Fondat la 15 martie 1876

www.revistatimpul.roRevistă de cultură și politică n Serie nouă n februarie 2018 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Nr. 227

#OPTEZ 3‑7

România, republică sau monarhie?Mihai Milca, Sorin Antohi, Maria Cernat, Dinu Zamfirescu, Timpul și David PersimonCronică de carte la Stelian Tănase, Elena Vijulie, Dinastia n

Un secol de istorie naţională şi europeană (1918‑2018)Cosmin Dima, Victor Rizescu și Cătălin Manea n

CENTENAR 8‑9

Românii de pretutindeniAurelia Peru‑Bălan și Gabriel Andreescu n

ROMÂNIA ETERNĂ 10‑11

INTERVIU 22‑23

Raluca ŞtirbăţIstoria redescoperirii unei compoziţii de Constantin Silvestri: Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violoncel) și pian n

Adrian PăduraruCred n

MANIFEST 24

Ce este „statul paralel”?Dan Pavel

Sursa foto: MagnaNews

Anul XVIII

INTERVIU 12‑13

Thierry Wolton:„Crimele comunismului sunt inerente ideologiei comuniste”Interviu realizat de Dan Pavel nExistă o stranie similaritate

între tezele Dragnea, Tări­ceanu & Company privind

„statul paralel” și acuzaţiile partiza­nilor lui Donald Trump privind sub­minarea puterii acestuia de către the Deep State. În ambele cazuri, cei care contro­lează puterea legislativă și cea executivă se plâng că există „structuri de putere” incontrolabile. Iar acelea ar lucra împo­triva  celor aleși democratic. Este vorba de serviciile secrete și de anumite com­ponente ale procuraturii. Trump se plânge de CIA, NSA, FBI, de comisiile speciale de anchetă, iar Dragnea, de SRI, SPP și DNA. În ambele cazuri, există un „nucleu raţional” al respectivelor ipoteze conspi­raţioniste. Între România și SUA există însă deosebiri fundamentale.

În spiritul imprimat revistei Timpul, de delimitare faţă de partizanatele fana­ticilor de stânga și de dreapta, atrag aten­ţia asupra necesităţii abordării analitice. Anticipând un număr special, cu abor­dări factuale și metodologice, în ambele cazuri este vorba despre disfuncţionali­tăţi ale democraţiei. La noi, nu s­a produs încă separarea puterilor în stat, iar inde­pendenţa judecătorilor este afectată de influenţa incontrolabilă a procurorilor și a serviciilor secrete. Așa a fost reconstruit sistemul de comandă sub președintele Traian Băsescu, care acum își denunţă

foștii colaboratori executanţi pentru falsi­ficări de probe, dar pe președintele Klaus Johannis nu­l deranjează. O anchetă parla­mentară a scos la iveală că „statul paralel” s­ar fi născut în „sufrageria lui Gabriel Oprea”, lucrând în favoarea lui Băsescu și împotriva lui Geoană, în 2009. Dar nici o anchetă penală n­a făcut investigarea acelor alegeri sau a neregulilor din cele anterioare ori ulterioare.

S­au făcut mari progrese în lupta anti­corupţie, dar și abuzuri. PSD este partidul cel mai afectat, atât de anchete corecte, cât și de abuzuri. Sub stindardul luptei împotriva abuzurilor procurorilor, o se­rie  de lideri cu mari probleme încearcă să scape, iar liderii necorupţi (inclusiv din alte partide) îi apără din solidaritate. Doar niște anchete independente pot se­para apele. Nici politicienii corupţi nu trebuie să scape, dar nici falsificările de probe nu trebuie să fabrice vinovaţi.

„Statul paralel” este democraţia dis­funcţională.

În România, soluţiile eficiente pen­tru  repararea disfuncţionalităţilor sunt reformele instituţionale ale justiţiei și ale întregului sistem al puterilor în stat. Sis­temul checks and balances trebuie întă­rit. În America, sistemul checks and  ba­lances permite US Congress să cheme regulat la audieri procurorii șefi și pe ad­juncţii lor, inclusiv pe cei abuzivi. La noi,

din motive de partizanat faţă de manipu­latorii unor instituţii de forţă, acest sistem este contestat. Trump s­a plâns de parti­zanatul serviciilor de intelligence pentru că au descoperit un lucru șocant: ameste­cul Rusiei și al serviciilor secrete rusești în alegerile prezidenţiale din 2016, în fa­voarea lui Trump și împotriva lui Clinton. Din ordinul Justice Department, s­a de­clanșat o anchetă specială, sub conduce­rea lui Robert Mueller, fostul director al FBI. Într­un fel sau altul, adevărul va ieși la iveală. La noi, este greu de știut dacă anchetele vor fi finalizate corect.

La americani, disfuncţionalităţile de­mocraţiei sunt conjuncturale, la noi, sunt structurale. Structurale, pentru că așa a fost construit sistemul de la bun început. Există mereu riscul perpetuării lor, pen­tru că este insuficient controlul reciproc al puterilor statului. La americani, ames­tecul în alegeri a provenit din exterior. După ce a fost detectat, nu va mai fi posi­bil. La noi, amestecul în alegeri a prove­nit mereu din interior.

Ipoteza statului paralel va dispărea abia după consolidarea instituţională a democraţiei. Atunci, statul va funcţiona indiferent de numele persoanelor din fruntea SRI, DNA, guvernului, președin­ţiei, camerelor legislative, comisiilor par­lamentare. Istoria postcomunistă a fost una a personalităţilor accentuate și a in­stituţiilor precare.

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

Director:Dan Pavel

Redactor‑şef:Sabin Drăgulin

Secretar general de redacţie:Adina Scutelnicu

Redacţia:Maria Bilașevschi, Teodor Corban, Andrei Crăciun, Ioana Cristea Drăgulin, Romeo Aurelian Ilie, Adrian Păduraru, Ioana Scoruș, Cristina Simion, Anastasia Stoiciu, Mihaela Toader, Ioan Alexandru Tofan, Dana Țabrea, Daniel UngureanuCristian Vasile

Departamentul tehnic:Cornelia Păduraru (tehnoredactare),Anastasia Stoiciu, Simina Jitariu (grafică),Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597

E‑mail: adina.scutelnicu@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură şi politică editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii”(Decretul nr. 471/2016).

Partener media principal:

2 | ACTUALITATE

Politica pasivă vs politica activăSabin Drăgulin

Jocuri Olimpice, politică şi fair‑play

Cronica politică internă a lunii februarie se află în continuare, din păcate,

sub semnul unui conflict intern, care s­a deschis la începutul anu­lui 2017, fiind legat de tema le­gilor justiţiei. Este păcat, și asta pentru că, într­o lume în care schimbările economice și geo­politice sunt din ce în ce mai ra­pide, noi, ca ţară, suntem blocaţi într­o temă care, dacă nu am fi suferit de păcatul originar al for­mării statului român modern, și anume al aceluia al personali­zării, ar fi trebuit să fie rezolvat prin mecanismele specifice unei ţări consolidate din punct de ve­dere democratic.

Legile și sistemul juridic din România sunt importante pentru că reflectă modul în care elitele locale se raportează la actul gu­vernării, iar aici nu mă refer doar la actul guvernării în spaţiul po­litic, în cel administrativ sau al raportării dintre cei care conduc și cei care sunt conduși. Pe scurt, dacă elitele noastre politice se raportează la membrii societăţii românești în calitate de cetăţeni sau de supuși.

Dar, zgomotul provocat de cele două tabere care se poziţio­nează pro și contra reformelor în justiţie nu lasă să iasă la su­prafaţă mai multe evenimente importante, care s­au întâmplat atât în spaţiul intern, cât și în cel internaţional.

În cel intern, identificăm pro­blemele de imagine cu care se confruntă guvernul Dăncilă, vi­zita ministrului ungar de Ex­terne la București, Péter Szijjártó (5  februarie), creșterea inflaţiei, dezechilibrul balanţei de plăţi, devalorizarea monedei naţionale,

exportarea tensiunilor interne pri­vind legile justiţiei la Bruxelles, impactul pe care l­a avut „Revo­luţia fiscală” asupra mai multor categorii de salariaţi și de firme și am mai putea continua.

În domeniul evenimentelor externe care vor avea impact asu­pra României, ne gândim la noua prăbușire a bursei de pe Wall Street (5 februarie), care poate avea repercusiuni majore la ni­vel mondial, criza din ce în ce mai mare dintre SUA și Turcia, care va fi de lungă durată și va provoca schimbări geostrategice la Marea Neagră, nerezolvarea definitivă a problemei ISIS, im­pactul pe care noile alegeri par­lamentare din Italia îl poate avea la nivelul UE în cazul în care Movimento 5 stelle va câștiga alegerile etc.

Din cauza spaţiului redus, voi aborda doar două subiecte.

Pe fondul zgomotului pro­vocat de această luptă surdă, nu s­au putut auzi părerile pro și contra referitoare la vizita mi­nistrului de Externe maghiar din România. Declaraţia lui Viktor Orbán cu privire la rezolvarea problemei energetice prin im­portarea întregii cantităţi de gaz de la Marea Neagră și transfor­marea acestei ţări într­un hub energetic regional m­a descumpă­nit. Oare să fie adevărată aceas­tă afirmaţie sau pur și simplu a fost un mesaj de tip electoral? Mai grav este că în afara unui comunicat, cam neconvingător de altfel, venit din partea MAE din România, nu am avut clarifi­cări pe acest subiect. Oare vom oferi această resursă  energe­tică  – vitală pentru dezvoltarea oricărei ţări – Ungariei în loc să

dezvoltăm în România proiecte care să ne permită nouă să de­venim un hub energetic pentru întreaga zonă?

Al doilea subiect privește criza care este în desfășurare în­tre SUA/NATO și Turcia. Dorin­ţele noului Sultan de la Istanbul, așa cum mai este denumit în presă președintele Recep Tayyip Erdoğan, au schimbat geopoli­tica Orientului Mijlociu și a Mă­rii Negre. Dosarul irakian, dosa­rul sirian, raporturile cu Iran și Israel sunt teme fierbinţi ale mo­mentului, în care Turcia este un actor activ. Apropierea de Rusia a Turciei a provocat și provoacă frisoane establishmentului din UE și SUA. Cumpărarea unui sis­tem de rachetă și antirachetă de către Turcia din Federaţia Rusă este doar un aspect al acestei probleme. Ei bine, cum se pozi­ţionează România în aceste pro­bleme, avem un cuvânt sau cel puţin o opinie avizată? Pare că nu.

Care va fi situaţia dacă, înce­pând cu această primăvară, mai multe vase pline cu imigranţi vor pleca de pe coastele Turciei pentru a ajunge în România, ţară a UE? Suntem pregătiţi să fa­cem faţă unei situaţii­limită, de altfel foarte probabilă, având în vedere că în toamna târzie a anu­lui trecut mai multe vase pescă­rești pline de imigranţi au ajuns în apele teritoriale românești? Care va fi poziţia noastră în ra­port cu Turcia, în condiţiile în care relaţiile bilaterale sunt foarte bune? Se va negocia? Se va re­deschide tema marii moschei de la București?

Toate acestea sunt teme care nu se regăsesc în atenţia mass­­media, a opiniei publice. Din păcate, ne menţinem acea defa­zare faţă de problemele interna­ţionale ale momentului și politi­ca faptului împlinit, reacţionând doar după ce criza a apărut, dar fără să facem nimic în prealabil pentru a fi pregătiţi.

Jocurile Olimpice de Iarnă din 2018, din Coreea de Sud (PyeongChang) vor intra în

istorie. Au fost momente memo­rabile de sport, dar și de politică internaţională. Pentru prima dată în istorie, un membru al dinastiei comuniste care conduce Coreea de Nord din 1948 a venit în vizită în Coreea de Sud. Este vorba de Kim Yo­Jong, sora dictatorului comunist Kim Jong­un. Ea a avut întâlniri cu președintele Coreei de Sud, Moon Jae­in, pe care l­a invitat să facă o vizită în Coreea de Nord. Pentru prima dată, spor­tivi din Coreea de Sud și de Nord au făcut parte dintr­o singură echipă, Coreea. Deși a reușit un singur gol în trei meciuri și a pierdut la scor, echipa de ho­chei feminin Coreea a fost încu­rajată frenetic de public. Opti­miștii de pe toate continentele au realizat că datorită sportului, a spi­ritului olimpic, care presupune fair­play și impune simbolic în­cetarea oricăror conflicte pe du­rata jocurilor, s­au făcut progre­se mai mari decât pe obișnuitele

căi diplomatice, strategice, mili­tare, politice.

Organizarea jocurilor olim­pice (de vară sau de iarnă) mar­chează recunoașterea succesului naţional și internaţional al unor state. După cum scria Fareed Za­karia, realizatorul de la CNN al unei prestigioase emisiuni de po­litică, Coreea de Sud este „cea mai de succes naţiune din lume” din anumite puncte de vedere. Este singurul stat care vreme de peste cinci decenii a avut un ritm de creștere economică anuală de peste 5%. Acum 50 de ani, era una dintre cele mai sărace ţări din lume; nimeni nu i­ar fi prevă­zut ascensiunea, cu $158 PIB/cap

de locuitor (sub nivelul Ghanei); în 2018 are $27 000 (de douăzeci de ori mai mare decât Ghana). A fost o creștere economică ba­zată pe industrii de mare tehni­citate (electronice, robotică). Pen­tru optimiști, asta înseamnă că dacă se va produce reunificarea, există resurse substanţiale pen­tru a ajuta Coreea de Nord, unul dintre cele mai sărace și înapo­iate state din lume.

Jocurile din Coreea de Sud vor rămâne în istorie și pentru excluderea participării Rusiei, o superputere a sportului mondial. Acum patru ani, la Soci, Vladimir Putin a vrut să facă o demonstra­ţie privind puterea Rusiei și a sa personală (au fost jocurile de iarnă cele mai scumpe). Vreme de decenii, URSS/Rusia a folosit toate trucurile posibile, inclusiv dopajul, pentru ca sportivii so­vietici/ruși să câștige tot ce se putea. Ca și în politica interna­ţională, sovieticii/rușii au trișat, au influenţat arbitrajele. Obţinu­seră prin forţă și influenţă un fel de imunitate. Făceau aproape tot

ce voiau și nu păţeau nimic. Dar investigaţiile forumurilor sporti­ve și medicale internaţionale au descoperit că înșelătoria era pa­tronată de la cel mai înalt nivel, iar Rusia a fost exclusă de la jocu­rile sportive de iarnă. Doar anu­miţi sportivi ruși (care nu s­au dopat) au primit permisiunea să participe, dar fără ca eventualele medalii să treacă în palmaresul Rusiei. În sport, ca și în politică, lipsa de fair­play te transformă într­un paria.

Excluderea a fost posibilă prin discreditarea Rusiei în poli­tica internaţională. Din cauza po­liticii expansioniste din Crimeea, Ucraina, ajutorării regimului dic­tatorial din Siria, amestecului în alegerile prezidenţiale america­ne, implicării în alegerile și po­litica din UE orice asociere cu Rusia este compromiţătoare.

De voie, de nevoie, în sport, Rusia va trebui să respecte regu­lile. Mai greu este în politică, mai ales că rezultatul următoarelor alegeri este cunoscut dinainte.

Timpul

Sursa foto: The Olympians

Sursa foto: m.bursa.ro

nr. 227 www.revistatimpul.ro

#OPTEZ | 3

Ambiţii şi iluzii monarho‑republicaneMihai Milca

România, republică sau monarhie?

Opţiunea între republică și monarhie nu este o simplă controversă intelectuală. În ultimă instanţă, ea va trebui decisă prin referendum chiar dacă președintele Johannis afirmă că un asemenea referendum nu este posibil din punct de vedere constituţional. Ion Iliescu și Frontul Salvării Naţionale au avut grijă să includă între limitele revizuirii constituţionale „forma republicană de guvernământ” (art. 152), deși Corneliu Coposu și Partidul Naţional Țărănesc Creștin Democrat s‑au împotrivit. Dacă există voinţă politică și mai ales dacă

cetăţenii acestei ţări își doresc asta, Constituţia fesenistă din 1991 (cu amendamentele pesediste din 2003) poate fi însă schimbată, cu limitele revizuirii cu tot. Când și cum se va desfășura un asemenea referendum, cine îl va organiza, toate acestea sunt detalii. Atașamentul românilor faţă de Regele Mihai I a fost extrem de tardiv și s‑a văzut abia după moartea sa. Dacă schimbarea din 1989 ar fi fost autentică și se recunoștea că regimul comunist și republica au fost impuse în mod ilegitim naţiunii române, cu forţa, de către ocupanţii sovietici, monarhia constituţională trebuia restaurată. Când „fostul rege” (după cum îi spuneau feseniștii, susţinătorii lor, presa) s‑a întors în 1990 în ţară, a fost alungat. Iliescu tocmai fusese ales din primul tur de scrutin, cu 85% din voturi, iar majoritatea românilor au fost indiferenţi sau chiar ostili faţă de revenirea în ţară a lui Mihai al României. Sondajele de opinie publicate în ultimele două decenii indicau preferinţa cetăţenilor pentru republică. Pentru ca aceste preferinţe să se schimbe sensibil, ar trebui ca în dezbatere susţinătorii monarhiei să vină cu argumente puternice și convingătoare. În anii din urmă, opinia publică s‑a schimbat. Eșecurile repetate ale partidelor și coaliţiilor care au guvernat sunt o sursă de dezamăgire, iar o mare parte dintre români cred că lucrurile ar fi stat mai bine dacă am fi avut o monarhie de la bun început, după căderea comunismului. Ipoteza că o monarhie ar putea să scoată ţara din criză ar putea fi corectă numai dacă regele și Casa Regală ar avea funcţii mai importante decât cele strict ceremoniale. În alegerile locale și parlamentare intră în competiţie partidele politice și reprezentanţii acestora, iar guvernele rezultă din majorităţile parlamentare. Înainte de moartea lui Mihai I de România, au avut loc controverse între posibilii săi succesori pe termen lung, iar opinia publică și presa le‑au perceput negativ (în afară de partizanii unora dintre cei implicaţi). Dezbaterea „Republică sau monarhie” este una principială, o temă de politică constituţională, dar va trebui să ţină seama și de cine ar putea să ocupe tronul României. (Timpul)

Republicii Romane i‑a suc‑cedat Imperiul, iar după destrămarea acestuia din

urmă, Europa „anilor întunecaţi” și cea medievală a fost teritoriul disputat al principatelor și rega‑telor care au restaurat fără echi‑voc îndreptăţirea principiului mo‑narhic și supremaţia dinastiilor ereditare. Monarhia absolutistă părea să fi evacuat din istorie ideea de republică. Dar revolu‑ţiile burgheze (americană și fran‑ceză) au asigurat nu doar com‑bustia, ci și temeiul structurant al construcţiei politice republi‑cane (în variantă federalistă sau central‑etatică). Cu toate aces‑tea, până la izbucnirea Primului Război Mondial, Europa monar‑hică părea nu numai garanţia echilibrului continental postwest‑phalic, ci și fundamentul civili‑zaţiei, progresului și bunăstării așa‑numitei Belle Époque.

Când, în 1900, Charles Maur‑ras (foto) lansa celebra sa En­quête sur la monarchie prin care propunea substituirea hulitei Re‑publici a III‑a printr‑o monarhie tradiţională, dinastică, antipar‑lamentară și descentralizată ca un remediu inconturnabil al sal‑vării Franţei, racilele sistemu‑lui republican instaurat după co‑lapsul Imperiului lui Napoleon al III‑lea se evidenţiaseră deja de o manieră traumatică. Maurras reproșa Franţei republicane neo‑norarea funcţiilor sale etatice și

sociale, politice și morale, lipsa autorităţii, încălcarea libertăţi‑lor civice, anarhie în stat și tira‑nie în viaţa particulară a cetăţe‑nilor, dominaţia forţelor oculte, corupte și corupătoare. Demo‑craţia republicană sau plebisci‑tară se dovedise incapabilă de a servi binele public și a proteja securitatea și integritatea teri‑torială a ţării. Reușise în schimb să sporească starea de depen‑denţă a cetăţenilor pe multiple planuri, precum și gradul lor de obedienţă. Birocratizarea admi‑nistrativă și descurajarea tendin‑ţelor insurgente, monopolizarea resurselor publice și gestiunea lor defectuoasă și frauduloasă nu au făcut în cele din urmă decât să desăvârșească marasmul regi‑mului democratic republican și să genereze revolta taberei  na‑ţionaliste frustrate, grupate în ju rul mișcării Action Française. Soluţia „legitimistă” a aducerii la conducerea ţării pe Ducele de  Orleans era însă una strict circumstanţială și, așa cum s‑a dovedit, fără sorţi de izbândă.

Istoria românilor a înregis‑trat, la rândul său, mai multe etape și cicluri dinastice, domnii pământene, cele fanariote,  simu‑lacre de revoluţie la 1848, pentru ca apoi, după Unirea Principate‑lor, prin domniile lui Al.I. Cuza, Carol I, Ferdinand, Carol al II‑lea și Mihai I, să ofere imaginea unei modernizări și a unui curs ascendent în concert european,

nelipsind oportunităţile – puţine – și condiţiile vitrege – mai mereu. În România, republica a fost in‑staurată de comuniști cu spriji‑nul ocupantului sovietic, ea fiind pseudonimul mincinos al unei dictaturi întinse pe parcursul a mai bine de patru decenii. Eve‑nimentele din decembrie 1989 au generat un sinuos proces de tranziţie de la dictatura comu‑nistă la democraţia reprezenta‑tivă în parametrii republicanis‑mului. Restaurarea monarhiei, chiar dacă regele Mihai s‑a bu‑curat de o impresionantă longe‑vitate, n‑a constituit o miză sau o opţiune viabilă, privită prin pris‑ma evoluţiilor politice interne și conjuncturilor geopolitice regio‑nale și internaţionale.

Nici monarhia, nici republi‑ca în sine nu oferă garanţiile unei bune guvernări atât timp cât tradiţiile politice și culturale, instituţiile, spaţiul public, etica socială și integritatea protago‑niștilor jocului puterii sunt în suferinţă sau prezintă un  greu surmontabil deficit.

Monarhia constituţională este preferabilă oricărei democraţii oligarhice sau anarhice pseudo‑egalitare și justiţiar‑iacobine. Dar o republică acrosată de respec‑tarea ad‑litteram și de facto a Constituţiei este preferabilă ori‑cărui regim autocratic, unei mo‑narhii ereditare degenerative, văduvite de prerogative și căpu‑șate de camarile veroase.

Pentru ce optăm?

Cât de relevantă și de productivă poate să mai fie în condiţiile actuale o dezbatere sine ira et studio cu privire la alternativa monarhie

sau republică? Istoricește vorbind, ipostazele și ci­clurile celor două modalităţi de guvernământ s­au devoalat îndeajuns, cu toate virtuţile, servituţile, limitele și păcatele lor. Dar simpla contrapunere monarhie versus republică nu este dătătoare de seamă. Alte inevitabile disocieri antagonice (mono­craţie­policraţie, tiranie­libertate, autocraţie­demo­craţie etc.) pot suscita necontenite interogaţii, ofe­rind totodată o sumă de benefice deslușiri.

Sursa foto: Philitt.fr

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

4 | #OPTEZ

Cum mai putem gândi la monarhie?Sorin Antohi

Născut la un secol după acele ale­geri (între Occident și Orient  – un Orient care includea și Orien­

tul otoman, și pseudo­Occidentul rus, și semi­Occidentul austriac), am avut noro­cul să aud de la o vârstă fragedă poves­tea slugerului Ciuchi, încă vie în memo­ria bunicului meu patern (și­o asumase prin căsătoria cu o Ciuchi) și legată, în istoria noastră de familie, de povestea loialităţii transgeneraţionale faţă de acel principe occidental și faţă de dinastia pe care o întemeiase.

Alianţa nomenclaturii, privilighenţiei şi lumpenilor

În aceeași microistorie, devenită pen­tru mine un cadru esenţial al memoriei formative și al înţelegerii Istoriei, abdica­rea forţată a regelui Mihai și plecarea sa în exil erau legate inextricabil de sovieti­zarea ţării și de tot ce însemnase această tragedie colectivă pentru mulţi membri ai familiei mele: pierderea averii, a statu­tului social, a libertăţii, a patriei, a viitoru­lui. Astfel, trauma publică a instaurării republicii populare era direct asociată traumei private a declasării, pauperizării și marginalizării noastre. Și astăzi sunt mișcat de stoicismul cu care unii dintre cei ce pierduseră atât au încercat să meargă mai departe și după ce se vădise că ame­ricanii nu se grăbeau să vină, iar societa­tea în ansamblu fusese pacificată pe baza alianţei între profitorii comunismului de stat: nomenclatura, privilighenţia și lum­penii. Ultimii, desigur, își meritau ome­nește emanciparea mult amânată și de regulă nu au făcut nimic reprobabil pen­tru a o dobândi (nu vorbesc de cei care au urcat în celelalte două categorii). Pur și simplu, au intrat din motive conjunctu­rale printre câștigători, fiindcă dictatura asupra proletariatului nu se putea lipsi complet de alibi și sprijin de masă. Ironie a istoriei, supravieţuitorii și descendenţii aceleiași alianţe au făcut și procesul co­munismului…

Normalizarea societăţii în ansamblu, absolut necesară supravieţuirii Partidu­lui­stat (și de aceea încercată până la un punct chiar în momentele de criză, când constrângerea și represiunea prevalau), a avut ca efect secundar și resocializarea ascendentă a generaţiilor postbelice din mediul meu, uneori cu un considerabil preţ psihologic și moral, dar și pe baza unui fel de contract tacit între învingători și învinși. Astfel, în perioada 1965­1979 (între dezgheţul ideologic și începutul crizei economice terminale), adică toc­mai când supravieţuitorii elitelor antebe­lice, ieșiţi cumva la lumină (în ţară ori în exil), mai puteau educa informal o nouă

generaţie de monarhiști, publicul poten­ţial al acestei transmisii de memorie și de conștiinţă politică nu a mai fost aproape deloc receptiv. Reperele sale s­au schim­bat aproape complet, ruptura cu trecutul a devenit efectivă. În consecinţă, regele Mihai și, odată cu acesta, Coroana (sim­bol prea recent la români pentru a con­stitui un punct focal al identităţii na­ţionale) nu și­au putut menţine locul și funcţiile în imaginarul social. Deși re­gele nostru trăia, iar mesajele sale rare erau difuzate în ţară de posturile de radio străine, noi nu am avut un curent de opi­nie, oricât de elitar, conspirativ și secret, legat de o eventuală restauraţie. Nostal­gia, în cel mai bun caz, a luat treptat locul speranţei și așteptării.

După 1989, s‑a reprodus în sfera publică ura faţă de monarhie

Dispariţia misterioasă pe câmpul de luptă a tânărului rege portughez Sebas­tian (1554­1578) a născut o persistentă mi­tologie mesianică, legată de alte filoane apocaliptice populare și activă/resusci­tată până în Brazilia anilor 1890 și în Por­tugalia interbelică. La noi, din cauza pre­carităţii memoriei istorice (Biserica nu a cultivat­o timp de secole nici pe a sa, cro­nicarii au fost tardivi, puţini și de nivel modest, cancelariile au produs puţine acte, dintre care multe s­au pierdut), mereu concurată de mentalitatea populară  aproa­pe neolitică, subvertită apoi de ficţiunea

patriotardă și de versiunea ei naţional­co­munistă, totul s­a pierdut într­o vulgată a clișeelor atemporale, în care  Burebista, Vlad Ţepeș (nu doar ca Dracula), Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul ne­au fost mai contemporani decât Mihai I. Evident, de­cimarea, întemniţarea, exilarea, pauperi­zarea și hărţuirea principalului vector de memorie al ideii monarhice  – elita na­ţională și elitele locale, până la preot, în­văţător și ţăran mijlocaș – au agravat un fenomen mai vechi. Și anume, deficitul nostru cronic de respect și admiraţie pen­tru cei mai buni dintre noi, unși, aleși ori altfel ridicaţi din mulţime, pentru insti­tuţii și legi  – un deficit de modernitate deocamdată nerezolvat. Ura de sine com­pletează acest sumbru tablou, iar anti­patia ireductibilă a legionarilor faţă de monarhie (transmisă, odată cu numeroși camarazi, între care și cei care au deve­nit din victime călăi, naţional­comunis­mului) s­a reprodus în sfera publică după 1989, cunoscând chiar un adevărat revi­riment metaistoric potenţat de renaște­rea fundamentalistă a ortodoxismului  in­terbelic. Marea emoţie publică a morţii Regelui Mihai, prea recentă pentru a fi analizată concluziv, nu pare să fi schim­bat esenţial situaţia.

În acest context privat și public pe care l­am evocat și euristic, nu doar senti­mental, îmi pun adesea întrebări radicale legate de soarta monarhiei noastre, fiind în același timp loial tradiţiei Coroanei și tradiţiei de familie. Începând din 1990, a venit rândul meu să reînnod firul acestei loialităţi, spre marea mândrie și mângâiere a tatălui meu, veteran al Armatei Regale, păstrător tenace și pentru mine fascinant al memoriei de care am amintit succint la început. De fapt, cred că numai într­un asemenea cadru, individual și colectiv în egală măsură, are sens să purtăm mai departe și, în fond, să lansăm o discuţie publică despre prezentul și viitorul ideii monarhice, inclusiv despre existenţa sa instituţională. Indiferent de ordinea con­stituţională – constituţiile sunt documente istorice, exprimă în fiecare epocă întâl­nirea dintre elite și naţiune pe terenul vi­ziunilor despre viaţa împreună. Prin ur­mare, pledez pentru o dezbatere legată strict de situaţia reală a României de azi, un dialog complex în care bilanţul nega­tiv al diverselor noastre republici trebuie luat serios în calcul, dimpreună cu suc­cesele și eșecurile României monarhice.

Altminteri, oricâte discuţii teoretice am purta, rămânem prizonierii cântului al XI­lea din Ţiganiada – mai puţin auto­ironia și, oricât de îndepărtat, idealul pe care nici măcar proto­postmodernul ar­delean din Lemberg nu­l (putea) elimina de la orizont.

În toamna lui 1857, slugerul Dumitru Ciuchi, strămoșul meu, vota la alegerile din ţinutul Bacău pentru Divanul Ad‑Hoc al Moldovei. Cei 70 de alegători băcăuani au trimis la Iași cinci deputaţi, între care Vasile Alecsandri, pe care contemporanii îl socoteau principalul candidat la o domnie de tranziţie. Țiganiada nu‑i era cunoscută slugerului Ciuchi (nici nu fusese publicată), iar el avea, alături de ceilalţi alegători și spre deosebire de Ion Budai‑Deleanu, o misiune presantă. Pentru prima dată

în istoria românilor, agenda politică a vremii includea unirea Principatelor într‑un singur stat numit România, precum și aducerea pe tron a unui prinţ dintr‑o dinastie occidentală. Ruminaţiile (tactic?) ludice ale unui funcţionar habsburgic provincial despre cârmuirea „demo‑aristo‑monarhicească” a neamului său erau astfel depășite, mesajul revoluţiilor de la 1848 coborau din utopie în realitate. Venise vremea să intrăm în istorie ca naţiune modernă creatoare de stat.

Sursa foto: Infopinia.ro

nr. 227 www.revistatimpul.ro

#OPTEZ | 5

Regalitatea – propagandă versus istorie socială

Maria Cernat

În loc să dezbat motivele pentru care ar trebui să preferăm în orice circum­stanţe o orânduire politică ce ne per­

mite să ne alegem liderii versus una în care liderii ne sunt daţi ca un fapt divin implacabil, o să mă concentrez în cele ce urmează pe cauzele care fac posibilă o asemenea dezbatere.

IstoriaUna dintre cele mai naive, dar persis­

tente prejudecăţi cu privire la istorie este că ea redă „adevărul”. E atât de înrădăci­nată această prejudecată simplistă asupra modului în care putem reda realitatea so­cială, încât se cuvine să insistăm puţin asupra ei. Atenţie: există manipulări gro­solane ale faptelor și datelor istorice. Dar manipularea și propaganda nu operează la acest nivel al evidenţei. Manipularea nu e o simplă minciună – pretind că s­a pe­trecut evenimentul X, când, în realitate, lucrurile nu au stat nicidecum în acel mod. Secolul XX a consacrat, printre altele, for­me foarte perfide și eficiente de manipu­lare, care sunt foarte greu de reperat. V­aţi întrebat vreodată de ce n­a intrat nimeni la pușcărie pentru că a manipulat? Sim­plu, e foarte dificil de dovedit. În primul rând, pentru că manipularea lucrează cu accente – o să insist asupra evenimente­lor X, Y, Z și o să trec cu totul sub tăcere alte lucruri, oferind publicului temele de gândire. Îi spun la ce să se gândească, nu ce să gândească. E suficient ca să îl con­duc în direcţia care mă avantajează și să îi abat aten ţia de la lucrurile care m­ar pune în dificultate. În al doilea rând, pen­tru că ar trebui, la limită, să am acces la stările subiective ale cuiva ca să pot do­vedi în chip obiectiv că el a decepţionat publicul cu bună știinţă și cu intenţie.

În privinţa intenţionalităţii și a cau­zalităţii, s­au scris biblioteci întregi fără a se ajunge la definiţii măcar parţial accep­tate. Este motivul pentru care, cel puţin până în clipa în care tehnologia ne va per­mite să vedem exact ce gândește o per­soană, ne va fi foarte greu să incriminăm

penal asemenea manifestări. Una dintre cele mai importante personalităţi ale se­colului XX, Edward Bernays, cel care a brevetat multe dintre reţetele clasice de manipulare este puţin studiat și adus în discuţie. Asta pentru că el a reușit incredi­bila performanţă de a ambala și a vinde însăși propaganda sub forma unei pro­fesii respectabile de „specialist în relaţii publice”. Azi, toată lumea caută specia­liști  în comunicare meniţi să îi ajute să „comunice eficient”  – adică să manipu­leze publicul în direcţia profitabilă. Sun­tem scufundaţi în această cultură a pro­pagandei fără să avem instrumentele să realizăm la ce nivel acţionează. Contra­cultura critică, în special pe plaiuri mio­ritice, e aproape inexistentă și vine din zona neomarxismului care e încă demo­nizat în biserica anticapitalistă a intelec­tualităţii românești.

Pentru a putea începe o discuţie des­pre motivele pentru care încă mai discu­tăm despre monarhie ca alternativă via­bilă la republică, ar trebui mai întâi să ne angajăm într­un exerciţiu colectiv de de­sensibilizare la prejudecăţi și să repetăm

cu voce tare de cel puţin o sută de ori: „istoria nu poate fi scrisă obiectiv”!

DiscursulAnaliza critică de discurs – așa cum a

fost ea teoretizată, printre alţii, de Ruth Wodak și Teun van Djik – e o grilă potri­vită în care putem înţelege manipularea și propaganda. Ideologia subiacentă ori­cărui discurs se manifestă la nivelul „în­cadrării” vieţii publice. Cu alte cuvinte, rea­litatea socială este extrem de complexă, e un ansamblu aproape infinit de eveni­mente, de informaţii. Istoricul sau intelec­tualul care se încumetă să o prezinte va face, inevitabil, o selecţie. E ca și cum ne­am afla în faţa unui enorm perete. Nu­l putem curpinde în totalitatea sa și vom pune „camera de luat vederi” asupra unor elemente în vreme ce vom ignora alte lu­cruri. Istoria oficială este, fără îndoială, rezultatul unei alegeri, dar și al unei lupte pentru putere. Va ajunge istorie „oficială” acel decupaj al realităţii sociale care va avantaja anumite grupuri, de regulă cele privilegiate, cele care deţin puterea, în vreme ce va dezavantaja altele. Un simplu

exemplu: s­a deschis de curând o expozi­ţie în care au fost expuse o serie întreagă de picturi aparţinând unor pictoriţe fe­mei, pânze care până atunci zăceau igno­rate prin beciurile muzeelor. A fost în prin­cipal o alegere politică, o alegere ce ţinea de putere, nu de valoare estetică, să se prezinte doar picturile realizate de băr­baţi. Cine are „camera de luat vederi” în mâini este cel care are puterea de a opera selecţii profitabile și el este totodată cel care va ajuta grupurile privilegiate să­și reproducă acele privilegii.

Istorie oficială versus istorie socialăModul în care în România s­a scris și

s­a predat istoria privilegiază, din păcate, o versiune foarte naivă asupra istoriei ca înșiruire de „evenimente obiective”. A în­șirui datele evenimentelor într­o anumită succesiune nu reprezintă niciedecum o redare a realităţii. Complexitatea interac­ţiunilor sociale nu poate fi redusă la da­tele evenimentelor, însă este foarte dificil să scăpăm de această perspectivă asupra istoriei. În plus, istoria oficială are mereu de­a face cu marile evenimente, cu marile personalităţi. Prin contrast, istoria  socială se apleacă asupra relaţiilor dintre clasele sociale, aducând în lumină o altfel de di­namică. În cadrul istoriei sociale, avem o specie și mai interesantă care s­a dez­voltat la graniţa dintre sociologie, antro­pologie și istorie: istoria orală. Este isto­ria oamenilor simpli, a celor „nebăgaţi în seamă” – în termenii lui Zoltan Rostaș, cel care a publicat cele mai importante lucrări în această direcţie.

Istorie şi reprezentare socialăUn actor important a intrat de curând

pe piaţa discursurilor care pot conta drept „istorie oficială”. Este vorba despre mass­media. Reprezentările noastre so­ciale despre monarhie sunt în mare parte rezultatul unei mitologii hollywoodiene. Mii de ecranizări idealizate cu prinţi și prinţese cu toalete spectaculoase și dra­me sentimentale pe măsură, cu reprezen­tări ultraidealizate despre cavalerism, onoa­re, nobleţe au venit de­a lungul timpului să consolideze o imagine aproape miri­fică a regalităţii. La toate astea contribuie din greu și casele regale – vestigii ale unei lumi apuse, care se întreţin actual­mente doar prin brandul lor, prin imagi­nea pe care reușesc să o proiecteze și să o menţină în mintea noastră.

Nu există, în România, o istorie so­cială a regimurilor monarhice. Nu aflăm despre abuzuri, despre sărăcie, despre con­centrarea obscenă a puterii, despre faptul că regele trăia într­un lux nebănuit pe spinarea celorlaţi muritori de rând, care vieţuiau în condiţii crâncene. Istoria mo­narhiei se scrie în România umil și servil din perspectiva oamenilor de casă ai pu­terii. Lachei de azi și de ieri fac sluj și pi­ruete ca să ne arate acele lucruri care au contribuit și vor contribui la menţinerea privilegiilor arbitrare ale unor inși a căror singură calitate este că s­au născut în fa­milia care trebuie. Să nu ne mirăm deci că restauraţia pândește mereu de după colţ. În condiţiile în care puterea simbolică e concentrată încă în mâinile Casei Regale, suntem în poziţia privighetorii care stă ţintuită în colivie deși ușa e deschisă!Sursa foto: Limbajul nonverbal.ro

Voi începe acest articol abrupt: din punctul meu de vedere este pur și simplu halucinant că cineva își mai pune problema opţiunii

între monarhie și republică în anul de graţie 2018. E ca și cum am pune problema dacă n­ar fi mai bine să ne deplasăm cu căruţa pe șinele unui tren de mare viteză și să renunţăm, în general, la toate cuceririle tehnologice. Dar, din păcate, atunci când vine vorba despre forme de guvernământ, progresele înregis­trate nu sunt deloc atât de evidente prin comparaţie cu cele tehnologice.

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

6 | #OPTEZ

Monarhia şi liberalismul(Un act de rezistenţă al Tineretului Universitar Liberal, partea a II‑a)Dinu Zamfirescu

printre „cercuri” un fel de crez al liberalilor care cuprindea no­ţiuni simple pentru început. Ast­fel, citez din acest Crez: „Sunt li­beral fiindcă doresc să gândesc, să vorbesc și să muncesc liber. Sunt liberal fiindcă doresc să­mi fie respectată viaţa, familia, pro­prietatea așa cum și eu le respect pe cele ale tuturor oamenilor. Sunt liberal fiindcă doresc ca li­bertatea și demnitatea neamului și a ţării mele să fie respectate așa cum le respect și eu pe ale neamurilor și pe a tuturor ţărilor. Sunt liberal fiindcă socot liber­tatea ca bunul cel mai de seamă al omului, iar pe om, bunul cel mai de preţ al lumii. Ca liberal, înţeleg să lupt pentru libertatea pentru patrie și pentru rege.”

Mai mult, căutam să expli­căm temeiurile teoretice ale libe­ralismului și care sunt condiţiile libertăţii.

De asemenea, seminarizam din operele unor gânditori libe­rali ca Adam Smith, John Locke, Herbert Spencer, ca și din mai re­cenţii Walter Lippmann,  Ludwig von Mises, Louis Marlio, Louis Rougier; Gaetan Pirou. Se studia istoricul Partidului Naţional Libe­ral, ca și convergenţa dintre acti­vităţile lui și monarhie.

Le vorbeam tinerilor liberali despre realizările Partidului Libe­ral, care, împreună și susţinând monarhia, a creat România mo­dernă. „Cercurile”, în concepţia noastră, ar fi avut și scopul să po­larizeze în jurul lor alţi tineri ne­încadraţi în partid. Aceasta nu atât în scopuri partizane, cât mai ales pentru extinderea unui spirit

democratic în cadrul generaţiei noastre. Această activitate permi­tea și sustragerea tinerilor de la influenţele legionare care încă mai existau.

Desigur că aprofundam criti­cile asupra marxism­leninismului prin argumentarea logică împo­triva totalitarismelor, și de stânga, și de dreapta.

Circula în cadrul acestor cercuri cartea lui Mihail Fărcă­șanu, atunci refugiat și el în exil, intitulată Scrisori către tineretul român, plină de conţinut demo­cratic și a cărei lansare s­a făcut în 1946, în cadrul unei adunări a organizaţiei colegiale (organiza­ţie de elevi a Tineretului Univer­sitar Naţional Liberal, TUNL). Am recomandat ca strângerea legă­turilor să se facă în grupuri mici și pe cât posibil compuse din oa­meni legaţi de relaţii amicale.

Această cunoaștere lua ade­sea forma de participare comună la piese de teatru sau filme, serate sau baluri studenţești, și nu  în­chistarea într­un cocon izolat.

După abdicarea forţată a re­gelui Mihai, care pentru noi re­prezenta simbolul legitimităţii și coeziunii naţionale, am continuat încă doi­trei ani această activitate în ideea menţinerii coeziunii în grup. Apoi, salvarea unor tineri care ar fi fost tentaţi de activităţile violente ce i­ar fi dus fie la execu­ţie, fie la mulţi ani de închisoare.

Un alt scop al nostru era și formarea unei concepţii antimar­xisto­socialistă, contrară total unor condiţii de libertate. Acţiunea noastră a dus în mare măsură la constituirea și cimentarea unor relaţii umane de profundă priete­nie și comuniune spirituală ce se mai păstrează încă și astăzi între cei rămași în viaţă. În cele din urmă, această activitate a încetat prin 1950.

Activitatea de rezistenţă  faţă de comunizarea spiritelor a con­stituit un modest exemplu de ceea ce, în condiţiile epocii, se putea realiza.

Sursa foto: Familypedia

La începutul anului 2018, din Organizaţia Naţiunilor Uni­te făceau parte 193 de state,

plus două state cu statut de ob­servator. Dintre ţările membre, 44 au monarhi drept șefi de stat. În cele mai multe, puterea suve­ranilor este simbolică, formală, ceremonială sau reprezintă o re­miniscenţă instituţională (cum este cu cele 15 foste membre ale Imperiului Britanic, actuale mem­bre Commonwealth). Există însă și state în care puterea regelui/sultanului/emirului și/sau a fami­liei regale este decisivă. Cazul ex­cepţional al monarhiei teocratice cu influenţă globală merită dis­cutat separat.

În vremea Războiului Rece, monarhiile au reprezentat obsta­cole redutabile în calea extinderii globale a comunismului și a  in­fluenţei Uniunii Sovietice (pe vre­mea aceea, monarhii au devenit aliaţi naturali ai SUA, care a optat de la înfiinţare pentru republică). Acolo unde monarhiile au fost do­borâte, iar religia predominantă a fost persecutată, s­au petrecut în­fiorătoare genocide – cazul Cam­bodgiei. Cambodgia este și sin­gura ţară fostă comunistă din lume unde a fost restaurată monarhia și au urmat procese împotriva ce­lor care au comis crime de război și crime împotriva umanităţii.

Fără a intra în detalii acum, în monarhiile din Asia sunt câţiva suverani care au mare putere sau chiar putere absolută; unii dintre ei se găsesc pe listele celor mai bo­gaţi oameni din lume ori cel puţin

pe listele celor mai bogaţi oameni politici din lume: Arabia Saudită; Bahrein/Bahrain; Bhutan; Brunei; Cambodgia; Emiratele Arabe Uni­te; Iordania; Japonia; Kuweit; Ma­laezia; Oman; Qatar; Thailanda.

În monarhiile islamice, cele mai persecutate majorităţi/minorităţi sunt femeile, creștinii, LGBT, ateii.

Pe continentul african, au mai rămas doar trei state cu regim mo­narhic: Lesotho; Maroc; Swaziland.

În ordine alfabetică, monar­hiile din Europa sunt următoa­rele: Andorra, Belgia, Danemarca, Lichtenstein, Luxembourg, Ma­rea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia. Unul din­tre cazurile cele mai curioase este al Andorrei, unde rolul de monarh este exercitat de doi coprincipi (episcopul de Urdell și președin­tele Franţei!). Cazul Regatului Unit al Marii Britanii este de­a dreptul special, pentru că în ciuda destrămării Imperiului Britanic, 15 state din America de Nord (An­tigua și Barbuda; Bahamas; Bar­bados; Belize; Canada; Grenada; Jamaica; Santa Lucia; Saint Kitts și Nevis; Saint Vincent și Grena­dine) și Australia – Oceania – Pa­cific (Australia; Noua Zeelandă; Insulele Solomon; Papua Noua Guinee; Tuvalu) o recunosc for­mal pe Elisabeta a II­a drept mo­narh. Mai există și Tonga, care are propriul rege.

Unul dintre cele două state cu statul de observator este Pales­tina (care nu este oficial recunos­cut de către toate statele). Celă­lalt este Vaticanul (sau „Sfântul Scaun”), despre al cărui suveran Stalin întreba cu dispreţ: „Câte divizii are Papa?”. Rolul strategic crucial al Papei a fost scos în evi­denţă de studiile calitative privind prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic. (Timpul)

Monarhiile lumii

Sursa foto: WordPress.com

Cei amintiţi în articolul pre­cedent (Sandu Missirliu, Costel Mareș, Mircea Matheescu și sub­semnatul) au început să organi­zeze în fiecare facultate și liceu importante din capitală „cercuri” de câte 10 persoane. Dacă într­un an de facultate existau mai mult de 10 doritori de activitate, se for­mau două, trei și așa mai departe, dar în fiecare asemenea cerc ni­meni nu știa de existenţa altuia din aceeași facultate sau liceu.

Noi, cei din micul nucleu, am început formarea politico­ideolo­gică precum și naţională a aces­tor „cercuri”, adică identitatea lor ca tineri liberali. Astfel, am insti­tuit schimbul de cărţi și de alte izvoare românești sau străine, in­terzise sau inaccesibile, trecând la comentarea lor. Explicam prac­tic ce însemna a fi liberal. Circula

În numărul trecut, vorbeam despre iniţiativa tineretului universitar naţional­liberal de

menţinere a membrilor săi, de formare a lor politică și naţională, dar și de păstrare a unor contacte.

Orice structură legală care ar fi putut reprezenta o rezistenţă era practic desfiinţată, iar Partidului Comunist i se deschideau larg căile abuzurilor, teroarei și chiar asasinatelor. Tineretul  universitar liberal nu renunţa însă la lupta de rezistenţă faţă de comunism.

Pe de altă parte, nu trebuie scăpat din vedere că în acel mo­ment mai tot românul aștepta ca aliaţii săi firești, Statele Unite și Marea Britanie, să ne elibereze. Conducătorii lor politici ca și re­prezentanţii lor oficiali la Bucu­rești întreţineau această iluzie.

nr. 227 www.revistatimpul.ro

#OPTEZ | 7

Monarhia la loc de cinsteDavid Persimon

Aversiunea cititorilor me­dii din ţara noastră pen­tru manualele și tratatele

de istorie este un efect colateral al modului dezastruos în care se predau în învăţământul  preuni­versitar disciplinele Istoria Ro­mâniei, Istoria lumii. Cele mai multe manuale par scrise de go­gomani care nu­și înţeleg disci­plina predată și care­i urăsc pe elevi, cărora le­au creat repulsie faţă de înţelegerea trecutului (mă pronunţ atât în calitate de părinte, cu copiii în școală de mai bine de un sfert de secol, cât și ca fost pro­fesor de istorie, obligat să predea la ţară după terminarea facultăţii, pe vremea comunismului).

Dinastia – răspunsul său fără echivoc în dezbaterea privind opţiunea dintre republică şi monarhie

Cu toate acestea,  evenimen­tele șocante din jurul nostru, spec­taculoasa istorie naţională (și in­ternaţională) din ultimele decenii, eșecurile repetate ale neodemo­craţiei intervenite pe fondul unor enorme așteptări, nevoia înţele­gerii propriei identităţi și a aflării adevărului despre trecutul falsi­ficat îi provoacă până și pe „citi­torii medii” să se informeze. Dar cum în ţara noastră există în ge­neral un nivel extrem de scăzut al lecturii, al interesului pentru cul­tură (confirmate de nenumărate sondaje de opinie), ei preferă căr­ţile de popularizare a istoriei.

„Eu scriu pentru coafeze!”  – așa sună una dintre axiomele ma­nifestului estetic al lui Stelian Tă­nase prozatorul. În aparenţă, așa este, mai ales că romanele sale publicate în anii din urmă îi șo­chează pe pudibonzi prin invoca­rea în argou a organelor sexuale, a copulaţiei în locurile cele mai sordide, pe apucate, coprolalie,  în­călcarea tabuurilor morale, adul­ter, luxuria. Scriitorul procedează astfel deliberat. În percepţia sa privind societatea și moravurile autohtone, toată lumea vorbește și acţionează ca în propriile fic­ţiuni. Dar există în romanele sale și nivelul de profunzime al unei intertextualităţi labirintice, unde criticii literari și colegii de breas­lă recunosc influenţe, parafraze, controverse, modele, pastișe din literatura universală, de la Rabe­lais la Celine, de la balade la roma­nul poliţist. În Dinastia, Stelian Tănase are aceeași ambiţie de a se adresa unor categorii cât mai largi de cititori, de a face din tex­tul său un best­seller. Rezultatul este infinit mai mult decât o carte de popularizare a istoriei, scrisă de un nonprofesionist (adică nu de un „istoric de profesie”), așa cum susţin detractorii săi.

Dinastia este rodul pasiunii, cercetărilor și reflecţiilor făcute de către S.T. în ultimele decenii, pe tema monarhiei. Este răspun­sul său fără echivoc în dezbaterea privind opţiunea dintre republică și monarhie. Iar pentru cei care se pronunţă despre subiect fără a fi în temă, este sursa perfectă pentru

că în ea găsești informaţii, evocări, argumente care scot în evidenţă părţile „tari” și cele „slabe” ale mo­narhiei din ţara noastră. Deși este un partizan declarat al monarhiei, autorul este extrem de onest și exact în evaluarea individuală a fiecăruia dintre cei patru regi ai României din perioada 1866­1947 (spre deosebire de istoricii de pro­fesie comuniști și postcomuniști, care au făcut din Carol al II­lea „ţapul ispășitor” pentru toate re­lele interbelice, Tănase scoate în evidenţă faptul că anul 1938 a fost anul de referinţă al dezvoltării economice a României). Dinastia este prima carte scrisă după că­derea comunismului în care sunt subliniate, evaluate, explicate clar (pe înţelesul tuturor) contribuţii­le excepţionale ale regilor Româ­niei la edificarea statului naţional modern, unitar și a identităţii na­ţionale. Era nevoie de un aseme­nea demers adresat unui public larg, după deceniile de revizio­nism comunist și de falsificare a istoriei naţionale (și universale).

„Eu sunt mihăist!”Stelian Tănase este primul om

din lume pe care l­am auzit decla­rând: „Eu sunt mihăist!”. Era în 1990, deja îl întâlnisem în ianua­rie, la sediul PNŢCD, pe Corneliu Coposu (și publicasem în 22 pri­mul interviu de după  arestarea sa), deja cunoscusem foști deţi­nuţi politici supravieţuitori  (ţă­răniști, liberali, social­democraţi, legionari), dar toţi se declarau monarhiști. Era ieșit din comun ca un tânăr intelectual și militant civic (încă în politică), al cărui tată fusese activist PCR, să declare că este „mihăist”. Nu am auzit pe ni­meni să­și asume explicit în acele vremuri opţiunea monarhistă, dar­mite cea „mihăistă”, nici la Uniu­nea Scriitorilor, nici la Grupul de Dialog Social și revista 22, nici în presa antifesenistă ori în mediile opoziţiei postcomuniste. Una din­tre explicaţiile eșecului democra­tic postcomunist era reticenţa cu care elitele intelectuale (formate/deformate în comunism) îi priveau pe Coposu, Raţiu, Câmpeanu, pe „fostul rege”. A fost nevoie de ac­tivismul excepţional al Alianţei Ci­vice pentru ca elitele intelectuale și cvasiintelectuale să înţeleagă necesitatea alianţei strategice cu „partidele istorice”. În vremea din urmă, s­au multiplicat atât de mult monarhiștii „din tată în fiu”, de nu mai înţelegi cum, în 1990, anumite „categorii de cetăţeni” l­au votat în proporţie de 85%, din primul tur, pe antimonarhistul Ion Iliescu. Or, când se petrec asemenea reo­rientări, unii încearcă discret să­i

facă uitaţi pe deschizătorii de dru­muri, pe promotorii unor idei.

Experienţa personală este de­cisivă în „schimbările la faţă”. Și contează enorm dacă mai există profesionalism în modul care un scriitor, devenit în regimul de li­bertate ziarist, întemeietor de ga­zete, realizator de televiziune, își concepe relaţiile cu personalităţile admirate. Individualist, cum sunt îndeobște scriitorii, Stelian Tănase s­a simţit atras de puţine persona­lităţi în carieră. Încă din primele zile ale Frontului Salvării Naţio­nale, Iliescu & Company au încer­cat cu succes (cel puţin o vreme) să atragă de partea lor elita in­telectuală (posturile în Guvernul Roman erau „de nerefuzat”), iar scriitorul și fostul deţinut politic Alexandru Paleologu fusese numit ambasador al României la Paris. Era unul dintre puţinii intelectu­ali în viaţă despre care se spunea că văzuse și cunoscuse trei regi (Ferdinand, Carol al II­lea, Mihai); iar S.T. fusese atât de apropiat de el, încât în vremurile sinistrei cen­zuri comuniste au realizat o serie de interviuri. Aveau deplină încre­dere reciprocă, iar tânărul scriitor a fost sensibilizat de fostul deţinut politic faţă de tema monarhiei.

Stelian Tănase, unul dintre magnificii intelectuali publici din „Piaţa Universităţii”

După prăbușirea comunismu­lui, când Tănase a publicat un frag­ment al cărţii de convorbiri cu Paleologu în Contrapunct, a fost un șoc pentru lumea culturală și politică să afle destăinuirile inte­lectualului liberal („Plângea când mi­a spus că a dat rapoarte. Avea o mare povară fiindcă a cedat. Cred că s­a căit. Despre mine nu a dat nici o «notă». Cu mine, pe care mă vedea ca pe un discipol, a fost sincer. Înregistram discuţiile cu el pe un casetofon primitiv, pentru o carte pe care urma să o publi­căm după căderea comunismului. Cred că voia să facem asta ca un fel de testament în care să recu­noască faptul că a colaborat. El a fost informator 21 de ani, până în 1984, când a fost scos din reţea ca neserios”). Două luni mai târziu, în aprilie 1990, Stelian Tănase a fost invitat la Paris de către  ambasa­dorul Paleologu, care l­a prezentat regelui Mihai. A fost începutul unei lungi relaţii personale, pre­cum și al unui interes profesional

faţă de ultimul rege. Tănase s­a do­cumentat decenii de­a rândul în le­gătură cu monarhia, dar – el, care scria cărţi de studii exemplar con­struite – a ales să se exprime în forme atractive pentru publicul larg. A optat pentru o suită de in­terviuri de televiziune cu regele Mihai, pentru filme documentare cu multe episoade despre familia regală. Astfel, milioane de (tele)­spectatori s­au informat în răs­timp despre un subiect tot mai ac­tual pe măsura trecerii timpului (filmele pot fi accesate online).

Tot în 1990, Stelian Tănase a fost unul dintre magnificii intelec­tuali publici din „Piaţa Universi­tăţii”. Se întorcea în locul afirmă­rii ca revoluţionar anticomunist, pe 21 decembrie 1989, la „Bari­cada de la Inter”, unde și­a riscat efectiv viaţa, iar nimeni nu știa ce se va petrece a doua zi. După prăbușirea vechiului regim, a de­venit președintele GDS, redacto­rul­șef al revistei 22, iar mai im­portant decât orice altceva, un scriitor căruia editurile îi publi­cau cărţile interzise în comunism. „Piaţa Universităţii” a fost un fe­nomen unic, irepetabil, al opozi­ţiei noastre democratice, o mani­festare cumplit de riscantă într­o Românie fesenizată.  Fenomenului „Piaţa Universităţii” i s­a pus ca­păt violent prin cea de­a treia mi­neriadă, dar el a pregătit nașterea Alianţei Civice și a Convenţiei Democratice, singurele forme efi­ciente în lupta împotriva domi­naţiei lui Iliescu & FSN/FDSN/PDSR/ PSD. Despre toate acestea am scris pe larg într­o carte de analiză politică și în alte texte, dar vreau să scot în evidenţă un sin­gur detaliu relevant pentru acest book review: acolo, din faimosul balcon al Facultăţii de Geologie al Universităţii București, Stelian Tănase le­a vorbit protestatarilor despre Regele Mihai și despre ne­cesitatea revenirii la monarhie.

În contextul controverselor privind opţiunea între republică și monarhie, Dinastia este o carte ne­cesară pentru publicul larg. De ce? Mulţi discută despre această op­ţiune ca și cum România nu are trecut și de parcă sunt spălaţi pe creier. Dovada cea mai puternică a spălării pe creier? Încă sunt inși întreabă de ce s­ar mai pune în România problema opţiunii între republică și monarhie. Ei afirmă că pentru o minte democratică și liberală ar fi o certitudine supe­rioritatea regimului în care cetă­ţenii își aleg conducătorul prin vot, periodic, pe baza meritelor, faţă de un regim condus de inși aflaţi în succesiune ereditară,  indiferent de calitatea lor individuală. Este o abordare anistorică, tipică pen­tru ignoranţii care nu cunosc is­toria României și deci nu au cum să o înţeleagă. În teoria democra­ţiei, superioritatea republicii faţă de monarhie este clară. Practic însă, dacă discutăm despre Ro­mânia, nu putem face abstracţie de propria istorie naţională, de deturnarea cu forţa a destinului naţiunii și al statului de către ocu­paţia sovietică.

(Textul integral poate fi citit pe Timpul online,

www.revistatimpul.ro)Sursa foto: Cărturești

Spre disperarea istoricilor de profesie, pe care (din păcate!) nu îi citește aproape nimeni, Dinastia, cartea scrisă de Stelian Tănase și Elena Vijulie (București, RAO, 2017), este un colosal succes de librărie. De ce are mai mult succes în domeniul

is toriei naţionale un scriitor talentat (realizator TV, profesor de political science) decât istoricii de profesie? Și de ce au succes doar anumite cărţi într­o ţară în care cea mai competitivă întrecere între generaţii se numește „Cine citește mai puţin”? Și cum de au apărut atâţia monarhiști într­o republică manipulată de comuniști și feseniști?

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

8 | CENTENAR

De la idealul naţional la cel democraticÎnvăţăturile trecutuluiCosmin Dima

Un secol de istorie naţională și europeană (1918‑2018)

Ce au în comun idealul naţional și cel democratic? Sunt marile proiecte naţionale ale României moderne,

pe care elitele românești le‑au dorit împli‑nite în diferite etape istorice. Din nefericire pentru progresul naţiunii române care atinsese idealul naţional, modelul demo‑cratic a fost brusc înlocuit de modelul uto‑pic comunist. Un experiment și antinaţio‑nal, și antidemocratic.

Marea Unire a românilor s‑a împlinit, dar nu prea

Centenarul Marii Uniri ne (re)amintește cum se cade de eforturile determina(n)te ale elitei politice și intelectuale românești din perioada antebelică și postbelică de a aduna românii sub umbrela protectoare a unui singur stat naţional și unitar. Româ‑nia (re)întregită nu a fost opera cuiva, ci a fost un proces etapizat, la care au partici‑pat idealiști, oameni de cultură și de stat, in‑divizi proveniţi din rândul maselor, militari și capete încoronate, remarcabili patrioţi. Adică acei indivizi care invocă mai puţin interesul naţional, dar fac mai mult pentru ca acesta să fie atins. A fost un efort comun întins pe durata unor generaţii. Figuri mar‑cante pașoptiste, precum Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Ale‑xandru C. Golescu au vrut să schimbe cu propriile minţi lumea arhaică și plină de mizerie a Principatelor. Mai mult idealiști decât realiști, acești romantici au sădit totuși în minţi idealul naţional, cum că românii, deși despărţiţi de graniţe, sunt o sigură na‑ţiune. Mai apoi, oameni precum Iuliu Maniu, Ion I.C. Brătianu, episcopul Iuliu Hossu, Ferdinand I sau mareșalul Alexandru Ave‑rescu și alţii asemenea au scris prin acţiu‑nile lor în marea carte a unirii, o capodo‑peră a mai multor generaţii.

Aflate la intersecţia intereselor marilor puteri regionale, Imperiul Rus, Imperiul Oto‑man și Monarhia Austro‑Ungară,  Ţările Române nu s‑au putut mișca decisiv către unitate până când aceste blocuri nu au in‑trat în coliziune sau în declin. Poziţionaţi geopolitic incomod, dar de interes strate‑gic, neșansa istorică a românilor de a fi hăituiţi de armatele străine s‑a dovedit, într‑un final, a fi și șansa ca, în frecventele interacţiuni militare dintre acestea, să fie de‑o parte sau de alta. Orice flux expansio‑nist imperial a fost dator și cu un reflux.

Să ne reamintim. În conflictul militar dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman & aliaţi în Războiul din Peninsula Crimeea (1853‑1856), Principatele Române au găsit șansa de a rediscuta independenţa. Trei ani mai târziu, Alexandru Ioan Cuza a reușit Mica Unire. După mai bine de un sfert de secol, aceiași actori au intrat în conflict, dar cu România poziţionată de data aceasta de partea Imperiului Rus (Războiul ruso‑turc 1877‑1878). S‑au obţinut atât Dobrogea, cât și independenţa de stat a României. O ju‑mătate de secol mai târziu, poziţionarea de partea Antantei, după o perioadă dificilă de neutralitate, presiuni și chibzuinţă, a dat ro‑mânilor o șansă istorică de reîntregire. Pe parcursul anului 1918, au fost aduse și restul regiunilor românești: Basarabia (27 martie),

Bucovina (15 noiembrie), Transilvania, Ba‑nat, Crișana și Maramureș (1 decembrie). România a câștigat teritoriu, populaţie de o mare diversitate etnică (unguri, germani, evrei, ruși, ucraineni, turci, bulgari) și recu‑noaștere occidentală de stat naţional uni‑tar. Însă la sfârșitul Războiului de 30 de ani, România, privită fie ca pradă de război pen‑tru URSS, fie ca stat învins de către aliaţi, a pierdut din nou Bucovina de Nord, Basa‑rabia (în favoarea URSS) și Cadrilaterul (Bul‑garia). O tragedie. Marea Unire încă era, dar nu prea.

Democraţia din minţile românilor încă este aşteptată

Ce putem învăţa din trecut? Că idealu‑rile se urmăresc, se ating, se conservă și se apără timp de generaţii. Dar, la fel de bine, se pot și pierde. Dacă pașoptiștii români au visat să se rupă de modelul oriental ca să facă lumină în mintea oamenilor, să schimbe vechea lume arhaică dominată de despoţi cruzi sau luminaţi, decembriștii au visat să înlocuiască modelul comunist și să redea oamenilor libertatea. Dar, cum aceștia nu au fost prea mulţi, și rezultatele, după mai bine de un sfert de secol, sunt pe măsură.

Democraţia funcţionează așa cum tre‑buie dacă toate mecanismele ei funcţio‑nează și se reglează reciproc. Dacă nu, atunci e disfuncţională și creează insatis‑facţii și frustrări. Și mai mult, oamenii în‑cep să creadă că regimul democratic nu e bun, când, de fapt, acesta nu a ajuns nici‑odată la un nivel optim.

Suntem în situaţia în care aproape ju‑mătate dintre români încă regretă comu‑nismul. Românii trăiesc într‑o democraţie (de‑o calitate îndoielnică), dar nu sunt de‑mocraţi. Lumea îl mai vede pe Ceaușescu când intră la metrou, când trece pe lângă Casa Poporului sau când se plimbă printre blocurile de tip cutie de chibrituri, în care trăiesc acum ca simboluri ale socialismu‑lui multilateral dezvoltat. Ideea comunistă a supravieţuit în minţile multora și nu a pie‑rit în 1989. E vie și acum în practicile foș‑tilor securiști, nomenclaturiști, funcţionari, care au știut cum să‑și prelungească bene‑ficiile și mai ales cum să pună mâna pe al‑tele. Nostalgicii nu realizează totuși că îm‑părţirea proprietăţii de stat tot comuniștii au făcut‑o, pentru că doar ei au controlat tranziţia. Curat sindrom Stockholm.

Doar un proces de spălare a creierelor a putut face posibilă existenţa acestui regret

faţă de comunism, așa cum explică Dan Pavel în Grajdurile lui Augias. Rituri de pu­rificare în posttotalitarism. De  asemenea, Tony Judt amintește în Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945 că între 1945 și 1949 majoritatea nemţilor vedeau nazismul ca pe „o idee bună, dar prost apli‑cată”, iar în 1952, în republica federală, un sfert dintre germani aveau „o părere bună” despre Hitler. Dacă după atâta timp încă ne confruntăm cu remanenţe totalitare, atunci devine explicabil ce se întâmplă în zilele noastre. Nu mai vorbim de genera‑ţiile mai noi care par destul de ignorante.

După mai bine de un sfert de secol de la căderea blocului sovietic, un proces de deconsolidare democratică bântuie  Europa Centrală și de Est, precum odinioară fan‑toma comunismului prin tot Bătrânul con‑tinent. Manifestul partidului comunist a fost înlocuit cu diverse naraţiuni care încu‑rajează reinterpretarea regimului demo‑cratic liberal cu unul iliberal sau alte varia‑ţiuni legitimate prin vot. Cine echivalează democraţia doar cu votul nu știe sau nu‑și amintește cum a fost legitimat Hitler, ca să folosesc exemplul cel mai tare. În Par‑lament, prin vot. Alegerile pot aduce la putere atât binele, cât și răul.

Se aud tot mai tare notele stridente ale unui (neo)naţionalism populist, iar extre‑mele politice sunt tot mai active mai peste tot în Europa. Chiar Viktor Orbán spunea că interesul naţional este mai presus de drepturile individuale. O idee în cel mai pur stil totalitar, care poate justifica orice. Desigur, nu se poate să nu ai o dimensiune naţională a politicii atât timp cât ai un teri‑toriu, o limbă, o istorie, cât există compe‑tiţie între state și un sistem internaţional de putere divizat. Naţionalismul „este cea mai durabilă și mai bogată sursă de entu‑ziasm de masă” nota Eric Hoffer, filosoful docher, în Adepţii Fanatici. Dar decăderea drepturilor din centrul preocupărilor po‑litice este o crimă morală sau mai mult.

O altă lecţie a trecutului, fără a fi ideali‑zat excesiv sau inutil, este despre capacita‑tea elitelor de a vedea dincolo de propriul nas marile proiecte, și nu doar micile inte‑rese. Într‑o ordine firească, logică și morală pe care elita politică trebuie să o aibă în minte, pe primul loc este viziunea politică despre dezvoltarea unei societăţi. Ca să fii un lider politic, trebuie să ai o viziune și in‑stinct – vorbele marelui sociolog și econo‑mist Max Weber. Urmărirea unor idealuri nu este din categoria viselor deșarte, ci un mod pragmatic de a construi o societate prosperă și liberă.

Idealul democratic este la fel de impor‑tant ca idealul naţional. Explic. Degeaba există o naţiune dacă este asuprită, con‑trolată, înfricoșată, degeaba se vorbește aceeași limbă dacă există cenzură, de‑geaba se ocupă același spaţiu dacă acesta este o închisoare. Ar trăi cineva de bună voie și nesilit de nimeni în Coreea de Nord?

În aceste vremuri, când modelul de‑mocraţiei liberale este contestat și reinter‑pretat, avem nevoie de acea Mare Unire a românilor în jurul idealului democratic  la care au visat decembriștii și încă visează postdecembriștii.Sursa foto: Wikipedia

Dacă ceva leagă destinul unei naţiuni, acel ceva nu poate fi decât trecutul, prezentul și viitorul acesteia, ca într­o determinare cauzală. Trecutul este singurul pe care te poţi baza dacă vrei să

cunoști prezentul și să anticipezi multiple viitoruri posibile, scria Niall Ferguson, influent istoric britanic, în Civilizaţia. Vestul și Restul. Pare logic, dacă nu chiar metodologic. Există o memorie istorică fără de care o naţiune nu poate exista. Fără putinţă de tăgadă, trecutul naţiunii române face parte din vieţile noastre individuale, din memoria colectivă sempiternă, ne sufocă sau ne eliberează, ne bucură sau ne întristează, dar nicidecum nu ne lasă să plutim pe o mare a uitării. Am fi bleste­maţi să ne scufundăm într­o eternă amnezie naţională. Fiecare zi ar fi începutul și sfârșitul istoriei noastre.

nr. 227 www.revistatimpul.ro

CENTENAR | 9

Politica memoriei între stânga şi dreaptaVictor Rizescu

În anul 2017, Editura RAO a publicat o colecţie de documente cu o valoare excepţională pentru istoriografia românească. Autorul, Bogdan Bucur, este licenţiat în Știinţe politice și Drept, având un doctorat în sociologie absolvit la SNSPA. Lucrarea (Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri) se distinge și prin mărimea acesteia – nu mai puţin de 816 pagini dintre care 695, cu documente, prin intermediul cărora autorul ne introduce

în atmosfera perioadei în care naţiunea română a săvârșit Marea Unire.

Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri

Cătălin Manea

Puţină lume se îndoiește că procesul de autodefinire permanentă  – și de cristalizare prin raportare critică re­

ciprocă – a stângii și a dreptei de la noi este inseparabil de demersul inserării retros­pective al fiecăreia din cele două curente în contextul precomunist. Întreprinderea menţionată este însă afectată în mod per­sistent de faptul că ecranul despărţitor al interludiului de autoritarism traumatic poartă el însuși o etichetă direct implicată în chestiune (aceea a stângii, firește). Re­zultă de aici tentaţia la fel de persistentă de a căuta puncte de sprijin pentru trata­mentul traumei în sfera vechilor voci, ges­turi și simboluri ale dreptei. E greu să ne dezbărăm de o asemenea înclinaţie, cu toate că indiciile erorii de perspectivă abundă și ar trebui să devină tot mai vizibile cu trece­rea timpului.

Suferim de pe urma etatismului, veș­nic întreţinut de presiunile înapoierii și ac­ţionând întotdeauna ca mediu propice al corupţiei, precum și ca factor de favorizare a devierilor de la procedurile democratice. Întruchipările de dată recentă ale inter­penetrării perverse dintre politică și eco­nomie poartă, în mod inevitabil, însemnele matricei comuniste din care s­au desprins, de unde reflexul de a le căuta surse și an­tecedente în repertoriul politicii și al idei­lor de stânga din toate timpurile și locurile, tratând avatarurile lor locale ca partici­pante la un sindrom de extensiune globală.

Dar presiunile invocate s­au corelat cu di­namica ideologică a diverselor contexte istorice și naţionale în maniere variabile (cu determinări suplimentare generate de influenţele geopolitice). În România de di­naintea comunismului, corelaţiile nefaste s­au desfășurat sub egida dreptei, gravi­tând în jurul fenomenului de basculare a liberalismului spre aceeași zonă a spec­trului ideologic. Falsificările edulcorate cu legitimare de dreapta ale parlamentaris­mului au fost însoţite de supralicitări au­toritare aparţinând tot familiei politice res­pective, iar încercările de a rupe cercul vicios au luat forma pledoariilor cu inspi­raţie de stânga.

E de înţeles că asociem cu noţiunea de stânga tendinţa celui mai puternic partid al eșichierului de a acapara statul în mod insidios. E contraproductiv să uităm însă că, până la supralicitarea carlistă  – încadrată de altele înrudite, dar mai radicale  –, ro­mânii cultivaţi și informaţi puneau semnul de egalitate între tendinţa în cauză și exi­genţele de ordine, disciplină naţională și dezvoltare controlată promovate, cu o  in­confundabilă rezonanţă de dreapta, de par­tidul aflat sub conducerea Brătienilor (chiar dacă mulţi dintre ei considerau că vicisitu­dinile situaţiei internaţionale impuneau ca numitele exigenţe să fie acceptate cu stoi­cism, chiar împreună cu derapajele nutrite

de ele). Odată ce acceptăm că nu ne mai aflăm sub imperiul acelorași vicisitudini și mai credem, în plus, și că simbolurile dominante într­un mediu social îi influen­ţează cumva evoluţia, se cuvine să nu ne mai așezăm în răspărul percepţiei atât de răspândite a oamenilor de dinaintea co­munismului și să nu mai subscriem unei ierarhii a simbolurilor istorice situată în contradicţie cu ierarhia preferinţelor și a valorilor din ziua de azi.

Cu siguranţă că armonizarea dintre preferinţe și simboluri nu poate fi decât o operaţiune complicată și de durată. Ea nu poate fi obţinută prin intervenţia vreunei comisii însărcinate cu condamnarea extre­mismelor de stânga sau de dreapta și nici nu își poate găsi rezoluţia prin interdicţii legate de afișarea unor busturi sau de bote­zarea unor străzi. Continuitatea armonioasă cu trecutul sub zodia valorilor prezente re­clamă disocieri subtile în spaţiul moderaţiei și deplasări de accent delicate cu referire la felul de a evalua atitudinile și rostirile iden­tificate în apropierea axei mediane a poli­ticii și culturii precomuniste. Îmi e greu să identific atitudini din trecut mai potrivite ca astfel de referinţe armonizatoare decât cele implicate în revendicările de consecvenţă a liberalismului local cu principiile sale ge­nerice și de deschidere treptată a sa către dezideratele de protecţie socială. Dar, așa cum spuneam, e vorba despre obiective ce exclud soluţiile tranșante și pripite.

Se știe că trecutul poate furniza vectori de orientare pentru prezent doar atunci când este interogat în lumina întrebărilor acute ale prezentului, dar nu și din unghiul prejudecăţilor și al reflexelor

sale de gândire. Observaţia se verifică foarte bine în orizontul României de după comunism. Pe cât de stăruitor a fost efortul ei de a­și căuta repere în tabloul formelor sociale și în peisajul culturii naţionale a epocii anterioare experimentului demarat în 1944­1948, pe atât a fost de dificil de construit în acest fel o ierarhie simbolică aptă să ne servească în mod autentic nevoia de orientare, eliberându­ne, adică, de erorile de perspectivă în loc să le consolideze. Confuzia persistă și cu siguranţă că invitaţia la reflecţie mai adâncită asupra subiectului prilejuită de anul Centenarului nu poate fi decât o ocazie specială pentru a o contracara.

Este necesar să facem următoarea ob­servaţie. În istoriografia autohtonă mai avem o lucrare de acest tip, care

a fost publicată în anul 1937 sub patronajul regelui Carol al II­lea.

Idei suprimate de istoriografia şi politica oficială

Bogdan Bucur reușește să încadreze foarte bine perioada, având o structură bine articulată, surprizând prin natura documen­telor publicate, a valorii istorice intrinseci și a formei în care au fost publicate (pre­luându­se forma originală). Un alt element important a lucrării este acela că prezintă etapele premergătoare unirii diverselor pro­vincii cu Vechiul Regat și evenimentele aso­ciate acestui proces. Paginile cărţii ne rea­mintesc atmosfera timpurilor și principiile care au stat la elaborarea actelor unirii teri­toriilor românești la patria­mamă, în con­diţiile în care încheierea Primului Război Mondial a adus schimbarea fundamentală a întregii ordini sociale și economice clădite în ultimii 500 de ani în spaţiul european și mondial, permiţând crearea sau întregi­rea unor noi state după principii naţio­nal­etnice. Noile naţiuni au avut nevoie de această construcţie identitară pentru a se afla în antiteză, din punct de vedere al le­gitimităţii, cu vechile conglomerate etni­co­statale ce se construiseră pe modelul feudal. România Mare nu scapă și nu are cum să scape, intrând în acest vortex al sta­telor mari care a urmărit destinul formaţiu­nilor statale din spaţiul creat și promovat

de fostele imperii și popoare ce au deţinut hegemonia politică și economică în Europa, având nostalgii ale unor „epoci de aur’”.

Pe parcursul lucrării, cititorii vor intra în contact cu idei de mult uitate și supri­mate de istoriografia și politica oficială, fiind dezvelite, redescoperite și readuse în atenţia publicului contemporan, idei care au fost considerate subversive în mai toate epocile ce s­au succedat în ultimii 100 de ani pentru că nu corespundeau tiparului și cheii de interpretare oficiale.

În câteva rânduri, voi aminti pe scurt, lăsând cititorului interesat să poată redes­coperi și alte informaţii provocatoare din documentele puse la dispoziţie în cadrul antologiei, reacţia Bisericii Ortodoxe din afara Regatului, unde Mai­marii Stătători ai săi din Ardeal au făcut front comun în faţa hoardelor de români care au avut ne­rușinarea de a ataca patria­mamă Ungaria și pe suveranul legitim de la Viena. Din­coace de Carpaţi, Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe din Vechiul regat, rămânând la București în vremurile tulburi ale războiu­lui, îl sfătuia de la distanţă pe regele Fer­dinand, aflat în refugiu la Iași, să semneze odată pacea, pentru a curma suferinţele poporului de acest război pornit mișelește împotriva Germaniei. Alte rapoarte făcute de politicieni și intelectuali basarabeni surprind, mai târziu, propaganda prorusă pe care au făcut­o clericii ortodocși în Ba­sarabia, supăraţi că noua putere de la Bucu­rești le­a redus din privilegiile de care se bucuraseră în timpul regimului ţarist (Al. Pehlivan, Memoriu nedatat; Al. Pehli­van, Discursuri; Ion Al. Buzdugan, Memo­riu adre sat Regelui Carol al doilea).

Minorităţile pe care România Mare le­a moștenit își au și ele locul simbolic în cunoașterea și recunoașterea noului stat, unele adaptându­se noilor vremuri, altele așteptând o nouă rediscutare a graniţelor. Statul român interbelic, în ciuda bunelor intenţii, nu a reușit sau a reușit prea puţin să le integreze în noua structură, lucru care va fi vizibil în vara anului 1940, atunci când toate aceste minorităţi marginalizate sau

automarginalizate s­au raliat noilor adminis­traţii ale provinciilor pierdute de România.

Un alt subiect delicat, ascuns sau tre­cut cu vederea a fost acela al modelului noului stat, unul centralizat, „condus” de la centru, care a aplicat la nivelul întregii ţări modelul de guvernare din Vechiul regat, fapt care a creat numeroase animozităţi între elitele locale și vechile elite bucureștene ce și­au menţinut în perioada interbelică monopolul economico­politic (Memoriul privind revendicările Orașului Iași adresat Regelui Ferdinand în 7 ianuarie 1919).

Una dintre concluzii este că volumul intitulat Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri rămâne în lumea românească, în ciuda „micilor revelaţii” care nu se con­formează ideilor propagate și promovate, o rememorare, o mărturie vie a ceea ce a fost realizarea României Mari cu micile sau marile ei neîmpliniri, un proiect politic care, ca și celelalte proiecte politice din Eu­ropa Centrală și de Est (Polonia, Cehoslova­cia, Iugoslavia) apărute în urma Primului Război Mondial, nu a rezistat prevederilor Păcii de la Versailles fiindcă garanţii săi, Marea Britanie și Franţa, nu au intrat în conflict militar direct cu contestatarii săi în anii ’30, pentru a menţine rezultatele păcii impuse în 1919, decât atunci când a fost prea târziu.

România cu graniţele actuale este ex­presia Păcii de la Paris (1947), prin care a fost sancţionată încheierea celui de­al Doilea Război Mondial, și ca urmare este cazul să privim fără nostalgie la o lume care a fost…

Sursa foto: www.centenarulmariiuniri.ro

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

10 | ROMÂNIA ETERNĂ

Securizarea spaţiului informaţional din Republica Moldova într‑un an electoral: fără propaganda rusă, dar vulnerabili la propaganda internă

Aurelia Peru‑Bălan

Românii de pretutindeni

Astfel, 80% din posturile de televiziune naţionale sunt deţinute de persoane

afiliate cu partide politice. Vlad Plahotniuc, liderul Partidului De­mocrat din Moldova (PDM), este proprietarul­beneficiar al celor mai multe posturi de radio și te­leviziune care deţin licenţă de emisie pe teritoriul Republicii Moldova  – trustul General  Me­dia Group, din care fac parte Publika TV, Prime TV, Canal 3 și Canal 2. Nici socialiștii nu au ră­mas fără „acoperire mediatică” audiovizuală. Compania Exclu­siv Media SRL, al cărui fondator este deputatul socialist Corneliu Furculiţă, deţine două televiziuni – NTV Moldova și Accent TV. Mo­dul în care se fac partajările licen­ţelor ne îngăduie să intuim că membrii Consiliului  Coordonator al Audiovizualului (CCA) sunt se­lectaţi după criteriul toleranţei po­litice, profesionalismul nefiind o condiţie sine qua non pentru emi­nenţii membri.

Televiziunea, o fabrică profitabilă de „zei politici” şi de spălat creiere

Televiziunea în Moldova nu doar că a devenit o fabrică de „zei politici” și de spălat creiere, ci și o fabrică de profituri conside­rabile. Plasarea spoturilor publi­citare la aceste posturi este aido­ma găinii care face ouă de aur. Conform declaraţiilor de venit pentru 2017, președintele Parla­mentului, Adrian Candu, a obţi­nut 1, 5 milioane de lei din aface­rea „Prime Management”, unde acesta deţine 10% din capitalul social al firmei, 90%  – Vladimir Plahotniuc.

În luna ianuarie al anului cu­rent, patru posturi de televiziue – ProTV Chișinău, RTR­Moldova, Jurnal TV și TV 8 (sunt cele la care are acces opoziţia politică sau chiar sunt controlate de aceas­ta) – au depus o plângere comună la Consiliul Concurenţei, în care acuză casele de vânzări publici­tate  – Casa Media și Exclusive Sales House – că ar fi încheiat o înţelegere de cartel pe piaţa pu­blicităţii audiovizuale. Acestea ar concentra publicitatea, promi­ţând reduceri suplimentare de până la 44%, doar către posturile de televiziune controlate de PDM și Partidul Socialiștilor din Repu­blica Moldova (PSRM). Fenome­nul înseamnă „pauperizarea” tac­tică a celorlalte posturi TV.

Ceea ce a bulversat opinia publică în spaţiul informaţional moldovenesc este modificarea, în decembrie 2017, a Codului Audio­vizualului. Modificările operate

au drept obiectiv securizarea spa­ţiului informaţional naţional în faţa propagandei străine. Pentru prima dată în textul Codului Au­diovizualului, elaborat în 2006, în art. 2 este introdus conceptul de securitate informaţională. Legea este cunoscută în Republica Mol­dova ca Legea antipropagandă.

Propaganda Kremlinului a luat amploare încă din 2012, dar s­a amplificat în perioada protes­telor din Kiev. În 2014, după ane­xarea Crimeii de către Federaţia Rusă, în mediul occidental a de­venit frecvent subiectul despre propagandă și războiul hibrid în zonele de influenţă ale Rusiei.

În Rusia, propaganda a în­ceput să domine buletinele de știri care promovează insistent și încontinuu antiamericanismul și degradarea morală, în special, a Uniunii Europene. Suntem mar­torii revenirii în câmpul media a retoricii sovietice din perioada Războiului Rece. Spre deosebire de propaganda sovietică din pe­rioada Războiului Rece, care pro­paga realizările Uniunii Sovietice și modul de trai în URSS, actuala retorică propagandistică a deve­nit mai agresivă și încearcă să provoace un haos informaţional.

Cel mai influent canal al pro­pagandei ruse îl constituie trustul

media deţinut de Guvernul Fe­deraţiei Ruse, din care fac parte reţeaua de televiziune Russia Today și Agenţia de știri Sput­nik News. În 2013, în Federaţia Rusă este lichidată cea mai mare agenţie de presă, РИА Новости, iar în baza acesteia, este fondată Agenţia Internaţională de Știri Россия сегодня, condusă de jur­nalistul Dmitrii Kiseliov.

O altă modificare a Codului, propusă de deputaţii din PDM, vizează completarea art. 9 din Codul Audiovizualului, care re­glementează „libera recepţiona­re a serviciilor de programe” cu un alineat care permite radiodi­fuzorilor transmisia doar a „pro­gramelor TV și radio cu conţinut informativ, analitic, militar și po­litic care sunt produse în statele UE, SUA, Canada, precum și în statele care au ratificat Conven­ţia Europeană cu privire la tele­viziunea transfrontalieră”. Noile prevederi nu vizează în mod ex­pres mass­media rusă, dar se re­feră la produsele media din ţări care nu au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziu­nea transfrontalieră. Din acest grup de ţări face parte Rusia, dar și alte state din CSI (patru ţări) și chiar din UE (șapte state), pre­cum și Georgia.

Moldova este supusă războiului hibrid din partea Federaţiei Ruse

Prin aceste măsuri, PDM­ul a reușit să transmită parteneri­lor occidentali un mesaj compor­tamental franc: statul moldove­nesc este supus războiului hibrid de către Federaţia Rusă, care cu­prinde instrumente de presiune în comerţul bilateral, mediatice și de securitate prin refuzul de eva cuare a forţelor militare ruse în regiunea transnistreană, ceea ce constituie un impediment se­rios pentru autorităţile moldove­ne, ferm decise să urmeze cursul european. Amintim, în context, că la iniţiativa PDM, se intenţio­nează să se introducă până în vară în textul Constituţiei opţiu­nea RM de aderare la UE. Un alt proiect de lege care va duce la suspendarea pe câteva minute a șefului statului, Igor Dodon. După toate, fenomenul suspendărilor prezidenţiale face parte din pa­radigma guvernării actuale de la Chișinău, negociată amiabil în culise de părţile „beligerante” din politica moldovenească.

Așadar, după publicarea Legii pentru modificarea și completa­rea Codului Audiovizualului în

Monitorului Oficial din 12 ianua­rie, radiodifuzorii și  distribuitorii de servicii aflaţi sub jurisdicţia Republicii Moldova sunt obligaţi să­și racordeze serviciile de pro­grame audiovizuale și ofertele serviciilor de programe retrans­mise în concordanţă cu noile nor­me audiovizuale în termen de 30 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, adică începând cu ziua de 12 februarie. În caz contrar, legea prevede sancţiuni sub formă de amendă de la 40 000 lei la 70 000 lei pen­tru radiodifuzorii și distribuito­rii  de servicii care vor încălca prevederile respective. Pentru în­călcarea repetată, amenda va fi de la 70 000 lei la 100 000 lei. După aplicarea graduală a sanc­ţiunilor, ar putea fi retrasă licen­ţa de emisie.

Votul deputaţilor a generat furia Moscovei. Drept răspuns, Duma de Stat din Federaţia Rusă a adoptat în ședinţa plenară din 24  ianuarie o declaraţie privind așa­numita discriminare a mass­­mediei ruse în Republica Mol­dova. Conform textului, legea de modificare a Codului Audiovi­zualului ar „încălca normele de drept internaţionale cu privire la libertate de exprimare” și ar con­stitui „un nou act antirusesc”. Mai mult, deputaţii ruși au făcut apel la ONU, Consiliul Europei și OSCE să evalueze actul legislativ adoptat de R. Moldova.

Propaganda internă este la fel de nocivă ca aceea prezentată de trubadurii Kremlinului

Ping­pongul politico­media­tic dintre Chișinău și Moscova a continuat și la 8 februarie 2018, când deputaţii din cele trei frac­ţiuni PDM, PLDM, PL plus grupul parlamentar Partidul Popular Eu­ropean din Moldova (PPEM) au votat o declaraţie prin care con­damnă atacurile Federaţiei Ruse asupra securităţii informaţionale naţionale și amestecul abuziv în activitatea politică din Republica Moldova. Socialiștii și comuniștii au boicotat ședinţa în semn de protest. Profund deranjat de con­ţinutul declaraţiei, liderul comu­niștilor, Vladimir Voronin, a re­plicat că, prin analogie, ar trebui sistate și televiziunile care 24 de ore propagă antistatalitatea Re­publicii Moldova și că acesta­i un „act de prostituţie politică”.

Vom urmări cu mult interes ce produse media autohtone vor acoperi respectivele „vacuumuri ideologice”.

(Textul integral poate fi citit pe Timpul online,

www.revistatimpul.ro)Sursa foto: Financial Times

Puterea politică din Republica Moldova, de altfel, ca oricare putere, a fost interesată întotdeauna nu doar să găsească un suport de încredere în puterea a patra, dar chiar s­o domine nestingherit. Nici un partid politic

nu­și poate menaja eventuale victorii electorale în lipsa unui post de televiziune prietenos, care să­l favorizeze distinct, iar uneori, să mai practice și partizanat la adresa oponenţilor politici. Chiar dacă, potrivit prevederilor Codului Audiovizual al Republicii Moldova, nici un partid politic nu poate deţine licenţă de emisie, piaţa audiovizuală moldovenească este par tajată în mare de către liderii politici.

nr. 227 www.revistatimpul.ro

ROMÂNIA ETERNĂ | 11

Cum a afectat teza „unirii” viitorul Republicii Moldova

Gabriel Andreescu

La Chișinău se desfășoară un spec­tacol care ascunde tendinţele de fond. De curând, a avut loc vizita grupului

de experţi NATO pentru a ajuta la elabora­rea documentelor strategice ale Republicii Moldova. Din când în când, se mai afirmă interesul proeuropean. Au fost expulzaţi cinci diplomaţi ruși. Parlamentari moldo­veni cer daune pentru cei 25 de ani de ocu­paţie sovieto­rusească. Sunt focuri de arti­ficii care însă nu au efect practic asupra realităţilor din Moldova.

Politica României faţă de Republica Moldova – cel mai mare eşec naţional de politică externă

Agresivitatea Rusiei și investiţiile fă­cute pentru extinderea teritorială a puterii ei sunt enorme. A reușit să influenţeze ale­gerile americane, a adăugat voturile nece­sare ca Brexit să reușească. Cum i­ar scăpa o pradă plăpândă precum Republica Mol­dova? Rusia are capacitatea de a cumpăra, șantaja și ameninţa.

Republica Moldova este un subiect foarte prezent în România. Gesticulaţia po­litică din jurul numelui ei a atins mereu înalte cote, în schimb proiecte ale autori­tăţilor care să unească interesele Bucu­reștiului și ale Chișinăului au fost ori ne­semnificative, ori au eșuat. Exemplul de școală este gazoductul Iași – Ungheni, care a costat România 19 milioane de euro (la care s­a adăugat contribuţia UE de 7 mi­lioane), deschis în 2015 și nefuncţional până astăzi.

Paradoxul este că tocmai România a contribuit la traiectoria care împinge Re­publica Moldova spre statutul de pion al intereselor rusești. Dacă postrevoluţia a adus ţării excepţionalul succes al europe­nizării și euroatlantizării, în schimb, poli­tica României faţă de Republica Moldova prezintă cel mai mare eșec naţional de po­litică externă.

Dreptatea „unirii” şi principiile de drept internaţional

Rusia ţaristă a ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru aparţinând Moldovei în 1812. În urma Primului Război Mondial, a reve­nit României Mari. Au contribuit la aceasta voinţa marilor puteri care au învins în răz­boi, asumarea principiului naţionalităţilor (graniţe în funcţie de identitatea naţiona­lă) și politica sofisticată a Bucureștiului. Deși în 1928, Pactul Kellogg­Briand dele­gitimase cuceririle, stabilitatea frontiere­lor a durat puţin timp. În 1940, Basarabia, Bucovina și Ţinutul Herţei au fost din nou ocupate, eliberate pentru puţin timp, în­corporate din nou și recunoscute în 1947 ca parte a Uniunii Sovietice – RSS Moldova – pentru încă aproape o jumătate de veac. Prăbușirea URSS a deschis pentru republi­cile sovietice oportunitatea de a căpăta

statalitate proprie. La 27 august 1991, a fost proclamată Republica Moldova. Tema identităţii românești a acestor ţinuturi dusese la mobilizări politice în anii 1989 și 1990, va fi capitalizată pro sau contra de  partide și după declararea Republicii Moldova, nou stat recunoscut de comuni­tatea internaţională.

Reamintesc aceste fapte binecunos­cute pentru a sublinia că Republica Mol­dova este rezultatul unei evoluţii istorice, implicând schimbări de frontiere și de re­gimuri politice, cazul ei neavând nimic ex­cepţional. În trecutul mai tuturor statelor, frontierele și realităţile socioculturale au fost configurate prin nedreptăţi. A existat o nedreptate în momentul raptului ţarist, a existat o alta în 1940, când estul României a fost invadat de URSS.

Astăzi, avem de privit la situaţiile crea­te de istorie din perspectiva dreptului in­ternaţional și a relaţiilor internaţionale, care au la bază, astăzi, respectarea frontierelor statelor și a voinţei popoarelor lor. Drep­tul  internaţional nu recunoaște o „drep­tate istorică” (decât prin excepţie, cum este cazul rectificării în urma utilizării for­ţei de către un stat). Explicaţia ar trebui să fie evidentă: dificultatea de a da noţiunii o precizie juridică și, mai ales, aruncarea în aer a ordinii internaţionale. Austria s­ar simţi îndreptăţită să ceară Tirolul de Sud „primit” de Italia, Germania ar privi legi­tim spre Lorena și Alsacia.

Totuși frontierele se mai schimbă: în condiţii de utilizare a forţei de către un stat, situaţie acceptată în final din neputinţa de

a face ceva (vezi ocuparea Tibetului de China), sau prin secesiune, recunoscută de comunitatea internaţională în condiţii excepţionale (cazul Bangladeshului, rezul­tat din secesiunea Pakistanului de Est). În sfârșit, frontierele se pot reconfigura le­gitim, pașnic, prin disoluţia unui sistem politic (URSS), prin desfacerea prin con­sens a unui stat (separarea Cehoslovaciei) ori ca expresie a voinţei părţilor pentru uniune: cazul Germaniei.

Populismul „unirii” a fost factorul de eşec în relaţiile României cu Republica Moldova

Ani la rând după 1991, guvernul, parla­mentul, președintele României au apos­trofat autorităţile de la Chișinău pentru decizii care priveau ordinea internă a Re­publicii Moldova. În octombrie 1994, pre­ședintele Ion Iliescu a ridicat acuzaţiile la un nivel extrem, afirmând că Republica Moldova și­a câștigat independenţa faţă de imperiul sovietic, și nu faţă de Româ­nia. Opinia publică a susţinut permanent această politică. Apelul la „unire” este un latmotiv al vieţii politicii românești. Sloga­nul „Basarabia e România” a fost răspân­dit în toată ţară. Semnarea unui tratat de frontieră între cele două state a fost amâ­nată până în anul 2010.

Emil Constantinescu este președintele care a făcut primele declaraţii ferme de recunoaștere a statalităţii statului vecin,

într­un moment important pentru afirma­rea orientării României spre Vest. Mai târ­ziu, voinţa unilaterală a „unirii” a luat forme mai elaborate: introducerea în Stra­tegia de securitate naţională a formulei „un popor, două state” (deși un popor are dreptul la un stat), traseul ciudat al nu­mirii lui Dan Dungaciu în funcţia de con­silier al președintelui moldovean Mihai Ghimpu, luarea cetăţeniei moldovene de către fostul președinte Traian Băsescu. Cum să nu percepi, dincolo de Prut, că „unirea” a devenit subiectul unei acţiuni acoperite?

Autorităţile de la Chișinău au reacţio­nat. În anii 1990, declaraţiile politice ale Bucureștiului au fost numite „politică de dictat și supremaţie”, iar guvernul moldo­vean a ameninţat statul român cu plângeri la OSCE. România a fost lăsată în afara for­matului de negociere a conflictului trans­nistrean. Peste ani, în ianuarie 2017, Igor Dodon acuza România de intenţia de sub­minare a suveranităţii Republicii Moldova, cerând ca orice partid din Moldova care cere unirea să fie scos în afara legii. Grave nu sunt însă declaraţiile, ci consecinţele: în acești 27 de ani, forţele proruse au exploa­tat „ameninţarea” unirii cu România pen­tru a crea o atmosferă antiromânească și antieuropeană. Au reușit.

Are uniunea celor două state sens din­colo de nostalgie, populism sau aventură? Este ea de dorit? Invocarea fostei apar­tenenţe la România Mare constituie argu­mentul minor. Major este faptul că uniunea, rezultând din voinţa majorităţii moldove­nilor și românilor, ar duce la o continuă creștere a standardului de viaţă al vecini­lor noștri, la stabilizare politică, la un stan­dard mai înalt al drepturilor și libertăţilor. Unirea ar împinge zona de stabilitate spre Est și, datorită apartenenţei noastre la NATO, ar amplifica pe termen mediu și lung securitatea din regiune. Nota de pla­tă va fi acoperită de români. Efortul lor economic pentru sprijinirea integrării ce­lor două state ar fi o datorie morală, odată unirea dorită de moldoveni.

Ca să aibă loc, unirea presupune obli­gatoriu voinţa ambelor popoare. Nu „uni­rea” e problema, ci afirmarea ei unilatera­lă de către statul român. De la înfiinţarea Republicii Moldova până astăzi, nu a exis­tat nici o perioadă în care dincolo de Prut să fi existat o majoritate doritoare de unire. În faţa acestei stări de fapt, România ar fi trebuit să promoveze proiectul reunifică­rii  – în definitiv, de interes mai general european –, urmând lucid regulile lumii în care trăim. Să își însușească „datoria de a respecta personalitatea Moldovei” (vezi Declaraţia ONU din 1970), să interconec­teze economiile și să motiveze simpatia moldovenilor pentru o eventuală casă co­mună. În fapt, acţiunile autorităţilor de la București au fost grav contraproductive scopului afișat.

Din fericire, există multă imprevizibi­litate în viaţa internaţională. Unirea pare astăzi singura variantă a împingerii fron­tierei UE și NATO dincolo de Prut.

În interviul televizat din 2 februarie 2018, președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, și‑a exprimat indignarea faţă de declaraţia simbolică de unire cu România a unor primării din Republică. Președintele sesizase Procuratura Generală și Serviciul de Informaţii, căci „Unirea înseamnă război civil”. Aceste afirmaţii sunt făcute într‑un moment de probabilă basculare a Republicii Moldova în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse. Putin a plasat arme nucleare în Kaliningrad, a ocupat Crimeea, menţine o presiune constantă asupra Țărilor Baltice. Ucraina este o miză

de anvergură, mai greu de digerat. Transformarea Republicii Moldova într‑un bastion rusesc ar însemna deschiderea unui alt doilea front în spatele Ucrainei și o apropiere substanţială a armelor rusești de regiunea Balcanilor.

Sursa foto: Moldova.org

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

12 | INTERVIU

Thierry WoltonSu

rsa

foto

: Rev

ista

22

Eu vorbesc în cartea mea despre acest fenomen al servituţii vo­luntare, deoarece sistemul a fost acceptat de un număr mare de oameni, iar astăzi există chiar și o nostalgie după siguranţa pe care o oferea sistemul comunist în raport cu sistemul capitalist.

Interviu realizat de Dan Pavel

Gheorghe Gheorghiu Dej). Cu toate acestea, continuă relativismul, nega­ţionismul faţă de regimurile comu­niste și marile lor crime.

Există mai multe motive. Principalul constă în faptul că vina, remușcarea, con­știinţa încărcată sunt colective. Deoarece, în cele din urmă, toată lumea are ceva să­și reproșeze cu privire la această isto­rie (comunism). Desigur că torţionarii sunt principalii vinovaţi, apoi victimele, pentru că uneori au acceptat tirania, iar eu vorbesc în cartea mea despre acest fenomen al servituţii voluntare, deoarece sistemul a fost acceptat de un număr mare de oameni, iar astăzi există chiar și o nostalgie după siguranţa pe care o ofe­rea sistemul comunist în raport cu siste­mul capitalist individualist, al concu­renţei economice etc. Bineînţeles că au existat complici, intelectuali care au pre­ferat să tacă, oameni de stat, conducători care au continuat să vadă în ţările co­muniste niște ţări normale, oameni de afaceri care fac afaceri cu businessmeni etc. Deci există o complicitate enormă, aș putea spune chiar una generală, care face comunismul mai puţin condamna­bil. Chiar dacă, sunt sigur, majoritatea oa­menilor condamnă astăzi comunismul, drama este minimalizată. Acesta e prin­cipalul motiv.

Pe de altă parte, e adevărat că există o fracţiune marginală de negaţioniști, de oameni care fie neagă crimele comunis­mului (aceștia sunt adevăraţii negaţio­niști), fie consideră că ideologia nu e res­ponsabilă de crime, că a fost prost pusă­n practică și că ar fi vina oamenilor, iar nu a ideologiei. Personal, sunt împotriva aces­tui punct de vedere și consider crimele comunismului ca fiind inerente,  consub­stanţiale ideologiei comuniste. Mai există oameni care formează un curent și care încearcă să justifice ideologia comunistă, iar aceștia sunt, în opinia mea, relativiști, iar nu negaţioniști.

„Complicitatea persistă”Aţi menţionat în cartea dumnea­

voastră filmul Octombrie al lui Ser­ghei Eisenstein ca exemplu de falsifi­care prin artă a primei zile a așa­zisei revoluţii. De fapt, falsificarea comu­nismului a început din prima zi, cu lovitura de stat. Și încă există oameni care cred în falsificarea legată de eroismul acelor zile, când de fapt nu a murit nici un om. Vorbiţi în volumul al treilea de complicitatea din timpul existenţei regimurilor comuniste, dar într­un fel, complicitate e și acum, în prezent.

Da, în fine, bineînţeles că ea (compli­citatea) persistă. Dacă e să luăm în  con­siderare evoluţia perspectivelor asupra comunismului, observăm un mare pro­gres de­a lungul anilor, de la Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljeniţîn, de la Stalin,

Thierry Wolton este un ziarist și eseist francez pasionat de istorie, născut în 1951. A lucrat la Liberation, Radio France International, Le Point. A publicat peste douăzeci de cărţi, unele în colaborare cu alţi autori, cele mai multe singur, iar unele au fost traduse în limba română; dintre acestea: Vivre à l’Est (1977); Le KGB

en France (1986; tradusă în 1992, la Humanitas); Le Grand Recrutement (1993); La France sous influence. Paris‑Moscou, 30 ans de relations secrètes (1997; fragmente din aceasta au fost publicate de către Fundaţia Academia Civică, în 2010, sub titlul De Gaulle și Moscova); L’Histoire interdite (1998); Rouge‑brun. Le mal du siècle (1999; tradusă în 2001, la Fundaţia Academia Civică); Le Grand Bluff chinois. Comment Pékin nous vend sa «révolution» capitaliste (2007); Le KGB au pouvoir, le système Poutine (2008; tradusă în 2008, la Humanitas); Une Histoire mondiale du communisme (1, Les Bourreaux; 2, Les Victimes, 2015; 3, Les Complices, Grasset, 2017).

După căderea comunismului, Thierry Wolton a fost de nenumărate ori invitat în România de către Fundaţia Academia Civică (Ana Blandiana și Romulus Rusan), mai ales la Școala de vară de la Sighet. În decembrie 2017, a revenit în România pentru un turneu de conferinţe și lansa­rea trilogiei despre istoria mondială a co­munismului, la care a lucrat un deceniu.

Prin ce se deosebește (și de ce a mai fost nevoie de publicarea trilogiei) Istoria mondială a comunismului, re­cent apărută, faţă de Cartea neagră a comunismului din 1997?

Păi, sunt două chestiuni diferite, care coincid puţin, dar care se confirmă una pe cealaltă, se completează. În primul rând, Cartea neagră a comunismului nu se referă decât la represiune. Eu poves­tesc despre istoria cuceririi exercitate de comunism asupra maselor; mă mai re­fer  la viaţa cotidiană a oamenilor, care era ternă în timpul comunismului, dar și despre glume; mă ocup și de intelec­tualii care au fost complicii comunismu­lui printre occidentali, și de mișcările de rezistenţă din ţările comuniste. Prin ur­mare, demersul meu este cu mult mai amplu. În fapt, demersul din Istoria mon­dială a comunismului recuperează de­mersul din Cartea neagră a comunismu­lui și îl extinde asupra tuturor celorlalte aspecte ale fenomenului comunismului.

Care a fost logica împărţirii trilo­giei istoriei comunismului în catego­riile călăi, victime, complici?

Mai întâi, voiam (ceea ce e impor­tant) ca omul să intre­n posesia și să­și accepte propria istorie. Din punctul meu de vedere, oamenii sunt cei ce înfăptu­iesc istoria, iar de aceea trebuie să luăm oamenii ca punct de plecare. Nu trebuie să considerăm, așa cum facem adesea, istoria statelor, a formelor de guvernă­mânt, a oamenilor de stat etc. etc. Eu am plasat omul în centrul demersului meu. De aceea am conceput lucrarea în acest mod, în jurul unor individualităţi – călăi, victime, complici. Deoarece, din punctul meu de vedere, în cele din urmă este vor­ba despre o istorie globală. Iar dacă re­flectăm la întreaga istorie a secolului XX, cum au decurs lucrurile, aceștia sunt principalii actori care reprezintă puterea, societatea și exteriorul.

În timpul Războiului Rece, s‑a ma‑nifestat orbirea ideologică a nenumă‑raţi intelectuali occidentali faţă de natura malefică a comunismului. Dar cum s‑ar explica astăzi orbirea inte‑lectualilor epocii noastre faţă de na‑tura malefică a comunismului? Au fost publicate numeroase arhive se‑crete, există documente și mărturii certe privind crimele patronate și or‑donate de către Lenin, Troţki, Stalin (iar în particular de Mao Zedong,

nr. 227 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Crimele comunismului sunt inerente ideologiei comuniste”văzut ca un mare malefic, la relativizarea acestei perspective. 85% din intelectualita‑tea occidentală consideră că ideologia nu are nici o legătură cu aplicarea ei. Este o concepţie mai degrabă politică decât inte‑lectuală, tipică pentru nostalgicii politici. Consider că nu putem distinge între ideo‑logie și practică. De fapt, ideologia este echivalentă cu punerea ei în practică. S‑a făcut un mare progres în ceea ce privește adevărul istoric  – nu știu dacă un adevăr istoric obiectiv chiar există (dar asta e o altă chestiune) –, dar progresăm, e evident că progresăm.

Mai este posibil în zona fostelor sta­te comuniste un proces oficial al comu­nismului?

Nu. E foarte dificil să faci un Nürnberg al comunismului. În primul rând, pentru că  nu e ca și cum comunismul a pierdut lupta, ci s‑a dizolvat de la sine. N‑a fost în‑vins, nu există învingători sau învinși. În al doilea rând, complicitatea generală pri‑vind comunismul, care e una mondială, face să nu existe inocenţi în această poveste. Iar dacă nu există inocenţi, toţi fiind vi‑novaţi sub o formă sau alta (călăi, victime, complici), cine ar putea fi judecătorul? Pentru că de partea judecătorului ar tre‑bui să fie cineva absolut imparţial și neîn‑tinat. E clar că acum e de domeniul trecu‑tului, s‑a terminat.

În cuvântul înainte la KGB‑ul în Franţa relataţi că la 5 aprilie 1983, Franţa expulza 47 de diplomaţi sovie­tici  acuzaţi de spionaj. La sfârșitul lui decembrie 2016, președintele Barack Obama a expulzat din SUA 35 de agenţi suspectaţi că ar lucra pentru serviciile de informaţii rusești și a impus sanc­ţiuni împotriva GRU și FSB. După căde­rea regimurilor comuniste, o parte din moștenirea sovietică se regăsește în ac­tivitatea serviciilor secrete rusești. Ce rol joacă Vladimir Putin în asigurarea continuităţilor dintre Vechiul Regim și Noul Regim?

Mai întâi, Putin nu e comunist. Rusia de astăzi nu e Uniunea Sovietică de odi‑nioară. În Rusia, există mici ecouri ale de‑mocraţiei. Chiar dacă Rusia nu e o demo‑craţie reală, există o formă de democraţie în Rusia. Și acum câte ceva despre perso‑nalitatea lui Putin. Putin și‑a dedicat ca‑riera serviciilor secrete și e un om marcat de trecutul său. E evident că lucrează așa cum a lucrat mereu, prin intermediul ser‑viciilor secrete, de spionaj, prin influenţă, șantaj dacă i se permite etc. etc. În asta con‑stă continuitatea. Acum, să nu confundăm FSB‑ul cu KGB‑ul. FSB‑ul are o putere foarte mare. Din perspectiva rupturii și a conti‑nuităţii sistemului, obiectivul real al lui Putin este să restabilească puterea Rusiei în plan mondial. Nu în termenii puterii economice, ci să redea Rusiei locul geo‑politic pe care l‑a ocupat Uniunea Sovie‑tică în plan mondial. Și astfel să reactuali‑zeze epoca în care americanii tratau de la egal la egal cu fosta Uniune Sovietică. El visează să trateze de la egal la egal cu ame‑ricanii. Și ca Rusia să aibă din nou puterea politică pe care o avea în trecut Uniunea Sovietică. Și în acest scop, practică o di‑plomaţie care irită. Se folosește de tot ceea ce irită Occidentul: se apropie de iranieni, de sirieni, de chinezi. Chiar ieri citeam că nord‑coreenii caută acum să se elibereze puţin de sub tutela DPRK și să se apropie de Rusia. Deci Putin caută să impună pu‑terea Rusiei în plan mondial. El visează să regăsească și să meargă pe urmele fostului Imperiu Sovietic prin influenţa exercitată

în Crimeea sau Ucraina etc. Visul său nu se va realiza deoarece nu‑i va permite timpul, pentru că nu are mijloacele militare pentru a o face, nu este ajutat să o facă, dar el con‑tinuă să tatoneze terenul.

Una dintre explicaţiile pe care le­aţi dat pentru alunecarea foștilor comuniști către fascism era înrudirea profundă dintre aceste două doctrine cu pretenţii totalitare. Care este stadiul actual în Europa al „alianţei roșu­brun”?

Există roșul‑brun, mi‑e foarte clar. Încă mai există partide naţional‑bolșevice care nu sunt roșu‑brun, sunt chiar carmin. Cele două ideologii nu au obiective comune. Nu trebuie să vedem alianţa roșu‑brun ca pe o formă de asemănare ideologică deoarece cele două ideologii, fascistă și comunistă, sunt complet diferite. Dar trebuie să le pri‑vim în raport cu opusul, dușmanul lor, so‑cietăţile deschise, democraţiile etc.

În fine, referitor la oamenii obișnuiţi, înţelegem mai bine lucrurile dacă ne refe‑rim la electoratul francez. Dacă ne uităm la  ce a devenit electoratul Partidului Co‑munist. Partidul Comunist Francez a fost foarte puternic în anii ’80, până spre sfâr‑șitul anilor ’80 electoratul Partidului Comu‑nist reprezenta 20% din totalitatea electo‑ratului francez. În schimb, astăzi un partid comunist captează extrem de puţin din elec‑toratul francez, până‑n 5%. Ce s‑a întâm‑plat cu susţinătorii comunismului? Electo‑ratul s‑a împărţit, majoritatea electoratului fiind captată de extrema dreaptă, de Fron‑tul Naţional al lui Marie le Pen. Deoarece discursul populist al lui Jean Marie le Pen place. În fine, s‑a întâmplat un fenomen si‑milar vaselor comunicante. Ceea ce e de ase‑menea interesant de observat e că atunci când privim astăzi electoratul lui le Pen și electoratul lui Jean‑Luc Mélenchon, repre‑zentantul extremei stângi în Franţa, sunt grosso modo oameni foarte‑foarte comuni. Iar la campania electorală din anul trecut, odată cu alegerile prezidenţiale, jurnaliștii menţionau adesea că există o mare ase‑mănare între discursurile lui le Pen și Mé‑lenchon. Cei doi aveau discursuri gemene: ambii erau contra liberalismului, capita‑lismului, împotriva anumitor libertăţi etc. Prin urmare, aceasta e în realitate alianţa dintre roșu și brun, chiar dacă Marie le Pen nu e Hitler, iar Mélenchon nu e Stalin. Sunt chestiuni diferite. Dar regăsim la ei filoa‑nele clasice ale alianţei roșu‑brun.

Vă rog să explicaţi pentru cititorii români afirmaţia dumneavoastră „Or­todoxia este ideologic compatibilă cu comunismul” și consecinţele ei practice.

Ortodoxia, adică Biserica? A, da. Bise‑rica Ordodoxă din Rusia a avut mult de suferit de pe urma comunismului, încă de pe vremea lui Lenin. Voi face o paranteză, un lucru foarte interesant care arată cruzi‑mea lui Lenin, un bun comunist. Deoarece foametea atinge apogeul în Rusia în 1921 (și va provoca milioane de morţi), Biserica Ortodoxă Rusă propune partidului să își doneze averile, banii, aurul pentru a veni în ajutorul săracilor. La început, Lenin re‑fuză, întrebându‑i de unde au atâţia bani, dar în secret trimite o scrisoare Biroului Politic, solicitând „acum ori niciodată” dis‑trugerea Bisericii Ortodoxe, pentru că po‑porul riscă să moară de foame, iar cei ce se vor mobiliza să o apere vor fi uciși. Biserica este anulată, după care va reuși să se in‑strumentalizeze. Slăbiciunea Bisericii Orto‑doxe în general constă în faptul că e auto‑cefală, are un conducător independent de interese politice sau de stat. De aceea, cu cât puterea e mai mare, cu atât Biserica e

mai fragilă. Chiar dacă putem vorbi despre putere pe mai multe planuri (politică, tem‑porală, spirituală), cu cât puterea respec‑tivă va crește, Biserica va fi dependentă de respectiva putere și va trebui să i se su‑pună. Acest lucru s‑a petrecut în toate ţă‑rile comuniste în care puterea, partidul‑stat a reușit să domine Biserica și chiar să o fo‑losească. Biserica Ortodoxă în general (în Rusia, România etc.) a fost efectiv compli‑cele comunismului, dacă nu de la început, mai apoi, fără îndoială.

„Victimele dau naştere comunismului”

Cum se explică în fostele (și actua­lele) ţări comuniste alianţa dinte na­ţionalismul etatist, naţionalismul ma­selor private de libertate și ideologia internaţionalistă comunistă?

Comunismul nu funcţionează. Ideo‑logia comunistă nu funcţionează. Pentru că promite oamenilor că vor fi fericiţi, dar toată lumea vedea că magazinele sunt goale, că, în realitate, în loc să se îmbogă‑ţească, sărăcesc și mai mult etc. etc. Pentru ca partidele comuniste, partidele‑stat să con‑tinue să domine societatea, au făcut apel la un ingredient suplimentar, naţionalismul. Au mizat pe naţionalismul adânc înrădă‑cinat în popor. De aceea, vorbesc mereu în cartea mea despre naţional‑comunism. Acesta era valabil pentru Uniunea Sovie‑tică și Stalin, Mao Zedong etc. etc. Comu‑niștii au reușit deci să folosească naţiona‑lismul în favoarea lor, pentru a mobiliza poporul. Pentru că asta funcţionează mai bine decât comunismul, iar comunismul nu merge. Naţional‑comunismul de întâl‑nește în toate regimurile comuniste.

Dacă ar dispărea comunismul din alian‑ţa naţional‑comunistă, ar rămâne naţiona‑lismul, ceea ce face adesea ca ţările foste comuniste (asta se vede în special în ţă‑rile Europei Centrale și de Est, în Polonia, la voi, desigur, în România, dar se vede de asemenea și‑n Rusia lui Putin) să ră‑mână naţionaliste. Dacă retragem comu‑nismul, rămâne naţionalismul, care e in‑strumentalizat prin intermediul puterii ce și‑a schimbat titulatura din comunism în socialism. Trebuie să punctez acum o ches‑tiune anume în legătură cu fenomenul comunismului; în comunism contează două lucruri: ideologia și puterea. Ideologia tre‑buie să fie unică, iar puterea trebuie apă‑rată prin orice mijloc. În comunism, pu‑terea nu se împarte. Gorbaciov era deschis înspre toate tipurile de putere. În 1986‑’87 a început să organizeze congrese etc. etc. a renunţat doar un pic la putere și a eșuat. Din acest motiv, chinezii nu comit astăzi aceeași eroare. În China, partidul comu‑nist e la putere. Societatea nu se îmbo‑găţește, există un partid unic care func‑ţionează într‑o manieră monolitică. Dacă, după căderea comunismului, elementul co‑munist e abandonat în favoarea celui na‑ţionalist pentru a păstra puterea, trebuie să se flirteze cu naţionalismul. Se înlocuiește o tiranie cu alta, dominaţia comunistă e înlocuită de cea naţionalistă.

Aţi afirmat că „naţiunea comunis­tă  reprezintă marea creaţie istorică a secolului XX”. Dar cum se explică re­volta naţiunilor împotriva comunismu­lui în fenomenul numit „Revoluţiile din 1989” și în spargerea URSS în 15 state naţionale (și a Iugoslaviei în șapte state naţionale)?

Când am spus asta, nu m‑am referit la faptul că naţiunea comunistă ar fi o reușită.

Ceea ce vreau să spun e că reprezintă un fenomen al secolului XX. Acest fenomen a eșuat pentru că societatea nemulţumită s‑a revoltat, ţările care erau comuniste s‑au dovedit false construcţii naţionale și au să‑rit în aer. A fost doar un moment istoric ce s‑a terminat, ca și‑n cazul monarhiei, din ce în ce mai rară, în locul monarhiilor abso‑lutiste apărând monarhiile constituţionale. Comunismul n‑a funcţionat, naţional‑co‑munismul pe care‑l analizez n‑a mers, n‑a mers pur și simplu pentru că din punct de vedere economic, comunismul nu e deloc viabil. Marx credea că infrastructura de‑termină suprastructura, că infrastructura capitalistă a determinat în mod forţat su‑prastructura comunistă pentru că exploa‑tarea era foarte puternică și că oricum s‑ar ajunge tot la comunism, dar iată că infra‑structura comunistă nu funcţionează, iar suprastructura comunistă n‑a existat pen‑tru că a fost anihilată de către istorie.

Afirmaţi că „experienţa inumani­tăţii nu se poate transmite și rămâne neinteligibilă în cea mai mare parte muritorului care nu a resimţit­o în mod direct”. Cu toate acestea, cum poate fi transmisă experienţa inumanităţii celor care nu au trăit­o? Naţiunilor și state­lor care nu au experimentat­o? Gene­raţiilor care nu au trăit­o (și care au o indiferenţă faţă de rău, faţă de crimă)? Ar putea fi – în anumite privinţe – lite­ratura și filmul ceva mai privilegiate decât istoria, știinţele politice în trans­miterea experienţei inumanităţii?

E foarte complicat pentru că fiecare fiinţă umană este unică. Fiecare suferă și moare singur. Există asemenea experienţe în mod fundamental netransmisibile. Prin urmare, putem încerca să împărtășim, să explicăm, să verificăm pe cont propriu, dar inumanitatea e intransmisibilă deoarece su‑ferinţa e intransmisibilă. Victima nu poate spune niciodată cu precizie care a fost li‑mita suferinţei sale. Singura modalitate prin care putem realiza transmiterea inumani‑tăţii este să ne pliem pe aceleași principii morale cu semenul nostru. Însă nu putem transmite realmente gradul în care el a su‑ferit. Singura modalitate de a transmite inu‑manitatea e să ne raportăm la acele princi‑pii morale care condamnă asemenea acte inumane. E unica modalitate posibilă pen‑tru a înţelege povestea cuiva care a sufe‑rit și care se distinge prin suferinţa sa de alte milioane care au suferit și ei, dar altfel, deoarece sunt individualităţi distincte.

Deci e imposibil de transmis, dar totuși cărţile asta fac. Este ceea ce fac cărţile lui Thierry Wolton…

E tocmai ceea ce fac, pun suflet în scrierea cărţilor mele. Cărţile mele nu aduc nimic nou, ci doar dezvăluie anumite ches‑tiuni. Cărţile mele nu sunt decât pentru ca oamenii care le citesc să descopere lucruri. Importanţa acestor cărţi constă în faptul că reasamblează piese complet disparate. E ca un puzzle, dacă se poate spune așa. Cunoaștem grosso modo care sunt elemen‑tele ce compun puzzle‑ul, dar nu ne‑am fi gândit că s‑ar putea asocia în acest mod, iar eu reasamblez piesele pentru ca oame‑nii să vadă imaginea completă. Și e grozav atunci când ai perspectiva de ansamblu. Cartea mea preferată (din cadrul trilogiei) e „Victimele”, pentru că victimele dau naș‑tere comunismului. Iar până la urmă toate trei elementele (călăi, complici, victime) sunt victime.

Traducere de Dana Ţabrea

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

14 | UNIREA

Despre Marea Unire de la 1918 în context european

Cristian Vasile

Mesager bucovinean, o revistă despre şi pentru comunitatea românească din UcrainaIoana Cristea Drăgulin

În ultimii douăzeci și cinci de ani de ex­primare a suveranităţii ucrainene, nu­mărul școlilor cu predare în limba ro­

mână din nordul Bucovinei s­au redus cu un sfert. În regiunea Odesa, situaţia e și mai gravă. Iar începând cu anul acesta, în virtutea noii Legi a Educaţiei din Ucraina, învăţământul în limba română va dispărea în genere din ciclul gimnazial și liceal (cla­sele V­XII), rămânând, oarecum formal și provizoriu, doar în ciclul primar (clasele I­IV). Aceasta înseamnă, de fapt, desfiin­ţarea ca instituţie, în Ucraina, a școlii cu predare în limba română. Din ce în ce mai marginalizată în spaţiul public, limba ro­mână va deveni în scurt timp, pentru ro­mânii din ţara vecină și prietenă, o limbă vorbită doar în familie, care nu va mai avea șanse de supravieţuire în deceniile viitoare. Inevitabil, odată cu ea va dispărea și comu­nitatea românească.

Despre această sumbră perspectivă identitară a conaţionalilor noștri din jurul graniţelor României ne semnalează revista Mesager bucovinean, care s­a născut ca proiect transfrontalier tripartit realizat de Societatea pentru Cultura și Literatura Ro­mână în Bucovina, cu sediul la Rădăuţi (România), Centrul Cultural Român „Eu­doxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi (Ucraina) și Asociaţia social­culturală „Bucovina” din Chișinău (Republica Moldova). Revista apare trimestrial la Cernăuţi, este structu­rată tematic pe probleme de actualitate ale conaţionalilor noștri din ţara vecină și are ca public ţintă comunităţile românești din Estul graniţelor României. „Un stat de drept”, scrie Ștefan Hostiuc, redactorul­șef

al revistei, în editorialul său din nr. 4/2017, „dacă­și respectă cu adevărat Constituţia, nu va sacrifica nici odată, de dragul conso­lidării rolului naţiunii majoritare, limbile celorlalte naţionalităţi. Or, cu un asemenea stat, Ucraina a promis să intre în marea fa­milie a Uniunii Europene. Nu e păcat oare să zădărnicești o cauză naţională pentru care s­au jertfit atâţia oameni pe Maidanul revoluţiei demnităţii, de dragul ambiţiilor naţionaliste a unor politicieni care și­au pus în gând să substituie conceptul de na­ţiune politică multietnică, multiculturală și plurilingvă cu conceptul de naţiune pură, monoetnică, monoculturală și monolingvă?! În ce lume trăim?”. Editorialistul atrage aten­ţia cititorului că ceea ce s­ar putea crede, la prima vedere, că reprezintă doar niște po­litici identitare sau educaţionale mai mult sau mai puţin reușite ale actualilor guver­nanţi de la Kiev sunt, de fapt, acţiuni cu caracter geopolitic și trebuie să fie tratate ca atare. De aceeași părere e și analistul politic cernăuţean Marin Gherman, care tranșează astfel problema în titlul analizei

sale: „Legea Educaţiei din Ucraina, un in­strument al luptei geopolitice”.

Istoricul Constantin Ungureanu din Chișinău publică un studiu bine documen­tat, care atestă degradarea învăţământului în limba română în Ucraina.

Maria Toacă, una din cele mai autori­zate voci jurnalistice din nordul Bucovinei, introduce o notă ironică tristă în titlul arti­colului său: „Nimiciţi prin lege, cu «res­pect» și «grijă părintească»”.

Revista publică un reportaj de la ac­ţiunea de protest din 17 octombrie 2017 a românilor cernăuţeni faţă de noua Lege a Educaţiei din Ucraina și analizează un me­moriu al societăţilor culturale românești adresat Comisiei de la Veneţia.

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati din Bo­toșani vorbește despre „identitatea na­ţională între extreme”, iar universitarul constănţean Dorin Popescu, fost Consul General interimar al României la Cernăuţi, apreciază prin titlul intervenţiei sale că „Revin codurile de vreme rea la Cernăuţi și în Est”.

În interviul acordat revistei, economis­tul bucureștean dr. Liviu Cabariu, născut la Cernăuţi cu doar câteva luni înainte de re­fugiul familiei sale în România, în 1944, con­sideră, pe bună dreptate, că „Dacă dorește să se alăture Uniunii Europene, Ucraina tre­buie să respecte normele europene legate de minorităţi”.

La rubrica „Geopolitici & geopoetici”, universitara suceveană Gina Puică, condu­cătoarea unui lectorat de limba română la Universitatea din Cernăuţi, publică o dare de seamă despre cenaclul transfrontalier „Mașina cu poeţi” Suceava­Cernăuţi: „Ma­șina cu poeţi transcende graniţele”.

Bibliotecarul Vladimir Acatrini (Uni­versitatea din Cernăuţi) publică date inedite privind originea românească a compozi­torului bucovinean Eusebie Mandicevschi, revendicat ca ucrainean de cercetătorii ucraineni.

Revista mai găzduiește un grupaj de versuri, Flori de cuarţ, de tânăra poetă cer­năuţeană Doina Bojescu­Staric. Larisa Jar, secretara Centrului Cultural Român „Eu­doxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, face cro­nica evenimentelor culturale desfășurate în cadrul Centrului în anul 2017. Mai semnea­ză Vasile Pidlisnîi, Ionică Vasilaș, Vasile Diacon și Alis Niculică.

Curajoasă ca atitudine, interesantă ca tematică, elegantă sub aspect poligrafic, revista Mesager bucovinean este unul din­tre cele mai reușite proiecte ale societăţilor culturale din Bucovina de Nord și din comu­nităţile istorice românești din jurul grani­ţelor ţării, cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. În curând, va apă­rea primul număr din anul jubiliar 2018.

Ultima carte a lui Lucian Boia, apărută în toamna lui 2017 – În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere,

minorităţi (Humanitas, București, 2017)  – exprimă de la bun început atât o delimi­tare clară de tehnica nefastă a decupajului, practicată în cultura și istoria româneas­că, cât și o deconstruire sistematică a dis­cursului istoriografic care a propagat pentru decenii ideea caracterului unitar (mai ales în ceea ce privește dezvoltarea provinciilor istorice), simplificând teme precum răspân­direa ideii naţionale și lupta românilor pen­tru unitate politică. Într­un fel, este și o autocritică, vădită încă de acum câţiva ani în paginile ediţiei a doua a cărţii sale des­pre Eugen Brote (Eugen Brote, 1850­1912. Destinul frânt al unui luptător naţional, Humanitas, 2013), unde Lucian Boia admi­tea că la prima ediţie (din 1974) a volumu­lui despre fruntașul român ardelean și­a asumat în mai multe rânduri elemente din discursul teleologic oficial privitor la istoria Transilvaniei în secolele al XIX­lea și XX. Naţional­comunismul anilor 1970 și 1980 nu admitea că ar mai fi existat o altă cale de evoluţie a Transilvaniei decât Marea Unire și socotea anumite idei și atitudini ale liderilor românilor din Austro­Ungaria de dinainte de 1918 drept neavenite. Prin urmare, se aștepta de la cercetătorii acelei perioade să ia poziţie și să își „corecteze” – când era cazul  – personajele istorice analizate. Or, această orientare politico­istoriografică din Era Ceaușescu a afectat și scrisul istoric

profesionist, inclusiv opera tânărului (pe atunci) Lucian Boia.

În volumul În jurul Marii Uniri de la 1918… Lucian Boia invită în primul rând la depășirea etnocentrismului cultural și isto­riografic: „Ne­am obișnuit să le reducem pe toate la o istorie foarte românească” în sensul că „decupăm o istorie numai a noas­tră, deloc lipsită de accente mitologice” și pledează pentru nuanţare și analizare a complexităţii istoriei autohtone: „La ce mai e bună istoria dacă Dacia înseamnă deja România? Ca să nu mai spunem că e mai mare meritul de a face o ţară decât de a o moșteni gata făcută! (…) La ce servește să împingem conștiinţa unităţii până în tim­purile cele mai vechi?”.

Cartea nu este destinată unei audienţe academice, fiind scrisă mai degrabă pentru un public larg; prin urmare, Lucian Boia își permite și anumite licenţe, precum schiţa­rea câtorva secvenţe de istorie contrafac­tuală – un fel de ce s­ar fi întâmplat dacă menit să îl provoace pe cititor la reflecţie: ce s­ar fi întâmplat dacă Rusia câștiga pe fron­tul de răsărit în 1916­1918? Ce s­ar fi întâm­plat dacă România se alia în Primul Război Mondial cu Germania și Austro­Ungaria? etc. – sau de judecată de tip normativ (ce ar fi trebuit să se întâmple?): „Încâlcitul ames­tec etnic și cultural ar fi recomandat, poate, în partea continentului dominat timp de secole de imperii, nu dispariţia acestora, ci restructurarea lor radicală în forma unor confederaţii de popoare libere și egale”.

Continuând pledoaria sa pentru isto­rie comparativă („România nu e o insulă”), autorul insistă asupra hărţii pestriţe euro­pene (în special în Est) când vine vorba de configuraţia etno­naţională (cap. II – „Etnii și naţiuni”). Lucian Boia privește foarte atent și insistent asupra cifrelor, a recen­sămintelor – poate prea mult –, oferind sta­tistici în diverse ocazii. Sunt însă situaţii când până și autorul se declară învins: „Sta­tistica, dificilă în întreg Imperiul Otoman, este imposibilă în Macedonia”. Despre în­câlcitul amestec etnic și cultural este vorba și în capitolul al III­lea – „Ţări și frontiere” – care, în plus, discută pe larg și tensiunea dintre așa­numitul drept etnic („natural”) și dreptul istoric. Primul a prevalat la 1918, ca și la Conferinţa de Pace, dar nu în toate situaţiile: învinșilor din Marele Război (ger­mani, austrieci ș.a.) nu li s­a permis să uzeze de acest drept. În fine, ultimul ca­pitol este dedicat minorităţilor și abordea­ză îndeosebi modul în care statul­naţiune s­a împăcat (sau nu) cu realitatea existen­ţei unor consistente minorităţi naţionale. Lucian Boia discută aici și în ce măsură se poate vorbi despre un multiculturalism real cu precădere în statele din Europa Centrală și de Est.

Ceea ce i s­ar putea eventual reproșa lui Lucian Boia este o anumită neglijare a cazului autohton ca atare, a drumului românesc spre Marea Unire din 1918, in­clusiv a evoluţiei unor personalităţi de prim­plan ale acelui moment, prezente la

Alba Iulia (Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Tiron Albani ș.a.). Chiar și posteritatea lor era demnă de atenţie. Ultimul amintit aici, fruntaș socialist, era redescoperit în anul 1968 de către instan­ţele oficiale comuniste, care i­au și acor­dat dreptul de a lua cuvântul la festivi­tatea Semicentenarului Marii Uniri din noiembrie 1968, de la Alba Iulia (unde dis­cursul principal a fost rostit chiar de către N. Ceaușescu). Însă această recuperare este extrem de limitată și filtrată; spre exem­plu, memoriile lui T. Albani au fost și ele tipărite (în 1969), dar într­o formă serios cenzurată în raport cu cele apărute în pe­rioada interbelică.

Volumul lui Lucian Boia este poate cel mai adecvat și ponderat răspuns în faţa derivei naţionaliste, patriotarde, vădite încă din 2017, în preajma Centenarului Marii Uniri. Aceste derapaje s­au manifestat atât în mediul academic, cât și în spaţiul jur­nalistic – prin apeluri nepotrivite, luări de poziţie prea puţin nuanţate etc. Ceea ce contează până la urmă este concluzia la care ajunge și autorul: „Cert este că în 1918, în momentul decisiv, românii erau pregă­tiţi pentru marele act al Unirii”. Sentimen­tul naţional asumat mai ales pe parcursul secolului al XIX­lea și la începutul secolu­lui XX, precum și faptul că românii alcă­tuiau majoritatea populaţiei din Transil­vania, Banat, Crișana, Maramureș au fost aspecte hotărâtoare.

În ultima vreme, comunitatea românească din Ucraina se confruntă cu grave probleme identitare. Ucraina nu a renunţat nici până acum la practica imperială sovietică de împărţire a românilor bucovineni în

două categorii: români și moldoveni, ca naţionalităţi distincte. Ucraina este unica ţară din lume în care limba și literatura naţională se predă în școală după programe și manuale diferite, ca „Limbă și literatură ro­mână” (în regiunile Cernăuţi și Transcarpatică) și ca „Limbă și literatură moldovenească” (în regiunea Odesa).

nr. 227 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Cronică de arte vizuale

Cronică de arte vizuale

Între metafore şi meditaţii: Liviu SuharMaria Bilaşevschi

Cristina Simion

Cosmin Frunteş: discurs (vizual) despre puterea lucrurilor mici

Două expoziţii retrospective dedi­cate artistului Liviu Suhar, la Mu­zeul de Artă, Complexul Muzeal

Moldova Iași, și Galeria „Dana”, au suscitat un interes aparte, în ciuda întunericului și apatiei specifice începutului de februarie.

Liviu Suhar este o personalitate a cul­turii românești cu o vastă erudiţie, creator de școală românească autentică, un solid liant între nobila tradiţie picturală și mo­dernitate. Deși, aparent, artistul nu este un însingurat, o aură de legendă îl însoţește, o aură ce se ţese în jurul unei personalităţi, a unei existenţe artistice care a atras după sine conturarea unei viziuni nuanţate asu­pra picturii românești. Desigur, totul a de­pins de o disciplină intelectuală, de un refuz al tuturor tendinţelor care l­ar fi înstrăinat pe artist de frământările reale ale epocii și societăţii sale. Întreaga carieră artistică s­a construit pe convingerea că arta autentică înseamnă, în primul rând, o decantare și, ulterior, o aprofundare a sinelui, nu o cău­tare furibundă a consacrării pe o direcţie comod pavată.

O posibilă periodizare, sumară, dar nu limitativă, a creaţiei artistului s­ar putea face în jurul a două axe. Prima axă ar fi cea diacronică, a începuturilor, a evoluţiei bio­grafice, trecerea prin diferitele sisteme de putere, școli de gândire, îndepărtarea de convenţionalism, în fapt, artistul faţă în faţă cu epoca sa. Cea de­a doua, axa sincro­nică, îl surprinde pe artistul Liviu Suhar portretistul (la început al unei lumi în care rămășiţele unui păgânism oniric organi­zează ritualic viaţa) și peisagistul (gen în care excelează, preponderent autor de na­turi statice).

Încă de la începuturi, către sfârșitul anilor ’60, Liviu Suhar a acceptat suprema înfruntare a unui stil pentru a­și contura o naraţiune picturală coordonată la început pe mituri grefate pe arlechini, urători, instru­mentiști, măști ce angrenează în jurul lor renașterea obiectului, totemului și însufle­ţirea acestuia cu o schemă aproape umană. Aceste personaje de început, din care viaţa pare a fi extrasă pentru a le întări în fapt pre­zenţa, sub presimţirea alchimistului artist

s­au transformat treptat în măștile bucovi­nene, în zburători, în oalele de lut expresiv smălţuite, în fructele ce se revarsă alene dintr­un coș, în omul­violoncel, în Atlasul atemporal.

Artistul s­a îndepărtat de o reprezen­tare, să­i spunem, istoriografică a propriei persoane sub lupa timpului, însă suita de autoportrete marchează interiorizarea emo­ţiei sub aparenţa convenţionalităţii, pentru a permite descifrarea unei puternice pre­dispoziţii spre expresivitatea refugiului în sine. Din monumentalitatea ipostazelor în care alege să se surprindă, nu impresio­nează atât caracterul omniscient și atotstă­pânitor, ci siguranţa din care­și trag seva poveștile. Adesea se amintește de influenţa folclorică în creaţia artistului, însă cred că aceasta depășește un cadru delimitat geo­grafic și însumează acea predispoziţie spre infuzarea elementelor „arhaizate” ce nu ţin de substratul cultural­istoric al unui singur neam, ci de o ancestralitate ferită de toate acele teoretizări dintr­o ramă prea îngustă pentru un spirit universal.

Ogni pittore dipinge sè stesso ori picto­rul se reprezintă întotdeauna pe sine însuși și poate, gândindu­ne la acest proverb tos­can, creaţia lui Liviu Suhar ni se relevă într­o cheie nouă. Geometria instrumente­lor muzicale, de exemplu, ori motivele arhi­tecturale, melanj între polii civilizaţiei,  apa­riţiile depersonalizate, atemporale, nu sunt o reiterare a filosofiei picturii metafizice (de Chirico), ci mai degrabă elemente dintr­o amplă autobiografie. De aici, prin antropo­morfizarea sau zoomorfizarea naturii sta­tice ni se relevă până unde a dorit artistul să transfere „viaţă” asupra obiectului.

Creaţia lui Liviu Suhar este una dintre puţinele creaţii despre care se poate afirma, fără exagerare, că are sens. Forma, culoa­rea sunt certitudini chiar și atunci când din candoare se naște neliniștea, când sem­nul nu se mai indică pe el însuși, când simbolul se transformă în metasimbol, iar ceea ce rămâne este artistul eternalizat prin creaţie, lăsându­i privitorului cale li­beră spre revelaţie.

O parte a lucrărilor prezentate se în­cadrează în tema clasică a peisa­jului: câmpuri cu deschidere către

orizont, mări de pământ, pajiști arse de foc, chiar și peisaje marine. Acestea sunt com­pletate de lucrări de detaliu, în care pre­domină florile de câmp, cu reprezentarea recurentă a Achillea millefolium (Coada șoricelului), plantă iubită de artist, purtă­toare de simboluri și de amintiri.

Cele mai multe lucrări înglobează ma­teriale din natură, fie acestea naturale și natural incluse în lucrări, cum ar fi fânul, argila sau cenușa, fie lăsate de oameni în natură (sârmă, tablă), iar includerea aces­tora subliniază încărcătura lor simbolică. Ceea ce le unește, dincolo de temă, este atât virtutea emoţională sugerată, para­doxal, de discreţia cu care Frunteș tratează subiectul transformării naturii, cât și ex­presivitatea unor lucrări programatic dez­golite de grandoare. Și nimic nu poate fi mai sugestiv pentru repulsia faţă de fast și ostentaţie a artistului decât una dintre te­mele sale preferate, simbol al pendulării

sale între evocarea sugestivă și puternica trăire interioară: umila Herba militaris. Aceasta e planta­fetiș a artistului: cea mai comună, cea mai neînsemnată, obișnuita prezenţă­la­margine­de­drum, cea mai de rând dintre toate „floricelele de câmp”, Coada șoricelului.

De ce această floare măruntă, la pro­priu și la figurat, devine însoţitorul artis­tului în discursul său vizual despre peisaj, dar, mai ales, despre memoria peisajului? Răspunsul rezidă în mesajul artistic pe care ni­l transmite Frunteș: emoţia per­sistentă e dată de lucrurile sau întâmplă­rile mici, de multe ori repetitive, care trec (aproape) neobservate și care trezesc prin asociere cele mai tulburătoare, cele mai profunde, cele mai preţioase amintiri. Du­ioșia stârnită de reîntâlnirea cu fragila plantă e înscrisă în registrul emoţiilor apa­rent derizorii, cum aparent derizorie e uimi­rea în faţa delicateţei extreme a inflores­cenţei bogate, a frunzelor dantelate care par ferigi în miniatură, a mirosului amărui – jumătate, pelin; jumătate, crizantemă.

Dincolo de emoţia descoperirii unei plante miraculoase, simbolul Achillea ca plantă uimitor de rezistentă, perenă, prac­tic ubicuă în mai toate peisajele, de la cel de câmpie la cel subalpin, este reluat în etape de creaţie diferite și în numeroase lucrări, de la cele care îi sunt dedicate (Achillea 1 – Detaliu de peisaj, Achillea 2, Achillea 3, Achillea 4) la peisajele în care, deși nu distin­gem detaliile, Achillea e implicit prezentă, fie și doar cromatic (Câmp cu Flori, Gră­dină, Câmp, întreaga serie Dealul Meu).

E o întâmplare rară și fericită în artă această asociere atât de puternică și atât de empatică a unui element vizual aparent lip­sit de orice valoare și de orice importanţă cu emoţia adâncă a omului, nu faţă în faţă cu natura, ci inseparabil integrat acesteia.

Deși puţini artiști plastici, în afara celor populari, au fost preocupaţi de Achillea, o artă relativ tânără, cea fotografică , pare să descopere – mai ales în jocul detaliilor – ne­bănuite virtuţi vizuale ale măruntei plante (dovada stă în numeroasele galerii temati­ce ale fotografilor profesioniști și amatori). Poate așa a descoperit­o și Frunteș, excelent și sensibil fotograf, preocupat până la ob­sesie de detalii, dar și de precisa documen­tare fotografică a lucrărilor sale plastice. Poate așa a transformat­o în „madlena” re­velatoare a celor mai profunde amintiri, care, transpuse în prezent, marchează dis­cret, dar esenţial semnificaţia unui demers artistic plin de forţă, deși neclamat ca atare.

Cosmin Frunteș ne călăuzește într­o dublă călătorie subiectivă aproape excesiv emoţională: pe de o parte, trăim transfor­marea naturii în relaţie cu omul; pe de altă parte, înţelegem cum percepţiile noastre despre natură se schimbă odată cu experien­ţele determinate de modul în care privim ceea ce ne înconjoară. O dublă oglindă dis­torsionantă, așadar, transpusă într­o serie

de lucrări de o nesfârșită delicateţe („căci toţi ucidem ceea ce iubim”), în care tonu­rile cromatice sunt mărturia unei trans­formări dramatice  – de la cele străvezii, transparente, ușoare, diafane – și de la con­tururile discret definite la cele opace, înne­grite de pământul, smoala și cenușa adău­gate la propriu culorilor de ulei și acril (în lucrări precum cele din seria Dealul Meu, dar și în Pământ, Detaliu Peisaj 2, Rămă­șiţe) și la renunţarea totală la formă în fa­voarea culorii.

Cosmin Frunteș, Memorie și Peisaj/Me­mory and Landscape, Tiny Griffon Gallery, Centrul Multicultural al Universităţii Tran­silvania Brașov (1­30 martie 2018), Interna­tionales Haus Nürnberg (1­28 iunie 2018).

A­l numi pe Cosmin Frunteș „peisagist” înseamnă a­i ignora un mesaj pregnant și relevant, exprimat în fiecare lucrare din seria Memory and Landscape, serie care va fi prezentată în acest an

în două expoziţii: cel al dramaticei transformări generate de contradic­ţia între peisajul implicit idilic, întipărit în memoria de lungă durată, și prezentul în care elementul ludic și cel romantic sunt șterse sau ma­culate de intervenţiile distrugătoare ale omului, ale naturii sau ale omu­lui în conjuncţie cu natura. Seria de lucrări ale lui Frunteș, realizate în ultimii cinci­șase ani, dovedește o excelentă unitate tematică și croma­tică, surprinzând prin delicateţea nuanţelor și ductului și mai ales prin tratarea elegantă și empatică a unui subiect modern, deschis tuturor interpretărilor, dar și exagerărilor: alterarea naturii de către om.

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

16 | CRONICI

La moartea cuvântului scrisAndrei Crăciun

emoţie dintr‑un trecut atât de în‑depărtat, încât nu va mai exista decât amintirea amintirii marto‑rilor care l‑au trăit. Timpul acce‑lerează, iar asta nu e nici bine, nu e nici rău – este firesc. Timpul accelerează în ritmul celor care s‑au născut nu ca să ne ducă po‑vestea noastră mai departe, ci a celor care s‑au născut ca să și‑o înalţe pe a lor. Timpul nu ne aș‑teaptă.

Oamenii – tocmai confirmă cercetătorii – au început să aibă creierul tot mai mic. E o conse‑cinţă a ultimelor decenii, în care supravieţuirea a depins tot mai puţin de inteligenţă? Așa se pre‑supune – nu trebuie să vă îngri‑joraţi. E o presupunere care nu a fost confirmată. Dar este acesta ultimul capitol din istoria Homo sapiens? Încotro ne îndreptăm?

Propun să ascultăm semnele timpului. Semnele timpului: can‑titatea de informaţii care circu‑lă cu o viteză prea mare pentru a mai fi aprofundată și contex‑tualizată. O teribilă blazare a me‑ditaţiei, sacrificată pe altarul spectacolului. Poveștile scrise – învinse de sentimentele primare schiţate ca pe pereţii grotelor primordiale. O întoarcere, deloc idealizată, la originile din care barbaria se crede, totuși, cu op‑timism, abolită.

Să nu fim, însă, bătrâni. Nu e apocalipsul. În trecerea erelor, civilizaţiile au mers în paralel – de ce nu ar fi așa și acum? Bine‑înţeles că așa va fi. Forţa cuvân‑tului scris se va refugia în nișe, crezând că baricadele sale mai pot seduce. Asistăm la o trecere în re‑zervaţii și în muzeu. Baricadele

nu mai seduc. Să îndrăznim deci să mai privim o dată această revoluţie universală, care îl va aduce și mai aproape pe omul din Olanda de omul din Nigeria și pe omul din Nigeria de cel din Vietnam. În cadrul noii revoluţii, rușinea și furia și tristeţea sunt deposedate de adjective. Vremea posesorilor de iluzii apune. Se lu‑crează, așadar, cu esenţele și se abolesc nuanţele (puterea cuvân‑tului scris era, în definitiv, pu‑terea nuanţelor).

Vă scandalizează că miile de pagini din Război și pace pot fi rezumate de‑acum (și chiar sunt) într‑o memă sau, cel mult, într‑un gif? Și că nici nu se va mai simţi nevoia de a citi despre cum moare un om într‑un război privind cerul? Nu ar trebui să vă mai scandalizeze. Viitorul vine

întotdeauna, indiferent la scan‑dalizarea celor vechi. Prigonit, cuvântul scris se retrage din pia‑ţa publică înspre biblioteci și sterilul spaţiu academic. Vi se pare o utopie? Gândiţi‑vă acum la minunatele cărţi care au spri‑jinit pe umerii lor cerul cunoaș‑terii. Gândiţi‑vă acum la dispozi‑tivele de stocare ale viitorului antologând diferitele forme de inimi utilizate în cadrul comuni‑cării pe WhatsApp‑urile ce vor veni.

Aceste rânduri sunt scrise de la Viena. Pe sub fereastra mea trec, pe marele bulevard, fraţii mei, muritorii. Mă uit către lume și văd: pe un zid, o mână de om a scris aceste cuvinte: mâncare numai pentru oameni. Alături, o mână de om (aceeași, pesemne) a desenat ceea ce ar putea fi un extraterestru și l‑a tăiat cu două linii care se intersectează în drep‑tul buricului extraterestrului (dacă extratereștrii au buric). E o ima‑gine care i‑ar putea revolta pe cei atât de corecţi politic încât să vadă aici o oprimare a extratereș‑trilor, o restrângere nefirească a drepturilor lor de a achiziţiona din comerţ hrană pentru extra‑tereștri (de ce să fie ea disponi‑bilă doar oamenilor?).

Sunt un om apărut în mile‑niul al II‑lea. Mă grăbesc să scriu povestea acestei inscripţii. Mă predispune la calambur și la nu‑velă. Mă uit către lume și văd: un tânăr vede inscripţia. O foto‑grafiază. O trimite – într‑o cli‑pă  – către un prieten (sau, mai degrabă, către o prietenă). Nu văd ce scrie în loc de comenta‑riu. Nu văd, dar știu.

În locul cuvântului, pune un zâmbet virtual.

vechilor figuri religioase. Dar el pregătește în același timp perso­najele pantheonului grec și pen­tru o glorioasă carieră literară în care devin purtătoare ale pasiu­nilor, neliniștilor și virtuţilor oa­menilor. Momentul cutremurător din Iliada când Zeus obosește să mai privească măcelul și se uită în altă parte, lăsând lumea de capul ei, este unul dintre cele mai frumoase exemple. La fel și episoadele de mărinimie sau re­gret, arătate la răstimpuri cu di­vină slăbiciune sau chiar melan­colii precum cele ale „sărmanei Rhea” sau, iarăși, ale preaputer­nicului Zeus.

Nivelul exoteric este însă treptat depășit, spre un orizont al „secretelor”. Intră, de altfel, în definiţia zeului să se ascundă, să nu se lase cuprins de mintea ce­lui care îl caută. Dar nu despre astfel de secrete vorbește Romel Moga. Mai degrabă este vorba despre vălul de mister pe care însăși prezenţa zeilor îl aruncă peste lume, îmbrăcând lucrurile

Sursa foto: Mobile Phones Direct

Olimpul poeticIoan Alexandru Tofan

în umbrele propriei lor indecizii. De exemplu, în „Caduceul lui Hermes”, zeul vestitor își pierde toiagul; ca rezultat, „pământenii s‑au trezit/ într‑o lume cu totul bezmetică.../ hermetică/ pe care încearcă/ și azi/ s‑o descifreze”. Lipsa sensului plenar, unic, evi‑dent, intim legată de textura vieţii sublunare, este cauzată, în tălmăcirea lui Romel Moga, toc‑mai de neatenţia zeului grăbit. Dar tot ea deschide și izvorul in‑finit al interpretării, ca simptom al libertăţii și al bucuriei de a căuta „ca în ghicitură”, cum vor spune mai târziu creștinii, refle‑xiile trunchiate ale adevărului. Tot așa, într‑un alt mit, vrajba zeiţei Afrodita cu muritoarea Psyche îl face pe Eros, la un

moment dat, să cunoască o cu‑tremurare străină de pacea olim‑piană: „doar că/ descoperindu‑i superbia/ ștrengaru‑nmărmuri/ și‑o tulburare nemaicunoscută/ pe loc îl copleși...” („Tulburarea lui Eros”). Și în acest caz, o tai‑nă omenească, cea a iubirii, este înţeleasă ca parte a unei drame celeste, aceea în care zeiţa, ge‑loasă, își afirmă cu tărie inco‑mensurabilitatea cu fiinţa pă‑mânteană.

Romel Moga face trecerea de la anecdotica mitologică la registrul grav al sensului filoso‑fic în fiecare dintre cele 47 de poezii. Zeul, ar putea suna o concluzie după lectură, este cel care tulbură lumea, o aruncă în indecizie și o înconjoară de

taină. El este cel care‑l face pe om să se vadă ca întruchipare a propriei limite și ca făptură a unei insuficienţe originare. Cre‑zul poetic al autorului, rezumat, în final, în „Aș vrea să fiu Mor‑feu”, este de a descrie această plămadă de vis a lumii, în felul în care este ea materie pentru intrigile ludice ale Olimpului. Iar „secretele zeilor” sunt chiar uneltele prin care acest vis este întipărit pe chipul lucrurilor: „să‑i pui pe oameni să viseze/ cu ochi deschiși,/ ori sforăind,/ să‑i lași apoi ca să‑și urmeze/ cam tot ce și‑or fi‑nchipuind/ ori e un sprijin nesperat,/ ori e ci‑nism,/ ori viclenie/ desigur nu‑mai Hypnos știe/ căci el e cel ce l‑a‑ndrumat”.

Versurile lui Romel Moga (Secretele zeilor, Vasilia­na ’98, Iași, 2017) nu sunt

simple exerciţii estetice. Talentul poetic (exersat în diverse ritmuri și structuri prozodice) prelucrea­ză un material cultural vast, ofe­rit de mitologia antică, dar care nu este transpus ca atare în vers, ci este constant reflectat de sen­sibilitatea autorului pentru înţe­lesuri și concluzii metafizice.

Zeii Olimpului, așa cum aflăm despre ei din legendele „poves­tite copiilor”, par a fi, la o primă vedere, o adunare veselă de che­flii bătăuși și infideli, puși pe șotii cu destinele oamenilor și cu stihiile naturii. Romel Moga este sensibil la acest nivel „exoteric” al mitului, pe care îl punctează cu umor: „Printre zei circulă zvo­nul/ cum că Hera cea frumoasă/ e­o soţie rea și... grasă/ iar pe lân­gă alte hibe/mai e și geloasă” („Căsnicie zeiască”). Acest prim nivel de percepţie poate fi, pen­tru cititorul de astăzi, rezultatul unui proces de desacralizare a

Cea mai mare schimbare culturală a ultimelor mi­lenii tocmai se întâmplă

sub privirile noastre oarbe. Dispare, dragi cititori, civi­

lizaţia întemeiată pe cuvântul scris. Cuvântul scris care pro­voca deopotrivă gândirea și ima­ginaţia. Felicitări, sunteţi din tri­bul ultimilor mohicani.

În secolul trecut, se credea că el, cuvântul scris, va fi înlocuit de civilizaţia video. Nu a fost. Minunata lume nouă: umbrele mișcătoare au căpătat glas și, mai târziu, culoare și, trecând în timpul prezent, o a treia dimen­siune. Minunata lume nouă: a ajuns să semene bine vieţii ade­vărate și să o ia, uneori, înaintea ei. Scepticii au crezut că ea, le­nea privitorului, va fi ultima gra­niţă. Dar scepticii s­au înșelat.

Civilizaţia video lasă acum loc unui univers și mai simplu (și mai superficial?). Limbajul se globalizează în cea mai sim­plă dintre maniere: e epoca de aur a emoji­ului, a gif­ului și a meme­lor. Nu înţelegeţi ce vă spun? Întrebaţi­i pe adolescenţi. Ei sunt cei care vor trăi viitorul. Am fost profesorul liceenilor. Am văzut cum dispar din vocabula­rul lor întâi vocalele, cuvintele sublimându­se în consoane cu semnificaţii multiple. Apoi am văzut cum dispar și consoanele și sunt înlocuite de fotografii care, la rândul lor, aveau o durată de viaţă de câteva clipe în lumea lor preferată – snapchat­ul. Chat­ul de o clipă nu mai are nevoie de nici un cuvânt.

La început, poate că a fost cuvântul (rostit), dar la sfârșit nu va mai fi cuvântul. La sfârșit, va fi o faţă galbenă schiţând o

nr. 227 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 17

Cronică de film

Cronică de teatru

Canis Canem EditDaniel Ungureanu

Dana Ţabrea

Timpul şi Povestea Unirii

deopotrivă pe cea afectivă, încercând prin lucrul cu actorii să surprindă oameni vii, nu atât caractere.

Înclinaţia lui Ovidiu Lazăr pentru cla­sic și baroc este vizibilă, dar puţine sunt de această dată exagerările în contexte sce­nice realiste sau semioniriste (tablourile statice, cel de la început ori cel cu dom­nitorul). Muzica, luminile, costumele ur­mează aceeași linie în configurarea colo­raturii de epocă. Scenografia ilustrează o mică deviaţie sau chiar o ruptură de la li­nia clasică (decorul clasic, dar minimalist, apoi decorul videografic – videoproiecţia și schiţarea grafică a elementelor de decor specifice fiecărui act pe panoul de fundal). Această contradicţie este justificată regizo­ral prin opoziţia dintre atmosferă de epo­că și stare, insistând pe nevoia de a reac­tualiza nu atât istoria ca atare, cât emoţiile de altădată. Pe de altă parte, spectacolul are un caracter educativ, cu încercări de a reprezenta scenic modele prin momente solemne, de un grandios exacerbat, în ca­drul cărora muzica barocă joacă un rol de­cisiv (Sarabanda de Händel).

Este un spectacol curat, corect regizo­ral, fără abuz de mijloace sau de simboluri. O amintire traumatică din trecutul lui Cuza sau reamintirea prezicerii din copilăria Elenei Cuza, având implicaţii afective, con­duc automat la modificarea luminii, res­pectiv la o linie melodică adecvată sau la schimbarea efectului decorului videogra­fic prin distorsionare. Principalul simbol din spectacol, Timpul, apare sub forma unui înger atipic, postmodern, carnal, cu frac­man­tie și joben de un alb imaculat, cu faţa spre

viitor și cu spatele la trecut, ceea ce nu ex­clude perspectiva inversă. Timpul (Florin Pascariu) are atât funcţia de a lega actele între ele (acţiunea se desfășoară între 1857 și 1859), cât și rolul de a sugera că trecutul este (re)interpretat în prezent. Apoi trimite ideea că trecutul determină prezentul și viitorul. Dar și la modul cum, adresând problema raportului dintre memorie și ima­ginaţie, reactualizare și recreare, ajungem la ideea opusă că viitorul determină trecu­tul. Rememorăm trecutul și ne imaginăm viitorul. Iar actul de creaţie ţine emina­mente de imaginaţie, prin urmare con­struim viitorul prin intermediul artei, al artei teatrale în particular. În acest sens, mai există câteva simboluri videografice (ceasul, pendulul și spirala).

Dacă actorii sunt distribuiţi în roluri pe orizontală, lucrul cu actorii e pe verti­cală. În distribuirea rolurilor primează cri­terii ce favorizează prezenţa scenică și apropierea fizică de personajul întruchi­pat, cu tentative de a folosi impersonarea (în special în cazul lui Al.I. Cuza/Dumitru Florescu); interpretarea lui Dumitru Flo­rescu e emfatică. Lucrul cu actorii este te­meinic, drept urmare interpretarea acto­ricească e nuanţată (Ana Hegyi, în rolul Ecaterina Vogoride, joacă teatru la vedere, se distanţează ironic sau revine la interpre­tarea serioasă). De asemenea, interpreta­rea e dramatică, emoţională (Elena Cuza/Alexandra Paftală), gravitatea în exces fiind contrapunctată prin burlesc și bufonadă, comic de limbaj și mișcare scenică (Vlad Baba/Nicolae Vogoride). Este în sfârșit pus în valoare Dragoș Maftei (Luchian),

Yasujiro Ozu a spus odată că „sfârșitul unui film este începutul acestuia” (Ikite wa mita keredo – Ozu Yasu­jirô den, 1983). Deși acuzat, nu fără temei, de unii

critici că ar fi doar o copie lipsită de substanţă a filmului No Country for Old Men (D. Ehrlich, IndieWire) ori a lui Straw Dogs (Denver Film Society), Câini este un neowestern neaoș­românesc care evocă și contribuie subtil la sentimen­tul general de deznaţionalizare și înstrăinare sufletească.

Cadrele lungi, ce interacţionează mereu între ordine și haos și care sunt însoţite doar de o tăcere incomodă ori de lătratul îndepărtat al vreunui câine, plasează spectatorul, prin intermediul lui Roman (D. Bucur), într­o lume ostilă, acolo unde se rup haine, piele și se lasă urme adânci în carne. Venit de la oraș și poposind în casa răposatului său bunic doar pentru a face pregătirile necesare vânzării pă­mântului moște nit, acesta va afla de utilitatea și necesita­tea câinelui și de diferenţa dintre un câine credincios și unul care mușcă. Căţeaua răposatului îl va lătra la început, anunţându­l că el e un intrus într­o astfel de lume. Casa în care va sta e deschisă și nu îndeplinește funcţia unei case, nu e loc de refugiu. În schimbul frumuseţii naturii neatinse de mâna omului, spectatorul primește izolare, mono­ și agorafobie. Hogaș (Ghe. Vișan), bătrânul poliţist, într­o în­cercare de a­l convinge pe tânăr de pericolul ce­l paște, mărturisește că „unde nu e lume, poţi face ce vrei. Că nu te vede nimeni”. Iar Roman continuă, mai mult ca un reproș decât ca o revelaţie: „…nici Poliţia”.

Poliţia este reprezentată de un Watson cam stângaci și de șeful de secţie Hogaș. Deși aceștia își asumă res­ponsabilitatea investigaţiei de la munca operativă până la preluarea și manipularea dovezilor, imaginile par mai mult să denunţe inexistenţa unei alte opţiuni. Timpul trece și nimănui nu pare să­i pese. Totul este încet, meticulos așezat, cu aceeași grijă cu care Hogaș scoate cu ajutorul unui foarfece și a unei furculiţe, pe o farfurie, pe masa pe care tocmai a cinat, din papucul găsit în mlaștină, ce a mai rămas din ceea ce odată a fost un om. Forma filmului devine centru de interes și conferă profunzime spirituală.

Timpul capătă o densitate prenarativă ce se manifestă ac­tiv asupra spectatorului sub forma unei inerţii obsedante. Nefiind doar un mediu neutru, care permite întâmplărilor să aibă loc, timpul are aici o densitate perceptibilă vizual. Corpul lui Hogaș este aparte, putred, de parcă abia se ţine să nu se destrame, mărturie a acestei dezintegrări a reali­tăţii. Antagonistul, Samir (V. Ivanov), îl va întâlni pentru prima oară pe Roman pe timpul nopţii. Apariţia sa este de ordinul demonicului, iar capacitatea sa de a vedea direct prin Roman stârnește groază. Crimele pe care le comite dez­golește privitorul, forţându­l să asiste la fatalitatea actului. Aflăm un substrat etic atunci când realizăm că Samir este aici obscena figură părintească mobilizată, dar nu tulburată, de puterea falică, necastrată. Cele două femei care apar

pe  ecran sunt abia schiţate, fără profunzime. În această lume a bărbaţilor, femeia este slabă și nu­și găsește locul.

Roman, Samir și Hogaș fac parte din trei generaţii di­ferite. Roman este pseudoeroul, omul viitorului – în formă, tânăr, educat la oraș, străin de ţară. Dragoș Bucur este stân­gaci și sincer în actul său, o prezenţă puternică. Samir, rupt direct din thrillerul coreean, bărbatul de vârstă mijlocie, născut și crescut la sat – un personaj răzbunător, de neo­prit, înmagazinând forţă brută, animalică, capabil de a săpa în carne cu propriile mâini pentru supravieţuire. De departe, cel mai complex personaj al acestei pelicule este Hogaș, bă­trânul poliţist, pacificatorul și mediatorul dintre bine și rău. Pe toată durata filmului, acesta poartă povara verdictului și caută necontenit un răspuns ori un motiv pentru a acţiona. „Aici, dacă vreau să trec drumul, îl trec, nu?! La oraș nu se poate. Trebuie să aștepţi verde”, îi spune Samir lui Roman. Samir se opune urbanizării și înstrăinării pământului, sim­bol al identităţii culturale. Întregul act final este un preludiu al execuţiei, iar poliţia, prin intermediul lui Hogaș, este ele­mentul ectotropic ce va crea ordine în haos.

Premiat la Cannes, în 2016, de Federaţia Internaţională a Criticilor de Film cu Un certain regard, și în 2017, la secţiu­nea pentru Cel mai bun film străin de Sindicatul Francez al Criticilor de Cinema, pelicula lui Bogdan Mirică este plă­cută, desăvârșită și solitară. Aceasta se depărtează de Noul val românesc prin temă și stil și este în esenţă un studiu de personaj și o evocare de maestru a timpului, a locului, a na­turii umane și a sorţii. Accesând un materialism cinemato­grafic, inferior semnificaţiei exterioare, filmul Câini este un mesaj în sine, cu scene meticulos construite, ce oferă posibi­litatea spectatorului să gândească în termeni vizuali.

pe care în ultimul timp l‑am tot văzut re‑luând rolul de beţiv ludic din spectacolul de licenţă; își joacă excelent rolul de ac‑tor  proletar de la Teatrul din Copou, cu deghizarea‑travesti în Baba Hârca, aluzie la Miluţă Gheorghiu care a interpretat ro‑lul lui Luchian la premiera din 1959. Dra‑goș Maftei e dinamic, energic și are o ver‑vă de neegalat. Actorii cu experienţă de la TNI se armonizează cu cei tineri: Emil Coșeru (Vasile Alecsandri, jucat la pre‑mieră de Constantin Dinulescu), Petrică Ciubotaru (Moș Ion Roată). Tot la premie‑ră, Cuza a fost interpretat de Ion Schim‑binschi, Elena Cuza de Valea Marinescu, Vogoride de Ștefan Dăncinescu, iar Eca‑terina Vogoride de Adina Popa.

Modul în care actorii impersonează embleme istorice este contracarat de po‑vestea care prinde prin intrigă (rolul ju‑cat de Ecaterina Conachi Vogoride în rea‑lizarea Unirii) și de felul în care actorii întruchipează, în același timp, slăbiciuni omenești (atracţia femeilor faţă de Cuza, în special a jurnalistei exaltate Sofia Coce/ Cezara Fantu, sugerarea idilelor lui Cuza din momentul în care se valsează), ceea ce revigorează montarea istorică solemnă și gravă.

(Povestea Unirii, adaptare după Tudor Șoimaru, un spectacol de: Ovidiu Lazăr, distribuţie: Dumitru Florescu, Alexandra Paftală, Arun Cotic Alexandra Macovei, Codrin Dănilă, Iuliana Creţu, Liviu Smân‑tânică, Laura Bilic, Petrică Ciubotaru, Dra‑goș Maftei, Emil Coșeru, Vlad Baba, Ionuţ Gînju, Ana Hegyi, Irina Elena Frunză, Andrei Ciobanu, Cezara Fantu, Alexandra Acalfoae, Alexandru Horga, Tiberiu Rusu, Florin Pascariu, decor: Titus Ivan, cos‑tume: Alina Dincă‑Pușcașu, spaţiu sonor: Ion Ursulescu, Mădălin Marius Muntea‑nu, video: Silviu Luda, asistent regie: Alice Moisă, Ateneul din Iași, premiera: 24 ianuarie 2018)

Sursa foto: The Jacob Burns Film Center

Istoria teatrului reţine numele lui Tudor Șoimaru (1898­1967) în categoria dra­maturgilor proletcultiști, în special cu

referire la piesele sale istorice. Dintre aces­tea, Povestea Unirii (1959), în patru acte, a fost reprezentată pe scena Teatrului Na­ţional din Iași în premieră, celebrând Cen­tenarul Micii Uniri a lui Cuza. Ulterior, a fost filmată de Televiziunea Română în 1966, aniversând 107 ani de la Unirea Prin­cipatelor. Din 1959 și până în zilele noas­tre, fie că ne referim la diverse puneri în scenă ale piesei, fie la filmarea acestora, s­a pus mai mereu problema unor vizio­nări cu caracter festiv. De aceea, anumite distincţii (festiv­festivism, patriotic­patrio­tard, discursiv­declamativ) sunt esenţiale atunci când cineva își propune să repoves­tească astăzi scenic Povestea Unirii, dintr­un nou unghi regizoral.

Deși numele lui Tudor Șoimaru apare abia anexat istoriei literaturii dramatice, Povestea Unirii a rezistat vremurilor când reprezentaţiile omagiale erau dictate de canoanele ideologice și tezist politice (și mai puţin de cele estetice) prin documen­tarea serioasă asupra evenimentelor isto­rice, prin întrepătrunderea elementelor de istorie personală (istoria mică) în con­strucţia dramatică axată pe istoria gene­rală (istoria mare), inserând atitudini (lirism, ironie, umor) care fac posibil un concept regizoral care să nu cadă în capcanele re­constituirii istorice lozincarde, festiviste, patriotarde. Dacă Tudor Șoimaru își propu­nea să creeze o atmosferă, iar nu tipolo­gii, regizorul Ovidiu Lazăr pune la rândul său accent pe atmosfera de epocă, dar

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

18 | CRONICI

Rosemary Sullivan – Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei AlliluevaMihaela Toader

Chiar așa! Cum e să fii fiica lui Stalin și să lupţi fără ezitări pentru propriul tău

destin până în clipa morţii, cu ambivalenţa trăirilor de iubire și ură pentru tatăl tău, considerat unul dintre cei mai monstruoși dictatori?

„Drăguţa fiică a unui monstru”

Svetlana impune, graţie ta­lentului autoarei, nu numai să­i cunoști viaţa, ci să­i trăiești emo­ţiile și impulsurile zbaterii sale existenţiale care au urmat­o întot­deauna. Fire complexă,  Svetlana transmitea concomitent o stare de apropiere sufletească – „dră­guţa fiică a unui monstru”, cum o descriau ziarele americane  –, dar și una de respingere, după cum afirma la un moment dat unul dintre apropiaţii săi – „tai­că­su întreagă, nu poate trăi dacă nu are dușmani”. Svetlana, care după moartea lui Stalin își luase numele după mamă, Allilueva, purta cu sine stigmatul învăţătu­rilor tatălui ei, care au condus­o în toate momentele cruciale ale vieţii: „nu cere, poruncește!”

Scriitoarea zugrăvește în cu­vinte cu o abilitate remarcabilă o imagine tridimensională a per­sonalităţii Svetlanei, cuprinzând în același timp ori în plan se­cund figura odioasă a lui Stalin, ce transpare din tumultul șirului de evenimente ca o umbră ne­împlinită a sorţii. Astfel, citito­rul are acces la cunoașterea ca­racterului și deciziilor criminale ale lui Stalin prin intermediul Svetlanei, care avea să afirme în unul dintre interviurile sale din Statele Unite: „nu cred să fi avut vreodată cea mai mică tre­sărire de conștiinţă; nu cred să­l fi încercat vreodată mustrările de conștiinţă. Dar nici nu era fe­ricit că își împlinise și ultimele impulsuri de a­i ucide pe unii, a­i distruge pe alţii și a fi adulat de câţiva”.

Lucrarea începe cu un pro­log, cel al fugii Svetlanei în Sta­tele Unite ale Americii; risca to­tul de la mânia sovieticilor la ruperea cu trecutul și pierderea legăturilor cu cei doi copii ai săi din primele două căsătorii, Iosif Alliluev și Katia Jdanov. Ajun­sese la ambasada americană

din New  Delhi în martie 1967 dintr­un impuls al hazardului, iar aici, spre deosebire de autorită­ţile de la Moscova, care o adu­lau  și după moartea lui Stalin, nu știa nimeni de existenţa ei în  pofida informării diplomaţi­lor americani în toate dosarele de la CIA, FBI, Departamentul de Stat. În consecinţă, guvernul SUA nu știa că Stalin are o fiică și i­au respins, în prima fază, cererea de azil politic, deși Sve­tlana continua să afirme: „Krem­linul mă socotește a fi proprie­tate a statului. Doar sunt fiica lui Stalin!”. O salvează cartea­manus­cris Douăzeci de scrisori către un prieten, pe care o scrisese la sugestia unui bun amic, Fiodor Volkenstein, profesor de chimie la Moscova. În aceste condiţii îi este recunoscută identitatea Sve­tlanei, care, cu acordul ambasa­dorului Bowles, pleacă în SUA însoţită de un agent CIA.

Stalin despre Iisus: „A fost adevărat. Chiar a trăit”

Viaţa aventuroasă a Svetla­nei și cele trei căsătorii nereușite, dintre care una la îndemnul și hotărârea lui Stalin, nu au făcut­o să renunţe la iubire. În 1962, pă­rintele Nikolai a botezat­o într­o ceremonie privată, pentru a nu­i fi consemnat numele în registrul bisericesc. Prin anii ’60, o parte dintre ruși au simţit nevoia de a se întoarce la tradiţiile spiritua­le, iar botezul reprezenta pentru unii o formă de protest împo­triva sistemului. Pentru Svetlana însemna o încălcare a regulilor partidului, deși își va aminti de multe ori despre cartea Viaţa lui Iisus, pe care o găsise în biblio­teca tatălui său pe vremea când era adolescentă. Surprinsă de Stalin că citea despre Iisus, Sve­tlana i­a replicat, știindu­l ateu: „Știi bine că e o minciună, e o mitologie”. Dar acesta i­a răs­puns: „Nu, a fost adevărat. Chiar a trăit”.

La scurt timp după ce pri­mește botezul ortodox, Svetlana își găsește împlinirea în iubire  în braţele unui brahman din India, pe care îl întâlnește la Moscova. Autorităţile sovietice nu îi per­mit să se căsătorească cu Singh,

dar, știindu­l foarte bolnav, i­au transmis Svetlanei că îi va putea duce, după moarte, cenușa în India. „Blândul brahman” îi va schimba total destinul fiicei lui Stalin.

Volumul autoarei reflectă, pe lângă mizele Svetlanei, mizele politice ale americanilor care prin forţa împrejurărilor nego­ciau soarta fiicei lui Stalin. Ple­carea unui cetăţean sovietic într­o altă ţară era un mare eveniment politic deoarece nu se putea ieși oricum din Uniunea Sovietică. Aventura Svetlanei – de a începe o nouă viaţă în Statele Unite  – era un risc total. În America, va fi susţinută și înţeleasă de George Kennan, fost ambasador la Mos­cova, autorul „telegramei lungi” din 1946, care îi intermediază pu­blicarea manuscrisului. Pentru a se evita un scandal în relaţiile diplomatice americano­sovietice, Svetlana a fost pregătită să afir­me că a venit să pregătească o carte ce urma a fi publicată. Deși câștigă mulţi bani de pe urma manuscrisului publicat și a unor interviuri acordate unor mari pu­blicaţii, îi va pierde prin căsăto­ria cu Wesley Peters, un arhitect

american falit cu care va avea o fiică, Olga.

O viaţă tumultuoasă încheiată într‑un azil

Rosemary Sullivan redă cu fidelitate pe baza documentelor de arhivă adaptarea vieţii  Sve­tlanei la paradigma americană, care se deosebea structural de cea sovietică. Trăiește la limita sărăciei, mereu în căutarea unui cămin și a unei stabilităţi finan­ciare pentru fiica sa, Olga, care îi ostoiește dorul de cei doi copii rămași în Uniunea Sovietică. Lo­cuiește un timp în Marea Brita­nie sub pretextul că scrie o carte pe care însă o va termina după multe sacrificii faţă de ea însăși. Epuizată, optează pentru întoar­cerea acasă, la Moscova, în anii ’80, dar nu se mai poate adapta nici aici și revine în Statele Unite. Se stinge într­un azil de bătrâni în 2011.

Cartea reușește, pe baza unei minuţioase cercetări ale autoarei în arhivele americane, sovietice, britanice sau a lucrărilor de me­morialistică, scrisori, interviuri,

să decodifice pe lângă destinul Svetlanei, care a visat de mică să devină o scriitoare de succes, fără să se fi considerat vreodată așa, destinul dramatic al oame­nilor din Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin, dar și după moartea acestuia.

Douăzeci de scrisori către un prieten, scrisă după moartea lui Stalin, nu este o confesiune. Svetlana voia ca acea carte „să fie despre oameni, nu despre o epocă politică, despre toţi cei pe care­i iubise și pe care­i pierdu­se”, și nu un bilet câștigător, de intrare în Statele Unite. Svetla­nei Allilueva i­a plăcut Jucăto­rul de Dostoievski, spunând că era romanul ei favorit, ceea ce ne face să credem că fiica lui Stalin a făcut un pariu cu sine, asemenea scriitorului rus care a avut o lună de zile pentru a scrie lucrarea și pentru a­și achita da­toriile. Volumul Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva reprezintă o realizare de excepţie, ce le aduce cititori­lor nu doar o extraordinară po­veste de viaţă, ci le oferă prilejul unei meditaţii asupra libertăţii și ideologiilor.

O biografie reușită sau de succes necesită un efort intelectual dincolo de marginile analitice ale unui eveniment politic sau istoric, iar Rosemary Sullivan atinge performanţele scriitoricești în prezentarea tabloului vieţii Svetlanei, fiica lui Stalin. Publicată în 2015, cartea Fiica lui Stalin. Viaţa extraodinară a Svetlanei Allilueva a provocat valuri de curiozitate și a încins spiritele, surprinzându‑i până și pe cei mai sceptici critici‑biografi. În același an, volumul este desemnat drept cea mai bună

carte a anului de The Boston Globe și cea mai bună biografie, de The Plutarch Award. Apărută în 2017 la Editura Corint, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cartea se bucură de o excelentă traducere (Alfred Neagu și Junona Tutunea) și are prefaţa semnată de Lavinia Betea. Autoarea de origine canadiană Rosemary Sullivan începe romanul biografic al Svetlanei Allilueva cu întrebarea: „Cum e să te naști fata lui Stalin, să porţi povara acestui nume o viaţă întreagă și să nu scapi niciodată de ea?”.

Sursa foto: dailymail.co.uk

nr. 227 www.revistatimpul.ro

POEZIE | 19

Ioana Scoruş

Cadavrul lui urcăBaladaTeodor Corban

BaladaOmule, singur pe drumu‑ți spre stele,Învață din toate, și bune, și rele.Tu, omule, singur îmbie‑ți norocul,Iar inimii tale dă‑i toate și totul.Cu verde fă‑ți iarba și nu o cosi,Cu roșu fă‑ți macii și nu îi strivi,Cu roua‑n picioare să fii curcubeu,Prin lună și stele să zbori mereu.Soarele arde și fluturii zborCând ceru‑i albastru, albastru de dor.Ce ți‑e dat să faci astăzi nu amâna,Căci viața e treacăt spre undeva.Tu joacă‑ți rolul ca și cum aiÎn ochi și în suflet cireșe de mai.Cât ești pe lume tu habar nu ai Că viața e teatru și teatrul e rai.Trăiește‑ți clipa, n‑o ocoliDacă vrei veșnic tânăr mereu să fii.Doar așa, omule, ajungi în rai,Când ai în suflet cireșe de mai.

Fabulă cu muscăUn chinez și o lăcustă,Amândoi iubeau o muscă.Musca nu era frumoasă:Burta era prea borțoasă,Pe picioare chiar păroasă,Mai pe scurt, deloc sexoasă!Nu‑l avea pe vino‑ncoace,Cum sunt muștele… bondoace.Lăcusta se lamenta:Nu‑l are pe vino‑ncoa,Dar m‑am îndrăgostit de ea…Ca și mine e‑o insectă,Dar pare‑mi‑se‑i mai selectă.Spune lumea că‑i abjectă,Dar eu n‑o văd deloc „infectă”.

Auzind așa chinezul,Enervat scuipă orezul:Măi lăcustă, minte‑ngustă,Cum poți tu iubi o muscă?Eu o vreau doar gastronomic,Tranșată și preparatăCu orez și cu salată.

Și‑amândoi, cum se certau,În timp ce dialogau,Amândoi au observatCă musca stătea‑n…

că iar ne‑am scăldat, pentru a nu știu câta oarăîn aceeași apă sacră. poate că‑i ultimavarăîn care orașul, ca un cadavrucare‑n septembrie‑nviene face prizonieriîn carnea noastrăalbăpustie

***spre prânzstrăzile se inundau cu soarerăcoarea zăcea înghițităîn sufletele pietrarilor care tăiaserăgranitul pe care călcamcu privirea uimităîntrebam pietrele de nu le e frigiar morții spuneau că‑s departenu simtși pasul mai greu deveneaca lespezile respirând liniștitîn urma mea

dar sufletul lorîn limbi de focdogoreale vedeam sus, în zare, pe stradace‑abrupttot urcapărea că‑i un soarestrâns în pământși aprig dansaîn aerul dens ce fierbea

dar nu soare, nu soareeraci miesmele lor ce prin piatrătreceaupână‑n lumea prin carepășeamși vocile‑n corplângând într‑un cântîmi spuneaucă marea de zgurăe raiulde pe pământprin care călcam

***se revoltă, mă ceartă, e intrigat,gesticulează, vorbește cu o mie de cuvinte pe minutochii îi sticlesc cu tot sângele tinereții lui încă crudeîn care gâlgâie viața. tâmplele frumoase‑i sunt ude.zice că m‑am zidit de bună voie într‑un turnde mătase, că am uitat să respir, că mi‑a intrat frigul în oase,că accept, cu nonșalanță, îmbătrânireaprecoce. are tunet și lacrimi și sfâșiere în voce.

copilul ascuns în mine nu ripostează, se temeîi e rușine în fața copilului pe care l‑a crescut și care‑acumgeme, care acum își ceartă, devorându‑și, mamacare nu e în stare să mai ia seama de ceea ce neformulatrămâne și despre care el încă nu știe nimic. nu mai citiatâta, strigă la mine iar eu nu știu cum să‑iexplic că asta făceam și atunci când el era micși că toate astea nu se cheamă îmbătrânireși dintr‑odată mă aud cum îi ziciartă‑mă dacă din poezie eunuînțelegchiarnimic

și atunci ochii i se topesc în uimiremă îmbrățișeazăcu mâna dreaptăpărulîncepesă mi‑lrăsfire

Neromânesc RomâniaUn om a visat că pescuiește un pește roșu.Un pește roșu a visat:o umbră de om îl va prindeun pește alb îl va turna că e roșu.Un om alb a visat pește că e alb.Un alb, nu roșu, un om, un pește…și, în general… nu eu.Un pește‑om și un om‑pește,nu alb, nu roșu…Un roșu și‑un neroșucontra alb și nealb.Un singur și ceilalți…nu nimic și nu… restul.

cadavrul lui urcă prin sângele nostruși ajunge la inimăpompează metri cubi de adrenalinăși noi credem că asta edragosteși atunci, ca și cândtotul ar fi fost ierine luăm iar de mânăpășim pe străduțele lui scufundate‑nlumina aceasta atât de blândăde toamnă, de parcăam păși prin ceața și fumulunui oraș devastatde iubirerotițele lui ticăie în neștire aceleași timpde demultnoi mai îmbătrânim cu un an și nu încetămsă credem

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

20 | CRONICI

„Ex Libris Constantin Brâncuși 2016? De ce nu? Un geniu într­o ţară mioritică. O dedicaţie pentru o

bibliotecă virtuală România. Mulţi artiști consacraţi și mulţi alţi tineri artiști în de­venire. Stări și atitudini diverse. Pretext pentru a lucra în tehnicile și manierele de imprimare. O dedicaţie sinceră faţă de un artist universal. Într­o lume con­fuză, o acţiune eliberată de constrângeri. Suntem prea puţini pentru un eveniment atât de mare. Anul Brâncuși 2016”, spune Florin Stoiciu în primul volum Ex Libris Brâncuși care a văzut lumina tiparului în mai, 2016.

Ulterior, s­a gândit la o nouă lecţie de pedagogie: să își pună studenţii alături de mari nume ale artei, mari nume ale culturii românești. Ca să le dea încre­dere. Și a lansat apelul. A chemat artiști impresionanţi, mulţi dintre ei foști sau actuali profesori, care altfel nu ar fi expus niciodată împreună, dar care i­au înţeles demersul. Și în plus faţă de asta, sim­ţeau nevoia să aducă un omagiu marelui sculptor român tratat atât de nedrept în trecut de conducătorii din propria lui ţară. 100 de oameni. 100 de personalităţi. Apoi 150. Sculptori, pictori, ceramiști, gra­ficieni. Nume mari. 180. Oameni care au lăsat semne, gesturi minunate în cultura română. Și așa a început totul.

I‑a spus: „Atunci scrie!” şi sârbul a scris. Pentru Brâncuşi

Primul ex libris l­a făcut Adam Pus­lojić, poetul sârb, membru de onoare al Academiei Române, care a tradus inte­gral opera lui Nichita Stănescu. Venise, ca în fiecare an, în România, pe 31 martie, de ziua de naștere a „fratelui său român” Nichita. Florin Stoiciu l­a întâlnit în ate­lierul unui alt bun prieten al lui Nichita,

academicianul Mircia Dumitrescu, un monstru sacru al gravurii românești. Le­a povestit despre proiectul său. Adam a ţâș­nit în sus: „Vreau și eu să particip, dar nu știu să fac gravură!”. Florin l­a încurajat: „Atunci scrie! Scrie pe foaia asta, că îţi fac eu gravura!”. Și sârbul a scris. I­a dedicat lui Brâncuși o poezie așternută cu sufle­tul pe foaia din faţa lui, poezie care a in­trat în prefaţa albumului expoziţiei:

„O, o, o Altă tăcere,maestrului Constantin,De la Hobiţa ta spre Kobișniţa meadoi pași sunto singură răsuflarede doi Dumnezeidunăreni și punct,cruce albă!!”

Adam de Serbia Puslojić, 31 martie 2016

Grigore Leşe şi‑a cântat la vernisaj gravura. La fluier

Mircia Dumitrescu a făcut cinci lucrări. Superbe. Trei gravate pe placă de metal și două xilogravuri. Pentru Brâncuși. Și foarte mulţi sculptori au dedicat lucrări­omagiu pentru maestrul infinitului. Unii nu făcu­seră gravură în viaţa lor, alţii nu mai fă­cuseră de zeci de ani, din facultate. Dar s­au anunţat unii pe alţii. Veneau și cereau plăci. Tot pentru Brâncuși. Pentru că cineva se gândise să îi aducă un omagiu. La fel și pictorii. Și ceramiștii. Și scriitori, pre­cum Mircea Popa. Și muzicieni, precum Florian Chelu Madeva, părintele Filarmo­nicii Rock de la Oradea. Fost elev prefe­rat al lui Constantin Noica. Cel care a pus pe portativ sonetele lui Shakespeare și ale lui Eminescu. A adus în expoziţie un sonet al lui Eminescu și o partitură a lui Enescu ce nu a mai fost cântată nicio­dată. Sau Grigore Leșe. Și el a adus o par­titură în expoziţie. Și la unul dintre cele

14 vernisaje pe care le­a avut până acum expoziţia, și­a și cântat­o. La fluier. Se în­tâmpla la Muzeul Hărţilor și al Cărţii Vechi. Stătea singur în faţa lucrărilor și cânta. Când l­au auzit ceilalţi participanţi, au venit atrași ca de magnet. A fost un spectacol impre sionant.

Doi copii, unul de patru şi altul de 12 ani, au vrut să îi aducă un omagiu lui Brâncuşi

Alexandru Cuciuc Romanescu avea patru ani când a văzut­o pe mama lui de­senând lucrarea pe care voia să i­o de­dice lui Brâncuși. A întrebat, a primit răs­punsuri. A aflat despre Brâncuși. A fost fascinat. Și a vrut să își aducă și el oma­giul. A ieșit o lucrare spectaculoasă. Sea­mănă cu cele ale lui Paul Klee. Face parte încă de la început din expoziţie. La fel s­a întâmplat și cu Luca Maiorescu, elev al Liceului Nicolae Tonitza. Avea 12 ani când l­a văzut pe marele grafician Aurel Bulacu făcându­și lucrarea la liceu. A vrut și el neapărat să deseneze pentru geniul sculpturii românești. Are o lucrare foarte frumoasă. Și este încurajator să vezi pa­siunea pentru artă a generaţiilor care vin. Respectul și mândria pentru cei care au fost. Este încurajator pentru cultura româ­nească. Îţi dă convingerea că nu ne pier­dem ca naţie.

Doi sculptori turci au venit după noi în România. Să vadă artă românească

La fel de încurajator a fost și atunci când expoziţia a fost itinerată în Gre­cia și Turcia. Avem artiști extraordinari. Am impresionat cu arta noastră. Ore în șir am stat și am povestit despre lucrări. Mă trezeam că vin și mă trag de mânecă

și mă întreabă despre o stampă sau alta. Mulţi nici nu știau că Brâncuși a fost ro­mân. Cinci artiști turci au ţinut neapă­rat  să facă și ei lucrări­omagiu pentru Brâncuși. Doi dintre ei, sculptori, au venit după noi în România. Au vrut să vadă atelierele noastre. Au vrut să meargă la Târgu Jiu, să vadă cu ochii lor lucrările geniului. Să cunoască artiștii români care i­au adus un omagiu. S­au purtat de parcă ar fi fost călătoria vieţii lor. De parcă li s­ar fi împlinit un vis. Ne­au și spus­o. Asta e arta românească. Asta e cultura noastră. Voi știaţi?

Cel de‑al XV‑lea vernisaj al expoziţiei va avea loc la Muzeul Naţional Cotroceni

Luni, 19 februarie, de la ora 18.00, la Muzeul Naţional Cotroceni, în Spaţiile me­dievale, va avea loc cel de­al XV­lea ver­nisaj al expoziţiei Ex­Libris Brâncuși, care marchează împlinirea a 142 de ani de la nașterea celui mai mare sculptor român al tuturor timpurilor. Prin acest eveniment, Muzeul Naţional Cotroceni își continua misiunea onorantă de a aduce mai aproa­pe de public adevăratele valori culturale românești. Expoziţia va fi deschisă publi­cului între 20 februarie și 13 martie.

La vernisaj vor participa directorul general al Muzeului Naţional Cotroceni, Liviu Jicman, prof. univ. dr. Florin Stoiciu, Sorin Rugină, rectorul Universităţii Ovi­dius din Constanţa, Daniela Vitcu, deca­nul Facultăţii de Arte a Universităţii Ovi­dius din Constanţa, lect. Univ. dr. Daniel Apostu Teodorescu, reprezentantul Fa­cultăţii de Arte de la Universitatea de Vest din Timișoara, conf. univ. dr. Aurel Vlad, de la UNARTE din București, lect. univ. dr. Răzvan Constantin Caratănase, dar și majoritatea artiștilor care au lucrări în expoziţie.

Ex Libris Brâncuşi. Povestea. Impresii de curatorAnastasia Stoiciu

Cronică de arte vizuale

Ideea s‑a născut în drum spre un vernisaj, așa cum în drum spre un vernisaj se află aproape mereu expoziţia Ex Libris Brâncuși, o expoziţie‑omagiu. Se întâmpla în 2016, în anul Brâncuși, la 140 de ani de la nașterea marelui sculptor. Florin Stoiciu plecase spre Turnu Severin împreună cu studenţii lui să prezinte lumii sau amatorilor de artă munca lor. Să se mândrească cu ei. Se gândeau deja la o nouă expoziţie, la un nou prilej de muncă, de creaţie. În anul Brâncuși, ideea a venit ușor. A alunecat simplu

spre gravură, că asta le preda el studenţilor. Ex Libris, ca să îi înveţe și despre Ex Libris.

Florin StoiciuCostel Iacob Aurel Bulacu Aurel Vlad

nr. 227 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 21

Ieromonahul a îmbogăţit a doua parte a acestei cărţi cu o culegere de poezii, cuge­

tări și vorbe de duh, Însemnări despre lumină și lucruri.

„De ce Biserica nu acceptă femeile preot?”

Revenind la interviul cu pri­cina, trebuie spus că acesta nu s­a desfășurat face to face, ci în manieră epistolară, amintind astfel și de acel mult mai vast dialog epistolar desfășurat între Zaharia Sângeorzan și Nicolae Steinhardt vreme de 365 de zile. Această opţiune s­a dovedit una câștigătoare de ambele părţi, în­trucât părintele a putut răspun­de mai pe larg acolo unde a sim­ţit nevoia să o facă, iar jurnalista a avut răgaz să­și pregătească în­trebările cele mai stringente și mai pertinente. Iar din acest punct de vedere, este de apreciat fap­tul că iniţiatoarea interviului nu

a ocolit întrebările incomode, cum ar fi: „De ce Biserica nu ac­ceptă femeile preot?”; „De ce tre­buie să mă spovedesc direct la un preot și nu o pot face direct lui Dumnezeu?” sau „Ce a scris Iisus pe nisip?”, întrebări strict teologice, ce vădesc un real inte­res pentru lumea Bisericii și a credinţei. Mai mult, jurnalista a formulat și întrebări aparent pu­erile, cum sunt cele legate de crearea florilor sau de motivul pentru care preoţii trebuie să poarte haine negre. Oricum ar fi, întrebările ei se simt ca fiind sincere. Ea nu întreabă pentru a ispiti, pentru a fi gata imediat să contrazică, să contraatace, ci în­treabă strict pentru că vrea să știe, să­și lămurească anumite aspecte încă neclare sufletului și cugetului său.

Și de bună seamă că și pă­rintele Baștovoi a simţit sin­ceritatea întrebărilor acesteia, întrucât se poate vedea din răs­punsurile sale o deosebită grijă de a nu leza cu nimic candoarea

sufletului celei ce vrea să știe. Așadar, el nu a răspuns cu aro­ganţa celui ce le știe pe toate, ci cu blândeţea celui ce vrea să se facă înţeles, celui ce vrea ca în­văţătura sa să dea roade. Drept pentru care a evitat cu elegan­ţă profunzimile teologice, acolo unde acestea puteau aduce după sine alte întrebări pe aceeași temă, preferând să răspundă în manieră mai degrabă duhovni­cească decât dogmatică. A pre­ferat duhul în detrimentul lite­rei, știind prea bine că: „Litera ucide, iar duhul dă viaţă” (II Co­rinteni, 6).

Astfel, la întrebarea legată de interdicţia femeilor la preo­ţie, părintele a pus accentul pe faptul că preotul a fost dintot­deauna predispus persecuţiei și morţii năprasnice, iar Biserica nu vrea să trimită femeia la moarte, ei rezervându­i rolul mult mai frumos și mai de folos de a fi mamă și de a face lumea mai bo­gată cu frumuseţea ei. De ase­menea, el vorbește despre încăr­cătura psihologică la care este supus preotul în calitatea sa de duhovnic, presiune la care fe­meile, mai sensibile fiind din acest punct de vedere, ar putea rezista mai greu. Concluzia sa finală este aceea că femeii nu i s­a permis accesul la taina preo­ţiei pentru a o proteja.

„A da este mai important decât a primi”

O altă întrebare „grea” a fost cea legată de obligativitatea spovedaniei la duhovnic. Iar la aceasta, părintele a sugerat doar că spovedania la duhovnic este necesară mai cu seamă celor ce nu au atâta credinţă încât să se spovedească direct lui Dumne­zeu, iar Acesta să le ierte păcate­le pentru arzătoarea lor căinţă și credinţă. Altfel spus, nu toţi sun­tem David sau Manase, nu toţi avem credinţa Sfântului Antonie cel Mare sau al ucenicului aces­tuia, Pavel cel Simplu. Noi cei de astăzi, trăind într­o vreme a tul­burărilor sociale zi de zi, suntem predispuși mai mult la îndoială decât la credinţă.

Un răspuns cu totul neaștep­tat este cel oferit la întrebarea le­gată de crearea florilor. Iată ce răspunde părintele: „Dumnezeu a creat florile atât de frumoase și

atât de diferite prin culori, forme și mirosuri ca oamenii,  privind la ele, să înţeleagă cât de fru­moși și de minunaţi putem fi noi în diversitatea noastră. Priviţi la crinii câmpului, zice Hristos, și vedeţi cât de frumoși sunt: ade­vărat vă zic, nici Solomon, în toată măreţia sa, nu se îmbrăca mai frumos decât un crin, și dacă Dumnezeu a făcut floarea aceas­ta, care se usucă într­o vară, atât de frumoasă, oare cu cât mai fru­mos a făcut sufletul omenesc care este veșnic?!”. Așadar, florile sunt oglinda frumuseţii și a demnită­ţii ontologice a omului însuși. Iar diversitatea lor este oglinda diversităţii noastre și dă mărtu­rie despre cât este de bine ca oamenii să fie diferiţi și prin aceasta să se apropie unul de altul și să se deschidă unul spre celălalt. Iar în completarea ideii acesteia, voi reda și unul dintre acele cuvinte de suflet adunate

de părintele Baștovoi în partea a doua a acestei cărţi: „Trebuie să te descoperi pe tine. Sunt tot mai rari oamenii cu care să poţi comunica. Ia de la fiecare ce are bun. Bucură­te de orice întâl­nire. Nu cere prea multe de la oameni. Nici măcar de la preoţi. Preţuiește iubirea. Și nu uita că a da este mai important decât a primi”.

Această carte, deși scrisă ca răspunsuri pentru o femeie anu­me, nu se adresează exclusiv fe­meilor. Ea poate fi citită cu un real folos duhovnicesc și de către bărbaţi, nu în virtutea vreunei trimiteri obscure la mitul andro­ginului, ci mai cu seamă pentru că nu strică nici unui bărbat să privească uneori lumea în gene­ral și pe Dumnezeu, în special, prin ochii unei femei. Măcar și pentru a o înţelege mai bine pe cea hărăzită lui spre sprijin și spre mântuire.

Savatie Baştovoi – Dumnezeu povestit pe înţelesul unei femei

Romeo Aurelian Ilie

Ieromonahul Savatie Baștovoi este fără doar și poate unul dintre cei mai populari preoţi români contemporani atât în Republica Moldova, ţara sa de baștină și de slujire, cât și în România, ţara ce l‑a „adoptat” ca scriitor. Este poet, prozator și eseist, foarte iubit de publicul larg pentru că scrie întotdeauna pe înţelesul tuturor despre Dumnezeu și credinţă, fără a se teme însă să critice derapajele Bisericii și ale societăţii românești de pe ambele maluri de Prut. Cea mai recentă carte a sa, Dumnezeu povestit

pe înţelesul unei femei (Editura Chatisma, 2017), surprinde încă de la titlul ales, sugerând la o primă privire ideea că Dumnezeu se descoperă cu totul diferit femeilor și bărbaţilor, idee ce te aruncă în judecăţi de ordin sexist. Pentru cei ce aleg să deschidă cartea, suspiciunile se vor risipi instantaneu, deoarece autorul menţionează povestea ineditului titlu. Savatie Baștovoi a precizat că acesta vine strict de la faptul că jurnalista Doina Popa l‑a rugat să‑i răspundă la 33 de întrebări despre Dumnezeu și credinţă și că rodul acestui interviu s‑a concretizat ulterior în acest volum.

Sursa foto: Libris.ro

Sursa foto: Alchetron

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

22 | INTERVIU

prin implicarea directă și consecventă în organizarea unei admirabile stagiuni de concert.

Cum aţi redescoperit la Viena Sonata considerată pierdută a lui Constantin Silvestri și care este semnificaţia eve­nimentului pentru lumea muzicală ro­mânească?

Există momente în viaţa unui cercetător, muzician sau nu, când munca de „detectiv” prin arhive, scormonitul îndelung în hăţi­șul surselor (adesea incomplete, pierdute sau chiar contradictorii) și pescuitul mi­gălos nu întotdeauna însoţit de rezultate (neapărat) spectaculoase ori imediate sunt ajutate și răsplătite de o aliniere norocoasă a astrelor. Este și cazul acestei Sonate, al cărei manuscris a reapărut – aproape mira­culos – într­o colecţie privată din Viena.

Redescoperirea partiturii reprezintă o revelaţie atât pentru muzicienii instrumen­tiști, cât și pentru compozitori sau muzico­logi, cu atât mai valoroasă cu cât lista com­poziţiilor lui Silvestri nu e una foarte lungă. Pe lângă acele lucrări distruse de compozi­tor însuși (binecunoscut pentru perfecţio­nismul și spiritul său autocritic), multe par­tituri s­au pierdut fără urmă în condiţiile în care, după plecarea sa definitivă din Româ­nia (în decembrie 1958, după premiera ro­mânească a lui Œdipe din luna septembrie) și înfierarea sa ca „trădător de ţară”, mare parte din bunurile sale personale au fost confiscate ori distruse de Securitate, inclu­siv documente scrise și sonore, la ora ac­tuală existând manuscrise și înregistrări pe benzi de magnetofon ce zac necerce­tate, nevalorificate și neprotejate în depo­zitele unor instituţii bucureștene (aspecte alarmante semnalate deja și de prof.  dr. Constantin Ionescu­Vovu în Moștenirea lui

Constantin Silvestri azi, Revista MUZICA, nr. 1/2014, pp. 29­54).

Sunt enorm de multe lucruri de spus, de făcut și de recuperat, iar spaţiul nu ne permite aici o descriere detaliată a per­sonalităţii marcante a compozitorului, di­rijorului și pianistului Constantin Silvestri (printre altele, singurul dirijor român care a colaborat și înregistrat, în repetate rân­duri, cu Filarmonica din Viena). Să spu­nem, doar, că s­a născut la București în 1913, dintr­un tată austriac și o mamă cu origini din Boemia, a decedat la Londra în 1969, iar biografia sa (ca și cea a lui Enescu, a lui Jora și a multor altora) este încă insufi­cient cunoscută și trebuie urgent rescrisă și completată (recomand, în acest sens, vo­lumul conţinând dosarul său de la CNSAS, Constantin Silvestri – Biografie necunoscută de Ioana Raluca Voicu­Arnăuţoiu, Editura Ars Docendi, București, 2013).

Așadar, concertul nostru de la Cotro­ceni a adus în prim­plan inedita Sonată pentru violoncel și pian op. 22 nr. 1 a lui Silvestri. Spun inedită pentru că, deși acor­durile Sonatei au răsunat la București în anii 1941/42, manuscrisul s­a pierdut, lucra­rea figurând cu semne de întrebare (fiind considerată necunoscută sau chiar inexis­tentă) în toate monografiile și studiile de­dicate compozitorului român.

Să descâlcim puţin firul poveștii…În anul 1941, Silvestri a avut iniţiativa

unui concert aniversar dedicat profesoru­lui său de compoziţie, Mihail Jora, care împlinea 50 de ani. Pentru acest concert, Silvestri a mobilizat și îndemnat mai mulţi foști ucenici ai maestrului să compună lu­crări ce aveau să fie auzite, în primă audi­ţie, în seara de 8 noiembrie 1941, în elegan­tul salon de muzică „Orfeu”, fostul magazin de instrumente și partituri Jean Feder din

Calea Victoriei nr. 44. În program au figurat Paul Constantinescu, Constantin  Bugeanu, Romeo Alexandrescu, Gheorghe și Ion Du­mitrescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri și, desigur, Mihail Jora. În aceeași seară, Lipatti și­a cântat Sonatina pentru mâna stângă op. 10 (compusă la Fundăţeanca, în august 1941), 8 noiembrie 1941 fiind, deci, data corectă a primei audiţii a lucrării, și nu 27 februarie 1942, cum s­a considerat până acum (de altfel, programul de sală al concertului din februarie înlătură orice du­biu prin lipsa menţiunii „primă audiţie”).

Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violon­cel) și pian de Silvestri, purtând dedicaţia „Dlui Mihail Jora, maestrul meu scump și drag, cu prilejul împlinirii a 50 de ani”, a fost compusă între 23 și 30 iulie 1941 la Predeal, la Vila „Cremer” (după cum precizează com­pozitorul însuși la finele manuscrisului). În 8 noiembrie 1941, la „Orfeu”, ea a fost inter­pretată în varianta pentru fagot și pian, cu Dumitru Alexandrescu (solist instrumen­tist al Filarmonicii bucureștene) și compo­zitorul la pian. A urmat o „a doua primă audiţie”, în 27 februarie 1942, în varianta pentru violoncel și pian, cu binecunoscu­tul celist Ion Fotino și, desigur, Silvestri la pian. Concertul cameral (care a cuprins ex­clusiv lucrări de Silvestri și Lipatti) a avut loc la Ateneul Român și a fost dat „în folo­sul Societăţii Crucea Roșie a României”. Din acest moment, partitura avea să dispară fără urmă pentru aproape optzeci de ani.

Trebuie menţionată aici și cealaltă pri­mă audiţie din concertul de la Ateneu (din 27 februarie), anume Sonata op. 22 nr.  2 pentru clarinet și pian (în interpretarea solistului Constantin Metani, tot de la Fi­larmonică, și a autorului), compusă și ea în 1941 și dedicată lui Enescu, a cărei par­titură, de asemenea, s­a pierdut. Putem doar spera în reapariţia manuscrisului.

Raluca Știrbăţ și Rudolf Leopold în concertul din 17 ianuarie 2018. Foto: Alexandru Dolea

Un interviu realizat de Ioana Cristea Drăgulin

Istoria redescoperirii unei compoziţii de Constantin Silvestri: Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violoncel) şi pian

Raluca Ştirbăţ

În ziua de 17 ianuarie 2018, într­un concert­eveniment aflat sub auspiciul Centenarului Unirii și al Zilei Culturii Naţionale, aţi interpretat la Muzeul Na­ţional Cotroceni, împreună cu violonce­listul vienez Rudolf Leopold, în premieră pentru publicul românesc, Sonata op. 22 nr. 1 pentru violoncel și pian de Con­stantin Silvestri. Cu ce sentimente aţi prezentat această partitură conside­rată dispărută?

În traiectoria personală a fiecăruia din­tre noi, cifrele rotunde îndeamnă și for­ţează – uneori cu incomodă luciditate – la momente de bilanţ și evaluare. La fel se întâmplă și în cazul unei borne în împlini­rea destinului unei naţii, precum cea a aniversării Centenarului. Volens nolens, propriile acţiuni și realizări sunt puse în balanţă cu cele ale generaţiilor trecute. Înainte de toate, frapează prăpastia adâncă și transformarea galopantă în clișee golite de sens a unor termeni „gravi” precum me­morie, istorie, patrimoniu, identitate, con­tinuitate, (ierarhia) valori(lor), respect, patriotism, datorie, solidaritate.

Românii, în general, și politicienii, în special, ar trebui să înţeleagă  – măcar în ceasul… Centenarului – că unica șansă de salvare de la disoluţia identităţii noastre într­o lume în care – întemeiat ori nu – ne temem de efectele globalizării este obţi­nerea și menţinerea unui „pașaport cultu­ral­identitar” valabil și semnificant. Pre­misele și potenţialul există, din belșug. Deficitare sunt însă viziunea pe termen lung, consecvenţa și, desigur, disponibili­tatea și implicarea concretă – inclusiv finan­ciară – a statului român în proiecte de recu­perare, restaurare, promovare și sprijinire reală, de esenţă, a patrimoniului cultural.

Astfel, revelaţia redescoperirii  – după aproape opt decenii de pribegie  – a unei valoroase pagini muzicale românești se în­scrie în seria unor evenimente fericite de tipul „cărămizilor” menite a contura și con­solida profilul nostru cultural.

Concertul, intitulat sugestiv Musical Bridges  – Punţi între trecut și prezent, punţi între culturi, s­a dovedit a fi o fe­ricită colaborare între Radio România Muzical, Forumul Cultural Austriac și Muzeul Naţional Cotroceni. Cum aţi perceput acest eveniment în ambianţa Muzeului?

Cu multă bucurie! Cotroceniul e un spaţiu unic, impregnat de istorie și cultură, pentru mine extrem de emoţionant și prin omniprezenţa Reginei Maria, actor princi­pal în actul Unirii de la 1918 (și dacă tot ne aflăm în plin avânt de cheltuire a banului public pe statui, oare când se va învrednici România să ridice o statuie­monument pe măsura acestei personalităţi uriașe căreia îi datorează atât de mult?).

M‑am bucurat și că violoncelistul Ru‑dolf Leopold, personalitate de prim rang a scenei muzicale din Austria, a avut ocazia să evolueze pentru prima dată în București în această locaţie atât de aparte (domnia sa a concertat în ultimii ani în repetate rân‑duri în România, dar niciodată în capitală). A fost o „perfuzie” de cultură și istorie româ‑nească pe care a primit‑o cu intensitate, cu multă curiozitate și recunoștinţă. Trebuie menţionată aici colaborarea Muzeului Co‑troceni cu echipa Radio România Muzical,

nr. 227 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 23

Constantin Silvestri, Sonata op. 22 nr. 1, finele manuscrisului

Constantin Silvestri, dedicaţia Sonatei op. 22 nr. 1

Constantin Silvestri, Sonata op. 22 nr. 1, pagina 3 de manuscris (cu „celula X” enesciană)

Soliștii primelor audiţii ale Sonatelor op. 22 de Constantin Silvestri (Fotografii din programul Filarmonicii din București, stagiunea 1944/45.

Arhiva personală Raluca Știrbăţ)

Revenind la seara de 8 noiembrie 1941, să mai spunem că, deși plănuită ca o aniversare „în cadru intim” pentru „conu’ Mișucă”, ea s‑a transformat într‑un adevărat eveniment muzical (moderat de Emanoil Ciomac) la care a fost pre‑zentă toată crème de la crème a vieţii muzicale românești, în frunte cu George Enescu, după cum reiese și din cronica lui George Breazul, „Sărbă‑torirea compozitorului Mihail Jora”, în Acţiunea (16.11.1941, București, Anul II, nr. 362): „[…] Cin‑stirea compozitorului Jora, în forma în care a fost făcută, cu participaţia maestrului Enescu și a fruntașilor vieţii muzicale bucureștene, este o  manifestare de artă și cultură care cinstește muzica românească și, în rândul întâi, pe tinerii maeștri din școala Jora, compozitorii cari au luat iniţiativa și au organizat o așa de distinsă și demnă sărbătorire”.

Exact 77 de ani mai târziu, în seara zilei de 10 noiembrie 2017, aţi prezentat Sonata de Silvestri publicului vienez de la Konzerthaus, într‑un concert‑omagiu SILVESTRI – LIPATTI – JORA organizat de Societatea Internaţională „George Enescu” Viena, Institutul Cultural Român și Societatea Austro‑Română. Cum aţi descrie limbajul muzical al Sonatei și care a fost reacţia publicului?

Vorbim aici de lucrarea unui compozitor încă tânăr (în 1941, Silvestri avea 28 de ani), dar aflat deja în plină forţă creatoare. Nefiind nici pe departe una comodă (atât pentru instrumentiști, cât și pentru public), această muzică fascinează, uimește – pe alocuri, chiar irită –, dar convinge deplin și incită la execuţii și audiţii suplimen‑tare, necesare pentru a‑și revela pe deplin como‑rile ascunse.

Sonata durează circa 12 minute (după cum ne recomandă compozitorul însuși, care nota cu acribie la finalul lucrărilor duratele pe care și le dorea/imagina pentru compoziţiile sale), păr‑ţile se cântă, pe cât posibil, fără oprire (cu pauze scurte, gen „respiro”), iar limbajul muzical este unul modern, aflat la graniţa dintre tonal și ato‑nal, amintind, poate, de ţesătura muzicală a unui Alban Berg de tinereţe.

Sonata cuprinde trei părţi: partea I, Scher­zando, un solo virtuoz de violoncel (fagot) care prezintă toate motivele ritmico‑melodice din care se va plămădi ulterior aluatul compoziţiei. Par‑tea a II‑a, Andante espressivo, debutează cu un covor hipnotic de triole în știma pianului (ce sugerează, poate, o Sonată a lunii răsturnată, în oglindă), peste care se așterne – misterioasă, dar penetrantă – nimeni alta decât celebra „celulă X” enesciană (vorbim de grupul de trei sunete, bote‑zat astfel de Ștefan Niculescu, așezate în formula semiton – secundă mărită, semn distinctiv al crea‑ţiei lui George Enescu). Este remarcabil faptul că Silvestri folosește aici exact primele trei sunete

din Œdipe‑ul enescian: sol – sol bemol (fa diez enarmonic) – mi bemol, un citat care trebuie, cu siguranţă, privit ca un omagiu și pentru George Enescu (și el sărbătorit în 1941 la împlinirea vârstei de 60 de ani). Ultima parte, Vivace, este extrem de virtuoză și rapidă, uneori la limita „cân‑tabilului” ambelor instrumente, ceea ce demon‑strează încă odată, peste decenii, capacităţile fenomenale ale pianistului Silvestri, recunoscut ca un maestru virtuoz – chiar un „sălbatic” – al claviaturii.

Referitor la noutatea limbajului, mi‑aţi dezvăluit că există și alte surprize…

Așa este. Cine ar putea descrie mai bine lu‑crarea dacă nu chiar compozitorul însuși…? Ajun‑gem, astfel, la următoarea surpriză din odiseea Sonatei, una din seria comorilor nedescoperite, deși la îndemâna tuturor.

Cu ceva timp în urmă, mi‑am reamintit de tex‑tul unei scrisori (din 15 noiembrie 1941, București), menţionate și catalogate de Viorel Cosma ca ex‑pediată de Silvestri compozitorului Alfred Ales‑sandrescu (în Muzicieni români în texte și do­cumente  – Fondul Constantin Silvestri, Revista MUZICA, nr. 1/2010, p. 7). Mă iritase atunci (apa‑renta) lipsă de sens și logică a acelor rânduri, precum și evidentele inadvertenţe ale (con)tex‑tului. La o simplă recitire a scrisorii (deţinând între timp atât manuscrisul pierdutei Sonate op. 22 nr. 1, cât și informaţii despre concertul de la „Orfeu” din 8 noiembrie 1941), totul s‑a limpe‑zit. În realitate, Silvestri îi mulţumea fagotistului [sic!] Dumitru Alexandrescu  – și nu compozi‑torului Alfred Alessandrescu! – pentru interpre‑tarea primei audiţii a Sonatei sale în concertul dedicat „meșterului Mișucă”!

Să‑l ascultăm, așadar, pe Constantin Silvestri:

„Dragă D‑le Alecsandrescu,Ţin să‑ţi mulţumesc și pe această cale pentru

concursul ce ni l‑ai dat, ajutându‑ne să sărbăto‑rim un om, care nu va fi niciodată îndeajuns de preţuit; îţi mulţumesc pentru că te‑ai căznit să descifrezi toate disonanţele și problemele apa‑rent anti‑instrumentale ce le‑ai găsit în sonata mea, dar mai ales pentru că le‑ai rezolvat cu teh‑nică și posibilităţi de sonoritate ce au depășit chiar limitele instrumentului.

Îmi dau seama că am părţi cu dificultăţi ce nu se întâlnesc «prea des», dificultăţi amplificate de un limbaj nou; muzicalitatea și pregătirea D‑tale le‑au împlinit cu prisosinţă.

De aceea, departe de obligaţia mea faţă de străduinţa D‑tale pentru un compozitor român, depusă cu atâta elan, te felicit cel puţin tot atât de sincer ca publicul care te‑a ovaţionat (și au fost de faţă cele mai de seamă personalităţi muzicale!) și ca presa care te elogiază.

Cu prietenie,C. Silvestri”

…Q.E.D. Acesta a fost un alt moment de ali‑niere planetară norocoasă despre care vorbeam mai devreme… Iată cum trei‑patru fraze concise, clare, oferă toate informaţiile despre limbajul Sonatei (prin prisma compozitorul însuși), ca‑lităţile și profesionalismul solistului, atmosfera și profilul concertului, mult‑iubitul „dedicatar” Mihail Jora, precum și reacţia entuziastă a pu‑blicului și cronicarilor.

Așadar, după aproape opt decenii, o va‑loroasă compoziţie românească de secol XX este redată circuitului de concert…

Într‑adevăr, trei categorii de instrumentiști se pot bucura acum de o îmbogăţire preţioasă a repertoriului: violonceliștii, fagotiștii și, desigur, pianiștii. Descoperirea este cu atât mai preţioasă cu cât Silvestri, dintr‑un – fie‑mi permis – exces de exigenţă, și‑a distrus prima Sonată pentru violoncel și pian, pentru care câștigase, de altfel, Premiul de Compoziţie „George Enescu” în 1937. Sonata op. 22 nr. 1 trebuie să beneficieze, așadar, de o publicare cât mai rapidă, în condiţii grafice și editoriale impecabile, într‑o ediţie care să ofere muzicienilor de pretutindeni nu doar toate infor‑maţiile suplimentare necesare familiarizării cu personalitatea omului și muzicianului Silvestri, ci și o distribuţie și vizibilitate în plan interna‑ţional pe măsura acestei muzici originale, fasci‑nante, misterioase și la fel de proaspete ca în clipa așternerii ei pe hârtie. Acesta este, la ora actuală, unul dintre proiectele mele cu prioritate zero.Programul concertului din 27 februarie 1942 de la Ateneul Român (Arhiva personală Constantin Ionescu­Vovu)

Revistă de cultură şi politică februarie 2018

24 | MANIFEST

Revista de cultură și politică Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.

CredAdrian Păduraru

Din sumarul numărului viitor al revistei Timpul:• Unirea Basarabiei cu România;• Justiţia tranziţiei;• Un secol de istorie naţională și europeană (1918­2018).

Norme ortografice la revista TimpulRevista Timpul respectă normele ortografiei Academiei Române, în conformitate cu Dicţionarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, publicat de Institutul de

Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română (Univers Enciclopedic, București, 2005), ediţia a II­a revăzută și adăugită. De pildă, unii autori folosesc în limba română normele ortografice ale limbii engleze, în particular prin introducerea cratimei în cuvinte care se scriu în limba română fără cratimă.

Printre cele mai des întâlnite cuvinte scrise greșit după model anglo­saxon se numără: antiamerican; anticapitalist; antimodernist; anticomunist; antifeminist; antifascist; antibisericesc; antisovietic; neoliberal; neocomunist; neoconservator; noncontradicţie; nonpersoană; nonprofit; nonvaloare; postmodern; postrevoluţionar; postcomunism; postuma­nism; postfeminism; precreștin; preistorie; premodern; prerevoluţionar; proamerican; procomunist; proeuropean; profeminist; pronaţional; profascist; pseudocultură; pseudodemo­craţie; pseudoprofet; ultraconservator; ultracunoscut; ultrasecret; ultraconcurenţial.

Când a fost cazul, revista Timpul a operat aceste schimbări. Îi rugăm pe autori să ne ușureze sarcina corecturii textelor prin luarea în considerare a acestor norme. (Timpul)

PrecizareCV­urile autorilor

pot fi citite pe Timpul online –

www.revistatimpul.ro

Cred în spectacolul măreţ, monumental, de mare res­piraţie, dar și în cel intim,

de confesiune și de comunicare vibrant­delicat­profundă a trăi­rilor ce nu se pot striga în gura mare. Deopotrivă fiind vorba de teatru, film, carte sau urbanism. Cu singura condiţie, a raportă­rii la triada bine­frumos­adevăr. Cine stabilește jaloanele, asta

este o altă întrebare. Dar și o premisă pentru nevoia de cul­tură, în înţelesul ei formativ, pen­tru ca ideile și faptele din dome­niu, pe de o parte, și orizonturile de așteptare, pe de altă parte, să aibă cât mai multe puncte co­mune. Poate mi se pare mie, însă eu văd astăzi mulţime de maluri rupte, fără punţi, iar între ele, paradoxal, curg cu viteză

Remarci. Tristeţi. Speranţe

Proiecte culturaleMoto: De mortuis nil nisi bonum.

Într­o traducere liberă, adică sălbatică, de capitalism sălbatic, „Despre idealiști, numai de bine!”.

înspăimântătoare și băltesc, tot­odată, fluidele confuziei.

Tocmai de aceea cred că este nevoie deopotrivă de proiecte culturale majore, strategice, ca să fim în ton cu exprimările zi­lei, dar și de încurajarea proiec­telor medii și mici, cu valoare reală sau măcar cu încercări sin­cere de împrospătare și dinami­zare a orizontului cultural. Nu ajută pe nimeni acţiuni menite doar să „marcheze” evenimente și care să se constituie apoi în trese pe rapoartele de activitate. Vorbim despre cultură politică, organizaţională etc., dar de cul­tura culturii nu ar trebui să ne preocupăm? Uitaţi­vă prin pro­gramele de guvernare, platfor­mele politice ale partidelor și ale candidaţilor pentru funcţii în administraţia publică, centra­lă sau locală, proiectele de ma­nagement – de la televiziunea naţională la instituţiile locale. Ce loc are cultura, în cazul în care este pomenită? Care este

Sursa foto: asiagreenbuildings.com

interesul pentru macroproiectele culturale?

Suntem deja spre sfârșitul primului trimestru din Anul Cen­tenarului (majusculele citează emfaza discursurilor publice!) și genunchii sunt încă juliţi de fa­cerea planurilor pentru serbări câmpenești și artificii. Situaţia este de înţeles. De la genunchiul cultural al broaștei, pirul și alte buruieni par stejarul de la Bor­zești (Vă mai aduceţi aminte?). Vă rog să mă scuzaţi, nu „pirul” ci „agropyron”, ca să înţeleagă și erudiţii, prezenţi peste tot, în par­lament, în guvern și pe aproape toate canalele media, în special de televiziune. Erudiţii cu per­spective exhaustive, pe care îi putem numi, admirativ, exhaus­tivuitori. Apropo, aș vrea să văd la vedetele din prime sau pre­mier time nu la ce case de modă se îmbracă, aș vrea să știu la ce casă de economii își păstrează aspiraţiile. Nu cum își cresc ave­rile, ci talantul. Sunt convins că nu vor citi aceste rânduri, deci nu trebuie să explic.

Într­o lume a strategiilor, de la cele globale, prin marketing, până la jocuri, România este o excepţie: nici un fel de strategie! Nici de ţară, nici de infrastructu­ră sau urbanism, nici de turism. Evident, nici de cultură.

Semiotica bunicilorZicea bunicul despre cineva:

„Are cultură!” și asta însemna un om cu carte, care „face ceva cu viaţa lui”, știe să se comporte în situaţii diferite, principial, „de caracter”, organizat, cu „gust”, din categoriile: „Ăsta da om!” și „Așa să ajungi!”.

Sau: „N­are cultură!”, ceea ce semnifica, pe scurt, „Vai de capul lui!”, „Să nu ai de a face cu el!”, „Să te ferească Dumnezeu să ajungi așa!”.

Și făcea bunicul, fără să știe, nu proză ca Monsieur Jourdain, ci știinţă: filosofie, psihologie, sociologie, semiotică. De fapt, vorbea despre cunoaștere și auto­cunoaștere, despre relaţii umane, despre atitudine și comporta­ment, despre inteligenţe mul­tiple  – cognitivă, emoţională, socială  –, despre semnificat și semnificant.

De la lucrurile elementare, de la rolul formativ al culturii și de la calitatea acesteia de  instru­ment în înţelegerea, aprecierea și conducerea vieţii.

Asta, despre macroproiecte culturale. Cât despre cele medii și mici…

Ce șanse are un tânăr crea­tor talentat, inteligent, instruit, cu caracter să­și vadă proiectele puse în practică în România de astăzi?

Pe cine interesează strate­giile, cultura și, în primă instan­ţă, rândurile acestea?

Qui prodest? Paranteză pen­tru posesorii de doctorate care mai au de învăţat formula chi­mică a apei sau principiile de bază ale doctrinelor politice: în­trebarea nu se referă la cui pe cui se scoate și nici la o mână spală pe alta.

Scriu toate cele de mai sus cu speranţă. Poate lucrurile se vor schimba… poate noul minis­tru al Culturii, poate noua con­ducere a televiziunii publice… Poate sunt un idealist. Și despre idealiști…

„Când privesc zilele de­aur a scripturelor române,Mă cufund ca într­o mare de visări dulci și senineȘi în jur parcă­mi colindă dulci și mândre primăveri,Sau văd nopţi ce­ntind deasupră­mi oceanele de stele,Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,Cu izvoare­ale gândirii și cu râuri de cântări.”

„Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,Ce creaţi o altă lume pe­astă lume de noroi;Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină –Toate­s praf… Lumea­i cum este… și ca dânsa suntem noi.”