, ca și celelalte proiecte politice din Europa Centrală și de Est (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia) apărute în urma Primului Război Mondial, nu a rezistat prevederilor Păcii de la Versailles fiindcă garanţii săi, Marea Britanie și Franţa, nu au intrat în conflict militar direct cu contestatarii săi în anii ’30, pentru a menţine rezultatele păcii impuse în 1919, decât atunci când a fost prea târziu.
România cu graniţele actuale este expresia Păcii de la Paris (1947), prin care a fost sancţionată încheierea celui deal Doilea Război Mondial, și ca urmare este cazul să privim fără nostalgie la o lume care a fost…
Sursa foto: www.centenarulmariiuniri.ro
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
10 | ROMÂNIA ETERNĂ
Securizarea spaţiului informaţional din Republica Moldova într‑un an electoral: fără propaganda rusă, dar vulnerabili la propaganda internă
Aurelia Peru‑Bălan
Românii de pretutindeni
Astfel, 80% din posturile de televiziune naţionale sunt deţinute de persoane
afiliate cu partide politice. Vlad Plahotniuc, liderul Partidului Democrat din Moldova (PDM), este proprietarulbeneficiar al celor mai multe posturi de radio și televiziune care deţin licenţă de emisie pe teritoriul Republicii Moldova – trustul General Media Group, din care fac parte Publika TV, Prime TV, Canal 3 și Canal 2. Nici socialiștii nu au rămas fără „acoperire mediatică” audiovizuală. Compania Exclusiv Media SRL, al cărui fondator este deputatul socialist Corneliu Furculiţă, deţine două televiziuni – NTV Moldova și Accent TV. Modul în care se fac partajările licenţelor ne îngăduie să intuim că membrii Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) sunt selectaţi după criteriul toleranţei politice, profesionalismul nefiind o condiţie sine qua non pentru eminenţii membri.
Televiziunea, o fabrică profitabilă de „zei politici” şi de spălat creiere
Televiziunea în Moldova nu doar că a devenit o fabrică de „zei politici” și de spălat creiere, ci și o fabrică de profituri considerabile. Plasarea spoturilor publicitare la aceste posturi este aidoma găinii care face ouă de aur. Conform declaraţiilor de venit pentru 2017, președintele Parlamentului, Adrian Candu, a obţinut 1, 5 milioane de lei din afacerea „Prime Management”, unde acesta deţine 10% din capitalul social al firmei, 90% – Vladimir Plahotniuc.
În luna ianuarie al anului curent, patru posturi de televiziue – ProTV Chișinău, RTRMoldova, Jurnal TV și TV 8 (sunt cele la care are acces opoziţia politică sau chiar sunt controlate de aceasta) – au depus o plângere comună la Consiliul Concurenţei, în care acuză casele de vânzări publicitate – Casa Media și Exclusive Sales House – că ar fi încheiat o înţelegere de cartel pe piaţa publicităţii audiovizuale. Acestea ar concentra publicitatea, promiţând reduceri suplimentare de până la 44%, doar către posturile de televiziune controlate de PDM și Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM). Fenomenul înseamnă „pauperizarea” tactică a celorlalte posturi TV.
Ceea ce a bulversat opinia publică în spaţiul informaţional moldovenesc este modificarea, în decembrie 2017, a Codului Audiovizualului. Modificările operate
au drept obiectiv securizarea spaţiului informaţional naţional în faţa propagandei străine. Pentru prima dată în textul Codului Audiovizualului, elaborat în 2006, în art. 2 este introdus conceptul de securitate informaţională. Legea este cunoscută în Republica Moldova ca Legea antipropagandă.
Propaganda Kremlinului a luat amploare încă din 2012, dar sa amplificat în perioada protestelor din Kiev. În 2014, după anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă, în mediul occidental a devenit frecvent subiectul despre propagandă și războiul hibrid în zonele de influenţă ale Rusiei.
În Rusia, propaganda a început să domine buletinele de știri care promovează insistent și încontinuu antiamericanismul și degradarea morală, în special, a Uniunii Europene. Suntem martorii revenirii în câmpul media a retoricii sovietice din perioada Războiului Rece. Spre deosebire de propaganda sovietică din perioada Războiului Rece, care propaga realizările Uniunii Sovietice și modul de trai în URSS, actuala retorică propagandistică a devenit mai agresivă și încearcă să provoace un haos informaţional.
Cel mai influent canal al propagandei ruse îl constituie trustul
media deţinut de Guvernul Federaţiei Ruse, din care fac parte reţeaua de televiziune Russia Today și Agenţia de știri Sputnik News. În 2013, în Federaţia Rusă este lichidată cea mai mare agenţie de presă, РИА Новости, iar în baza acesteia, este fondată Agenţia Internaţională de Știri Россия сегодня, condusă de jurnalistul Dmitrii Kiseliov.
O altă modificare a Codului, propusă de deputaţii din PDM, vizează completarea art. 9 din Codul Audiovizualului, care reglementează „libera recepţionare a serviciilor de programe” cu un alineat care permite radiodifuzorilor transmisia doar a „programelor TV și radio cu conţinut informativ, analitic, militar și politic care sunt produse în statele UE, SUA, Canada, precum și în statele care au ratificat Convenţia Europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră”. Noile prevederi nu vizează în mod expres massmedia rusă, dar se referă la produsele media din ţări care nu au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră. Din acest grup de ţări face parte Rusia, dar și alte state din CSI (patru ţări) și chiar din UE (șapte state), precum și Georgia.
Moldova este supusă războiului hibrid din partea Federaţiei Ruse
Prin aceste măsuri, PDMul a reușit să transmită partenerilor occidentali un mesaj comportamental franc: statul moldovenesc este supus războiului hibrid de către Federaţia Rusă, care cuprinde instrumente de presiune în comerţul bilateral, mediatice și de securitate prin refuzul de eva cuare a forţelor militare ruse în regiunea transnistreană, ceea ce constituie un impediment serios pentru autorităţile moldovene, ferm decise să urmeze cursul european. Amintim, în context, că la iniţiativa PDM, se intenţionează să se introducă până în vară în textul Constituţiei opţiunea RM de aderare la UE. Un alt proiect de lege care va duce la suspendarea pe câteva minute a șefului statului, Igor Dodon. După toate, fenomenul suspendărilor prezidenţiale face parte din paradigma guvernării actuale de la Chișinău, negociată amiabil în culise de părţile „beligerante” din politica moldovenească.
Așadar, după publicarea Legii pentru modificarea și completarea Codului Audiovizualului în
Monitorului Oficial din 12 ianuarie, radiodifuzorii și distribuitorii de servicii aflaţi sub jurisdicţia Republicii Moldova sunt obligaţi săși racordeze serviciile de programe audiovizuale și ofertele serviciilor de programe retransmise în concordanţă cu noile norme audiovizuale în termen de 30 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, adică începând cu ziua de 12 februarie. În caz contrar, legea prevede sancţiuni sub formă de amendă de la 40 000 lei la 70 000 lei pentru radiodifuzorii și distribuitorii de servicii care vor încălca prevederile respective. Pentru încălcarea repetată, amenda va fi de la 70 000 lei la 100 000 lei. După aplicarea graduală a sancţiunilor, ar putea fi retrasă licenţa de emisie.
Votul deputaţilor a generat furia Moscovei. Drept răspuns, Duma de Stat din Federaţia Rusă a adoptat în ședinţa plenară din 24 ianuarie o declaraţie privind așanumita discriminare a massmediei ruse în Republica Moldova. Conform textului, legea de modificare a Codului Audiovizualului ar „încălca normele de drept internaţionale cu privire la libertate de exprimare” și ar constitui „un nou act antirusesc”. Mai mult, deputaţii ruși au făcut apel la ONU, Consiliul Europei și OSCE să evalueze actul legislativ adoptat de R. Moldova.
Propaganda internă este la fel de nocivă ca aceea prezentată de trubadurii Kremlinului
Pingpongul politicomediatic dintre Chișinău și Moscova a continuat și la 8 februarie 2018, când deputaţii din cele trei fracţiuni PDM, PLDM, PL plus grupul parlamentar Partidul Popular European din Moldova (PPEM) au votat o declaraţie prin care condamnă atacurile Federaţiei Ruse asupra securităţii informaţionale naţionale și amestecul abuziv în activitatea politică din Republica Moldova. Socialiștii și comuniștii au boicotat ședinţa în semn de protest. Profund deranjat de conţinutul declaraţiei, liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, a replicat că, prin analogie, ar trebui sistate și televiziunile care 24 de ore propagă antistatalitatea Republicii Moldova și că acestai un „act de prostituţie politică”.
Vom urmări cu mult interes ce produse media autohtone vor acoperi respectivele „vacuumuri ideologice”.
(Textul integral poate fi citit pe Timpul online,
www.revistatimpul.ro)Sursa foto: Financial Times
Puterea politică din Republica Moldova, de altfel, ca oricare putere, a fost interesată întotdeauna nu doar să găsească un suport de încredere în puterea a patra, dar chiar so domine nestingherit. Nici un partid politic
nuși poate menaja eventuale victorii electorale în lipsa unui post de televiziune prietenos, care săl favorizeze distinct, iar uneori, să mai practice și partizanat la adresa oponenţilor politici. Chiar dacă, potrivit prevederilor Codului Audiovizual al Republicii Moldova, nici un partid politic nu poate deţine licenţă de emisie, piaţa audiovizuală moldovenească este par tajată în mare de către liderii politici.
nr. 227 www.revistatimpul.ro
ROMÂNIA ETERNĂ | 11
Cum a afectat teza „unirii” viitorul Republicii Moldova
Gabriel Andreescu
La Chișinău se desfășoară un spectacol care ascunde tendinţele de fond. De curând, a avut loc vizita grupului
de experţi NATO pentru a ajuta la elaborarea documentelor strategice ale Republicii Moldova. Din când în când, se mai afirmă interesul proeuropean. Au fost expulzaţi cinci diplomaţi ruși. Parlamentari moldoveni cer daune pentru cei 25 de ani de ocupaţie sovietorusească. Sunt focuri de artificii care însă nu au efect practic asupra realităţilor din Moldova.
Politica României faţă de Republica Moldova – cel mai mare eşec naţional de politică externă
Agresivitatea Rusiei și investiţiile făcute pentru extinderea teritorială a puterii ei sunt enorme. A reușit să influenţeze alegerile americane, a adăugat voturile necesare ca Brexit să reușească. Cum iar scăpa o pradă plăpândă precum Republica Moldova? Rusia are capacitatea de a cumpăra, șantaja și ameninţa.
Republica Moldova este un subiect foarte prezent în România. Gesticulaţia politică din jurul numelui ei a atins mereu înalte cote, în schimb proiecte ale autorităţilor care să unească interesele Bucureștiului și ale Chișinăului au fost ori nesemnificative, ori au eșuat. Exemplul de școală este gazoductul Iași – Ungheni, care a costat România 19 milioane de euro (la care sa adăugat contribuţia UE de 7 milioane), deschis în 2015 și nefuncţional până astăzi.
Paradoxul este că tocmai România a contribuit la traiectoria care împinge Republica Moldova spre statutul de pion al intereselor rusești. Dacă postrevoluţia a adus ţării excepţionalul succes al europenizării și euroatlantizării, în schimb, politica României faţă de Republica Moldova prezintă cel mai mare eșec naţional de politică externă.
Dreptatea „unirii” şi principiile de drept internaţional
Rusia ţaristă a ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru aparţinând Moldovei în 1812. În urma Primului Război Mondial, a revenit României Mari. Au contribuit la aceasta voinţa marilor puteri care au învins în război, asumarea principiului naţionalităţilor (graniţe în funcţie de identitatea naţională) și politica sofisticată a Bucureștiului. Deși în 1928, Pactul KelloggBriand delegitimase cuceririle, stabilitatea frontierelor a durat puţin timp. În 1940, Basarabia, Bucovina și Ţinutul Herţei au fost din nou ocupate, eliberate pentru puţin timp, încorporate din nou și recunoscute în 1947 ca parte a Uniunii Sovietice – RSS Moldova – pentru încă aproape o jumătate de veac. Prăbușirea URSS a deschis pentru republicile sovietice oportunitatea de a căpăta
statalitate proprie. La 27 august 1991, a fost proclamată Republica Moldova. Tema identităţii românești a acestor ţinuturi dusese la mobilizări politice în anii 1989 și 1990, va fi capitalizată pro sau contra de partide și după declararea Republicii Moldova, nou stat recunoscut de comunitatea internaţională.
Reamintesc aceste fapte binecunoscute pentru a sublinia că Republica Moldova este rezultatul unei evoluţii istorice, implicând schimbări de frontiere și de regimuri politice, cazul ei neavând nimic excepţional. În trecutul mai tuturor statelor, frontierele și realităţile socioculturale au fost configurate prin nedreptăţi. A existat o nedreptate în momentul raptului ţarist, a existat o alta în 1940, când estul României a fost invadat de URSS.
Astăzi, avem de privit la situaţiile create de istorie din perspectiva dreptului internaţional și a relaţiilor internaţionale, care au la bază, astăzi, respectarea frontierelor statelor și a voinţei popoarelor lor. Dreptul internaţional nu recunoaște o „dreptate istorică” (decât prin excepţie, cum este cazul rectificării în urma utilizării forţei de către un stat). Explicaţia ar trebui să fie evidentă: dificultatea de a da noţiunii o precizie juridică și, mai ales, aruncarea în aer a ordinii internaţionale. Austria sar simţi îndreptăţită să ceară Tirolul de Sud „primit” de Italia, Germania ar privi legitim spre Lorena și Alsacia.
Totuși frontierele se mai schimbă: în condiţii de utilizare a forţei de către un stat, situaţie acceptată în final din neputinţa de
a face ceva (vezi ocuparea Tibetului de China), sau prin secesiune, recunoscută de comunitatea internaţională în condiţii excepţionale (cazul Bangladeshului, rezultat din secesiunea Pakistanului de Est). În sfârșit, frontierele se pot reconfigura legitim, pașnic, prin disoluţia unui sistem politic (URSS), prin desfacerea prin consens a unui stat (separarea Cehoslovaciei) ori ca expresie a voinţei părţilor pentru uniune: cazul Germaniei.
Populismul „unirii” a fost factorul de eşec în relaţiile României cu Republica Moldova
Ani la rând după 1991, guvernul, parlamentul, președintele României au apostrofat autorităţile de la Chișinău pentru decizii care priveau ordinea internă a Republicii Moldova. În octombrie 1994, președintele Ion Iliescu a ridicat acuzaţiile la un nivel extrem, afirmând că Republica Moldova șia câștigat independenţa faţă de imperiul sovietic, și nu faţă de România. Opinia publică a susţinut permanent această politică. Apelul la „unire” este un latmotiv al vieţii politicii românești. Sloganul „Basarabia e România” a fost răspândit în toată ţară. Semnarea unui tratat de frontieră între cele două state a fost amânată până în anul 2010.
Emil Constantinescu este președintele care a făcut primele declaraţii ferme de recunoaștere a statalităţii statului vecin,
întrun moment important pentru afirmarea orientării României spre Vest. Mai târziu, voinţa unilaterală a „unirii” a luat forme mai elaborate: introducerea în Strategia de securitate naţională a formulei „un popor, două state” (deși un popor are dreptul la un stat), traseul ciudat al numirii lui Dan Dungaciu în funcţia de consilier al președintelui moldovean Mihai Ghimpu, luarea cetăţeniei moldovene de către fostul președinte Traian Băsescu. Cum să nu percepi, dincolo de Prut, că „unirea” a devenit subiectul unei acţiuni acoperite?
Autorităţile de la Chișinău au reacţionat. În anii 1990, declaraţiile politice ale Bucureștiului au fost numite „politică de dictat și supremaţie”, iar guvernul moldovean a ameninţat statul român cu plângeri la OSCE. România a fost lăsată în afara formatului de negociere a conflictului transnistrean. Peste ani, în ianuarie 2017, Igor Dodon acuza România de intenţia de subminare a suveranităţii Republicii Moldova, cerând ca orice partid din Moldova care cere unirea să fie scos în afara legii. Grave nu sunt însă declaraţiile, ci consecinţele: în acești 27 de ani, forţele proruse au exploatat „ameninţarea” unirii cu România pentru a crea o atmosferă antiromânească și antieuropeană. Au reușit.
Are uniunea celor două state sens dincolo de nostalgie, populism sau aventură? Este ea de dorit? Invocarea fostei apartenenţe la România Mare constituie argumentul minor. Major este faptul că uniunea, rezultând din voinţa majorităţii moldovenilor și românilor, ar duce la o continuă creștere a standardului de viaţă al vecinilor noștri, la stabilizare politică, la un standard mai înalt al drepturilor și libertăţilor. Unirea ar împinge zona de stabilitate spre Est și, datorită apartenenţei noastre la NATO, ar amplifica pe termen mediu și lung securitatea din regiune. Nota de plată va fi acoperită de români. Efortul lor economic pentru sprijinirea integrării celor două state ar fi o datorie morală, odată unirea dorită de moldoveni.
Ca să aibă loc, unirea presupune obligatoriu voinţa ambelor popoare. Nu „unirea” e problema, ci afirmarea ei unilaterală de către statul român. De la înfiinţarea Republicii Moldova până astăzi, nu a existat nici o perioadă în care dincolo de Prut să fi existat o majoritate doritoare de unire. În faţa acestei stări de fapt, România ar fi trebuit să promoveze proiectul reunificării – în definitiv, de interes mai general european –, urmând lucid regulile lumii în care trăim. Să își însușească „datoria de a respecta personalitatea Moldovei” (vezi Declaraţia ONU din 1970), să interconecteze economiile și să motiveze simpatia moldovenilor pentru o eventuală casă comună. În fapt, acţiunile autorităţilor de la București au fost grav contraproductive scopului afișat.
Din fericire, există multă imprevizibilitate în viaţa internaţională. Unirea pare astăzi singura variantă a împingerii frontierei UE și NATO dincolo de Prut.
În interviul televizat din 2 februarie 2018, președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, și‑a exprimat indignarea faţă de declaraţia simbolică de unire cu România a unor primării din Republică. Președintele sesizase Procuratura Generală și Serviciul de Informaţii, căci „Unirea înseamnă război civil”. Aceste afirmaţii sunt făcute într‑un moment de probabilă basculare a Republicii Moldova în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse. Putin a plasat arme nucleare în Kaliningrad, a ocupat Crimeea, menţine o presiune constantă asupra Țărilor Baltice. Ucraina este o miză
de anvergură, mai greu de digerat. Transformarea Republicii Moldova într‑un bastion rusesc ar însemna deschiderea unui alt doilea front în spatele Ucrainei și o apropiere substanţială a armelor rusești de regiunea Balcanilor.
Sursa foto: Moldova.org
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
12 | INTERVIU
Thierry WoltonSu
rsa
foto
: Rev
ista
22
Eu vorbesc în cartea mea despre acest fenomen al servituţii voluntare, deoarece sistemul a fost acceptat de un număr mare de oameni, iar astăzi există chiar și o nostalgie după siguranţa pe care o oferea sistemul comunist în raport cu sistemul capitalist.
Interviu realizat de Dan Pavel
Gheorghe Gheorghiu Dej). Cu toate acestea, continuă relativismul, negaţionismul faţă de regimurile comuniste și marile lor crime.
Există mai multe motive. Principalul constă în faptul că vina, remușcarea, conștiinţa încărcată sunt colective. Deoarece, în cele din urmă, toată lumea are ceva săși reproșeze cu privire la această istorie (comunism). Desigur că torţionarii sunt principalii vinovaţi, apoi victimele, pentru că uneori au acceptat tirania, iar eu vorbesc în cartea mea despre acest fenomen al servituţii voluntare, deoarece sistemul a fost acceptat de un număr mare de oameni, iar astăzi există chiar și o nostalgie după siguranţa pe care o oferea sistemul comunist în raport cu sistemul capitalist individualist, al concurenţei economice etc. Bineînţeles că au existat complici, intelectuali care au preferat să tacă, oameni de stat, conducători care au continuat să vadă în ţările comuniste niște ţări normale, oameni de afaceri care fac afaceri cu businessmeni etc. Deci există o complicitate enormă, aș putea spune chiar una generală, care face comunismul mai puţin condamnabil. Chiar dacă, sunt sigur, majoritatea oamenilor condamnă astăzi comunismul, drama este minimalizată. Acesta e principalul motiv.
Pe de altă parte, e adevărat că există o fracţiune marginală de negaţioniști, de oameni care fie neagă crimele comunismului (aceștia sunt adevăraţii negaţioniști), fie consideră că ideologia nu e responsabilă de crime, că a fost prost pusăn practică și că ar fi vina oamenilor, iar nu a ideologiei. Personal, sunt împotriva acestui punct de vedere și consider crimele comunismului ca fiind inerente, consubstanţiale ideologiei comuniste. Mai există oameni care formează un curent și care încearcă să justifice ideologia comunistă, iar aceștia sunt, în opinia mea, relativiști, iar nu negaţioniști.
„Complicitatea persistă”Aţi menţionat în cartea dumnea
voastră filmul Octombrie al lui Serghei Eisenstein ca exemplu de falsificare prin artă a primei zile a așazisei revoluţii. De fapt, falsificarea comunismului a început din prima zi, cu lovitura de stat. Și încă există oameni care cred în falsificarea legată de eroismul acelor zile, când de fapt nu a murit nici un om. Vorbiţi în volumul al treilea de complicitatea din timpul existenţei regimurilor comuniste, dar întrun fel, complicitate e și acum, în prezent.
Da, în fine, bineînţeles că ea (complicitatea) persistă. Dacă e să luăm în considerare evoluţia perspectivelor asupra comunismului, observăm un mare progres dea lungul anilor, de la Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljeniţîn, de la Stalin,
Thierry Wolton este un ziarist și eseist francez pasionat de istorie, născut în 1951. A lucrat la Liberation, Radio France International, Le Point. A publicat peste douăzeci de cărţi, unele în colaborare cu alţi autori, cele mai multe singur, iar unele au fost traduse în limba română; dintre acestea: Vivre à l’Est (1977); Le KGB
en France (1986; tradusă în 1992, la Humanitas); Le Grand Recrutement (1993); La France sous influence. Paris‑Moscou, 30 ans de relations secrètes (1997; fragmente din aceasta au fost publicate de către Fundaţia Academia Civică, în 2010, sub titlul De Gaulle și Moscova); L’Histoire interdite (1998); Rouge‑brun. Le mal du siècle (1999; tradusă în 2001, la Fundaţia Academia Civică); Le Grand Bluff chinois. Comment Pékin nous vend sa «révolution» capitaliste (2007); Le KGB au pouvoir, le système Poutine (2008; tradusă în 2008, la Humanitas); Une Histoire mondiale du communisme (1, Les Bourreaux; 2, Les Victimes, 2015; 3, Les Complices, Grasset, 2017).
După căderea comunismului, Thierry Wolton a fost de nenumărate ori invitat în România de către Fundaţia Academia Civică (Ana Blandiana și Romulus Rusan), mai ales la Școala de vară de la Sighet. În decembrie 2017, a revenit în România pentru un turneu de conferinţe și lansarea trilogiei despre istoria mondială a comunismului, la care a lucrat un deceniu.
Prin ce se deosebește (și de ce a mai fost nevoie de publicarea trilogiei) Istoria mondială a comunismului, recent apărută, faţă de Cartea neagră a comunismului din 1997?
Păi, sunt două chestiuni diferite, care coincid puţin, dar care se confirmă una pe cealaltă, se completează. În primul rând, Cartea neagră a comunismului nu se referă decât la represiune. Eu povestesc despre istoria cuceririi exercitate de comunism asupra maselor; mă mai refer la viaţa cotidiană a oamenilor, care era ternă în timpul comunismului, dar și despre glume; mă ocup și de intelectualii care au fost complicii comunismului printre occidentali, și de mișcările de rezistenţă din ţările comuniste. Prin urmare, demersul meu este cu mult mai amplu. În fapt, demersul din Istoria mondială a comunismului recuperează demersul din Cartea neagră a comunismului și îl extinde asupra tuturor celorlalte aspecte ale fenomenului comunismului.
Care a fost logica împărţirii trilogiei istoriei comunismului în categoriile călăi, victime, complici?
Mai întâi, voiam (ceea ce e important) ca omul să intren posesia și săși accepte propria istorie. Din punctul meu de vedere, oamenii sunt cei ce înfăptuiesc istoria, iar de aceea trebuie să luăm oamenii ca punct de plecare. Nu trebuie să considerăm, așa cum facem adesea, istoria statelor, a formelor de guvernământ, a oamenilor de stat etc. etc. Eu am plasat omul în centrul demersului meu. De aceea am conceput lucrarea în acest mod, în jurul unor individualităţi – călăi, victime, complici. Deoarece, din punctul meu de vedere, în cele din urmă este vorba despre o istorie globală. Iar dacă reflectăm la întreaga istorie a secolului XX, cum au decurs lucrurile, aceștia sunt principalii actori care reprezintă puterea, societatea și exteriorul.
În timpul Războiului Rece, s‑a ma‑nifestat orbirea ideologică a nenumă‑raţi intelectuali occidentali faţă de natura malefică a comunismului. Dar cum s‑ar explica astăzi orbirea inte‑lectualilor epocii noastre faţă de na‑tura malefică a comunismului? Au fost publicate numeroase arhive se‑crete, există documente și mărturii certe privind crimele patronate și or‑donate de către Lenin, Troţki, Stalin (iar în particular de Mao Zedong,
nr. 227 www.revistatimpul.ro
INTERVIU | 13
„Crimele comunismului sunt inerente ideologiei comuniste”văzut ca un mare malefic, la relativizarea acestei perspective. 85% din intelectualita‑tea occidentală consideră că ideologia nu are nici o legătură cu aplicarea ei. Este o concepţie mai degrabă politică decât inte‑lectuală, tipică pentru nostalgicii politici. Consider că nu putem distinge între ideo‑logie și practică. De fapt, ideologia este echivalentă cu punerea ei în practică. S‑a făcut un mare progres în ceea ce privește adevărul istoric – nu știu dacă un adevăr istoric obiectiv chiar există (dar asta e o altă chestiune) –, dar progresăm, e evident că progresăm.
Mai este posibil în zona fostelor state comuniste un proces oficial al comunismului?
Nu. E foarte dificil să faci un Nürnberg al comunismului. În primul rând, pentru că nu e ca și cum comunismul a pierdut lupta, ci s‑a dizolvat de la sine. N‑a fost în‑vins, nu există învingători sau învinși. În al doilea rând, complicitatea generală pri‑vind comunismul, care e una mondială, face să nu existe inocenţi în această poveste. Iar dacă nu există inocenţi, toţi fiind vi‑novaţi sub o formă sau alta (călăi, victime, complici), cine ar putea fi judecătorul? Pentru că de partea judecătorului ar tre‑bui să fie cineva absolut imparţial și neîn‑tinat. E clar că acum e de domeniul trecu‑tului, s‑a terminat.
În cuvântul înainte la KGB‑ul în Franţa relataţi că la 5 aprilie 1983, Franţa expulza 47 de diplomaţi sovietici acuzaţi de spionaj. La sfârșitul lui decembrie 2016, președintele Barack Obama a expulzat din SUA 35 de agenţi suspectaţi că ar lucra pentru serviciile de informaţii rusești și a impus sancţiuni împotriva GRU și FSB. După căderea regimurilor comuniste, o parte din moștenirea sovietică se regăsește în activitatea serviciilor secrete rusești. Ce rol joacă Vladimir Putin în asigurarea continuităţilor dintre Vechiul Regim și Noul Regim?
Mai întâi, Putin nu e comunist. Rusia de astăzi nu e Uniunea Sovietică de odi‑nioară. În Rusia, există mici ecouri ale de‑mocraţiei. Chiar dacă Rusia nu e o demo‑craţie reală, există o formă de democraţie în Rusia. Și acum câte ceva despre perso‑nalitatea lui Putin. Putin și‑a dedicat ca‑riera serviciilor secrete și e un om marcat de trecutul său. E evident că lucrează așa cum a lucrat mereu, prin intermediul ser‑viciilor secrete, de spionaj, prin influenţă, șantaj dacă i se permite etc. etc. În asta con‑stă continuitatea. Acum, să nu confundăm FSB‑ul cu KGB‑ul. FSB‑ul are o putere foarte mare. Din perspectiva rupturii și a conti‑nuităţii sistemului, obiectivul real al lui Putin este să restabilească puterea Rusiei în plan mondial. Nu în termenii puterii economice, ci să redea Rusiei locul geo‑politic pe care l‑a ocupat Uniunea Sovie‑tică în plan mondial. Și astfel să reactuali‑zeze epoca în care americanii tratau de la egal la egal cu fosta Uniune Sovietică. El visează să trateze de la egal la egal cu ame‑ricanii. Și ca Rusia să aibă din nou puterea politică pe care o avea în trecut Uniunea Sovietică. Și în acest scop, practică o di‑plomaţie care irită. Se folosește de tot ceea ce irită Occidentul: se apropie de iranieni, de sirieni, de chinezi. Chiar ieri citeam că nord‑coreenii caută acum să se elibereze puţin de sub tutela DPRK și să se apropie de Rusia. Deci Putin caută să impună pu‑terea Rusiei în plan mondial. El visează să regăsească și să meargă pe urmele fostului Imperiu Sovietic prin influenţa exercitată
în Crimeea sau Ucraina etc. Visul său nu se va realiza deoarece nu‑i va permite timpul, pentru că nu are mijloacele militare pentru a o face, nu este ajutat să o facă, dar el con‑tinuă să tatoneze terenul.
Una dintre explicaţiile pe care leaţi dat pentru alunecarea foștilor comuniști către fascism era înrudirea profundă dintre aceste două doctrine cu pretenţii totalitare. Care este stadiul actual în Europa al „alianţei roșubrun”?
Există roșul‑brun, mi‑e foarte clar. Încă mai există partide naţional‑bolșevice care nu sunt roșu‑brun, sunt chiar carmin. Cele două ideologii nu au obiective comune. Nu trebuie să vedem alianţa roșu‑brun ca pe o formă de asemănare ideologică deoarece cele două ideologii, fascistă și comunistă, sunt complet diferite. Dar trebuie să le pri‑vim în raport cu opusul, dușmanul lor, so‑cietăţile deschise, democraţiile etc.
În fine, referitor la oamenii obișnuiţi, înţelegem mai bine lucrurile dacă ne refe‑rim la electoratul francez. Dacă ne uităm la ce a devenit electoratul Partidului Co‑munist. Partidul Comunist Francez a fost foarte puternic în anii ’80, până spre sfâr‑șitul anilor ’80 electoratul Partidului Comu‑nist reprezenta 20% din totalitatea electo‑ratului francez. În schimb, astăzi un partid comunist captează extrem de puţin din elec‑toratul francez, până‑n 5%. Ce s‑a întâm‑plat cu susţinătorii comunismului? Electo‑ratul s‑a împărţit, majoritatea electoratului fiind captată de extrema dreaptă, de Fron‑tul Naţional al lui Marie le Pen. Deoarece discursul populist al lui Jean Marie le Pen place. În fine, s‑a întâmplat un fenomen si‑milar vaselor comunicante. Ceea ce e de ase‑menea interesant de observat e că atunci când privim astăzi electoratul lui le Pen și electoratul lui Jean‑Luc Mélenchon, repre‑zentantul extremei stângi în Franţa, sunt grosso modo oameni foarte‑foarte comuni. Iar la campania electorală din anul trecut, odată cu alegerile prezidenţiale, jurnaliștii menţionau adesea că există o mare ase‑mănare între discursurile lui le Pen și Mé‑lenchon. Cei doi aveau discursuri gemene: ambii erau contra liberalismului, capita‑lismului, împotriva anumitor libertăţi etc. Prin urmare, aceasta e în realitate alianţa dintre roșu și brun, chiar dacă Marie le Pen nu e Hitler, iar Mélenchon nu e Stalin. Sunt chestiuni diferite. Dar regăsim la ei filoa‑nele clasice ale alianţei roșu‑brun.
Vă rog să explicaţi pentru cititorii români afirmaţia dumneavoastră „Ortodoxia este ideologic compatibilă cu comunismul” și consecinţele ei practice.
Ortodoxia, adică Biserica? A, da. Bise‑rica Ordodoxă din Rusia a avut mult de suferit de pe urma comunismului, încă de pe vremea lui Lenin. Voi face o paranteză, un lucru foarte interesant care arată cruzi‑mea lui Lenin, un bun comunist. Deoarece foametea atinge apogeul în Rusia în 1921 (și va provoca milioane de morţi), Biserica Ortodoxă Rusă propune partidului să își doneze averile, banii, aurul pentru a veni în ajutorul săracilor. La început, Lenin re‑fuză, întrebându‑i de unde au atâţia bani, dar în secret trimite o scrisoare Biroului Politic, solicitând „acum ori niciodată” dis‑trugerea Bisericii Ortodoxe, pentru că po‑porul riscă să moară de foame, iar cei ce se vor mobiliza să o apere vor fi uciși. Biserica este anulată, după care va reuși să se in‑strumentalizeze. Slăbiciunea Bisericii Orto‑doxe în general constă în faptul că e auto‑cefală, are un conducător independent de interese politice sau de stat. De aceea, cu cât puterea e mai mare, cu atât Biserica e
mai fragilă. Chiar dacă putem vorbi despre putere pe mai multe planuri (politică, tem‑porală, spirituală), cu cât puterea respec‑tivă va crește, Biserica va fi dependentă de respectiva putere și va trebui să i se su‑pună. Acest lucru s‑a petrecut în toate ţă‑rile comuniste în care puterea, partidul‑stat a reușit să domine Biserica și chiar să o fo‑losească. Biserica Ortodoxă în general (în Rusia, România etc.) a fost efectiv compli‑cele comunismului, dacă nu de la început, mai apoi, fără îndoială.
„Victimele dau naştere comunismului”
Cum se explică în fostele (și actualele) ţări comuniste alianţa dinte naţionalismul etatist, naţionalismul maselor private de libertate și ideologia internaţionalistă comunistă?
Comunismul nu funcţionează. Ideo‑logia comunistă nu funcţionează. Pentru că promite oamenilor că vor fi fericiţi, dar toată lumea vedea că magazinele sunt goale, că, în realitate, în loc să se îmbogă‑ţească, sărăcesc și mai mult etc. etc. Pentru ca partidele comuniste, partidele‑stat să con‑tinue să domine societatea, au făcut apel la un ingredient suplimentar, naţionalismul. Au mizat pe naţionalismul adânc înrădă‑cinat în popor. De aceea, vorbesc mereu în cartea mea despre naţional‑comunism. Acesta era valabil pentru Uniunea Sovie‑tică și Stalin, Mao Zedong etc. etc. Comu‑niștii au reușit deci să folosească naţiona‑lismul în favoarea lor, pentru a mobiliza poporul. Pentru că asta funcţionează mai bine decât comunismul, iar comunismul nu merge. Naţional‑comunismul de întâl‑nește în toate regimurile comuniste.
Dacă ar dispărea comunismul din alian‑ţa naţional‑comunistă, ar rămâne naţiona‑lismul, ceea ce face adesea ca ţările foste comuniste (asta se vede în special în ţă‑rile Europei Centrale și de Est, în Polonia, la voi, desigur, în România, dar se vede de asemenea și‑n Rusia lui Putin) să ră‑mână naţionaliste. Dacă retragem comu‑nismul, rămâne naţionalismul, care e in‑strumentalizat prin intermediul puterii ce și‑a schimbat titulatura din comunism în socialism. Trebuie să punctez acum o ches‑tiune anume în legătură cu fenomenul comunismului; în comunism contează două lucruri: ideologia și puterea. Ideologia tre‑buie să fie unică, iar puterea trebuie apă‑rată prin orice mijloc. În comunism, pu‑terea nu se împarte. Gorbaciov era deschis înspre toate tipurile de putere. În 1986‑’87 a început să organizeze congrese etc. etc. a renunţat doar un pic la putere și a eșuat. Din acest motiv, chinezii nu comit astăzi aceeași eroare. În China, partidul comu‑nist e la putere. Societatea nu se îmbo‑găţește, există un partid unic care func‑ţionează într‑o manieră monolitică. Dacă, după căderea comunismului, elementul co‑munist e abandonat în favoarea celui na‑ţionalist pentru a păstra puterea, trebuie să se flirteze cu naţionalismul. Se înlocuiește o tiranie cu alta, dominaţia comunistă e înlocuită de cea naţionalistă.
Aţi afirmat că „naţiunea comunistă reprezintă marea creaţie istorică a secolului XX”. Dar cum se explică revolta naţiunilor împotriva comunismului în fenomenul numit „Revoluţiile din 1989” și în spargerea URSS în 15 state naţionale (și a Iugoslaviei în șapte state naţionale)?
Când am spus asta, nu m‑am referit la faptul că naţiunea comunistă ar fi o reușită.
Ceea ce vreau să spun e că reprezintă un fenomen al secolului XX. Acest fenomen a eșuat pentru că societatea nemulţumită s‑a revoltat, ţările care erau comuniste s‑au dovedit false construcţii naţionale și au să‑rit în aer. A fost doar un moment istoric ce s‑a terminat, ca și‑n cazul monarhiei, din ce în ce mai rară, în locul monarhiilor abso‑lutiste apărând monarhiile constituţionale. Comunismul n‑a funcţionat, naţional‑co‑munismul pe care‑l analizez n‑a mers, n‑a mers pur și simplu pentru că din punct de vedere economic, comunismul nu e deloc viabil. Marx credea că infrastructura de‑termină suprastructura, că infrastructura capitalistă a determinat în mod forţat su‑prastructura comunistă pentru că exploa‑tarea era foarte puternică și că oricum s‑ar ajunge tot la comunism, dar iată că infra‑structura comunistă nu funcţionează, iar suprastructura comunistă n‑a existat pen‑tru că a fost anihilată de către istorie.
Afirmaţi că „experienţa inumanităţii nu se poate transmite și rămâne neinteligibilă în cea mai mare parte muritorului care nu a resimţito în mod direct”. Cu toate acestea, cum poate fi transmisă experienţa inumanităţii celor care nu au trăito? Naţiunilor și statelor care nu au experimentato? Generaţiilor care nu au trăito (și care au o indiferenţă faţă de rău, faţă de crimă)? Ar putea fi – în anumite privinţe – literatura și filmul ceva mai privilegiate decât istoria, știinţele politice în transmiterea experienţei inumanităţii?
E foarte complicat pentru că fiecare fiinţă umană este unică. Fiecare suferă și moare singur. Există asemenea experienţe în mod fundamental netransmisibile. Prin urmare, putem încerca să împărtășim, să explicăm, să verificăm pe cont propriu, dar inumanitatea e intransmisibilă deoarece su‑ferinţa e intransmisibilă. Victima nu poate spune niciodată cu precizie care a fost li‑mita suferinţei sale. Singura modalitate prin care putem realiza transmiterea inumani‑tăţii este să ne pliem pe aceleași principii morale cu semenul nostru. Însă nu putem transmite realmente gradul în care el a su‑ferit. Singura modalitate de a transmite inu‑manitatea e să ne raportăm la acele princi‑pii morale care condamnă asemenea acte inumane. E unica modalitate posibilă pen‑tru a înţelege povestea cuiva care a sufe‑rit și care se distinge prin suferinţa sa de alte milioane care au suferit și ei, dar altfel, deoarece sunt individualităţi distincte.
Deci e imposibil de transmis, dar totuși cărţile asta fac. Este ceea ce fac cărţile lui Thierry Wolton…
E tocmai ceea ce fac, pun suflet în scrierea cărţilor mele. Cărţile mele nu aduc nimic nou, ci doar dezvăluie anumite ches‑tiuni. Cărţile mele nu sunt decât pentru ca oamenii care le citesc să descopere lucruri. Importanţa acestor cărţi constă în faptul că reasamblează piese complet disparate. E ca un puzzle, dacă se poate spune așa. Cunoaștem grosso modo care sunt elemen‑tele ce compun puzzle‑ul, dar nu ne‑am fi gândit că s‑ar putea asocia în acest mod, iar eu reasamblez piesele pentru ca oame‑nii să vadă imaginea completă. Și e grozav atunci când ai perspectiva de ansamblu. Cartea mea preferată (din cadrul trilogiei) e „Victimele”, pentru că victimele dau naș‑tere comunismului. Iar până la urmă toate trei elementele (călăi, complici, victime) sunt victime.
Traducere de Dana Ţabrea
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
14 | UNIREA
Despre Marea Unire de la 1918 în context european
Cristian Vasile
Mesager bucovinean, o revistă despre şi pentru comunitatea românească din UcrainaIoana Cristea Drăgulin
În ultimii douăzeci și cinci de ani de exprimare a suveranităţii ucrainene, numărul școlilor cu predare în limba ro
mână din nordul Bucovinei sau redus cu un sfert. În regiunea Odesa, situaţia e și mai gravă. Iar începând cu anul acesta, în virtutea noii Legi a Educaţiei din Ucraina, învăţământul în limba română va dispărea în genere din ciclul gimnazial și liceal (clasele VXII), rămânând, oarecum formal și provizoriu, doar în ciclul primar (clasele IIV). Aceasta înseamnă, de fapt, desfiinţarea ca instituţie, în Ucraina, a școlii cu predare în limba română. Din ce în ce mai marginalizată în spaţiul public, limba română va deveni în scurt timp, pentru românii din ţara vecină și prietenă, o limbă vorbită doar în familie, care nu va mai avea șanse de supravieţuire în deceniile viitoare. Inevitabil, odată cu ea va dispărea și comunitatea românească.
Despre această sumbră perspectivă identitară a conaţionalilor noștri din jurul graniţelor României ne semnalează revista Mesager bucovinean, care sa născut ca proiect transfrontalier tripartit realizat de Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, cu sediul la Rădăuţi (România), Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi (Ucraina) și Asociaţia socialculturală „Bucovina” din Chișinău (Republica Moldova). Revista apare trimestrial la Cernăuţi, este structurată tematic pe probleme de actualitate ale conaţionalilor noștri din ţara vecină și are ca public ţintă comunităţile românești din Estul graniţelor României. „Un stat de drept”, scrie Ștefan Hostiuc, redactorulșef
al revistei, în editorialul său din nr. 4/2017, „dacăși respectă cu adevărat Constituţia, nu va sacrifica nici odată, de dragul consolidării rolului naţiunii majoritare, limbile celorlalte naţionalităţi. Or, cu un asemenea stat, Ucraina a promis să intre în marea familie a Uniunii Europene. Nu e păcat oare să zădărnicești o cauză naţională pentru care sau jertfit atâţia oameni pe Maidanul revoluţiei demnităţii, de dragul ambiţiilor naţionaliste a unor politicieni care șiau pus în gând să substituie conceptul de naţiune politică multietnică, multiculturală și plurilingvă cu conceptul de naţiune pură, monoetnică, monoculturală și monolingvă?! În ce lume trăim?”. Editorialistul atrage atenţia cititorului că ceea ce sar putea crede, la prima vedere, că reprezintă doar niște politici identitare sau educaţionale mai mult sau mai puţin reușite ale actualilor guvernanţi de la Kiev sunt, de fapt, acţiuni cu caracter geopolitic și trebuie să fie tratate ca atare. De aceeași părere e și analistul politic cernăuţean Marin Gherman, care tranșează astfel problema în titlul analizei
sale: „Legea Educaţiei din Ucraina, un instrument al luptei geopolitice”.
Istoricul Constantin Ungureanu din Chișinău publică un studiu bine documentat, care atestă degradarea învăţământului în limba română în Ucraina.
Maria Toacă, una din cele mai autorizate voci jurnalistice din nordul Bucovinei, introduce o notă ironică tristă în titlul articolului său: „Nimiciţi prin lege, cu «respect» și «grijă părintească»”.
Revista publică un reportaj de la acţiunea de protest din 17 octombrie 2017 a românilor cernăuţeni faţă de noua Lege a Educaţiei din Ucraina și analizează un memoriu al societăţilor culturale românești adresat Comisiei de la Veneţia.
Scriitoarea Lucia Olaru Nenati din Botoșani vorbește despre „identitatea naţională între extreme”, iar universitarul constănţean Dorin Popescu, fost Consul General interimar al României la Cernăuţi, apreciază prin titlul intervenţiei sale că „Revin codurile de vreme rea la Cernăuţi și în Est”.
În interviul acordat revistei, economistul bucureștean dr. Liviu Cabariu, născut la Cernăuţi cu doar câteva luni înainte de refugiul familiei sale în România, în 1944, consideră, pe bună dreptate, că „Dacă dorește să se alăture Uniunii Europene, Ucraina trebuie să respecte normele europene legate de minorităţi”.
La rubrica „Geopolitici & geopoetici”, universitara suceveană Gina Puică, conducătoarea unui lectorat de limba română la Universitatea din Cernăuţi, publică o dare de seamă despre cenaclul transfrontalier „Mașina cu poeţi” SuceavaCernăuţi: „Mașina cu poeţi transcende graniţele”.
Bibliotecarul Vladimir Acatrini (Universitatea din Cernăuţi) publică date inedite privind originea românească a compozitorului bucovinean Eusebie Mandicevschi, revendicat ca ucrainean de cercetătorii ucraineni.
Revista mai găzduiește un grupaj de versuri, Flori de cuarţ, de tânăra poetă cernăuţeană Doina BojescuStaric. Larisa Jar, secretara Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, face cronica evenimentelor culturale desfășurate în cadrul Centrului în anul 2017. Mai semnează Vasile Pidlisnîi, Ionică Vasilaș, Vasile Diacon și Alis Niculică.
Curajoasă ca atitudine, interesantă ca tematică, elegantă sub aspect poligrafic, revista Mesager bucovinean este unul dintre cele mai reușite proiecte ale societăţilor culturale din Bucovina de Nord și din comunităţile istorice românești din jurul graniţelor ţării, cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. În curând, va apărea primul număr din anul jubiliar 2018.
Ultima carte a lui Lucian Boia, apărută în toamna lui 2017 – În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere,
minorităţi (Humanitas, București, 2017) – exprimă de la bun început atât o delimitare clară de tehnica nefastă a decupajului, practicată în cultura și istoria românească, cât și o deconstruire sistematică a discursului istoriografic care a propagat pentru decenii ideea caracterului unitar (mai ales în ceea ce privește dezvoltarea provinciilor istorice), simplificând teme precum răspândirea ideii naţionale și lupta românilor pentru unitate politică. Întrun fel, este și o autocritică, vădită încă de acum câţiva ani în paginile ediţiei a doua a cărţii sale despre Eugen Brote (Eugen Brote, 18501912. Destinul frânt al unui luptător naţional, Humanitas, 2013), unde Lucian Boia admitea că la prima ediţie (din 1974) a volumului despre fruntașul român ardelean șia asumat în mai multe rânduri elemente din discursul teleologic oficial privitor la istoria Transilvaniei în secolele al XIXlea și XX. Naţionalcomunismul anilor 1970 și 1980 nu admitea că ar mai fi existat o altă cale de evoluţie a Transilvaniei decât Marea Unire și socotea anumite idei și atitudini ale liderilor românilor din AustroUngaria de dinainte de 1918 drept neavenite. Prin urmare, se aștepta de la cercetătorii acelei perioade să ia poziţie și să își „corecteze” – când era cazul – personajele istorice analizate. Or, această orientare politicoistoriografică din Era Ceaușescu a afectat și scrisul istoric
profesionist, inclusiv opera tânărului (pe atunci) Lucian Boia.
În volumul În jurul Marii Uniri de la 1918… Lucian Boia invită în primul rând la depășirea etnocentrismului cultural și istoriografic: „Neam obișnuit să le reducem pe toate la o istorie foarte românească” în sensul că „decupăm o istorie numai a noastră, deloc lipsită de accente mitologice” și pledează pentru nuanţare și analizare a complexităţii istoriei autohtone: „La ce mai e bună istoria dacă Dacia înseamnă deja România? Ca să nu mai spunem că e mai mare meritul de a face o ţară decât de a o moșteni gata făcută! (…) La ce servește să împingem conștiinţa unităţii până în timpurile cele mai vechi?”.
Cartea nu este destinată unei audienţe academice, fiind scrisă mai degrabă pentru un public larg; prin urmare, Lucian Boia își permite și anumite licenţe, precum schiţarea câtorva secvenţe de istorie contrafactuală – un fel de ce sar fi întâmplat dacă menit să îl provoace pe cititor la reflecţie: ce sar fi întâmplat dacă Rusia câștiga pe frontul de răsărit în 19161918? Ce sar fi întâmplat dacă România se alia în Primul Război Mondial cu Germania și AustroUngaria? etc. – sau de judecată de tip normativ (ce ar fi trebuit să se întâmple?): „Încâlcitul amestec etnic și cultural ar fi recomandat, poate, în partea continentului dominat timp de secole de imperii, nu dispariţia acestora, ci restructurarea lor radicală în forma unor confederaţii de popoare libere și egale”.
Continuând pledoaria sa pentru istorie comparativă („România nu e o insulă”), autorul insistă asupra hărţii pestriţe europene (în special în Est) când vine vorba de configuraţia etnonaţională (cap. II – „Etnii și naţiuni”). Lucian Boia privește foarte atent și insistent asupra cifrelor, a recensămintelor – poate prea mult –, oferind statistici în diverse ocazii. Sunt însă situaţii când până și autorul se declară învins: „Statistica, dificilă în întreg Imperiul Otoman, este imposibilă în Macedonia”. Despre încâlcitul amestec etnic și cultural este vorba și în capitolul al IIIlea – „Ţări și frontiere” – care, în plus, discută pe larg și tensiunea dintre așanumitul drept etnic („natural”) și dreptul istoric. Primul a prevalat la 1918, ca și la Conferinţa de Pace, dar nu în toate situaţiile: învinșilor din Marele Război (germani, austrieci ș.a.) nu li sa permis să uzeze de acest drept. În fine, ultimul capitol este dedicat minorităţilor și abordează îndeosebi modul în care statulnaţiune sa împăcat (sau nu) cu realitatea existenţei unor consistente minorităţi naţionale. Lucian Boia discută aici și în ce măsură se poate vorbi despre un multiculturalism real cu precădere în statele din Europa Centrală și de Est.
Ceea ce i sar putea eventual reproșa lui Lucian Boia este o anumită neglijare a cazului autohton ca atare, a drumului românesc spre Marea Unire din 1918, inclusiv a evoluţiei unor personalităţi de primplan ale acelui moment, prezente la
Alba Iulia (Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Tiron Albani ș.a.). Chiar și posteritatea lor era demnă de atenţie. Ultimul amintit aici, fruntaș socialist, era redescoperit în anul 1968 de către instanţele oficiale comuniste, care iau și acordat dreptul de a lua cuvântul la festivitatea Semicentenarului Marii Uniri din noiembrie 1968, de la Alba Iulia (unde discursul principal a fost rostit chiar de către N. Ceaușescu). Însă această recuperare este extrem de limitată și filtrată; spre exemplu, memoriile lui T. Albani au fost și ele tipărite (în 1969), dar întro formă serios cenzurată în raport cu cele apărute în perioada interbelică.
Volumul lui Lucian Boia este poate cel mai adecvat și ponderat răspuns în faţa derivei naţionaliste, patriotarde, vădite încă din 2017, în preajma Centenarului Marii Uniri. Aceste derapaje sau manifestat atât în mediul academic, cât și în spaţiul jurnalistic – prin apeluri nepotrivite, luări de poziţie prea puţin nuanţate etc. Ceea ce contează până la urmă este concluzia la care ajunge și autorul: „Cert este că în 1918, în momentul decisiv, românii erau pregătiţi pentru marele act al Unirii”. Sentimentul naţional asumat mai ales pe parcursul secolului al XIXlea și la începutul secolului XX, precum și faptul că românii alcătuiau majoritatea populaţiei din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș au fost aspecte hotărâtoare.
În ultima vreme, comunitatea românească din Ucraina se confruntă cu grave probleme identitare. Ucraina nu a renunţat nici până acum la practica imperială sovietică de împărţire a românilor bucovineni în
două categorii: români și moldoveni, ca naţionalităţi distincte. Ucraina este unica ţară din lume în care limba și literatura naţională se predă în școală după programe și manuale diferite, ca „Limbă și literatură română” (în regiunile Cernăuţi și Transcarpatică) și ca „Limbă și literatură moldovenească” (în regiunea Odesa).
nr. 227 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 15
Cronică de arte vizuale
Cronică de arte vizuale
Între metafore şi meditaţii: Liviu SuharMaria Bilaşevschi
Cristina Simion
Cosmin Frunteş: discurs (vizual) despre puterea lucrurilor mici
Două expoziţii retrospective dedicate artistului Liviu Suhar, la Muzeul de Artă, Complexul Muzeal
Moldova Iași, și Galeria „Dana”, au suscitat un interes aparte, în ciuda întunericului și apatiei specifice începutului de februarie.
Liviu Suhar este o personalitate a culturii românești cu o vastă erudiţie, creator de școală românească autentică, un solid liant între nobila tradiţie picturală și modernitate. Deși, aparent, artistul nu este un însingurat, o aură de legendă îl însoţește, o aură ce se ţese în jurul unei personalităţi, a unei existenţe artistice care a atras după sine conturarea unei viziuni nuanţate asupra picturii românești. Desigur, totul a depins de o disciplină intelectuală, de un refuz al tuturor tendinţelor care lar fi înstrăinat pe artist de frământările reale ale epocii și societăţii sale. Întreaga carieră artistică sa construit pe convingerea că arta autentică înseamnă, în primul rând, o decantare și, ulterior, o aprofundare a sinelui, nu o căutare furibundă a consacrării pe o direcţie comod pavată.
O posibilă periodizare, sumară, dar nu limitativă, a creaţiei artistului sar putea face în jurul a două axe. Prima axă ar fi cea diacronică, a începuturilor, a evoluţiei biografice, trecerea prin diferitele sisteme de putere, școli de gândire, îndepărtarea de convenţionalism, în fapt, artistul faţă în faţă cu epoca sa. Cea dea doua, axa sincronică, îl surprinde pe artistul Liviu Suhar portretistul (la început al unei lumi în care rămășiţele unui păgânism oniric organizează ritualic viaţa) și peisagistul (gen în care excelează, preponderent autor de naturi statice).
Încă de la începuturi, către sfârșitul anilor ’60, Liviu Suhar a acceptat suprema înfruntare a unui stil pentru ași contura o naraţiune picturală coordonată la început pe mituri grefate pe arlechini, urători, instrumentiști, măști ce angrenează în jurul lor renașterea obiectului, totemului și însufleţirea acestuia cu o schemă aproape umană. Aceste personaje de început, din care viaţa pare a fi extrasă pentru a le întări în fapt prezenţa, sub presimţirea alchimistului artist
sau transformat treptat în măștile bucovinene, în zburători, în oalele de lut expresiv smălţuite, în fructele ce se revarsă alene dintrun coș, în omulvioloncel, în Atlasul atemporal.
Artistul sa îndepărtat de o reprezentare, săi spunem, istoriografică a propriei persoane sub lupa timpului, însă suita de autoportrete marchează interiorizarea emoţiei sub aparenţa convenţionalităţii, pentru a permite descifrarea unei puternice predispoziţii spre expresivitatea refugiului în sine. Din monumentalitatea ipostazelor în care alege să se surprindă, nu impresionează atât caracterul omniscient și atotstăpânitor, ci siguranţa din careși trag seva poveștile. Adesea se amintește de influenţa folclorică în creaţia artistului, însă cred că aceasta depășește un cadru delimitat geografic și însumează acea predispoziţie spre infuzarea elementelor „arhaizate” ce nu ţin de substratul culturalistoric al unui singur neam, ci de o ancestralitate ferită de toate acele teoretizări dintro ramă prea îngustă pentru un spirit universal.
Ogni pittore dipinge sè stesso ori pictorul se reprezintă întotdeauna pe sine însuși și poate, gândindune la acest proverb toscan, creaţia lui Liviu Suhar ni se relevă întro cheie nouă. Geometria instrumentelor muzicale, de exemplu, ori motivele arhitecturale, melanj între polii civilizaţiei, apariţiile depersonalizate, atemporale, nu sunt o reiterare a filosofiei picturii metafizice (de Chirico), ci mai degrabă elemente dintro amplă autobiografie. De aici, prin antropomorfizarea sau zoomorfizarea naturii statice ni se relevă până unde a dorit artistul să transfere „viaţă” asupra obiectului.
Creaţia lui Liviu Suhar este una dintre puţinele creaţii despre care se poate afirma, fără exagerare, că are sens. Forma, culoarea sunt certitudini chiar și atunci când din candoare se naște neliniștea, când semnul nu se mai indică pe el însuși, când simbolul se transformă în metasimbol, iar ceea ce rămâne este artistul eternalizat prin creaţie, lăsândui privitorului cale liberă spre revelaţie.
O parte a lucrărilor prezentate se încadrează în tema clasică a peisajului: câmpuri cu deschidere către
orizont, mări de pământ, pajiști arse de foc, chiar și peisaje marine. Acestea sunt completate de lucrări de detaliu, în care predomină florile de câmp, cu reprezentarea recurentă a Achillea millefolium (Coada șoricelului), plantă iubită de artist, purtătoare de simboluri și de amintiri.
Cele mai multe lucrări înglobează materiale din natură, fie acestea naturale și natural incluse în lucrări, cum ar fi fânul, argila sau cenușa, fie lăsate de oameni în natură (sârmă, tablă), iar includerea acestora subliniază încărcătura lor simbolică. Ceea ce le unește, dincolo de temă, este atât virtutea emoţională sugerată, paradoxal, de discreţia cu care Frunteș tratează subiectul transformării naturii, cât și expresivitatea unor lucrări programatic dezgolite de grandoare. Și nimic nu poate fi mai sugestiv pentru repulsia faţă de fast și ostentaţie a artistului decât una dintre temele sale preferate, simbol al pendulării
sale între evocarea sugestivă și puternica trăire interioară: umila Herba militaris. Aceasta e plantafetiș a artistului: cea mai comună, cea mai neînsemnată, obișnuita prezenţălamarginededrum, cea mai de rând dintre toate „floricelele de câmp”, Coada șoricelului.
De ce această floare măruntă, la propriu și la figurat, devine însoţitorul artistului în discursul său vizual despre peisaj, dar, mai ales, despre memoria peisajului? Răspunsul rezidă în mesajul artistic pe care nil transmite Frunteș: emoţia persistentă e dată de lucrurile sau întâmplările mici, de multe ori repetitive, care trec (aproape) neobservate și care trezesc prin asociere cele mai tulburătoare, cele mai profunde, cele mai preţioase amintiri. Duioșia stârnită de reîntâlnirea cu fragila plantă e înscrisă în registrul emoţiilor aparent derizorii, cum aparent derizorie e uimirea în faţa delicateţei extreme a inflorescenţei bogate, a frunzelor dantelate care par ferigi în miniatură, a mirosului amărui – jumătate, pelin; jumătate, crizantemă.
Dincolo de emoţia descoperirii unei plante miraculoase, simbolul Achillea ca plantă uimitor de rezistentă, perenă, practic ubicuă în mai toate peisajele, de la cel de câmpie la cel subalpin, este reluat în etape de creaţie diferite și în numeroase lucrări, de la cele care îi sunt dedicate (Achillea 1 – Detaliu de peisaj, Achillea 2, Achillea 3, Achillea 4) la peisajele în care, deși nu distingem detaliile, Achillea e implicit prezentă, fie și doar cromatic (Câmp cu Flori, Grădină, Câmp, întreaga serie Dealul Meu).
E o întâmplare rară și fericită în artă această asociere atât de puternică și atât de empatică a unui element vizual aparent lipsit de orice valoare și de orice importanţă cu emoţia adâncă a omului, nu faţă în faţă cu natura, ci inseparabil integrat acesteia.
Deși puţini artiști plastici, în afara celor populari, au fost preocupaţi de Achillea, o artă relativ tânără, cea fotografică , pare să descopere – mai ales în jocul detaliilor – nebănuite virtuţi vizuale ale măruntei plante (dovada stă în numeroasele galerii tematice ale fotografilor profesioniști și amatori). Poate așa a descoperito și Frunteș, excelent și sensibil fotograf, preocupat până la obsesie de detalii, dar și de precisa documentare fotografică a lucrărilor sale plastice. Poate așa a transformato în „madlena” revelatoare a celor mai profunde amintiri, care, transpuse în prezent, marchează discret, dar esenţial semnificaţia unui demers artistic plin de forţă, deși neclamat ca atare.
Cosmin Frunteș ne călăuzește întro dublă călătorie subiectivă aproape excesiv emoţională: pe de o parte, trăim transformarea naturii în relaţie cu omul; pe de altă parte, înţelegem cum percepţiile noastre despre natură se schimbă odată cu experienţele determinate de modul în care privim ceea ce ne înconjoară. O dublă oglindă distorsionantă, așadar, transpusă întro serie
de lucrări de o nesfârșită delicateţe („căci toţi ucidem ceea ce iubim”), în care tonurile cromatice sunt mărturia unei transformări dramatice – de la cele străvezii, transparente, ușoare, diafane – și de la contururile discret definite la cele opace, înnegrite de pământul, smoala și cenușa adăugate la propriu culorilor de ulei și acril (în lucrări precum cele din seria Dealul Meu, dar și în Pământ, Detaliu Peisaj 2, Rămășiţe) și la renunţarea totală la formă în favoarea culorii.
Cosmin Frunteș, Memorie și Peisaj/Memory and Landscape, Tiny Griffon Gallery, Centrul Multicultural al Universităţii Transilvania Brașov (130 martie 2018), Internationales Haus Nürnberg (128 iunie 2018).
Al numi pe Cosmin Frunteș „peisagist” înseamnă ai ignora un mesaj pregnant și relevant, exprimat în fiecare lucrare din seria Memory and Landscape, serie care va fi prezentată în acest an
în două expoziţii: cel al dramaticei transformări generate de contradicţia între peisajul implicit idilic, întipărit în memoria de lungă durată, și prezentul în care elementul ludic și cel romantic sunt șterse sau maculate de intervenţiile distrugătoare ale omului, ale naturii sau ale omului în conjuncţie cu natura. Seria de lucrări ale lui Frunteș, realizate în ultimii cincișase ani, dovedește o excelentă unitate tematică și cromatică, surprinzând prin delicateţea nuanţelor și ductului și mai ales prin tratarea elegantă și empatică a unui subiect modern, deschis tuturor interpretărilor, dar și exagerărilor: alterarea naturii de către om.
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
16 | CRONICI
La moartea cuvântului scrisAndrei Crăciun
emoţie dintr‑un trecut atât de în‑depărtat, încât nu va mai exista decât amintirea amintirii marto‑rilor care l‑au trăit. Timpul acce‑lerează, iar asta nu e nici bine, nu e nici rău – este firesc. Timpul accelerează în ritmul celor care s‑au născut nu ca să ne ducă po‑vestea noastră mai departe, ci a celor care s‑au născut ca să și‑o înalţe pe a lor. Timpul nu ne aș‑teaptă.
Oamenii – tocmai confirmă cercetătorii – au început să aibă creierul tot mai mic. E o conse‑cinţă a ultimelor decenii, în care supravieţuirea a depins tot mai puţin de inteligenţă? Așa se pre‑supune – nu trebuie să vă îngri‑joraţi. E o presupunere care nu a fost confirmată. Dar este acesta ultimul capitol din istoria Homo sapiens? Încotro ne îndreptăm?
Propun să ascultăm semnele timpului. Semnele timpului: can‑titatea de informaţii care circu‑lă cu o viteză prea mare pentru a mai fi aprofundată și contex‑tualizată. O teribilă blazare a me‑ditaţiei, sacrificată pe altarul spectacolului. Poveștile scrise – învinse de sentimentele primare schiţate ca pe pereţii grotelor primordiale. O întoarcere, deloc idealizată, la originile din care barbaria se crede, totuși, cu op‑timism, abolită.
Să nu fim, însă, bătrâni. Nu e apocalipsul. În trecerea erelor, civilizaţiile au mers în paralel – de ce nu ar fi așa și acum? Bine‑înţeles că așa va fi. Forţa cuvân‑tului scris se va refugia în nișe, crezând că baricadele sale mai pot seduce. Asistăm la o trecere în re‑zervaţii și în muzeu. Baricadele
nu mai seduc. Să îndrăznim deci să mai privim o dată această revoluţie universală, care îl va aduce și mai aproape pe omul din Olanda de omul din Nigeria și pe omul din Nigeria de cel din Vietnam. În cadrul noii revoluţii, rușinea și furia și tristeţea sunt deposedate de adjective. Vremea posesorilor de iluzii apune. Se lu‑crează, așadar, cu esenţele și se abolesc nuanţele (puterea cuvân‑tului scris era, în definitiv, pu‑terea nuanţelor).
Vă scandalizează că miile de pagini din Război și pace pot fi rezumate de‑acum (și chiar sunt) într‑o memă sau, cel mult, într‑un gif? Și că nici nu se va mai simţi nevoia de a citi despre cum moare un om într‑un război privind cerul? Nu ar trebui să vă mai scandalizeze. Viitorul vine
întotdeauna, indiferent la scan‑dalizarea celor vechi. Prigonit, cuvântul scris se retrage din pia‑ţa publică înspre biblioteci și sterilul spaţiu academic. Vi se pare o utopie? Gândiţi‑vă acum la minunatele cărţi care au spri‑jinit pe umerii lor cerul cunoaș‑terii. Gândiţi‑vă acum la dispozi‑tivele de stocare ale viitorului antologând diferitele forme de inimi utilizate în cadrul comuni‑cării pe WhatsApp‑urile ce vor veni.
Aceste rânduri sunt scrise de la Viena. Pe sub fereastra mea trec, pe marele bulevard, fraţii mei, muritorii. Mă uit către lume și văd: pe un zid, o mână de om a scris aceste cuvinte: mâncare numai pentru oameni. Alături, o mână de om (aceeași, pesemne) a desenat ceea ce ar putea fi un extraterestru și l‑a tăiat cu două linii care se intersectează în drep‑tul buricului extraterestrului (dacă extratereștrii au buric). E o ima‑gine care i‑ar putea revolta pe cei atât de corecţi politic încât să vadă aici o oprimare a extratereș‑trilor, o restrângere nefirească a drepturilor lor de a achiziţiona din comerţ hrană pentru extra‑tereștri (de ce să fie ea disponi‑bilă doar oamenilor?).
Sunt un om apărut în mile‑niul al II‑lea. Mă grăbesc să scriu povestea acestei inscripţii. Mă predispune la calambur și la nu‑velă. Mă uit către lume și văd: un tânăr vede inscripţia. O foto‑grafiază. O trimite – într‑o cli‑pă – către un prieten (sau, mai degrabă, către o prietenă). Nu văd ce scrie în loc de comenta‑riu. Nu văd, dar știu.
În locul cuvântului, pune un zâmbet virtual.
vechilor figuri religioase. Dar el pregătește în același timp personajele pantheonului grec și pentru o glorioasă carieră literară în care devin purtătoare ale pasiunilor, neliniștilor și virtuţilor oamenilor. Momentul cutremurător din Iliada când Zeus obosește să mai privească măcelul și se uită în altă parte, lăsând lumea de capul ei, este unul dintre cele mai frumoase exemple. La fel și episoadele de mărinimie sau regret, arătate la răstimpuri cu divină slăbiciune sau chiar melancolii precum cele ale „sărmanei Rhea” sau, iarăși, ale preaputernicului Zeus.
Nivelul exoteric este însă treptat depășit, spre un orizont al „secretelor”. Intră, de altfel, în definiţia zeului să se ascundă, să nu se lase cuprins de mintea celui care îl caută. Dar nu despre astfel de secrete vorbește Romel Moga. Mai degrabă este vorba despre vălul de mister pe care însăși prezenţa zeilor îl aruncă peste lume, îmbrăcând lucrurile
Sursa foto: Mobile Phones Direct
Olimpul poeticIoan Alexandru Tofan
în umbrele propriei lor indecizii. De exemplu, în „Caduceul lui Hermes”, zeul vestitor își pierde toiagul; ca rezultat, „pământenii s‑au trezit/ într‑o lume cu totul bezmetică.../ hermetică/ pe care încearcă/ și azi/ s‑o descifreze”. Lipsa sensului plenar, unic, evi‑dent, intim legată de textura vieţii sublunare, este cauzată, în tălmăcirea lui Romel Moga, toc‑mai de neatenţia zeului grăbit. Dar tot ea deschide și izvorul in‑finit al interpretării, ca simptom al libertăţii și al bucuriei de a căuta „ca în ghicitură”, cum vor spune mai târziu creștinii, refle‑xiile trunchiate ale adevărului. Tot așa, într‑un alt mit, vrajba zeiţei Afrodita cu muritoarea Psyche îl face pe Eros, la un
moment dat, să cunoască o cu‑tremurare străină de pacea olim‑piană: „doar că/ descoperindu‑i superbia/ ștrengaru‑nmărmuri/ și‑o tulburare nemaicunoscută/ pe loc îl copleși...” („Tulburarea lui Eros”). Și în acest caz, o tai‑nă omenească, cea a iubirii, este înţeleasă ca parte a unei drame celeste, aceea în care zeiţa, ge‑loasă, își afirmă cu tărie inco‑mensurabilitatea cu fiinţa pă‑mânteană.
Romel Moga face trecerea de la anecdotica mitologică la registrul grav al sensului filoso‑fic în fiecare dintre cele 47 de poezii. Zeul, ar putea suna o concluzie după lectură, este cel care tulbură lumea, o aruncă în indecizie și o înconjoară de
taină. El este cel care‑l face pe om să se vadă ca întruchipare a propriei limite și ca făptură a unei insuficienţe originare. Cre‑zul poetic al autorului, rezumat, în final, în „Aș vrea să fiu Mor‑feu”, este de a descrie această plămadă de vis a lumii, în felul în care este ea materie pentru intrigile ludice ale Olimpului. Iar „secretele zeilor” sunt chiar uneltele prin care acest vis este întipărit pe chipul lucrurilor: „să‑i pui pe oameni să viseze/ cu ochi deschiși,/ ori sforăind,/ să‑i lași apoi ca să‑și urmeze/ cam tot ce și‑or fi‑nchipuind/ ori e un sprijin nesperat,/ ori e ci‑nism,/ ori viclenie/ desigur nu‑mai Hypnos știe/ căci el e cel ce l‑a‑ndrumat”.
Versurile lui Romel Moga (Secretele zeilor, Vasiliana ’98, Iași, 2017) nu sunt
simple exerciţii estetice. Talentul poetic (exersat în diverse ritmuri și structuri prozodice) prelucrează un material cultural vast, oferit de mitologia antică, dar care nu este transpus ca atare în vers, ci este constant reflectat de sensibilitatea autorului pentru înţelesuri și concluzii metafizice.
Zeii Olimpului, așa cum aflăm despre ei din legendele „povestite copiilor”, par a fi, la o primă vedere, o adunare veselă de cheflii bătăuși și infideli, puși pe șotii cu destinele oamenilor și cu stihiile naturii. Romel Moga este sensibil la acest nivel „exoteric” al mitului, pe care îl punctează cu umor: „Printre zei circulă zvonul/ cum că Hera cea frumoasă/ eo soţie rea și... grasă/ iar pe lângă alte hibe/mai e și geloasă” („Căsnicie zeiască”). Acest prim nivel de percepţie poate fi, pentru cititorul de astăzi, rezultatul unui proces de desacralizare a
Cea mai mare schimbare culturală a ultimelor milenii tocmai se întâmplă
sub privirile noastre oarbe. Dispare, dragi cititori, civi
lizaţia întemeiată pe cuvântul scris. Cuvântul scris care provoca deopotrivă gândirea și imaginaţia. Felicitări, sunteţi din tribul ultimilor mohicani.
În secolul trecut, se credea că el, cuvântul scris, va fi înlocuit de civilizaţia video. Nu a fost. Minunata lume nouă: umbrele mișcătoare au căpătat glas și, mai târziu, culoare și, trecând în timpul prezent, o a treia dimensiune. Minunata lume nouă: a ajuns să semene bine vieţii adevărate și să o ia, uneori, înaintea ei. Scepticii au crezut că ea, lenea privitorului, va fi ultima graniţă. Dar scepticii sau înșelat.
Civilizaţia video lasă acum loc unui univers și mai simplu (și mai superficial?). Limbajul se globalizează în cea mai simplă dintre maniere: e epoca de aur a emojiului, a gifului și a memelor. Nu înţelegeţi ce vă spun? Întrebaţii pe adolescenţi. Ei sunt cei care vor trăi viitorul. Am fost profesorul liceenilor. Am văzut cum dispar din vocabularul lor întâi vocalele, cuvintele sublimânduse în consoane cu semnificaţii multiple. Apoi am văzut cum dispar și consoanele și sunt înlocuite de fotografii care, la rândul lor, aveau o durată de viaţă de câteva clipe în lumea lor preferată – snapchatul. Chatul de o clipă nu mai are nevoie de nici un cuvânt.
La început, poate că a fost cuvântul (rostit), dar la sfârșit nu va mai fi cuvântul. La sfârșit, va fi o faţă galbenă schiţând o
nr. 227 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 17
Cronică de film
Cronică de teatru
Canis Canem EditDaniel Ungureanu
Dana Ţabrea
Timpul şi Povestea Unirii
deopotrivă pe cea afectivă, încercând prin lucrul cu actorii să surprindă oameni vii, nu atât caractere.
Înclinaţia lui Ovidiu Lazăr pentru clasic și baroc este vizibilă, dar puţine sunt de această dată exagerările în contexte scenice realiste sau semioniriste (tablourile statice, cel de la început ori cel cu domnitorul). Muzica, luminile, costumele urmează aceeași linie în configurarea coloraturii de epocă. Scenografia ilustrează o mică deviaţie sau chiar o ruptură de la linia clasică (decorul clasic, dar minimalist, apoi decorul videografic – videoproiecţia și schiţarea grafică a elementelor de decor specifice fiecărui act pe panoul de fundal). Această contradicţie este justificată regizoral prin opoziţia dintre atmosferă de epocă și stare, insistând pe nevoia de a reactualiza nu atât istoria ca atare, cât emoţiile de altădată. Pe de altă parte, spectacolul are un caracter educativ, cu încercări de a reprezenta scenic modele prin momente solemne, de un grandios exacerbat, în cadrul cărora muzica barocă joacă un rol decisiv (Sarabanda de Händel).
Este un spectacol curat, corect regizoral, fără abuz de mijloace sau de simboluri. O amintire traumatică din trecutul lui Cuza sau reamintirea prezicerii din copilăria Elenei Cuza, având implicaţii afective, conduc automat la modificarea luminii, respectiv la o linie melodică adecvată sau la schimbarea efectului decorului videografic prin distorsionare. Principalul simbol din spectacol, Timpul, apare sub forma unui înger atipic, postmodern, carnal, cu fracmantie și joben de un alb imaculat, cu faţa spre
viitor și cu spatele la trecut, ceea ce nu exclude perspectiva inversă. Timpul (Florin Pascariu) are atât funcţia de a lega actele între ele (acţiunea se desfășoară între 1857 și 1859), cât și rolul de a sugera că trecutul este (re)interpretat în prezent. Apoi trimite ideea că trecutul determină prezentul și viitorul. Dar și la modul cum, adresând problema raportului dintre memorie și imaginaţie, reactualizare și recreare, ajungem la ideea opusă că viitorul determină trecutul. Rememorăm trecutul și ne imaginăm viitorul. Iar actul de creaţie ţine eminamente de imaginaţie, prin urmare construim viitorul prin intermediul artei, al artei teatrale în particular. În acest sens, mai există câteva simboluri videografice (ceasul, pendulul și spirala).
Dacă actorii sunt distribuiţi în roluri pe orizontală, lucrul cu actorii e pe verticală. În distribuirea rolurilor primează criterii ce favorizează prezenţa scenică și apropierea fizică de personajul întruchipat, cu tentative de a folosi impersonarea (în special în cazul lui Al.I. Cuza/Dumitru Florescu); interpretarea lui Dumitru Florescu e emfatică. Lucrul cu actorii este temeinic, drept urmare interpretarea actoricească e nuanţată (Ana Hegyi, în rolul Ecaterina Vogoride, joacă teatru la vedere, se distanţează ironic sau revine la interpretarea serioasă). De asemenea, interpretarea e dramatică, emoţională (Elena Cuza/Alexandra Paftală), gravitatea în exces fiind contrapunctată prin burlesc și bufonadă, comic de limbaj și mișcare scenică (Vlad Baba/Nicolae Vogoride). Este în sfârșit pus în valoare Dragoș Maftei (Luchian),
Yasujiro Ozu a spus odată că „sfârșitul unui film este începutul acestuia” (Ikite wa mita keredo – Ozu Yasujirô den, 1983). Deși acuzat, nu fără temei, de unii
critici că ar fi doar o copie lipsită de substanţă a filmului No Country for Old Men (D. Ehrlich, IndieWire) ori a lui Straw Dogs (Denver Film Society), Câini este un neowestern neaoșromânesc care evocă și contribuie subtil la sentimentul general de deznaţionalizare și înstrăinare sufletească.
Cadrele lungi, ce interacţionează mereu între ordine și haos și care sunt însoţite doar de o tăcere incomodă ori de lătratul îndepărtat al vreunui câine, plasează spectatorul, prin intermediul lui Roman (D. Bucur), întro lume ostilă, acolo unde se rup haine, piele și se lasă urme adânci în carne. Venit de la oraș și poposind în casa răposatului său bunic doar pentru a face pregătirile necesare vânzării pământului moște nit, acesta va afla de utilitatea și necesitatea câinelui și de diferenţa dintre un câine credincios și unul care mușcă. Căţeaua răposatului îl va lătra la început, anunţândul că el e un intrus întro astfel de lume. Casa în care va sta e deschisă și nu îndeplinește funcţia unei case, nu e loc de refugiu. În schimbul frumuseţii naturii neatinse de mâna omului, spectatorul primește izolare, mono și agorafobie. Hogaș (Ghe. Vișan), bătrânul poliţist, întro încercare de al convinge pe tânăr de pericolul cel paște, mărturisește că „unde nu e lume, poţi face ce vrei. Că nu te vede nimeni”. Iar Roman continuă, mai mult ca un reproș decât ca o revelaţie: „…nici Poliţia”.
Poliţia este reprezentată de un Watson cam stângaci și de șeful de secţie Hogaș. Deși aceștia își asumă responsabilitatea investigaţiei de la munca operativă până la preluarea și manipularea dovezilor, imaginile par mai mult să denunţe inexistenţa unei alte opţiuni. Timpul trece și nimănui nu pare săi pese. Totul este încet, meticulos așezat, cu aceeași grijă cu care Hogaș scoate cu ajutorul unui foarfece și a unei furculiţe, pe o farfurie, pe masa pe care tocmai a cinat, din papucul găsit în mlaștină, ce a mai rămas din ceea ce odată a fost un om. Forma filmului devine centru de interes și conferă profunzime spirituală.
Timpul capătă o densitate prenarativă ce se manifestă activ asupra spectatorului sub forma unei inerţii obsedante. Nefiind doar un mediu neutru, care permite întâmplărilor să aibă loc, timpul are aici o densitate perceptibilă vizual. Corpul lui Hogaș este aparte, putred, de parcă abia se ţine să nu se destrame, mărturie a acestei dezintegrări a realităţii. Antagonistul, Samir (V. Ivanov), îl va întâlni pentru prima oară pe Roman pe timpul nopţii. Apariţia sa este de ordinul demonicului, iar capacitatea sa de a vedea direct prin Roman stârnește groază. Crimele pe care le comite dezgolește privitorul, forţândul să asiste la fatalitatea actului. Aflăm un substrat etic atunci când realizăm că Samir este aici obscena figură părintească mobilizată, dar nu tulburată, de puterea falică, necastrată. Cele două femei care apar
pe ecran sunt abia schiţate, fără profunzime. În această lume a bărbaţilor, femeia este slabă și nuși găsește locul.
Roman, Samir și Hogaș fac parte din trei generaţii diferite. Roman este pseudoeroul, omul viitorului – în formă, tânăr, educat la oraș, străin de ţară. Dragoș Bucur este stângaci și sincer în actul său, o prezenţă puternică. Samir, rupt direct din thrillerul coreean, bărbatul de vârstă mijlocie, născut și crescut la sat – un personaj răzbunător, de neoprit, înmagazinând forţă brută, animalică, capabil de a săpa în carne cu propriile mâini pentru supravieţuire. De departe, cel mai complex personaj al acestei pelicule este Hogaș, bătrânul poliţist, pacificatorul și mediatorul dintre bine și rău. Pe toată durata filmului, acesta poartă povara verdictului și caută necontenit un răspuns ori un motiv pentru a acţiona. „Aici, dacă vreau să trec drumul, îl trec, nu?! La oraș nu se poate. Trebuie să aștepţi verde”, îi spune Samir lui Roman. Samir se opune urbanizării și înstrăinării pământului, simbol al identităţii culturale. Întregul act final este un preludiu al execuţiei, iar poliţia, prin intermediul lui Hogaș, este elementul ectotropic ce va crea ordine în haos.
Premiat la Cannes, în 2016, de Federaţia Internaţională a Criticilor de Film cu Un certain regard, și în 2017, la secţiunea pentru Cel mai bun film străin de Sindicatul Francez al Criticilor de Cinema, pelicula lui Bogdan Mirică este plăcută, desăvârșită și solitară. Aceasta se depărtează de Noul val românesc prin temă și stil și este în esenţă un studiu de personaj și o evocare de maestru a timpului, a locului, a naturii umane și a sorţii. Accesând un materialism cinematografic, inferior semnificaţiei exterioare, filmul Câini este un mesaj în sine, cu scene meticulos construite, ce oferă posibilitatea spectatorului să gândească în termeni vizuali.
pe care în ultimul timp l‑am tot văzut re‑luând rolul de beţiv ludic din spectacolul de licenţă; își joacă excelent rolul de ac‑tor proletar de la Teatrul din Copou, cu deghizarea‑travesti în Baba Hârca, aluzie la Miluţă Gheorghiu care a interpretat ro‑lul lui Luchian la premiera din 1959. Dra‑goș Maftei e dinamic, energic și are o ver‑vă de neegalat. Actorii cu experienţă de la TNI se armonizează cu cei tineri: Emil Coșeru (Vasile Alecsandri, jucat la pre‑mieră de Constantin Dinulescu), Petrică Ciubotaru (Moș Ion Roată). Tot la premie‑ră, Cuza a fost interpretat de Ion Schim‑binschi, Elena Cuza de Valea Marinescu, Vogoride de Ștefan Dăncinescu, iar Eca‑terina Vogoride de Adina Popa.
Modul în care actorii impersonează embleme istorice este contracarat de po‑vestea care prinde prin intrigă (rolul ju‑cat de Ecaterina Conachi Vogoride în rea‑lizarea Unirii) și de felul în care actorii întruchipează, în același timp, slăbiciuni omenești (atracţia femeilor faţă de Cuza, în special a jurnalistei exaltate Sofia Coce/ Cezara Fantu, sugerarea idilelor lui Cuza din momentul în care se valsează), ceea ce revigorează montarea istorică solemnă și gravă.
(Povestea Unirii, adaptare după Tudor Șoimaru, un spectacol de: Ovidiu Lazăr, distribuţie: Dumitru Florescu, Alexandra Paftală, Arun Cotic Alexandra Macovei, Codrin Dănilă, Iuliana Creţu, Liviu Smân‑tânică, Laura Bilic, Petrică Ciubotaru, Dra‑goș Maftei, Emil Coșeru, Vlad Baba, Ionuţ Gînju, Ana Hegyi, Irina Elena Frunză, Andrei Ciobanu, Cezara Fantu, Alexandra Acalfoae, Alexandru Horga, Tiberiu Rusu, Florin Pascariu, decor: Titus Ivan, cos‑tume: Alina Dincă‑Pușcașu, spaţiu sonor: Ion Ursulescu, Mădălin Marius Muntea‑nu, video: Silviu Luda, asistent regie: Alice Moisă, Ateneul din Iași, premiera: 24 ianuarie 2018)
Sursa foto: The Jacob Burns Film Center
Istoria teatrului reţine numele lui Tudor Șoimaru (18981967) în categoria dramaturgilor proletcultiști, în special cu
referire la piesele sale istorice. Dintre acestea, Povestea Unirii (1959), în patru acte, a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Iași în premieră, celebrând Centenarul Micii Uniri a lui Cuza. Ulterior, a fost filmată de Televiziunea Română în 1966, aniversând 107 ani de la Unirea Principatelor. Din 1959 și până în zilele noastre, fie că ne referim la diverse puneri în scenă ale piesei, fie la filmarea acestora, sa pus mai mereu problema unor vizionări cu caracter festiv. De aceea, anumite distincţii (festivfestivism, patrioticpatriotard, discursivdeclamativ) sunt esenţiale atunci când cineva își propune să repovestească astăzi scenic Povestea Unirii, dintrun nou unghi regizoral.
Deși numele lui Tudor Șoimaru apare abia anexat istoriei literaturii dramatice, Povestea Unirii a rezistat vremurilor când reprezentaţiile omagiale erau dictate de canoanele ideologice și tezist politice (și mai puţin de cele estetice) prin documentarea serioasă asupra evenimentelor istorice, prin întrepătrunderea elementelor de istorie personală (istoria mică) în construcţia dramatică axată pe istoria generală (istoria mare), inserând atitudini (lirism, ironie, umor) care fac posibil un concept regizoral care să nu cadă în capcanele reconstituirii istorice lozincarde, festiviste, patriotarde. Dacă Tudor Șoimaru își propunea să creeze o atmosferă, iar nu tipologii, regizorul Ovidiu Lazăr pune la rândul său accent pe atmosfera de epocă, dar
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
18 | CRONICI
Rosemary Sullivan – Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei AlliluevaMihaela Toader
Chiar așa! Cum e să fii fiica lui Stalin și să lupţi fără ezitări pentru propriul tău
destin până în clipa morţii, cu ambivalenţa trăirilor de iubire și ură pentru tatăl tău, considerat unul dintre cei mai monstruoși dictatori?
„Drăguţa fiică a unui monstru”
Svetlana impune, graţie talentului autoarei, nu numai săi cunoști viaţa, ci săi trăiești emoţiile și impulsurile zbaterii sale existenţiale care au urmato întotdeauna. Fire complexă, Svetlana transmitea concomitent o stare de apropiere sufletească – „drăguţa fiică a unui monstru”, cum o descriau ziarele americane –, dar și una de respingere, după cum afirma la un moment dat unul dintre apropiaţii săi – „taicăsu întreagă, nu poate trăi dacă nu are dușmani”. Svetlana, care după moartea lui Stalin își luase numele după mamă, Allilueva, purta cu sine stigmatul învăţăturilor tatălui ei, care au conduso în toate momentele cruciale ale vieţii: „nu cere, poruncește!”
Scriitoarea zugrăvește în cuvinte cu o abilitate remarcabilă o imagine tridimensională a personalităţii Svetlanei, cuprinzând în același timp ori în plan secund figura odioasă a lui Stalin, ce transpare din tumultul șirului de evenimente ca o umbră neîmplinită a sorţii. Astfel, cititorul are acces la cunoașterea caracterului și deciziilor criminale ale lui Stalin prin intermediul Svetlanei, care avea să afirme în unul dintre interviurile sale din Statele Unite: „nu cred să fi avut vreodată cea mai mică tresărire de conștiinţă; nu cred săl fi încercat vreodată mustrările de conștiinţă. Dar nici nu era fericit că își împlinise și ultimele impulsuri de ai ucide pe unii, ai distruge pe alţii și a fi adulat de câţiva”.
Lucrarea începe cu un prolog, cel al fugii Svetlanei în Statele Unite ale Americii; risca totul de la mânia sovieticilor la ruperea cu trecutul și pierderea legăturilor cu cei doi copii ai săi din primele două căsătorii, Iosif Alliluev și Katia Jdanov. Ajunsese la ambasada americană
din New Delhi în martie 1967 dintrun impuls al hazardului, iar aici, spre deosebire de autorităţile de la Moscova, care o adulau și după moartea lui Stalin, nu știa nimeni de existenţa ei în pofida informării diplomaţilor americani în toate dosarele de la CIA, FBI, Departamentul de Stat. În consecinţă, guvernul SUA nu știa că Stalin are o fiică și iau respins, în prima fază, cererea de azil politic, deși Svetlana continua să afirme: „Kremlinul mă socotește a fi proprietate a statului. Doar sunt fiica lui Stalin!”. O salvează carteamanuscris Douăzeci de scrisori către un prieten, pe care o scrisese la sugestia unui bun amic, Fiodor Volkenstein, profesor de chimie la Moscova. În aceste condiţii îi este recunoscută identitatea Svetlanei, care, cu acordul ambasadorului Bowles, pleacă în SUA însoţită de un agent CIA.
Stalin despre Iisus: „A fost adevărat. Chiar a trăit”
Viaţa aventuroasă a Svetlanei și cele trei căsătorii nereușite, dintre care una la îndemnul și hotărârea lui Stalin, nu au făcuto să renunţe la iubire. În 1962, părintele Nikolai a botezato întro ceremonie privată, pentru a nui fi consemnat numele în registrul bisericesc. Prin anii ’60, o parte dintre ruși au simţit nevoia de a se întoarce la tradiţiile spirituale, iar botezul reprezenta pentru unii o formă de protest împotriva sistemului. Pentru Svetlana însemna o încălcare a regulilor partidului, deși își va aminti de multe ori despre cartea Viaţa lui Iisus, pe care o găsise în biblioteca tatălui său pe vremea când era adolescentă. Surprinsă de Stalin că citea despre Iisus, Svetlana ia replicat, știindul ateu: „Știi bine că e o minciună, e o mitologie”. Dar acesta ia răspuns: „Nu, a fost adevărat. Chiar a trăit”.
La scurt timp după ce primește botezul ortodox, Svetlana își găsește împlinirea în iubire în braţele unui brahman din India, pe care îl întâlnește la Moscova. Autorităţile sovietice nu îi permit să se căsătorească cu Singh,
dar, știindul foarte bolnav, iau transmis Svetlanei că îi va putea duce, după moarte, cenușa în India. „Blândul brahman” îi va schimba total destinul fiicei lui Stalin.
Volumul autoarei reflectă, pe lângă mizele Svetlanei, mizele politice ale americanilor care prin forţa împrejurărilor negociau soarta fiicei lui Stalin. Plecarea unui cetăţean sovietic întro altă ţară era un mare eveniment politic deoarece nu se putea ieși oricum din Uniunea Sovietică. Aventura Svetlanei – de a începe o nouă viaţă în Statele Unite – era un risc total. În America, va fi susţinută și înţeleasă de George Kennan, fost ambasador la Moscova, autorul „telegramei lungi” din 1946, care îi intermediază publicarea manuscrisului. Pentru a se evita un scandal în relaţiile diplomatice americanosovietice, Svetlana a fost pregătită să afirme că a venit să pregătească o carte ce urma a fi publicată. Deși câștigă mulţi bani de pe urma manuscrisului publicat și a unor interviuri acordate unor mari publicaţii, îi va pierde prin căsătoria cu Wesley Peters, un arhitect
american falit cu care va avea o fiică, Olga.
O viaţă tumultuoasă încheiată într‑un azil
Rosemary Sullivan redă cu fidelitate pe baza documentelor de arhivă adaptarea vieţii Svetlanei la paradigma americană, care se deosebea structural de cea sovietică. Trăiește la limita sărăciei, mereu în căutarea unui cămin și a unei stabilităţi financiare pentru fiica sa, Olga, care îi ostoiește dorul de cei doi copii rămași în Uniunea Sovietică. Locuiește un timp în Marea Britanie sub pretextul că scrie o carte pe care însă o va termina după multe sacrificii faţă de ea însăși. Epuizată, optează pentru întoarcerea acasă, la Moscova, în anii ’80, dar nu se mai poate adapta nici aici și revine în Statele Unite. Se stinge întrun azil de bătrâni în 2011.
Cartea reușește, pe baza unei minuţioase cercetări ale autoarei în arhivele americane, sovietice, britanice sau a lucrărilor de memorialistică, scrisori, interviuri,
să decodifice pe lângă destinul Svetlanei, care a visat de mică să devină o scriitoare de succes, fără să se fi considerat vreodată așa, destinul dramatic al oamenilor din Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin, dar și după moartea acestuia.
Douăzeci de scrisori către un prieten, scrisă după moartea lui Stalin, nu este o confesiune. Svetlana voia ca acea carte „să fie despre oameni, nu despre o epocă politică, despre toţi cei pe carei iubise și pe carei pierduse”, și nu un bilet câștigător, de intrare în Statele Unite. Svetlanei Allilueva ia plăcut Jucătorul de Dostoievski, spunând că era romanul ei favorit, ceea ce ne face să credem că fiica lui Stalin a făcut un pariu cu sine, asemenea scriitorului rus care a avut o lună de zile pentru a scrie lucrarea și pentru ași achita datoriile. Volumul Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva reprezintă o realizare de excepţie, ce le aduce cititorilor nu doar o extraordinară poveste de viaţă, ci le oferă prilejul unei meditaţii asupra libertăţii și ideologiilor.
O biografie reușită sau de succes necesită un efort intelectual dincolo de marginile analitice ale unui eveniment politic sau istoric, iar Rosemary Sullivan atinge performanţele scriitoricești în prezentarea tabloului vieţii Svetlanei, fiica lui Stalin. Publicată în 2015, cartea Fiica lui Stalin. Viaţa extraodinară a Svetlanei Allilueva a provocat valuri de curiozitate și a încins spiritele, surprinzându‑i până și pe cei mai sceptici critici‑biografi. În același an, volumul este desemnat drept cea mai bună
carte a anului de The Boston Globe și cea mai bună biografie, de The Plutarch Award. Apărută în 2017 la Editura Corint, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cartea se bucură de o excelentă traducere (Alfred Neagu și Junona Tutunea) și are prefaţa semnată de Lavinia Betea. Autoarea de origine canadiană Rosemary Sullivan începe romanul biografic al Svetlanei Allilueva cu întrebarea: „Cum e să te naști fata lui Stalin, să porţi povara acestui nume o viaţă întreagă și să nu scapi niciodată de ea?”.
Sursa foto: dailymail.co.uk
nr. 227 www.revistatimpul.ro
POEZIE | 19
Ioana Scoruş
Cadavrul lui urcăBaladaTeodor Corban
BaladaOmule, singur pe drumu‑ți spre stele,Învață din toate, și bune, și rele.Tu, omule, singur îmbie‑ți norocul,Iar inimii tale dă‑i toate și totul.Cu verde fă‑ți iarba și nu o cosi,Cu roșu fă‑ți macii și nu îi strivi,Cu roua‑n picioare să fii curcubeu,Prin lună și stele să zbori mereu.Soarele arde și fluturii zborCând ceru‑i albastru, albastru de dor.Ce ți‑e dat să faci astăzi nu amâna,Căci viața e treacăt spre undeva.Tu joacă‑ți rolul ca și cum aiÎn ochi și în suflet cireșe de mai.Cât ești pe lume tu habar nu ai Că viața e teatru și teatrul e rai.Trăiește‑ți clipa, n‑o ocoliDacă vrei veșnic tânăr mereu să fii.Doar așa, omule, ajungi în rai,Când ai în suflet cireșe de mai.
Fabulă cu muscăUn chinez și o lăcustă,Amândoi iubeau o muscă.Musca nu era frumoasă:Burta era prea borțoasă,Pe picioare chiar păroasă,Mai pe scurt, deloc sexoasă!Nu‑l avea pe vino‑ncoace,Cum sunt muștele… bondoace.Lăcusta se lamenta:Nu‑l are pe vino‑ncoa,Dar m‑am îndrăgostit de ea…Ca și mine e‑o insectă,Dar pare‑mi‑se‑i mai selectă.Spune lumea că‑i abjectă,Dar eu n‑o văd deloc „infectă”.
Auzind așa chinezul,Enervat scuipă orezul:Măi lăcustă, minte‑ngustă,Cum poți tu iubi o muscă?Eu o vreau doar gastronomic,Tranșată și preparatăCu orez și cu salată.
Și‑amândoi, cum se certau,În timp ce dialogau,Amândoi au observatCă musca stătea‑n…
că iar ne‑am scăldat, pentru a nu știu câta oarăîn aceeași apă sacră. poate că‑i ultimavarăîn care orașul, ca un cadavrucare‑n septembrie‑nviene face prizonieriîn carnea noastrăalbăpustie
***spre prânzstrăzile se inundau cu soarerăcoarea zăcea înghițităîn sufletele pietrarilor care tăiaserăgranitul pe care călcamcu privirea uimităîntrebam pietrele de nu le e frigiar morții spuneau că‑s departenu simtși pasul mai greu deveneaca lespezile respirând liniștitîn urma mea
dar sufletul lorîn limbi de focdogoreale vedeam sus, în zare, pe stradace‑abrupttot urcapărea că‑i un soarestrâns în pământși aprig dansaîn aerul dens ce fierbea
dar nu soare, nu soareeraci miesmele lor ce prin piatrătreceaupână‑n lumea prin carepășeamși vocile‑n corplângând într‑un cântîmi spuneaucă marea de zgurăe raiulde pe pământprin care călcam
***se revoltă, mă ceartă, e intrigat,gesticulează, vorbește cu o mie de cuvinte pe minutochii îi sticlesc cu tot sângele tinereții lui încă crudeîn care gâlgâie viața. tâmplele frumoase‑i sunt ude.zice că m‑am zidit de bună voie într‑un turnde mătase, că am uitat să respir, că mi‑a intrat frigul în oase,că accept, cu nonșalanță, îmbătrânireaprecoce. are tunet și lacrimi și sfâșiere în voce.
copilul ascuns în mine nu ripostează, se temeîi e rușine în fața copilului pe care l‑a crescut și care‑acumgeme, care acum își ceartă, devorându‑și, mamacare nu e în stare să mai ia seama de ceea ce neformulatrămâne și despre care el încă nu știe nimic. nu mai citiatâta, strigă la mine iar eu nu știu cum să‑iexplic că asta făceam și atunci când el era micși că toate astea nu se cheamă îmbătrânireși dintr‑odată mă aud cum îi ziciartă‑mă dacă din poezie eunuînțelegchiarnimic
și atunci ochii i se topesc în uimiremă îmbrățișeazăcu mâna dreaptăpărulîncepesă mi‑lrăsfire
Neromânesc RomâniaUn om a visat că pescuiește un pește roșu.Un pește roșu a visat:o umbră de om îl va prindeun pește alb îl va turna că e roșu.Un om alb a visat pește că e alb.Un alb, nu roșu, un om, un pește…și, în general… nu eu.Un pește‑om și un om‑pește,nu alb, nu roșu…Un roșu și‑un neroșucontra alb și nealb.Un singur și ceilalți…nu nimic și nu… restul.
cadavrul lui urcă prin sângele nostruși ajunge la inimăpompează metri cubi de adrenalinăși noi credem că asta edragosteși atunci, ca și cândtotul ar fi fost ierine luăm iar de mânăpășim pe străduțele lui scufundate‑nlumina aceasta atât de blândăde toamnă, de parcăam păși prin ceața și fumulunui oraș devastatde iubirerotițele lui ticăie în neștire aceleași timpde demultnoi mai îmbătrânim cu un an și nu încetămsă credem
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
20 | CRONICI
„Ex Libris Constantin Brâncuși 2016? De ce nu? Un geniu întro ţară mioritică. O dedicaţie pentru o
bibliotecă virtuală România. Mulţi artiști consacraţi și mulţi alţi tineri artiști în devenire. Stări și atitudini diverse. Pretext pentru a lucra în tehnicile și manierele de imprimare. O dedicaţie sinceră faţă de un artist universal. Întro lume confuză, o acţiune eliberată de constrângeri. Suntem prea puţini pentru un eveniment atât de mare. Anul Brâncuși 2016”, spune Florin Stoiciu în primul volum Ex Libris Brâncuși care a văzut lumina tiparului în mai, 2016.
Ulterior, sa gândit la o nouă lecţie de pedagogie: să își pună studenţii alături de mari nume ale artei, mari nume ale culturii românești. Ca să le dea încredere. Și a lansat apelul. A chemat artiști impresionanţi, mulţi dintre ei foști sau actuali profesori, care altfel nu ar fi expus niciodată împreună, dar care iau înţeles demersul. Și în plus faţă de asta, simţeau nevoia să aducă un omagiu marelui sculptor român tratat atât de nedrept în trecut de conducătorii din propria lui ţară. 100 de oameni. 100 de personalităţi. Apoi 150. Sculptori, pictori, ceramiști, graficieni. Nume mari. 180. Oameni care au lăsat semne, gesturi minunate în cultura română. Și așa a început totul.
I‑a spus: „Atunci scrie!” şi sârbul a scris. Pentru Brâncuşi
Primul ex libris la făcut Adam Puslojić, poetul sârb, membru de onoare al Academiei Române, care a tradus integral opera lui Nichita Stănescu. Venise, ca în fiecare an, în România, pe 31 martie, de ziua de naștere a „fratelui său român” Nichita. Florin Stoiciu la întâlnit în atelierul unui alt bun prieten al lui Nichita,
academicianul Mircia Dumitrescu, un monstru sacru al gravurii românești. Lea povestit despre proiectul său. Adam a ţâșnit în sus: „Vreau și eu să particip, dar nu știu să fac gravură!”. Florin la încurajat: „Atunci scrie! Scrie pe foaia asta, că îţi fac eu gravura!”. Și sârbul a scris. Ia dedicat lui Brâncuși o poezie așternută cu sufletul pe foaia din faţa lui, poezie care a intrat în prefaţa albumului expoziţiei:
„O, o, o Altă tăcere,maestrului Constantin,De la Hobiţa ta spre Kobișniţa meadoi pași sunto singură răsuflarede doi Dumnezeidunăreni și punct,cruce albă!!”
Adam de Serbia Puslojić, 31 martie 2016
Grigore Leşe şi‑a cântat la vernisaj gravura. La fluier
Mircia Dumitrescu a făcut cinci lucrări. Superbe. Trei gravate pe placă de metal și două xilogravuri. Pentru Brâncuși. Și foarte mulţi sculptori au dedicat lucrăriomagiu pentru maestrul infinitului. Unii nu făcuseră gravură în viaţa lor, alţii nu mai făcuseră de zeci de ani, din facultate. Dar sau anunţat unii pe alţii. Veneau și cereau plăci. Tot pentru Brâncuși. Pentru că cineva se gândise să îi aducă un omagiu. La fel și pictorii. Și ceramiștii. Și scriitori, precum Mircea Popa. Și muzicieni, precum Florian Chelu Madeva, părintele Filarmonicii Rock de la Oradea. Fost elev preferat al lui Constantin Noica. Cel care a pus pe portativ sonetele lui Shakespeare și ale lui Eminescu. A adus în expoziţie un sonet al lui Eminescu și o partitură a lui Enescu ce nu a mai fost cântată niciodată. Sau Grigore Leșe. Și el a adus o partitură în expoziţie. Și la unul dintre cele
14 vernisaje pe care lea avut până acum expoziţia, șia și cântato. La fluier. Se întâmpla la Muzeul Hărţilor și al Cărţii Vechi. Stătea singur în faţa lucrărilor și cânta. Când lau auzit ceilalţi participanţi, au venit atrași ca de magnet. A fost un spectacol impre sionant.
Doi copii, unul de patru şi altul de 12 ani, au vrut să îi aducă un omagiu lui Brâncuşi
Alexandru Cuciuc Romanescu avea patru ani când a văzuto pe mama lui desenând lucrarea pe care voia să io dedice lui Brâncuși. A întrebat, a primit răspunsuri. A aflat despre Brâncuși. A fost fascinat. Și a vrut să își aducă și el omagiul. A ieșit o lucrare spectaculoasă. Seamănă cu cele ale lui Paul Klee. Face parte încă de la început din expoziţie. La fel sa întâmplat și cu Luca Maiorescu, elev al Liceului Nicolae Tonitza. Avea 12 ani când la văzut pe marele grafician Aurel Bulacu făcânduși lucrarea la liceu. A vrut și el neapărat să deseneze pentru geniul sculpturii românești. Are o lucrare foarte frumoasă. Și este încurajator să vezi pasiunea pentru artă a generaţiilor care vin. Respectul și mândria pentru cei care au fost. Este încurajator pentru cultura românească. Îţi dă convingerea că nu ne pierdem ca naţie.
Doi sculptori turci au venit după noi în România. Să vadă artă românească
La fel de încurajator a fost și atunci când expoziţia a fost itinerată în Grecia și Turcia. Avem artiști extraordinari. Am impresionat cu arta noastră. Ore în șir am stat și am povestit despre lucrări. Mă trezeam că vin și mă trag de mânecă
și mă întreabă despre o stampă sau alta. Mulţi nici nu știau că Brâncuși a fost român. Cinci artiști turci au ţinut neapărat să facă și ei lucrăriomagiu pentru Brâncuși. Doi dintre ei, sculptori, au venit după noi în România. Au vrut să vadă atelierele noastre. Au vrut să meargă la Târgu Jiu, să vadă cu ochii lor lucrările geniului. Să cunoască artiștii români care iau adus un omagiu. Sau purtat de parcă ar fi fost călătoria vieţii lor. De parcă li sar fi împlinit un vis. Neau și spuso. Asta e arta românească. Asta e cultura noastră. Voi știaţi?
Cel de‑al XV‑lea vernisaj al expoziţiei va avea loc la Muzeul Naţional Cotroceni
Luni, 19 februarie, de la ora 18.00, la Muzeul Naţional Cotroceni, în Spaţiile medievale, va avea loc cel deal XVlea vernisaj al expoziţiei ExLibris Brâncuși, care marchează împlinirea a 142 de ani de la nașterea celui mai mare sculptor român al tuturor timpurilor. Prin acest eveniment, Muzeul Naţional Cotroceni își continua misiunea onorantă de a aduce mai aproape de public adevăratele valori culturale românești. Expoziţia va fi deschisă publicului între 20 februarie și 13 martie.
La vernisaj vor participa directorul general al Muzeului Naţional Cotroceni, Liviu Jicman, prof. univ. dr. Florin Stoiciu, Sorin Rugină, rectorul Universităţii Ovidius din Constanţa, Daniela Vitcu, decanul Facultăţii de Arte a Universităţii Ovidius din Constanţa, lect. Univ. dr. Daniel Apostu Teodorescu, reprezentantul Facultăţii de Arte de la Universitatea de Vest din Timișoara, conf. univ. dr. Aurel Vlad, de la UNARTE din București, lect. univ. dr. Răzvan Constantin Caratănase, dar și majoritatea artiștilor care au lucrări în expoziţie.
Ex Libris Brâncuşi. Povestea. Impresii de curatorAnastasia Stoiciu
Cronică de arte vizuale
Ideea s‑a născut în drum spre un vernisaj, așa cum în drum spre un vernisaj se află aproape mereu expoziţia Ex Libris Brâncuși, o expoziţie‑omagiu. Se întâmpla în 2016, în anul Brâncuși, la 140 de ani de la nașterea marelui sculptor. Florin Stoiciu plecase spre Turnu Severin împreună cu studenţii lui să prezinte lumii sau amatorilor de artă munca lor. Să se mândrească cu ei. Se gândeau deja la o nouă expoziţie, la un nou prilej de muncă, de creaţie. În anul Brâncuși, ideea a venit ușor. A alunecat simplu
spre gravură, că asta le preda el studenţilor. Ex Libris, ca să îi înveţe și despre Ex Libris.
Florin StoiciuCostel Iacob Aurel Bulacu Aurel Vlad
nr. 227 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 21
Ieromonahul a îmbogăţit a doua parte a acestei cărţi cu o culegere de poezii, cuge
tări și vorbe de duh, Însemnări despre lumină și lucruri.
„De ce Biserica nu acceptă femeile preot?”
Revenind la interviul cu pricina, trebuie spus că acesta nu sa desfășurat face to face, ci în manieră epistolară, amintind astfel și de acel mult mai vast dialog epistolar desfășurat între Zaharia Sângeorzan și Nicolae Steinhardt vreme de 365 de zile. Această opţiune sa dovedit una câștigătoare de ambele părţi, întrucât părintele a putut răspunde mai pe larg acolo unde a simţit nevoia să o facă, iar jurnalista a avut răgaz săși pregătească întrebările cele mai stringente și mai pertinente. Iar din acest punct de vedere, este de apreciat faptul că iniţiatoarea interviului nu
a ocolit întrebările incomode, cum ar fi: „De ce Biserica nu acceptă femeile preot?”; „De ce trebuie să mă spovedesc direct la un preot și nu o pot face direct lui Dumnezeu?” sau „Ce a scris Iisus pe nisip?”, întrebări strict teologice, ce vădesc un real interes pentru lumea Bisericii și a credinţei. Mai mult, jurnalista a formulat și întrebări aparent puerile, cum sunt cele legate de crearea florilor sau de motivul pentru care preoţii trebuie să poarte haine negre. Oricum ar fi, întrebările ei se simt ca fiind sincere. Ea nu întreabă pentru a ispiti, pentru a fi gata imediat să contrazică, să contraatace, ci întreabă strict pentru că vrea să știe, săși lămurească anumite aspecte încă neclare sufletului și cugetului său.
Și de bună seamă că și părintele Baștovoi a simţit sinceritatea întrebărilor acesteia, întrucât se poate vedea din răspunsurile sale o deosebită grijă de a nu leza cu nimic candoarea
sufletului celei ce vrea să știe. Așadar, el nu a răspuns cu aroganţa celui ce le știe pe toate, ci cu blândeţea celui ce vrea să se facă înţeles, celui ce vrea ca învăţătura sa să dea roade. Drept pentru care a evitat cu eleganţă profunzimile teologice, acolo unde acestea puteau aduce după sine alte întrebări pe aceeași temă, preferând să răspundă în manieră mai degrabă duhovnicească decât dogmatică. A preferat duhul în detrimentul literei, știind prea bine că: „Litera ucide, iar duhul dă viaţă” (II Corinteni, 6).
Astfel, la întrebarea legată de interdicţia femeilor la preoţie, părintele a pus accentul pe faptul că preotul a fost dintotdeauna predispus persecuţiei și morţii năprasnice, iar Biserica nu vrea să trimită femeia la moarte, ei rezervândui rolul mult mai frumos și mai de folos de a fi mamă și de a face lumea mai bogată cu frumuseţea ei. De asemenea, el vorbește despre încărcătura psihologică la care este supus preotul în calitatea sa de duhovnic, presiune la care femeile, mai sensibile fiind din acest punct de vedere, ar putea rezista mai greu. Concluzia sa finală este aceea că femeii nu i sa permis accesul la taina preoţiei pentru a o proteja.
„A da este mai important decât a primi”
O altă întrebare „grea” a fost cea legată de obligativitatea spovedaniei la duhovnic. Iar la aceasta, părintele a sugerat doar că spovedania la duhovnic este necesară mai cu seamă celor ce nu au atâta credinţă încât să se spovedească direct lui Dumnezeu, iar Acesta să le ierte păcatele pentru arzătoarea lor căinţă și credinţă. Altfel spus, nu toţi suntem David sau Manase, nu toţi avem credinţa Sfântului Antonie cel Mare sau al ucenicului acestuia, Pavel cel Simplu. Noi cei de astăzi, trăind întro vreme a tulburărilor sociale zi de zi, suntem predispuși mai mult la îndoială decât la credinţă.
Un răspuns cu totul neașteptat este cel oferit la întrebarea legată de crearea florilor. Iată ce răspunde părintele: „Dumnezeu a creat florile atât de frumoase și
atât de diferite prin culori, forme și mirosuri ca oamenii, privind la ele, să înţeleagă cât de frumoși și de minunaţi putem fi noi în diversitatea noastră. Priviţi la crinii câmpului, zice Hristos, și vedeţi cât de frumoși sunt: adevărat vă zic, nici Solomon, în toată măreţia sa, nu se îmbrăca mai frumos decât un crin, și dacă Dumnezeu a făcut floarea aceasta, care se usucă întro vară, atât de frumoasă, oare cu cât mai frumos a făcut sufletul omenesc care este veșnic?!”. Așadar, florile sunt oglinda frumuseţii și a demnităţii ontologice a omului însuși. Iar diversitatea lor este oglinda diversităţii noastre și dă mărturie despre cât este de bine ca oamenii să fie diferiţi și prin aceasta să se apropie unul de altul și să se deschidă unul spre celălalt. Iar în completarea ideii acesteia, voi reda și unul dintre acele cuvinte de suflet adunate
de părintele Baștovoi în partea a doua a acestei cărţi: „Trebuie să te descoperi pe tine. Sunt tot mai rari oamenii cu care să poţi comunica. Ia de la fiecare ce are bun. Bucurăte de orice întâlnire. Nu cere prea multe de la oameni. Nici măcar de la preoţi. Preţuiește iubirea. Și nu uita că a da este mai important decât a primi”.
Această carte, deși scrisă ca răspunsuri pentru o femeie anume, nu se adresează exclusiv femeilor. Ea poate fi citită cu un real folos duhovnicesc și de către bărbaţi, nu în virtutea vreunei trimiteri obscure la mitul androginului, ci mai cu seamă pentru că nu strică nici unui bărbat să privească uneori lumea în general și pe Dumnezeu, în special, prin ochii unei femei. Măcar și pentru a o înţelege mai bine pe cea hărăzită lui spre sprijin și spre mântuire.
Savatie Baştovoi – Dumnezeu povestit pe înţelesul unei femei
Romeo Aurelian Ilie
Ieromonahul Savatie Baștovoi este fără doar și poate unul dintre cei mai populari preoţi români contemporani atât în Republica Moldova, ţara sa de baștină și de slujire, cât și în România, ţara ce l‑a „adoptat” ca scriitor. Este poet, prozator și eseist, foarte iubit de publicul larg pentru că scrie întotdeauna pe înţelesul tuturor despre Dumnezeu și credinţă, fără a se teme însă să critice derapajele Bisericii și ale societăţii românești de pe ambele maluri de Prut. Cea mai recentă carte a sa, Dumnezeu povestit
pe înţelesul unei femei (Editura Chatisma, 2017), surprinde încă de la titlul ales, sugerând la o primă privire ideea că Dumnezeu se descoperă cu totul diferit femeilor și bărbaţilor, idee ce te aruncă în judecăţi de ordin sexist. Pentru cei ce aleg să deschidă cartea, suspiciunile se vor risipi instantaneu, deoarece autorul menţionează povestea ineditului titlu. Savatie Baștovoi a precizat că acesta vine strict de la faptul că jurnalista Doina Popa l‑a rugat să‑i răspundă la 33 de întrebări despre Dumnezeu și credinţă și că rodul acestui interviu s‑a concretizat ulterior în acest volum.
Sursa foto: Libris.ro
Sursa foto: Alchetron
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
22 | INTERVIU
prin implicarea directă și consecventă în organizarea unei admirabile stagiuni de concert.
Cum aţi redescoperit la Viena Sonata considerată pierdută a lui Constantin Silvestri și care este semnificaţia evenimentului pentru lumea muzicală românească?
Există momente în viaţa unui cercetător, muzician sau nu, când munca de „detectiv” prin arhive, scormonitul îndelung în hăţișul surselor (adesea incomplete, pierdute sau chiar contradictorii) și pescuitul migălos nu întotdeauna însoţit de rezultate (neapărat) spectaculoase ori imediate sunt ajutate și răsplătite de o aliniere norocoasă a astrelor. Este și cazul acestei Sonate, al cărei manuscris a reapărut – aproape miraculos – întro colecţie privată din Viena.
Redescoperirea partiturii reprezintă o revelaţie atât pentru muzicienii instrumentiști, cât și pentru compozitori sau muzicologi, cu atât mai valoroasă cu cât lista compoziţiilor lui Silvestri nu e una foarte lungă. Pe lângă acele lucrări distruse de compozitor însuși (binecunoscut pentru perfecţionismul și spiritul său autocritic), multe partituri sau pierdut fără urmă în condiţiile în care, după plecarea sa definitivă din România (în decembrie 1958, după premiera românească a lui Œdipe din luna septembrie) și înfierarea sa ca „trădător de ţară”, mare parte din bunurile sale personale au fost confiscate ori distruse de Securitate, inclusiv documente scrise și sonore, la ora actuală existând manuscrise și înregistrări pe benzi de magnetofon ce zac necercetate, nevalorificate și neprotejate în depozitele unor instituţii bucureștene (aspecte alarmante semnalate deja și de prof. dr. Constantin IonescuVovu în Moștenirea lui
Constantin Silvestri azi, Revista MUZICA, nr. 1/2014, pp. 2954).
Sunt enorm de multe lucruri de spus, de făcut și de recuperat, iar spaţiul nu ne permite aici o descriere detaliată a personalităţii marcante a compozitorului, dirijorului și pianistului Constantin Silvestri (printre altele, singurul dirijor român care a colaborat și înregistrat, în repetate rânduri, cu Filarmonica din Viena). Să spunem, doar, că sa născut la București în 1913, dintrun tată austriac și o mamă cu origini din Boemia, a decedat la Londra în 1969, iar biografia sa (ca și cea a lui Enescu, a lui Jora și a multor altora) este încă insuficient cunoscută și trebuie urgent rescrisă și completată (recomand, în acest sens, volumul conţinând dosarul său de la CNSAS, Constantin Silvestri – Biografie necunoscută de Ioana Raluca VoicuArnăuţoiu, Editura Ars Docendi, București, 2013).
Așadar, concertul nostru de la Cotroceni a adus în primplan inedita Sonată pentru violoncel și pian op. 22 nr. 1 a lui Silvestri. Spun inedită pentru că, deși acordurile Sonatei au răsunat la București în anii 1941/42, manuscrisul sa pierdut, lucrarea figurând cu semne de întrebare (fiind considerată necunoscută sau chiar inexistentă) în toate monografiile și studiile dedicate compozitorului român.
Să descâlcim puţin firul poveștii…În anul 1941, Silvestri a avut iniţiativa
unui concert aniversar dedicat profesorului său de compoziţie, Mihail Jora, care împlinea 50 de ani. Pentru acest concert, Silvestri a mobilizat și îndemnat mai mulţi foști ucenici ai maestrului să compună lucrări ce aveau să fie auzite, în primă audiţie, în seara de 8 noiembrie 1941, în elegantul salon de muzică „Orfeu”, fostul magazin de instrumente și partituri Jean Feder din
Calea Victoriei nr. 44. În program au figurat Paul Constantinescu, Constantin Bugeanu, Romeo Alexandrescu, Gheorghe și Ion Dumitrescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri și, desigur, Mihail Jora. În aceeași seară, Lipatti șia cântat Sonatina pentru mâna stângă op. 10 (compusă la Fundăţeanca, în august 1941), 8 noiembrie 1941 fiind, deci, data corectă a primei audiţii a lucrării, și nu 27 februarie 1942, cum sa considerat până acum (de altfel, programul de sală al concertului din februarie înlătură orice dubiu prin lipsa menţiunii „primă audiţie”).
Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violoncel) și pian de Silvestri, purtând dedicaţia „Dlui Mihail Jora, maestrul meu scump și drag, cu prilejul împlinirii a 50 de ani”, a fost compusă între 23 și 30 iulie 1941 la Predeal, la Vila „Cremer” (după cum precizează compozitorul însuși la finele manuscrisului). În 8 noiembrie 1941, la „Orfeu”, ea a fost interpretată în varianta pentru fagot și pian, cu Dumitru Alexandrescu (solist instrumentist al Filarmonicii bucureștene) și compozitorul la pian. A urmat o „a doua primă audiţie”, în 27 februarie 1942, în varianta pentru violoncel și pian, cu binecunoscutul celist Ion Fotino și, desigur, Silvestri la pian. Concertul cameral (care a cuprins exclusiv lucrări de Silvestri și Lipatti) a avut loc la Ateneul Român și a fost dat „în folosul Societăţii Crucea Roșie a României”. Din acest moment, partitura avea să dispară fără urmă pentru aproape optzeci de ani.
Trebuie menţionată aici și cealaltă primă audiţie din concertul de la Ateneu (din 27 februarie), anume Sonata op. 22 nr. 2 pentru clarinet și pian (în interpretarea solistului Constantin Metani, tot de la Filarmonică, și a autorului), compusă și ea în 1941 și dedicată lui Enescu, a cărei partitură, de asemenea, sa pierdut. Putem doar spera în reapariţia manuscrisului.
Raluca Știrbăţ și Rudolf Leopold în concertul din 17 ianuarie 2018. Foto: Alexandru Dolea
Un interviu realizat de Ioana Cristea Drăgulin
Istoria redescoperirii unei compoziţii de Constantin Silvestri: Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violoncel) şi pian
Raluca Ştirbăţ
În ziua de 17 ianuarie 2018, întrun concerteveniment aflat sub auspiciul Centenarului Unirii și al Zilei Culturii Naţionale, aţi interpretat la Muzeul Naţional Cotroceni, împreună cu violoncelistul vienez Rudolf Leopold, în premieră pentru publicul românesc, Sonata op. 22 nr. 1 pentru violoncel și pian de Constantin Silvestri. Cu ce sentimente aţi prezentat această partitură considerată dispărută?
În traiectoria personală a fiecăruia dintre noi, cifrele rotunde îndeamnă și forţează – uneori cu incomodă luciditate – la momente de bilanţ și evaluare. La fel se întâmplă și în cazul unei borne în împlinirea destinului unei naţii, precum cea a aniversării Centenarului. Volens nolens, propriile acţiuni și realizări sunt puse în balanţă cu cele ale generaţiilor trecute. Înainte de toate, frapează prăpastia adâncă și transformarea galopantă în clișee golite de sens a unor termeni „gravi” precum memorie, istorie, patrimoniu, identitate, continuitate, (ierarhia) valori(lor), respect, patriotism, datorie, solidaritate.
Românii, în general, și politicienii, în special, ar trebui să înţeleagă – măcar în ceasul… Centenarului – că unica șansă de salvare de la disoluţia identităţii noastre întro lume în care – întemeiat ori nu – ne temem de efectele globalizării este obţinerea și menţinerea unui „pașaport culturalidentitar” valabil și semnificant. Premisele și potenţialul există, din belșug. Deficitare sunt însă viziunea pe termen lung, consecvenţa și, desigur, disponibilitatea și implicarea concretă – inclusiv financiară – a statului român în proiecte de recuperare, restaurare, promovare și sprijinire reală, de esenţă, a patrimoniului cultural.
Astfel, revelaţia redescoperirii – după aproape opt decenii de pribegie – a unei valoroase pagini muzicale românești se înscrie în seria unor evenimente fericite de tipul „cărămizilor” menite a contura și consolida profilul nostru cultural.
Concertul, intitulat sugestiv Musical Bridges – Punţi între trecut și prezent, punţi între culturi, sa dovedit a fi o fericită colaborare între Radio România Muzical, Forumul Cultural Austriac și Muzeul Naţional Cotroceni. Cum aţi perceput acest eveniment în ambianţa Muzeului?
Cu multă bucurie! Cotroceniul e un spaţiu unic, impregnat de istorie și cultură, pentru mine extrem de emoţionant și prin omniprezenţa Reginei Maria, actor principal în actul Unirii de la 1918 (și dacă tot ne aflăm în plin avânt de cheltuire a banului public pe statui, oare când se va învrednici România să ridice o statuiemonument pe măsura acestei personalităţi uriașe căreia îi datorează atât de mult?).
M‑am bucurat și că violoncelistul Ru‑dolf Leopold, personalitate de prim rang a scenei muzicale din Austria, a avut ocazia să evolueze pentru prima dată în București în această locaţie atât de aparte (domnia sa a concertat în ultimii ani în repetate rân‑duri în România, dar niciodată în capitală). A fost o „perfuzie” de cultură și istorie româ‑nească pe care a primit‑o cu intensitate, cu multă curiozitate și recunoștinţă. Trebuie menţionată aici colaborarea Muzeului Co‑troceni cu echipa Radio România Muzical,
nr. 227 www.revistatimpul.ro
INTERVIU | 23
Constantin Silvestri, Sonata op. 22 nr. 1, finele manuscrisului
Constantin Silvestri, dedicaţia Sonatei op. 22 nr. 1
Constantin Silvestri, Sonata op. 22 nr. 1, pagina 3 de manuscris (cu „celula X” enesciană)
Soliștii primelor audiţii ale Sonatelor op. 22 de Constantin Silvestri (Fotografii din programul Filarmonicii din București, stagiunea 1944/45.
Arhiva personală Raluca Știrbăţ)
Revenind la seara de 8 noiembrie 1941, să mai spunem că, deși plănuită ca o aniversare „în cadru intim” pentru „conu’ Mișucă”, ea s‑a transformat într‑un adevărat eveniment muzical (moderat de Emanoil Ciomac) la care a fost pre‑zentă toată crème de la crème a vieţii muzicale românești, în frunte cu George Enescu, după cum reiese și din cronica lui George Breazul, „Sărbă‑torirea compozitorului Mihail Jora”, în Acţiunea (16.11.1941, București, Anul II, nr. 362): „[…] Cin‑stirea compozitorului Jora, în forma în care a fost făcută, cu participaţia maestrului Enescu și a fruntașilor vieţii muzicale bucureștene, este o manifestare de artă și cultură care cinstește muzica românească și, în rândul întâi, pe tinerii maeștri din școala Jora, compozitorii cari au luat iniţiativa și au organizat o așa de distinsă și demnă sărbătorire”.
Exact 77 de ani mai târziu, în seara zilei de 10 noiembrie 2017, aţi prezentat Sonata de Silvestri publicului vienez de la Konzerthaus, într‑un concert‑omagiu SILVESTRI – LIPATTI – JORA organizat de Societatea Internaţională „George Enescu” Viena, Institutul Cultural Român și Societatea Austro‑Română. Cum aţi descrie limbajul muzical al Sonatei și care a fost reacţia publicului?
Vorbim aici de lucrarea unui compozitor încă tânăr (în 1941, Silvestri avea 28 de ani), dar aflat deja în plină forţă creatoare. Nefiind nici pe departe una comodă (atât pentru instrumentiști, cât și pentru public), această muzică fascinează, uimește – pe alocuri, chiar irită –, dar convinge deplin și incită la execuţii și audiţii suplimen‑tare, necesare pentru a‑și revela pe deplin como‑rile ascunse.
Sonata durează circa 12 minute (după cum ne recomandă compozitorul însuși, care nota cu acribie la finalul lucrărilor duratele pe care și le dorea/imagina pentru compoziţiile sale), păr‑ţile se cântă, pe cât posibil, fără oprire (cu pauze scurte, gen „respiro”), iar limbajul muzical este unul modern, aflat la graniţa dintre tonal și ato‑nal, amintind, poate, de ţesătura muzicală a unui Alban Berg de tinereţe.
Sonata cuprinde trei părţi: partea I, Scherzando, un solo virtuoz de violoncel (fagot) care prezintă toate motivele ritmico‑melodice din care se va plămădi ulterior aluatul compoziţiei. Par‑tea a II‑a, Andante espressivo, debutează cu un covor hipnotic de triole în știma pianului (ce sugerează, poate, o Sonată a lunii răsturnată, în oglindă), peste care se așterne – misterioasă, dar penetrantă – nimeni alta decât celebra „celulă X” enesciană (vorbim de grupul de trei sunete, bote‑zat astfel de Ștefan Niculescu, așezate în formula semiton – secundă mărită, semn distinctiv al crea‑ţiei lui George Enescu). Este remarcabil faptul că Silvestri folosește aici exact primele trei sunete
din Œdipe‑ul enescian: sol – sol bemol (fa diez enarmonic) – mi bemol, un citat care trebuie, cu siguranţă, privit ca un omagiu și pentru George Enescu (și el sărbătorit în 1941 la împlinirea vârstei de 60 de ani). Ultima parte, Vivace, este extrem de virtuoză și rapidă, uneori la limita „cân‑tabilului” ambelor instrumente, ceea ce demon‑strează încă odată, peste decenii, capacităţile fenomenale ale pianistului Silvestri, recunoscut ca un maestru virtuoz – chiar un „sălbatic” – al claviaturii.
Referitor la noutatea limbajului, mi‑aţi dezvăluit că există și alte surprize…
Așa este. Cine ar putea descrie mai bine lu‑crarea dacă nu chiar compozitorul însuși…? Ajun‑gem, astfel, la următoarea surpriză din odiseea Sonatei, una din seria comorilor nedescoperite, deși la îndemâna tuturor.
Cu ceva timp în urmă, mi‑am reamintit de tex‑tul unei scrisori (din 15 noiembrie 1941, București), menţionate și catalogate de Viorel Cosma ca ex‑pediată de Silvestri compozitorului Alfred Ales‑sandrescu (în Muzicieni români în texte și documente – Fondul Constantin Silvestri, Revista MUZICA, nr. 1/2010, p. 7). Mă iritase atunci (apa‑renta) lipsă de sens și logică a acelor rânduri, precum și evidentele inadvertenţe ale (con)tex‑tului. La o simplă recitire a scrisorii (deţinând între timp atât manuscrisul pierdutei Sonate op. 22 nr. 1, cât și informaţii despre concertul de la „Orfeu” din 8 noiembrie 1941), totul s‑a limpe‑zit. În realitate, Silvestri îi mulţumea fagotistului [sic!] Dumitru Alexandrescu – și nu compozi‑torului Alfred Alessandrescu! – pentru interpre‑tarea primei audiţii a Sonatei sale în concertul dedicat „meșterului Mișucă”!
Să‑l ascultăm, așadar, pe Constantin Silvestri:
„Dragă D‑le Alecsandrescu,Ţin să‑ţi mulţumesc și pe această cale pentru
concursul ce ni l‑ai dat, ajutându‑ne să sărbăto‑rim un om, care nu va fi niciodată îndeajuns de preţuit; îţi mulţumesc pentru că te‑ai căznit să descifrezi toate disonanţele și problemele apa‑rent anti‑instrumentale ce le‑ai găsit în sonata mea, dar mai ales pentru că le‑ai rezolvat cu teh‑nică și posibilităţi de sonoritate ce au depășit chiar limitele instrumentului.
Îmi dau seama că am părţi cu dificultăţi ce nu se întâlnesc «prea des», dificultăţi amplificate de un limbaj nou; muzicalitatea și pregătirea D‑tale le‑au împlinit cu prisosinţă.
De aceea, departe de obligaţia mea faţă de străduinţa D‑tale pentru un compozitor român, depusă cu atâta elan, te felicit cel puţin tot atât de sincer ca publicul care te‑a ovaţionat (și au fost de faţă cele mai de seamă personalităţi muzicale!) și ca presa care te elogiază.
Cu prietenie,C. Silvestri”
…Q.E.D. Acesta a fost un alt moment de ali‑niere planetară norocoasă despre care vorbeam mai devreme… Iată cum trei‑patru fraze concise, clare, oferă toate informaţiile despre limbajul Sonatei (prin prisma compozitorul însuși), ca‑lităţile și profesionalismul solistului, atmosfera și profilul concertului, mult‑iubitul „dedicatar” Mihail Jora, precum și reacţia entuziastă a pu‑blicului și cronicarilor.
Așadar, după aproape opt decenii, o va‑loroasă compoziţie românească de secol XX este redată circuitului de concert…
Într‑adevăr, trei categorii de instrumentiști se pot bucura acum de o îmbogăţire preţioasă a repertoriului: violonceliștii, fagotiștii și, desigur, pianiștii. Descoperirea este cu atât mai preţioasă cu cât Silvestri, dintr‑un – fie‑mi permis – exces de exigenţă, și‑a distrus prima Sonată pentru violoncel și pian, pentru care câștigase, de altfel, Premiul de Compoziţie „George Enescu” în 1937. Sonata op. 22 nr. 1 trebuie să beneficieze, așadar, de o publicare cât mai rapidă, în condiţii grafice și editoriale impecabile, într‑o ediţie care să ofere muzicienilor de pretutindeni nu doar toate infor‑maţiile suplimentare necesare familiarizării cu personalitatea omului și muzicianului Silvestri, ci și o distribuţie și vizibilitate în plan interna‑ţional pe măsura acestei muzici originale, fasci‑nante, misterioase și la fel de proaspete ca în clipa așternerii ei pe hârtie. Acesta este, la ora actuală, unul dintre proiectele mele cu prioritate zero.Programul concertului din 27 februarie 1942 de la Ateneul Român (Arhiva personală Constantin IonescuVovu)
Revistă de cultură şi politică februarie 2018
24 | MANIFEST
Revista de cultură și politică Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.
CredAdrian Păduraru
Din sumarul numărului viitor al revistei Timpul:• Unirea Basarabiei cu România;• Justiţia tranziţiei;• Un secol de istorie naţională și europeană (19182018).
Norme ortografice la revista TimpulRevista Timpul respectă normele ortografiei Academiei Române, în conformitate cu Dicţionarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, publicat de Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română (Univers Enciclopedic, București, 2005), ediţia a IIa revăzută și adăugită. De pildă, unii autori folosesc în limba română normele ortografice ale limbii engleze, în particular prin introducerea cratimei în cuvinte care se scriu în limba română fără cratimă.
Printre cele mai des întâlnite cuvinte scrise greșit după model anglosaxon se numără: antiamerican; anticapitalist; antimodernist; anticomunist; antifeminist; antifascist; antibisericesc; antisovietic; neoliberal; neocomunist; neoconservator; noncontradicţie; nonpersoană; nonprofit; nonvaloare; postmodern; postrevoluţionar; postcomunism; postumanism; postfeminism; precreștin; preistorie; premodern; prerevoluţionar; proamerican; procomunist; proeuropean; profeminist; pronaţional; profascist; pseudocultură; pseudodemocraţie; pseudoprofet; ultraconservator; ultracunoscut; ultrasecret; ultraconcurenţial.
Când a fost cazul, revista Timpul a operat aceste schimbări. Îi rugăm pe autori să ne ușureze sarcina corecturii textelor prin luarea în considerare a acestor norme. (Timpul)
PrecizareCVurile autorilor
pot fi citite pe Timpul online –
www.revistatimpul.ro
Cred în spectacolul măreţ, monumental, de mare respiraţie, dar și în cel intim,
de confesiune și de comunicare vibrantdelicatprofundă a trăirilor ce nu se pot striga în gura mare. Deopotrivă fiind vorba de teatru, film, carte sau urbanism. Cu singura condiţie, a raportării la triada binefrumosadevăr. Cine stabilește jaloanele, asta
este o altă întrebare. Dar și o premisă pentru nevoia de cultură, în înţelesul ei formativ, pentru ca ideile și faptele din domeniu, pe de o parte, și orizonturile de așteptare, pe de altă parte, să aibă cât mai multe puncte comune. Poate mi se pare mie, însă eu văd astăzi mulţime de maluri rupte, fără punţi, iar între ele, paradoxal, curg cu viteză
Remarci. Tristeţi. Speranţe
Proiecte culturaleMoto: De mortuis nil nisi bonum.
Întro traducere liberă, adică sălbatică, de capitalism sălbatic, „Despre idealiști, numai de bine!”.
înspăimântătoare și băltesc, totodată, fluidele confuziei.
Tocmai de aceea cred că este nevoie deopotrivă de proiecte culturale majore, strategice, ca să fim în ton cu exprimările zilei, dar și de încurajarea proiectelor medii și mici, cu valoare reală sau măcar cu încercări sincere de împrospătare și dinamizare a orizontului cultural. Nu ajută pe nimeni acţiuni menite doar să „marcheze” evenimente și care să se constituie apoi în trese pe rapoartele de activitate. Vorbim despre cultură politică, organizaţională etc., dar de cultura culturii nu ar trebui să ne preocupăm? Uitaţivă prin programele de guvernare, platformele politice ale partidelor și ale candidaţilor pentru funcţii în administraţia publică, centrală sau locală, proiectele de management – de la televiziunea naţională la instituţiile locale. Ce loc are cultura, în cazul în care este pomenită? Care este
Sursa foto: asiagreenbuildings.com
interesul pentru macroproiectele culturale?
Suntem deja spre sfârșitul primului trimestru din Anul Centenarului (majusculele citează emfaza discursurilor publice!) și genunchii sunt încă juliţi de facerea planurilor pentru serbări câmpenești și artificii. Situaţia este de înţeles. De la genunchiul cultural al broaștei, pirul și alte buruieni par stejarul de la Borzești (Vă mai aduceţi aminte?). Vă rog să mă scuzaţi, nu „pirul” ci „agropyron”, ca să înţeleagă și erudiţii, prezenţi peste tot, în parlament, în guvern și pe aproape toate canalele media, în special de televiziune. Erudiţii cu perspective exhaustive, pe care îi putem numi, admirativ, exhaustivuitori. Apropo, aș vrea să văd la vedetele din prime sau premier time nu la ce case de modă se îmbracă, aș vrea să știu la ce casă de economii își păstrează aspiraţiile. Nu cum își cresc averile, ci talantul. Sunt convins că nu vor citi aceste rânduri, deci nu trebuie să explic.
Întro lume a strategiilor, de la cele globale, prin marketing, până la jocuri, România este o excepţie: nici un fel de strategie! Nici de ţară, nici de infrastructură sau urbanism, nici de turism. Evident, nici de cultură.
Semiotica bunicilorZicea bunicul despre cineva:
„Are cultură!” și asta însemna un om cu carte, care „face ceva cu viaţa lui”, știe să se comporte în situaţii diferite, principial, „de caracter”, organizat, cu „gust”, din categoriile: „Ăsta da om!” și „Așa să ajungi!”.
Sau: „Nare cultură!”, ceea ce semnifica, pe scurt, „Vai de capul lui!”, „Să nu ai de a face cu el!”, „Să te ferească Dumnezeu să ajungi așa!”.
Și făcea bunicul, fără să știe, nu proză ca Monsieur Jourdain, ci știinţă: filosofie, psihologie, sociologie, semiotică. De fapt, vorbea despre cunoaștere și autocunoaștere, despre relaţii umane, despre atitudine și comportament, despre inteligenţe multiple – cognitivă, emoţională, socială –, despre semnificat și semnificant.
De la lucrurile elementare, de la rolul formativ al culturii și de la calitatea acesteia de instrument în înţelegerea, aprecierea și conducerea vieţii.
Asta, despre macroproiecte culturale. Cât despre cele medii și mici…
Ce șanse are un tânăr creator talentat, inteligent, instruit, cu caracter săși vadă proiectele puse în practică în România de astăzi?
Pe cine interesează strategiile, cultura și, în primă instanţă, rândurile acestea?
Qui prodest? Paranteză pentru posesorii de doctorate care mai au de învăţat formula chimică a apei sau principiile de bază ale doctrinelor politice: întrebarea nu se referă la cui pe cui se scoate și nici la o mână spală pe alta.
Scriu toate cele de mai sus cu speranţă. Poate lucrurile se vor schimba… poate noul ministru al Culturii, poate noua conducere a televiziunii publice… Poate sunt un idealist. Și despre idealiști…
„Când privesc zilele deaur a scripturelor române,Mă cufund ca întro mare de visări dulci și senineȘi în jur parcămi colindă dulci și mândre primăveri,Sau văd nopţi centind deasuprămi oceanele de stele,Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,Cu izvoareale gândirii și cu râuri de cântări.”
„Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,Ce creaţi o altă lume peastă lume de noroi;Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină –Toates praf… Lumeai cum este… și ca dânsa suntem noi.”