www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n mai 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Festival dedicat actorului Mircea Diaconu

„Noi trăim prin publicul nostru, degeaba facem film dacă publicul nu ne mai iubeşte”Interviu cu regizoareaElisabeta Bostan P. 3

„Cred cu îndârjire că avem nevoie şi de poveşti care să ne pună pe gânduri”

Interviu cu actorulLevente Molnár P. 4

„Această manifestare este o declaraţie de iubire pentru filmul românesc”

Interviu cu regizorulLaurenţiu Damian P. 6

„Pogromul de la Iaşi a fost o chestie absolut îngrozitoare, din minciuni pornită”Interviu cu regizorulRadu Gabrea P. 8

Andrei Giurgia

Experiment şi maturitate

Ediţia de anul acesta a Fes­tivalului Serile Filmului Românesc (SFR) de la Iași

a propus un experiment atât pentru echipa organizatoare, cât și pentru participanţi. Demarat în urmă cu șapte ani cu doar trei proiecţii în trei zile, ediţia din 2016 i­a oferit publicului cinefil cinci zile de festival cu peste 30 de producţii cinematografice și peste 60 de personalităţi din lumea filmului invitate. Am vrut să vedem dacă Iașul este pregă­tit pentru un astfel de maraton cinematografic. Pot spune că după șase luni în care o mână de oameni au lucrat zi și noapte pentru elaborarea festivalului, ie­șenii încep să guste rafinat din filmul românesc, achitând chiar un bilet de intrare și demon­strând astfel că orice act cultural

trebuie susţinut, respectat și în­treţinut.

Practic, în perioada 4­8 mai 2016, de dimineaţă până noap­tea târziu, Iașul a vibrat cinema­tografic. În cele 12 locuri unde s­a desfășurat festivalul, publi­cul spectator a avut parte de proiecţii de filme, întâlniri cu actori, regizori și scenariști, ex­poziţii, lansări de carte, prezen­tări ale unor festivaluri impor­tante din România, spectacole cu muzică de film și teatru, pre­cum și o secţiune cu totul ine­dită, cea a documentarelor.

Un experiment pe care și noi l­am așteptat cu interes l­a con­stituit producţiile cinematogra­fice de pe casete VHS dublate de vocea românească a filmelor străine, Irina­Margareta Nistor. În Galeriile „Pod­Pogor” am urmărit

patru capodopere ale cinemato­grafiei mondiale, în mod „clan­destin”, așa cum se întâmpla înainte de 1989.

Personajul central al ediţiei de anul acesta a fost actorul Mircea Diaconu. Cu o activitate cinematografică greu de egalat și cu roluri memorabile pentru cinematografia românească, ac­torul a fost sărbătorit la Iași, ală­turi de cei cu care a jucat și co­laborat mai bine de 40 de ani. Actorul și sălbaticii, Asfalt Tango, Filantropica, Promisiuni, Filip cel bun sau Doar cu buletinul la Paris sunt o parte dintre filmele de care publicul cinefil s­a bucurat. Un moment aparte l­a repre­zentat gala filmului Mere roșii. Producţia regizată de regretatul Alexandru Tatos a împlinit anul acesta 40  de ani de la lansare,

moment ce a fost marcat în timpul festivalului printr­un eve­niment spe cial, în care s­a evo­cat și personalitatea marelui re­gizor. Mircea Diaconu a primit din partea Institutului Cultural Român un premiu pentru activi­tatea de până în prezent, trofeul festivalului și o distincţie din partea Uniunii Cineaștilor din România.

Pentru prima dată, un pro­iect special cu muzică de film interpretată la acordeon s­a au­zit la SFR sub genericul „Cine­acordeon”, cu Medeea Marinescu invitată specială. Pentru prima dată cu o expoziţie la Iași, artis­tul Ion Bârlădeanu a adus Arta filmului în cadrul SFR. Recunos­cut pe plan internaţional, origi­nar din Vaslui, cu o viaţă destul de zbuciumată, ea însăși subiect

de film, artistul s­a întâlnit cu pu­blicul ieșean la Muzeul Unirii.

Nu au lipsit cele mai noi pro­ducţii românești din 2015 și 2016, premiate la nivel internaţional și naţional. Ediţia a VII­a a avut o altă dimensiune în compara­ţie cu ce a fost până în prezent, pe care ne dorim să o aprecieze și conștientizeze fiecare partici­pant, instituţie publică sau sim­plu privitor.

Suplimentul de faţă este rea­lizat de membrii Asociaţiei Stu­denţilor Jurnaliști Iași, împre­ună cu o parte dintre voluntari. Acesta cuprinde interviuri­eve­niment cu o serie de invitaţi ai ediţiei de anul acesta, texte care surprind într­un mod anume ci­nematografia românească, cea care este sărbătorită an de an la Iași în luna mai.

www.revistatimpul.ro mai 2016

2

Coordonatori supliment:

Andrei GiurgiaCorina Gologoț

Redactori:

Claudiu Mihail CârcelBianca-Iuliana DorneanuAndrei GiurgiaCorina GologoțBianca-Mihaela HrițacAndreea PopoviciSimona-Elena Stratulat

Fotograf ii:

Ioniță Carmen AngelușIulian GherasimDan Rusu Toma

Redacţia:

Adina Scutelnicu (corector),Cornelia Păduraru (tehnoredactare)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile suplimentului aparţine autorilor.

Supliment al revistei

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597

ISSN 1223-8597

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Nea Ion, care era visul dumneavoas­tră când eraţi mic?

Voiam să devin lăutar, dar nu știam să cânt. Am lucrat mai multe munci. Am fost gropar în cimitir, am fost paznic, am lucrat în Delta Dunării, am lucrat pe șantier. Să știi că am avut meseria de „lopătuș” meca­nic și lumea credea că sunt lăcătuș. Am fost și ajutor de dascăl. Eu am destinul acesta: să fiu regizor cu foarfeca.

Când v­aţi îndrăgostit prima oară?Eu nu am prea fost îndrăgostit și, vorba

lui Sergiu Nicolaescu, „îmi pare rău că nu am avut nici un copil, poate îl făceam regizor”. Copiii mei sunt cum ești matale acum. În București am foarte mulţi nepoţi. Unii îmi iau interviuri. Nu­mi prea plac interviurile. Unii scriu despre mine frumos, alţii scriu urât, dar am grijă de cei care mă ameninţă și le fac un colaj în care să le mulţumesc.

Aţi declarat într­un interviu că vă plac dramele. De ce această preferinţă?

Păi, și eu am trăit viaţa ca pe o dramă. Și acum o mai trăiesc, cu necazuri. Când eram mic, îmi plăceau comediile. Acum nu­mi mai plac. Teatrul îmi place mai mult decât filmul, e mai frumos. Am văzut în București piesa Fraţii Karamazov. M­a uimit!

Care este actorul dumneavoastră pre­ferat?

Mi­a plăcut Charlie Chaplin. A fost un actor genial și foarte multă lume l­a criti­cat că e fie evreu, fie ţigan. Mi­a plăcut cum a jucat rolul lui Hitler în filmul Dictatorul. Și Hitler a vrut să­l cunoască pe Charlie Chaplin, dar nu ca să dea mâna cu el.

Când aţi început să faceţi colaje?Am început să le fac înainte de 1979. Eu

nu am noţiuni de studii superioare. Sunt autodidact.

Cum a apărut această pasiune?În tinereţe am lucrat în port vreo doi

ani și coloram fotografii, făceam caricaturi.

Dacă nu aș fi făcut colaje, ajungeam un ca­ricaturist celebru. Și acum pot face carica­turi, însă nu mai am răbdarea de atunci.

Cum apare inspiraţia?Eu am văzut foarte multe filme și astfel

știu mulţi actori și regizori.

Cât timp vă ia să realizaţi un colaj?Timpul depinde de comple xitatea cola­

jului. Un colaj îmi poate lua și o zi, și o ju­mătate de oră. La început a fost mai greu. Un colaj îl făceam în patru luni.

Cum apare povestea colajului?Nu am o poveste. De obicei, găsesc un

fundal cu munţi, văi, oceane, orașe în re­viste (eu le spun „câmpuri”) și apoi contu­rez povestea cu personaje. Spre exemplu, am făcut un colaj pe un fundal cu două pi­ramide la apus de soare și apoi am găsit, într­o revistă, o piramidă din bancnote germane, mărci, și am pus­o la mijloc. Sunt trei piramide. În colţul din strânga al cola­jului l­am pus pe Sergiu Nicolaescu cu un pistol și în prim­plan, așezat, pe Mircea Albulescu. Am vrut să evidenţiez faptul că Mircea Albulescu fura bani din piramida mijlocie și Sergiu Nicolaescu l­a împușcat. E un colaj dramatic.

Aţi realizat vreodată un colaj despre viaţa dumneavoastră?

Da, mi­am făcut multe colaje. E ca și cum ai spune că ești pictor și ţi­ai făcut autoportret. Eu mi­am făcut autocolaj. Îmi pare rău că nu am unul să ţi­l arăt. Mi­am făcut un colaj securist, m­am îmbrăcat într­un costum de general și eram împreună cu doi actori. Pe unul îl duceam la Securitate. Apoi am făcut un colaj în care eram cow­boy, un colaj în care eram inginer în fa­brică, cu cravata la gât și ţigara în mână. Am făcut un colaj în care eram poliţist ger­man și mi­am lăsat mustaţă. Mi­am mai făcut un colaj cu clădiri din New York. Lu­mea credea că am fost acolo, când, de fapt, nu am fost.

Într­un interviu aţi declarat că puteţi deosebi omul deștept de omul prost după mers. Ce îl trădează pe omul prost?

Da, nu­i așa? Uite, spre exemplu, astăzi a venit un om la vernisaj. Se tot băga în su­fletul meu cu un reportofon. Și i­a mai spus cineva: „Dom’le, da’ mai taci din gură! Vor­bești prea mult”. Nu era prea copt la minte. Atunci când stai de vorbă cu un om, trebuie să­l cunoști, să­l studiezi. Nu, una­două, gata, luăm interviul. Odată cineva m­a jignit. Nu spun cine. Mi­a spus: „Nea Ion, te­am făcut artist”. Cum să mă faci tu artist? Mama m­a făcut! Sunt unii așa proști și încrezuţi.

Dar pe omul deștept?Nu prea sunt oameni deștepţi. Spre

exemplu, dacă o persoană citește un ziar, o revistă, știi cât reţine la final? 10%.

Care este cel mai mare regret al dumneavoastră?

Regret că am trăit în comunism. A fost cea mai mare pedeapsă.

A consemnat Bianca­Mihaela Hriţac

Interviu cu pop‑artistul Ion Bârlădeanu

„Odată, cineva m‑a jignit. Nu spun cine. Mi‑a spus: «Nea Ion, te‑am făcut artist». Cum să mă faci tu artist? Mama m‑a făcut!”

A plecat de acasă, din comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui, la vârsta de 20 de ani. Era considerat „regele gunoaielor”. De la acest statut a ajuns la cel de „rege al colajelor”. El este Ion Bârlădeanu. Preferă să i te adresezi cu Nea Ion. E un bâtrânel tare simpatic, în vârstă de 70 de ani și este unul dintre cei mai curajoși pop-artiști din România. A expus atât în ţară, cât și în străinătate colaje realizate

în perioada comunistă. Nu are studii superioare, ci doar șapte clase. Se declară autodidact și cel mai bine se pricepe să fie regizor „cu foarfeca”. A prezentat la Iași, în cadrul SFR, o expoziţie intitulată Arta filmului.

nr. 206 www.revistatimpul.ro

3

Interviu cu regizoarea Elisabeta Bostan

„Noi trăim prin publicul nostru, degeaba facem film dacă publicul nu ne mai iubește”

„Am devenit nu numai obiect al filmului, ci și subiect”Interviu cu regizorul Răzvan Georgescu

Care sunt diferenţele care apar între România și Germania în ceea ce privește producerea unui film? Unde aţi întâmpinat dificultăţi?

A produce un film este o pâine grea atât în România, cât și în Germania. Am avut noroc cu partenerii din România, cu Alexandru Solomon în calitate de produ­cător: o colaborare minunată.  Colaborarea cu partea germană a fost mai dificilă une­ori, dar a funcţionat. Producerea unui film documentar e la fel de grea și în România, și în Germania. Trăind în Germania de mulţi ani, pentru mine e mai simplu de adunat acolo fondurile, dar colaborez și în România cu colegi pe care îi apreciez foarte mult. Aici, același Alexandru Solo­mon s­a ocupat, în principal, de strânge­rea fondurilor. Spun acum că a fost greu, dar, comparativ cu alte producţii, a mers destul de ușor, pentru că nu am întâm­pinat probleme de ordin ideologic sau jurnalistic, așa cum s­a întâmplat la pro­ducţiile anterioare. Practic, într­un an am adunat toate fondurile necesare.

Aţi declarat că aţi încetat să mai regizaţi filme care nu vă ating emoţio­nal. Cât de importantă este emoţia pentru a stabili valoarea unui film?

Depinde foarte mult și de modul cum tu, în calitate de autor al filmului, ești le­gat de această poveste. Cel puţin în cazul meu, lucrurile care mă emoţionează sau la care am fost martor și care m­au marcat

într­un fel sunt elemente decisive ce m­au determinat să fac acest  film. Am lucrat ani de zile făcând reportaje sau emisiuni culturale pentru posturi de televiziune în care implicarea mea emoţio nală nu era atât de importantă. Era meș teșugul, cel de jurnalist cultural, pe care trebuia să­l stă­pânesc, dar emoţia pe care o simţeam nu era atât de necesară. La filmele pe care le fac de câţiva ani, documentarele de lung­metraj, este esenţial pentru mine să știu că am autoritatea de a face acest film prin faptul că am fost martor la evenimentele pe care le descriu. Este o poveste care m­a atins emoţional pe mine și atunci știu că voi reuși să ating emoţional și pe alţii.

Și în Pașaport de Germania, și în Testimonial porniţi de la o experienţă personală, un lucru pe care îl cunoaș­teţi întocmai sau pe care l­aţi expe­rimentat, după cum aţi explicat cazul cu soţia dumneavoastră de origine

germană. Atunci când lucraţi la un film, încercaţi să vă confesaţi și să vă priviţi propria poveste, fără a lua nea­părat în calcul succesul pe care îl va avea producţia res pectivă?

Nu numai faptul că ea este nemţoaică ce provine din România; la rândul meu, căsătorindu­mă cu ea, am devenit și eu obiect al acestei povești pentru că am fost cumpărat, fără să știu acest lucru. Am de­venit nu numai obiect al filmului, ci și su­biect. În ceea ce privește succesul, eram foarte orgolios la început, doream să fiu iubit și ca publicul să aplaude. Mi­a trecut asta, între timp, pentru că am trecut prin niște experienţe care mi­au focusat aten­ţia și forţa de muncă, care e limitată, pe subiecte care contează pentru mine. Nu în sensul de a lăsa ceva în urmă, pentru a povesti ceva ce pentru mine e foarte im­portant. E important publicul, contează pentru mine, dar nu este categoria călău­zitoare în munca mea. Și nu e vorba

despre confesiune, filmele mele nu sunt confesive, se bazează mai degrabă pe con­flictul ce apare atunci când un individ (pot să fiu eu, poate să fie altul) se confruntă cu o putere care este peste el și care îl obligă la niște decizii. Așa cum era la nemţi în Pașaport de Germania, a căror soartă era decisă de niște politicieni asupra cărora nu aveau control sau, precum în cazul fil­mului Testimonial, o boală care îţi preves­tește moartea, care are o forţă mult mai puternică decât tine ca individ. Sub acest conflict, între individ și o forţă mai mare decât el, se mișcă filmele mele.

Cum credeţi că poate fi convins pu­blicul să se întoarcă spre producţiile cinematografice românești?

În primul rând, să le privească, și mă refer la publicul mare, nu la cel cinefil. Pentru că nu poţi face o comparaţie, spu­nând că erau mai bune filmele de odini­oară și că filmele de astăzi sunt mai greu de înţeles. Nu, ele trebuie privite, sunt bune și cele de acum, și cele de altădată. Trebuie convins publicul arătându­i fil­mele. Și o problemă pe care vreau să o su­bliniez se referă la cinematografe, care nu există, iar în cele existente, din malluri, nu se rulează aceste filme. În ultimul rând, în televiziunea română ar fi necesar să existe o redacţie cu putere de decizie, de finan­ţare pentru documentarele românești, care să le promoveze și să le arate.

A consemnat Andreea Popovici

Până să ajungem să aflăm cum aţi ajuns dumneavoastră să faceţi filme pentru copii, aș vrea să ne spuneţi cum a fost copilăria dumneavoastră.

Pot să încep cu altceva? Aș vrea să­ncep cu bucuria de a vă cunoaște și de a veni la Iași; am fost foarte impresionată de o ase­menea încercare mare, grea și frumoasă pentru filmul românesc. Mă bucur că Irina Nistor este alături de voi, pentru că mă bucur să știu că un cronicar român apre­ciază filmul românesc. Revenind la copilă­ria mea, pot spune că a fost atât de fru­moasă, graţie părinţilor mei, încât și­a lăsat amprenta pe viaţa mea. Părinţii mei m­au iubit foarte mult, noi eram foarte modești, tatăl meu lucra la o fabrică din Buhuși. Tatăl meu și mama mea m­au în­văţat de fiecare dată să văd natura. Vor­beau mult, spuneau povești legate de na­tură, plecam pe valea Bistriţei să culeg floricele, să văd păstrăvi înotând în apa limpede a râului și să­mi facă tata un flu­ieraș din sălcii, pe care­l purtam toată săp­tămâna, cântând. În faţa fabricii era un panou mare, cu imagini din cinema, care mă ameţeau, mă înfiorau cât de frumoa­se erau și ce povești făceam eu acolo pe marginea fotografiilor pe care le vedeam. Duminicile urcam pe dealul verde și fru­mos al Buhușiului, sus, la cinematograf. Era o sală mare, mirosea a motorină și era proaspătă și curată, iar eu cu mama și cu tata intram acolo. În momentul în care

se aprindea ecranul, eram cuprinsă de cele mai nemaipomenite stări. Ce vedeam eu atunci era în primul rând Mickey Mouse. Stăteam cuminte în braţele tatei și, când plecam din sală, mergeam în faţa ecranu­lui pentru a­l săruta. Aveam senzaţia că, dincolo de pânza asta, sunt personajele și că eu mă despart de ele până când pă­rinţii mă vor duce din nou la ecranul ăsta misterios.

Cum aţi ajuns să vă atașaţi de fil­mul pentru copii? Când v­aţi dat seama că asta vreţi să faceţi?

Nu mi­am dat seama că asta vreau să fac. A fost o pornire, în primul rând, pen­tru că mă regăseam în mediul respectiv. Dacă aţi văzut Năică, aţi văzut că acolo pulsaţia mea, suflul meu, respiraţia mea erau legate de natură, de cunoaștere. Năică este un film care a adus într­un an trei­sprezece premii internaţionale de mare

valoare nu în toată Europa, ci în toată lu­mea, fiind recunoscut și premiat de Vatican. Când am luat premiul respectiv, nu știam de ce e meritul meu să primesc unul din­tre cele mai mari premii de la Vatican. Mai târziu, am descifrat, de fapt, ce i­a impresionat pe ei. Această incursiune a copilului care vrea să descopere natura și să înţeleagă că fiecare element al naturii trebuie lăsat în mediul său de dezvoltare. În sinea mea era dorinţa de a fi lăsată în pace, de a face film, mi­era frică de cen­zură, de tot ce se întâmpla în jurul meu și atunci m­am retras în prima încercare cu Năică. Ţelul meu final era să fac un film despre Amintiri din copilărie, dar nu în­drăzneam să mă apropii de acest lucru decât făcând mai întâi exerciţii. Cu pre­miile pe care le­am luat, am avut confir­marea că merg pe un drum interesant, și­atunci am îndrăznit să fac un film des­pre Creangă.

Cum îi alegeaţi pe cei mici din fil­mele dumneavoastră?

Laurenţiu Damian, astăzi președintele Uniunii Cineaștilor, spune: „ai o intuiţie mis­terioasă, internă, atât de puternică, încât nimeni nu te­nţelege cum descoperi acești copii”. În toate distribuţiile pe care le­am făcut cu copii, am avut o pregnantă forţă, în timpul acela, să nu pot să văd, să aud altceva decât ecoul ăsta care m­ar fi apro­piat de acel copil pe care îl alegeam pen­tru film. A alege un copil în film este în­grozitor de greu. Gândiţi­vă că ar fi putut să mă refuze la jumătatea filmului, că n­ar mai fi corespuns, gândiţi­vă câte mi s­ar fi putut întâmpla, pentru că nu puteam să discut cu el cum discut cu un actor mare. Am văzut sute, mii de copii pentru un rol, iar unii dintre cei pe care i­am văzut au ajuns actori, au ajuns vedete, cum e Medeea Marinescu. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi­a dat puterea să­mi înţeleg viaţa și să merg pe firul ăsta, pentru că de fiecare dată am spus: mi­am ales o cărare, iar pe cărarea asta am ales să fac filme și când mi­oi întoarce capul să­mi văd propria că­rare, să nu­mi fie rușine de ceea ce am făcut. Mi s­a părut esenţial și ăsta a fost compor­tamentul meu faţă de viaţa mea.

Doamna Bostan, regretaţi ceva?Da, că nu mai sunt tânără. Dar asta nu

înseamnă că m­aș dezice vreodată de la a fi alături de tinerii care pornesc pe acest drum.

A consemnat Andrei Giurgia

Elisabeta Bostan este personalitatea-simbol a filmului românesc pentru copii. A ajuns la Iași cu emoţiile reîntâlnirii cu publicul care-i este atât de drag și pe care îl pune pe primul loc atunci când vine vorba despre viaţa filmelor. Elisabeta Bostan a avut „mână bună”,

pentru că nu puţini copii care au jucat în filmele regizate de ea au ajuns după aceea actori importanţi. Despre emoţie, copilărie și starea permanentă de bucurie, în interviul prilejuit de proiecţia la SFR 2016 a filmului Promisiuni.

P așaport de Germania este unul dintre documentarele vizionate recent și despre care îmi amintesc cu plăcere. Povestea autentică și naturaleţea personajelor sunt unele dintre elementele-cheie ale documentarului lui Răzvan Georgescu, invitat în cadrul SFR,

care ne-a împărtășit mai multe lucruri despre modul de realizare a unui film documentar și despre emoţia pe care încearcă să o transmită în fiecare dintre producţiile la care a lucrat până acum.

www.revistatimpul.ro mai 2016

4

Interviu cu actorul Levente Molnár

„Cred cu îndârjire că avem nevoie și de povești care să ne pună pe gânduri”

L-am cunoscut pe actorul Levente Molnár după imaginea conturată în presa naţională și internaţională odată cu decernarea Premiului Oscar pentru „Cel mai bun film într-o limbă străină”, pentru pelicula Fiul lui Saul. În acest film joacă profunzimea, joacă omul în cele mai grele momente, atunci când nu are de ales și trebuie să lupte pentru viaţă. Levente Molnár nu s-a schimbat după obţinerea unui Oscar. Dimpotrivă, asigură

cinefilii că cel mai mult îl interesează oamenii și poveștile lor. Despre un actor de poveste, care crede în bunătatea ce va schimba lumea într-o zi, într-un interviu marca SFR 2016, de după proiecţia de gală a filmului Fiul lui Saul de la Iași.

Liana Tatos, Mircea Diaconu, Elisa­beta Bostan, Ileana Popovici, Șer­ban Marinescu, Laurenţiu Damian,

Dorel Vișan, Dan Piţa și criticul de film Irina Margareta Nistor au fost prezenţi la aniversarea celor 40 de ani ai filmului Mere roșii. La finalul proiecţiei, Ancuţa Cioco­iu a interpretat imnul festivalului de anul acesta și a îndemnat publicul să nu­i fie frică să iubească filmul românesc, în toată frumuseţea sa.

Activitatea cinematografică a actorului Mircea Diaconu, multiplu premiată

Actorul Mircea Diaconu a fost pre­miat de Institutul Cultural Român (ICR) pentru întreaga sa activitate cinemato­grafică. Premiul a fost înmânat de Irina Margareta Nistor, care a citit o scrisoare din partea președintelui ICR, Radu Boroianu: „Mircea Diaconu, ar fi inutil să ocolim vorbele mari atunci când ne referim la

creatori inconfundabili. Actorul, omul de teatru și poetul Mircea Diaconu e altfel și mereu același cu o gamă de mijloace și un temperament de nestăpânit, ce pare că vine din adâncuri și se unește cu o ener­gie ce este dăruită de Univers.  (...) Pre­ţuirea mea pentru el este totală și bucuria de a o spune, și pentru el, și pentru alţi câţiva importanţi confraţi de­ai săi de ta­lent și de caracter este pe măsură”. Ac­torului i­a fost decernat și trofeul „Serile Filmului Românesc”. De asemenea, artis­tul a primit un premiu și din partea Uniu­nii Cineaștilor din România (UCIN). Tro­feul, realizat sub forma unui măr roșu, a fost înmânat de președintele Laurenţiu Damian.

Viceprimarul cu atribuţii de primar al municipiului Iași, Mihai Chirica, a ofe­rit distincţii și diplome de excelenţă lui Mircea Diaconu, Elisabetei Bostan, maes­trului Dan Piţa, actorului Dorel Vișan și, nu în ultimul rând, ambasadorului cultu­ral al Festivalului, Irina Margareta Nistor.

„Vă mulţumesc pentru că ajutaţi acest festival. Este singurul festival de film ro­mânesc și este cel cu care mă pot lăuda și când călătoresc în străinătate”, a ţinut să precizeze doamna filmelor românești.

In memoriam Alexandru TatosSoţia regretatului regizor al filmului

Mere roșii, Liana Tatos, împreună cu Mir­cea Diaconu, Irina Margareta Nistor și re­gizorul Dan Piţa și­au adus aminte clipe memorabile petrecute cu regretatul regi­zor Alexandru Tatos. Mircea Diaconu a vor­bit despre ce fel de persoană era maes­trul: „El a fost un boier, un aristocrat. Filmul Mere roșii a fost primul lui film. Este realizat după o schiţă de două pagini și jumătate scrisă de Ion Băieșu și publi­cată într­o carte de nuvele din anul 1950, numită 38 cu 2. Sandu iubea fiecare sec­venţă a filmului. Era un rafinat și un per­fecţionist”. „Alexandru Tatos fuma foarte mult. Când intrai în camera lui de hotel,

nu­l puteai zări. Muncea și foarte mult, era foarte serios. Familia sa era foarte cre­dincioasă”, și­a amintit regizorul Dan Piţa în faţa celor prezenţi.

Liana Tatos a citit câteva rânduri din jurnalul lui Alexandru Tatos: „Cu ajutorul lui Dan Piţa, filmul se curăţă foarte mult. Încep să­mi dau seama de câteva lucruri. În primul rând, că m­am apucat de filmul ăsta fără să știu mai nimic. Ieri am văzut filmul cu Dan Piţa, Mircea Veroiu și Călin Ghibu. Mi s­au adus multe critici, unele lu­cruri care se mai pot îndrepta. Două idei desprind din asta. Unu: că nu trebuie să mă aștept la audienţă, chiar dacă filmul va mai câștiga până la urmă. Cel mai pro­babil, se va întâmpla. În cel mai bun caz, va fi un lucru onorabil. Doi: dacă mai vreau să continui pe tărâmul filmului, tre­buie să iau lucrurile mult mai în serios.Trebuie să studiez, să mă perfecţionez și să merg mai departe”.

A consemnat Hriţac Bianca­Mihaela

SFR a aniversat cei 40 de ani de existenţă a filmului Mere roşiiIn memoriam: evenimentul a readus în scenă numele regretatului Alexandru Tatos

În cadrul Festivalului Serile Filmului Românesc a avut loc gala filmului Mere roșii, regizat de Alexandru Tatos. Evenimentul s-a desfășurat vineri, 6 mai, începând cu ora 18:30 la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iași. Publicul a fost întâmpinat de directorul festivalului, Andrei Giurgia, care a prezentat câteva aspecte referitoare la film, la distribuţia acestuia și la perioada în care a fost realizat. Ulterior, participanţii la gală au fost invitaţi să urmărească lungmetrajul. La final, cinefilii au plecat acasă cu mere roșii.

Românii, unii dintre ei, știau de Levente Molnár. Sunt foarte curioasă de ce românii au o predilecţie pentru film, pentru actor, pentru artist doar după ce câștigă niște premii importante. Că doar el e valoros și înaintea premiilor...

Am primit o întrebare asemănătoare, și nu sunt eu un exemplu bun pentru asta, dar e ceva ce încerc să fac și eu, să ne ui­tăm și să vedem ce oameni minunaţi avem în curtea noastră, foarte mulţi oameni ta­lentaţi, tineri, care studiază în varii dome­nii ale cinematografiei sau în actorie, regie. Merită să ne uităm la acei oameni care, marea lor majoritate și majoritatea timpu­lui, lucrează nu în cele mai propice condiţii, dar fac ceva normal. Îmi place foarte mult cum, în Anglia, pe lângă acele mari echipe de fotbal pe care le știm cu toţii, oamenii se duc și cu mai mare dragoste la meciul de fotbal din orășelul lor și susţin acea echipă, sunt atenţi la ea și­mi place foarte mult atitudinea lor și cred că asta ar trebui să se întâmple și­n zona cinematografiei.

Poate părea un pic banal, dar cre­deţi că ţine de psihologia poporului?

Nu, nu are de­a face și nu suntem nici mai răi și nici mai buni decât alţii și cred

că ăsta­i greul acela pe care nu­l acceptăm. Avem un respect faţă de propria persoană, iar dacă reușim să ne dăm seama de asta, pentru că de avut o avem, atunci, în mo­mentul ăla, avem șansa eventual să ne ra­portăm într­un mod normal și civilizat la ce ni se întâmplă și la ce se întâmplă în jurul nostru.

Există pericolul, probabil în orice domeniu, ca, atunci când iei un premiu, să­ncepi să fii vizibil, chiar și cu „praf de stele”, să se transforme totul într­o atitudine arogantă, pentru că „ţi se urcă la cap”. Levente Molnár se ferește de asta: am văzut din atitudine și din ieșirile în public. V­aţi dat seama că nu este sănătos acest lucru pentru perfor­manţa artistică, poate?

Nu mă ascund după degete, există această posibilitate ca omul să o ia razna. I se oferă toate condiţiile pentru acest lu­cru și pe undeva se și așteaptă asta. La mine, în principiu, nu s­a schimbat nimic și nici nu­mi doresc să se schimbe. Nu vreau să neg că am avut parte de o ex­perienţă care mi­a dat șansa să văd ce și cum se întâmplă în unele părţi ale lumii,

dar pe care experienţă eu nu eram înne­bunit s­o am. Nu m­ar face să mă simt mai bine în pielea mea dacă aș începe să bat o tobă mare.

Am observat o anumită profunzime în Fiul lui Saul și consider că  această profunzime se și educă. Vreau să­ntreb ce lecturi are omul Levente Molnár. Cu ce cărţi s­a format?

Omul Levente Molnár s­a format prin suma influenţelor și întâmplărilor pe care le­a trăit. Nu cred că aș fi fost  ca­pabil să funcţionez fără ajutor. Începând de la părinţi, de la bunici până la fami­lie,  frate, profesori, colegi, prieteni, fie­care om își are meritul lui. Oriunde aș fi în lume, pe mine oamenii mă interesează. Și arhitectura unui oraș mă interesează, dar mai mult oamenii, pentru că ei au fost cei care mi­au sugerat cărţi. În mo­mentul de faţă nu citesc atât cât  mi­aș dori, dar am avut perioade petrecute cu cartea­n mână, fiecare marcându­mă în perioada respectivă. Încercând să defi­nesc această influenţă, nu știu dacă ar ajuta două sau trei titluri, dar vorbesc de

perioade, iar perioadele astea vin înce­pând de la poveștile populare, prin Jules Verne, până azi, la scriitorii contempo­rani. Cititul, de altfel, e cu totul altceva decât vizionarea filmului. Poate că sună straniu, mai ales că vorbim despre asta la un festival de film, dar este mult mai fascinant să citești o carte. Nu reușesc să citesc atât cât îmi doresc, dar mă stră­duiesc.

Și dacă tot suntem la un festival de film, de ce vedem filme?

Noi trăim din povești, respirăm prin povești, avem nevoia de povești. Scrise, filmate, povestite. În principiu, împărţim povești. Nevoia de comunicare și curiozi­tatea de a găsi acele povești cu care reu­șim să rezonăm, și nu cred că avem nevoie doar de povești care să ne fure peisajul și care să ne distragă atenţia de la proble­mele cotidiene. Cred cu îndârjire că avem nevoie și de povești care să ne pună pe gânduri, care să ne motiveze să ne cău­tăm pe noi în șine și să aflăm răspunsurile la niște întrebări.

A consemnat Corina Gologoţ

nr. 206 www.revistatimpul.ro

5

Cum aţi simţit atmosfera de aseară?Înainte de a vă răspunde la întrebare,

aș dori să fac un mic comentariu legat de faptul că nu avem unde să vedem filme românești. Cu cât publicul va cere mai mult existenţa unor spaţii unde să vedem film românesc, cu atât sunt șanse mai mari ca, după modelul bunelor practici din altă parte – și aici mă refer la filmul francez, la filmul maghiar –, să avem și noi spaţii dedicate filmului românesc. Poate se va trezi și­n noi acel spirit – pe care nu vreau să­l numesc naţional – care dorește să vadă producţiile, să le evalueze și să se bucure de ele. Iar dincolo de spaţiile de­dicate filmului românesc, sper să avem și un public pentru filmul românesc. Numai că orice lucru trebuie cultivat. Ar trebui să cultivăm nevoia de a vedea filmul ro­mânesc, bun sau prost, pentru că noile generaţii reprezintă receptorul, dar în același timp și creatorul de film româ­nesc. Ar trebui văzut, înţeles, negat sau acceptat acest val al filmului românesc, pe care de fapt l­aș putea numi un tsu­nami în cinematografia mondială. Iată, anul acesta sunt cinci filme în competiţia mondială de la Cannes, trei lungmetraje și două scurtmetraje, ceea ce nu e puţin lucru. Dimpotrivă, statistic vorbind, e o mare realizare pentru filmul românesc. Nu știu al cui e meritul, școala, creatorii, viaţa pe care o ducem, circumstanţele, știinţa de a ne exprima prin intermediul filmului.

Atmosfera de aseară a fost, cu ghili­melele de rigoare, „incendiară”. Dacă oa­menii reușesc să treacă de tematica parti­cular nuanţată a filmului și se raportează la tabuuri, atunci își pun întrebări reale despre ce facem cu noi înșine când ne aflăm în faţa tabuului. Închizi ochii, para­lizezi, accepţi, refuzi, repudiezi, dar, din­colo de tematică, dincolo de acest incest, e o luptă interioară cu care zilnic ne con­fruntăm și de obicei nu facem nimic, sun­tem lipsiţi de acţiune, n­avem dinamică în rezolvarea situaţiei. Oricât de înspăimân­tătoare ar fi situaţia, cred că trebuie ca, în solitudine sau împreună, să încercăm să rezolvăm problema tabuurilor, pentru că altfel rămânem într­o condiţie pe care unii o exploatează și o traduc printr­un loc co­mun: „e ţara lui Caragiale de acum peste o sută de ani, dar și ţara în care domnul Ion Luca Caragiale a prevăzut comporta­mentul individual și social la distanţă de o sută de ani”. Într­un fel sau altul, ar tre­bui să ne adecvăm realităţilor care vin tumultuos asupra noastră, dar caracterul de noutate trebuie absorbit cumva, iar re­acţia, dacă nu tipul de atitudine proac­tivă, trebuie să existe. Aseară a fost minu­nat, emoţionant, eu m­am simţit perfect, ba chiar copleșit. Viaţa e o sumă de alter­nanţe: mai primești o palmă după ceafă, dar ajungi și în situaţii sau circumstanţe în care lumea valorizează munca și per­soana ta. A fost plăcut, foarte plăcut.

„Simt fericire, după traversarea situaţiei, dacă am reuşit să fiu eu însumi”

În Ilegitim treceţi prin mai multe personaje. Eu una l­am văzut secţionat: vă schimbaţi de la o stare la alta, de la un tabu la altul, iar accceptarea din final mi s­a părut extraordinară. Aţi contribuit la scenariu, la acel monolog despre timp, despre cum ne schimbă acceptarea noastră? Eu am simţit că aţi contribuit, așa că vă las să confir­maţi sau nu.

Puţin am contribuit și eu, dar foarte puţin, pentru că ideea îi aparţine regizo­rului Adrian Sitaru. Legat de acel mono­log de final și de timpul care le vindecă pe toate, am contribuit împreună. De altfel, colaborăm foarte bine. El este un regizor deschis, înţelege că, pentru a schimba con­venţia într­o realitate autentică sau credi­bilă și ușor de înţeles, trebuie să colabo­reze cu ceilalţi, inclusiv cu actorii. În acel monolog final, tatăl este împăcat, invocând dragostea pentru nepoţica lui și faptul că timpul e un liant, un factor binefăcător uneori, în vreme ce, alteori, dimpotrivă. În acest caz fericit, la această împăcare am contribuit și eu puţin.

Lumea are prejudecăţi, se ferește de filmele românești, comentează înainte de a le vedea. Totuși, aș vrea să vorbim despre partea bună. Atunci când mer­geţi în străinătate cu filmele românești în care jucaţi, cu ce anume din specifi­cul lor vă mândriţi?

După mine, fiecare lucru are două mâ­nere: unul bun și unul rău. Nu știu dacă e bine, în permanenţă, să punem accent pe faptul că ar trebui să fim mândri că sun­tem din România. Eu nu sunt mândru de multe ori, pentru că până la urmă fiecare

popor își are particularităţile, autenticită­ţile, tradiţiile sale și nu sunt unele mai bune decât celelalte, cred. Partea de mân­drie cu care ies în afară este chiar dimen­siunea autenticului  – dacă reușesc să o practic, despre asta e vorba. Acesta sunt eu și într­o relaţie umană simplă: simt fe­ricire, după traversarea situaţiei, dacă am reușit să fiu eu însumi. Dacă mă situez în zona disconfortului de a conversa defe­rent, diplomatic și fals, nu sunt mulţu­mit  că am traversat acea întâlnire. Cum de altfel nu sunt mulţumit nici dacă tra­versez sub acest semn. Dacă lucrurile sunt adevărate, sincere, pornite din ceea ce, într­un fel sau altul, conţin sau deţin (aici aș generaliza: conţinem sau deţinem), cred că este un titlu de glorie. Acesta sunt. Mă devoalez în faţa celuilalt, putând să spun: ajută­mă, înţelege­mă, salvează­mă, învaţă­mă. Aceasta e partea de muncă cu care ieșim în afară și asta suntem. Se pare că nu suntem superficiali, ci, dimpotrivă, uneori suntem profunzi. Faptul că nu avem soluţii la probleme  – asta e foarte grav. Sau, dacă avem soluţii la probleme, ele sunt strict la nivel intelectual.

„Sunt foarte împăcat, nu e o împăcare cu iz de relaxare sau mulţumire vinovată”

Noi facem acest festival pentru că ne dorim să vedem actorii, să­i aducem aproape de public. Omul Adrian Titieni, când era mai mic, pe cine își dorea să vadă din filmele românești? Cu ce filme aţi crescut, ce filme v­au marcat?

Mă întoarceţi într­o poveste foarte fru­moasă, dar în același timp de mult apusă. Șansa vieţii mele a fost aceea ca, de foarte tânăr, să ajung în mijlocul actorilor im­portanţi și mari din România. Hotărâsem brusc să dau examen la Studii Economice,

dar, până la urmă, în ultima clipă, am spus „îmi urmez chemarea” și am dat examen la Teatru. Am ajuns să joc în anul I la Tea­trul Naţional. Aici mă întâlneam cu dom­nul Beligan, cu Marin Moraru, cu domnul Dimitrie, domnul Stănescu, domnul Radu Gheorghe. Erau personalităţi pe care nu le mai văzusem niciodată pe viu, doar pe marile și micile ecrane. Cu alte cuvinte, existenţa mea în mijlocul lor era sub sem­nul muţeniei. Eram mut și nu­mi dădeam seama dacă e adevăr sau ficţiune. A fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu și oamenilor care lucrează prin el. Legat de filme, ţin minte ciné‑verité­ul din filmele lui Mircea Daneliuc. Vedeam filmele res­pective și nu știam dacă sunt actori, dacă sunt amatori, dacă domnului Daneliuc nu­i este frică să spună lucrurilor pe nume, pentru că, să nu uităm, circumstanţele erau nefaste din perspectiva unei expri­mări libere. Vedeam filmele domnului Dan Piţa, care, de asemenea, mi se păreau ab­solut exemplare. Aș fi plecat la București pe jos, numai să­i cunosc pe acești oa­meni și să stau de vorbă cu ei. Mi­am dat seama că nu am făcut acest lucru pentru că nu aș fi știut ce să­i întreb, în afară de faptul că le­aș fi mulţumit că există, că fac ceea ce fac, dar altceva n­aș fi știut ce să le spun.

Aș vrea să ne spuneţi cum simţiţi timpul care trece peste carieră, în pri­mul rând. Pentru că și în Ilegitim se vorbește despre timp.

Acum îl simt foarte bine și sunt obli­gat să le mulţumesc lui Dumnezeu și oa­menilor care lucrează prin el, pentru că am fost cu adevărat sub o stea norocoasă. Nu există o diferenţă între orizontul meu de așteptări și realitate, ba chiar realita­tea a luat­o înaintea orizontului meu de așteptări. Nu m­aș fi așteptat să lucrez atât de mult, să întâlnesc oameni atât de minunaţi în profesie, oameni care recep­tează lucrurile pe care le fac. Sunt foarte împăcat, nu e o împăcare cu iz de relaxare sau mulţumire vinovată. Sunt dinamic, proactiv, vreau să lucrez, accept aproape orice fel de propunere, dacă nu iese fla­grant din criteriile și valorile mele profe­sionale, de la studenţi care îmi propun să joc gratis pentru un film de licenţă sau master până la proiecte independente. Lucrez mult, îmi face o deosebită plăcere. Desigur, există și efecte colaterale. Din pricina faptului că am lucrat mult, am ne­glijat puţin familia. Copiii sunt în perioada aceea a pubertăţii și a adolescenţei, o pe­rioadă mai dificilă. Aici simt un pic de vinovăţie, dar fac în așa manieră încât să mă împart, să fiu și alături de copii, pentru că e foarte important ca celălalt, oricare ar fi el, să accepte prezenţa ta. Pentru că tu poţi să stai lângă el, dar, dacă el n­are nevoie de tine, prezenţa ta e inutilă.

A consemnat Corina Gologoţ

„Aș fi plecat la București pe jos, numai să‑i cunosc pe acești oameni și să stau de vorbă cu ei”

Interviu cu actorul Adrian Titieni

Adrian Titieni face actorie și trăiește rolurile dincolo de platourile de filmare. Altfel, nu s-ar fi produs chimia și rezonanţa dintre el și atâtea personaje ale filmului românesc. Pe marile ecrane din România poate fi văzut mai rar, la fel precum ceilalţi colegi din jurul său. Marea lui durere, despre care a povestit și în interviu, este că noi, publicul larg din ţară, nu avem unde să vedem filme românești. Apoi, vine întrebarea firească:

ei cum să trăiască din ceea ce fac? Cunoscut și în afară, abordat de regizorii tineri, Adrian Titieni reușește să se împartă între rolurile de teatru, din filme, de la catedră, iar acum a ajuns cu Bacalaureat și la Cannes 2016.

www.revistatimpul.ro mai 2016

6

Interviu cu regizorul Laurenţiu Damian

„Această manifestare este o declaraţie de iubire pentru filmul românesc”

Pentru început, spuneţi­mi, vă rog, cum aţi primit invitaţia de a participa la Festivalul Serile Filmului Românesc.

Uniunea Cineaștilor a sprijinit această manifestare și anul trecut, și în acest an. Mi s­a părut o manifestare inedită în pei­sajul contemporan, și anume o declaraţie de iubire, de înţelegere și de respect pen­tru filmul românesc de toate genurile: film documentar, film documentar de artă, film social­artistic. Mai mult decât atât, am fil­mat în urmă cu câţiva ani la Iași și am ră­mas cu amintirea Iașului, care este un oraș superb, cu monumente extraordinare, cu o cultură și o tradiţie aparte. Atunci am spus că vreau să vin aici. Am venit cu cele două filme, ultimele pe care le­am realizat, unul despre Horea Paștina și unul despre Ștefan Râmniceanu, artiști foarte mari din România, moderni și postmoderni.

Filmele care v­au consacrat sunt cele de tip documentar. Consideraţi că acesta este unul dintre genurile cine­matografice care este puţin abordat de către regizorii români? Care ar mai fi altele?

În ultima vreme, documentarul a în­florit, dar a înflorit în zona independentă. Statul nu prea mai finanţează filmul docu­mentar românesc, iar acesta a fost preluat oarecum, într­o formulă mai jurnalistică, de televiziune. E vorba despre filme care nu sunt documentare în sensul propriu al termenului, pentru că zona artistică este mai puţin lucrată și mai puţin elaborată. La această oră, se practică documentarul de situaţie, adică de caz: cazuri speciale, oameni interesanţi, în zona asta de middle class și chiar de periferie. Sunt abordate probleme de tipul sărăciei, de tipul condi­ţiei rromilor, despre istoria unui pogrom, cum a fost unul dintre filmele prezentate, cel al Oanei Giurgiu, despre care se știu foarte puţine lucruri. Eu abordez un tip de documentar oarecum de nișă, pentru mari festivaluri internaţionale de artă, cum ar fi cel de la Paris, cel de la Montréal și pen­tru cine mai poate să vizioneze asemenea filme. Este o zonă cu un public elitist.

„Eu lucrez la o memorie culturală care, poate peste un timp, va căpăta relevanţă, importanţă sau poate nu va căpăta”

Ce v­a determinat să optaţi pentru filmele de tip documentar și mai ales documentar de artă sau despre artă?

M­a determinat, în primul rând, faptul că arta plastică sau arta, în general, îţi oferă posibilitatea să te lupţi artistic cu un alt artist. Este o întâlnire din care trebuie să iasă un element artistic evident. Fie că el este filmul, fie că el este doar prezenta­rea unei opere și tot înseamnă ceva pen­tru memoria culturală a acestei ţări. Deci eu lucrez la o memorie culturală care, poate peste un timp, va căpăta relevanţă,

importanţă sau poate nu va căpăta. Oricum, genul acesta de cinema este foarte frec­vent în lume, artiștii plastici sunt aproape vânaţi de regizori, pentru că zona vizuală e alături de noi.

Aţi declarat într­un interviu un lu­cru care mi­a atras atenţia și care mi­a provocat o curiozitate, și anume că dumneavoastră le spuneţi studenţi­lor că meseria de regizor este precum chirurgia. Este cinematografia româ­nească un pacient care are nevoie să fie tratat ca să se ajungă la anumite modificări? Cum și când a început acest „proces”?

Este o întrebare foarte interesantă. Într­adevăr, cinematografia ar reprezenta instrumentarul pentru pacientul care sea­mănă, din punctul meu de vedere, cu un public. Atunci când vine vorba de public, trebuie să fim foarte atenţi și mai ales trebuie să fim foarte sinceri. Mai precis, munca noastră trebuie să le­o oferim lor și, de foarte multe ori, chiar dacă avem impresia că mesajul nostru ne satisface, trebuie să știm dacă mesajul artistic ajunge la spectator. Aici este zona aceea duală între un receptor, o operă receptată și crea­torul acestei opere. Poate că vă sună puţin didactic, dar e foarte important cum vede spectatorul creaţia mea, dacă o simte așa cum simt eu. Am avut întâmplări în care eu credeam că se va plânge la o secvenţă, dar oamenii râdeau. Nu erau ei de vină, ci formula deficitară de a le transmite un mesaj. Trebuie să cunoaștem publicul mai bine, dar noi am pierdut acel obicei de a ne prezenta după un spectacol cinemato­grafic și de a sta de vorbă cu spectatorii. E foarte important. Nu numai că îi bagi în seamă și îi onorezi cu prezenţa ta, dar ei, la rândul lor, te onorează cu prezenţa în sală pentru a­ţi vedea opera.

Ștefan Râmniceanu a declarat, atunci când a avut loc premiera fil­mului Muzeon, că „artistul are nevoie de un labirint, un loc ca un exil asu­mat”. Domeniul în care dumneavoastră

activaţi presupune muncă de artist. Care este exilul dumneavoastră?

Exilul meu este în scris, pentru că eu scriu și literatură, în acea insulă imagi­nară pe care probabil fiecare dintre noi o are, iar în acea insulă îmi invit prietenii, îmi invit studenţii, creatorii și realizatorii de film și, practic, de fiecare dată când fac un film, mă simt ocrotit în labirintul meu, dar și în spaţiul meu, în care foarte puţini oameni intră. Abia după aceea se deschid ușile și oamenii văd dacă este exactă crea­ţia din labirintul acela sau din zona mea de refugiu. Nu mă refugiez ca un bolnav, încerc să mă refugiez ca un creator.

Filosoful și criticul Andrei Pleșu a  spus despre Ștefan Râmniceanu că este „unul dintre artiștii care știu să seducă, să irite, să surprindă și are, cu alte cuvinte, talentul de a fi imprevi­zibil”. Ce v­a sedus, iritat și surprins atunci când aţi ales să regizaţi un do­cumentar referitor la activitatea lui Ștefan Râmniceanu?

Nu cunoșteam personajul. M­a sedus, în schimb, opera, faptul că un om care a câștigat imens din pictură, care nu a avut altă sursă de venit decât propria operă, pe care a vândut­o foarte bine, a reușit să­și construiască propriul muzeu. Pe mine asta m­a șocat, mi s­a părut o jertfă a unui om care își construiește singur un muzeu ca să rămână ceva după el. Cred că e un mesaj comun, un mesaj universal. Noi trăim pe această lume ca să lăsăm semne. El a lăsat semn acest muzeu, casa în care locuiește, casă în care intră foarte puţini oameni, în care este o nebunie de pictură aranjată, pot spune că este o operă de artă în sine. M­a sedus opera de artă, după care am cunoscut o personalitate extrem de puternică, extrem de atentă la ceea ce făceam. Îmi cerea să fac foarte multe lu­cruri, îl evitam de multe ori pentru că îmi cerea prea multe și era nerăbdător să vadă ce va ieși. Nerăbdător și temător în ace­lași timp, pentru ca nu cumva să fim acea echipă de televiziune care vine, filmează în treacăt, repede și expune undeva, pe un post. După ce a văzut filmul, a dat drumul

la ceea ce numesc eu prietenie și pot să spun că am câștigat un prieten, un artist desăvârșit și un om profund.

Revenind la modalitatea de reali­zare a documentarului Muzeon, cum aţi reușit să stabiliţi o relaţie între mu­zică, imagine și dans?

În primul rând, compozitorul a văzut înainte nu numai materialul filmat, ci și spaţiul și a avut posibilitatea să­și însu­șească acest spaţiu. Pe de altă parte, el a văzut și trupa de dans, iar eu i­am cerut atât lui, cât și echipei să meargă pe siste­mul acela de artă postmodernă pentru că el, la rândul lui, practică postmodernism și instalaţia.

Cât de tare vă motivează premiile și festivalurile la care participaţi să continuaţi cu acest gen de film?

Nu știu dacă voi continua, pentru că la această oră îmi doresc să fac un film de ficţiune. Studenţii mei au uitat că profe­sorul lor a făcut și film de ficţiune și e bine să le aduc aminte. Când nimeni nu se așteaptă, profesorul lor va face un film de ficţiune și vom vedea dacă gheara leu­lui mai e ascuţită sau e destul de tocită. Fac acest gen de film documentar pentru că am un angajament faţă de Ministerul Culturii. Studioul la care lucrez este un studio parţial finanţat de acest minister, care își dorește această memorie cultu­rală. Este o motivaţie în plus, iar festivalu­rile și premiile sigur că îţi dau sentimen­tul unei recunoașteri.

Un subiect de discuţie predilect astăzi se referă la occidentalizarea societăţii românești, al cărei public își îndreaptă atenţia către peliculele marca Hollywood, predominant către filmele de acţiune cu efecte speciale. Cum consideraţi că poate fi convins publicul să se întoarcă spre ceea ce în­seamnă cinematografia românească, diferită de cea americană și nu numai?

El poate fi convins arătându­i filme bune, dându­i niște săli elegante, ca să aibă sentimentul de spectacol. De ce to­tuși la teatru oamenii vin după ’90, iar de la cinema au început să dispară? Sălile sunt vechi și degradate. Nimeni nu mai stă pe un scaun care este incomod. Deci de la condiţia de a­i oferi unui om un loc elegant până la a­i prezenta pe ecran o operă elegantă. Treptat­treptat, el va veni. Noi am slăbit oarecum raportul cu specta­torul, spunând că vrem să facem filme de autor, ne interesează festivalurile, nu ne interesează un public. Ei bine, l­am pier­dut. Acum trebuie să­l recuperăm. Și mai e un lucru care ne frământă: zona politică. Dacă eu prezentam un film nu despre Ștefan Râmniceanu, ci despre Gigi Becali, mi­ar fi trebuit o sală mult mai mare. Oa­menii vor să vadă fenomene spectaculoa­se și în zona politică, mai ales de conflict. Or, aici nu era decât un alt tip de conflict, care este greu sesizabil și digerabil.

A consemnat Andreea Popovici

Laurenţiu Damian este regizor și președinte al UCIN România. Prezent la ediţia de anul acesta a festivalului cu două dintre filmele documentare realizate recent, Muzeon – Ștefan Râmniceanu și Horea Paștina – starea lucrurilor, Laurenţiu Damian a acceptat să ne împărtășească opiniile sale referitoare la atmosfera festivalului și la imaginea de ansamblu a cinematografiei românești.

nr. 206 www.revistatimpul.ro

7

Medeea Marinescu a fost la SFR 2016 cu Maria Mirabela, iar la finalul vizionării a stat de vorbă cu un public foarte tânăr. Întrebările emoţionante au mers până spre discuţii despre prietenie, viaţă și bunătate. Apoi, actriţa a stat de vorbă cu publicul noului film în care are un rol principal: 03.ByPass, în regia lui Nap Toader. În penultima zi a festivalului, Medeea Marinescu a urcat pe scena din Underground The Pub, unde a cântat alături de Emy Drăgoi, în cadrul unui proiect

foarte interesant: „Cineacordeon”. Despre emoţia de actriţă, mamă și om, într-un interviu marca SFR.

Interviu cu actriţa Medeea Marinescu

„Nu mai downloadaţi filme, mergeţi în sala de cinema! E diferenţa între a mânca o supă la plic și a o găti, cu toate ingredientele necesare”

Interviu cu actorul Tudor Chirilă

„Presa tace pe plan mondial de foarte mult timp sau, dacă nu tace, este extrem de controlată”

Primul film în care jucaţi, pe care l­am văzut și care m­a marcat a fost Weekend cu mama. Ce­mi puteţi spune despre evoluţia dumneavoastră de atunci și până acum, inclusiv despre noul dumneavoastră proiect, 03.ByPass?

În Weekend cu mama am jucat și cu Gheorghe Dinică. Este ultimul lui film îna­inte de a pleca. Eu sper că este o evoluţie, în primul rând. Întotdeauna trecerea  timpului înseamnă o acumulare de experienţe, de în­tâmplări care se așază într­un fel sau altul în tine, pentru că meseria noastră asta pre­supune, nu e ca la inginerie sau la medicină. Desigur, numai atunci când timpul nu trece întâmplător pe lângă tine. Înveţi niște lu­cruri, sigur înveţi și din carte, dar înveţi foarte multe din ceea ce trăiești, din expe­rienţele pe care le trăiești, din experienţele care se întâmplă în jurul tău și cu care em­patizezi. Empatia, putinţa de a ne pune în locul cuiva, este o componentă esenţială a actoriei. Și atunci, în anii aceștia, mie mi s­au întâmplat foarte multe lucruri, în pri­mul rând faptul că am devenit mamă. Când am filmat pentru Weekend cu mama, nu

eram mamă, adică apelam cumva la ima­ginaţie, la ce văzusem în jur, furasem ex­perienţele altora, experienţe care nu­mi aparţineau. Acum sunt mamă și cred că trăiesc și retrăiesc altfel orice lucru care presupune un copil. În filmul 03.ByPass sunt din nou mamă și la un moment dat mă opresc să­i fac o injecţie copilului. Cumva, în 03.ByPass sunt mai reţinută, mai calmă, poate privesc altfel lucrurile, nu știu, m­am maturizat, am îmbătrânit, sunt altfel, au trecut opt ani peste mine.

Care a fost prima dumneavoastră im­presie asupra scenariului din 03.ByPass?

Scenariul iniţial, cel de bază, le aparţine lui Alin Ludu Dumbravă și Dan Stăiculescu, la care a participat și Nap Toader, și au mai fost și câteva nume care și­au adus contri­buţia pe parcurs. Mie mi­a plăcut ideea, pen­tru că, dincolo de componenta socială (fap­tul că în zona sanitară lucrurile nu merg cum trebuie, ceea ce știm, s­au mai făcut filme pe tema aceasta), este o altă componentă, care pe mine m­a interesat mult mai mult. I­am și spus­o lui Nap și am discutat­o și la

conferinţele de presă, iar acum o spun din nou: este o problemă de principialitate și moralitate. Întrebarea mea este: până unde sunt oamenii principiali? Unde se termi­nă principialitatea și începe ipocrizia? Mo­ralitatea are un preţ? Da, putem fi morali când găsim un portofel pe jos cu o sută de lei, dar dacă găsim un milion, un miliard de lei, mai suntem capabili să fim principiali și morali? Și dacă o facem, cu ce preţ? Dacă ai un copil bolnav acasă, dacă ești pe punc­tul de a fi șomer, dacă trebuie să împarţi casa cu un soţ de care ai divorţat, cât vor cântări moralitatea și principialitatea și cât instinctul de supra vieţuire? Asta e întreba­rea pe care mi­o pun eu și m­a interesat la acest film.

Aveţi vreun proiect cinematografic pe viitor, vreo propunere din partea unui regizor?

Eu îmi doresc tot timpul să joc, dar asta nu ţine de noi. Nu am nici o propunere con­cretă. Există un scenariu la CNC, la con­cursul de scenarii, dacă va fi să se facă, eu știu, peste vreun an, doi, cu un regizor cu care

am lucrat de curând, Andrei Gruzsniczki. Sunt puţini bani. Din cauza asta, puţine pro­iecte sunt acceptate la Consiliul Naţional al Cinematografiei. Foarte puţini se încumetă să facă film din bani privaţi, de aceea mă bucur că există Serile Filmului Românesc și alte festivaluri în care apar filme românești, iar lumea are ocazia să se reîntoarcă la cine­matograful românesc. În ultimii douăzeci de ani, s­a produs o îndepărtare, un divorţ între spectatorul român și filmul românesc. Nu vreau să spun că toate filmele sunt făcute pentru spectator, există filme elitiste, de fes­tival, care într­adevăr nu pot aduna un pu­blic numeros și nu pot avea adeziunea unui public larg, după cum există filme de public care n­ar primi adeziunea mea. Dar e bine să existe o varietate. Atât timp cât există cu­riozitate, nu mai downloadaţi filme, mergeţi în sala de cinema! Vă asigur că e alt miros. E diferenţa între a mânca o supă la plic și a o găti, cu toate ingredientele necesare. O sală de cinema își are parfumul și bucuria ei spe­cifică, pe care e păcat să le pierzi downloa­dând și văzând un film pe laptop.

A consemnat Claudiu Mihail Cârcel

Tudor Chirilă își împarte viaţa între teatru, muzică și film, conturând o personalitate nonconformistă. Muzician, compozitor și producător, a fost solistul formaţiei Vama Veche, formând mai târziu formaţia Vama. Tudor Chirilă a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, secţia Actorie, în anul 1996. Cel mai important premiu din teatru, UNITER, i-a fost acordat în anul 2004.

Cum a fost să faci parte din debutul lui Vlad Păunescu ca regizor? Ai vreo scenă favorită din film?

A fost ca și cum aș fi făcut parte din orice film, pentru că Vlad nu a avut emoţiile unui debutant. El a lucrat foarte mult în ci­nematografie și știa ce vrea de la film, ce vrea de la fiecare scenă, fiecare secvenţă, fiecare cadru, așa că nu m­am simţit că de­butez pe cineva, cum se zice la noi. Îmi plac mult scenele cu Crina Tofan. Mi­aș fi dorit să fie mai multe și să fie chiar una în care eu o învăţ lucruri sau îi deschid ori­zontul către viaţă, într­o direcţie sau alta. Îmi place scena din final cu Rodica sau cea din restaurant, tot cu ea.

Ce a însemnat să joci un rol negativ?Mie îmi plac rolurile negative. Mi se

pare că sunt cele mai zemoase. Personajul negativ, dacă e bine făcut, poate fi un amestec care să trezească în spectatori mai multe stări. De la ură la simpatie, de la dis­preţ la admiraţie. Personajul pozitiv este întotdeauna o tipologie ieftină, care nu are

nici o problemă, mai ales în filmul clasic american. Noi în viaţă nu suntem chiar așa. Toţi avem partea asta rea, cu care ne lup­tăm, și de aceea personajele negative sunt mult mai complexe. Acum joc Tartuffe la Teatrul de Comedie, iar un alt personaj ab­solut incredibil e Steven, un tânăr de 35 de ani, care vrea să­l depășească pe Mozart, în piesa Coada, la Teatrul Bulandra. Ei sunt personaje oarecum negative. Extragi mult mai multe dintr­un astfel de rol.

Referitor la replica din Live, „Presa trebuie să tacă”: ce mesaj transmite?

Presa tace pe plan mondial de foarte mult timp sau, dacă nu tace, este extrem de controlată. Cel puţin în România lucrurile arată destul de grav. Noi nu avem decât niște enclave de jurnalism independent. Iar prin presă mă refer și la televiziune, căci cea de știri este arondată câte unui mogul, unul e în pușcărie, altul a ieșit… În lumea televiziunii de știri, la ora la care vorbim, este și mai rău decât în filmul pe care l­a făcut Vlad Păunescu.

Horaţiu Mălăele, Alexandru Darie și Alexandru Dabija sunt doar câţiva dintre marii regizori cu care ai colaborat. Ală­turi de cine ai mai dori să lucrezi?

Ar fi două nume pe care tocmai le­ai menţionat. Mi­ar plăcea mult să lucrez cu Sandu Dabija. Când am colaborat cu el, a fost un rol foarte mic, din păcate. Dar mi­a făcut plăcere să îl văd la lucru. La Alexandru Darie am făcut parte din spectacolul anu­lui 1999 și poate din unul dintre cele mai bune spectacole ale lui, Iluzia comică. Aș vrea să am ocazia să lucrez cu regizori ti­neri. Despre mine se crede de multe ori că sunt destul de închis la colaborări, dar nu e adevărat. Probabil notorietatea mă pune într­un turn de fildeș, ceea ce este o mare prostie. Am lucrat foarte bine cu mama mea și mi­ar plăcea să continuăm. Ea a făcut acum un spectacol pe care sper să îl vadă și Iașul, cu Paul Ipate și Anghel Damian.

Teatrul e o altă formă de educaţie. De ce nu vin tinerii la teatru?

Poate pentru că nu este bine promovat, pentru că nu se regăsesc, poate că teatrul

e vechi. Să se promoveze cu spoturi la te­levizor de patru­cinci ori pe seară, indife­rent de spectacol, și garantez că vor veni oamenii. Dar mijloacele de promovare ale teatrului sunt atât de sărace. Tinerii sunt pe Facebook, sunt pe Snapchat, pe Insta­gram. Acolo trebuie investit. Ca teatru sub­venţionat de primărie sau independent, mi­aș muta toate resursele în mediul on­line ca să aduc public. Aș merge în școli. Cred că suntem blocaţi dincolo de con­ţinut, de ce titluri se prezintă. Cred că și profesorii ar trebui să îndemne tinerii să meargă la teatru. Dacă au ajuns să stu­dieze Molière, să meargă la Tartuffe și să comenteze ce au văzut în piesă. Dar dacă profesorul le zice să înveţe comentariul pe de rost, cum am auzit că încă se practică… Sau să­ţi descarci conspectul de pe inter­net. Aici e marea problemă. Modul în care se face educaţie nu îndeamnă copilul să gândească. Nu suntem învăţaţi de mici să gândim pentru noi.

A consemnat Bianca­Iuliana Dorneanu

www.revistatimpul.ro mai 2016

8

„Pogromul de la Iași a fost o chestie absolut îngrozitoare, din minciuni pornită”

Interviu cu regizorul Radu Gabrea

R adu Gabrea este regizor și documentarist. Filmele sale examinează perioada comunistă din România și problematicile politico-sociale ale comunităţilor evreiești din Europa Centrală. Debutul cinematografic, cu lungmetrajul Prea mic pentru un război atât de mare, are loc în 1969, la vârsta de 32 de ani, film premiat la Festivalul de Film de la Locarno, din 1970. Odată cu apariţia filmului Dincolo de nisipuri (1973), interzis de Nicolae Ceaușescu, are loc și emigrarea sa în Germania, ţară în care vor apărea ulterior filme de excepţie, precum Fürchte dich nicht, Jakob! (1981)

sau Ein Mann wie Eva (1984). L-am avut invitat la Iași pe Radu Gabrea, care ne-a prezentat un documentar fascinant ce gravitează în jurul comerţului cu fiinţe umane, în speţă evrei, din România comunistă. Evrei de vânzare (Jews for Sale, 2012) s-a remarcat la numeroase festivaluri internaţionale, precum „Quinzaine du cinéma roumain”, organizat la Cinémathèque Odyssée din Strasbourg (2013) și Festivalul Internaţional de Film Evreiesc „Jewish Eyes” (2013).

Ne aflăm la Serile Filmului Românesc, festival care dorește să atragă, cu fiecare ediţie, tot mai mulţi tineri spre filmul ro­mânesc. Care este mesajul dumneavoas­tră pentru tinerii cinefili referitor la ce înseamnă filmul românesc și necesita­tea întoarcerii la acesta?

Filmul românesc are o situaţie extraor­dinară în ziua de astăzi, pe care nu a mai avut­o niciodată până acum, datorită unei generaţii de regizori foarte talentaţi. Anul acesta avem, de exemplu, cinci filme la Cannes, ceea ce este absolutamente rar, iar două filme în competiţie... s­au întâmplat până acum să fie doar ale ţării gazdă, Franţa. Avem doi regizori în competiţie la Cannes, Cristi Puiu și Mungiu. Se datorează talen­tului lor, dar și cinematografiei, care în România permite independenţa fondului cinematografic care asigură producţia de filme, nu e dependent de bugetul de stat, se finanţează separat, printr­o lege sepa­rată, și asta este partea, ca să zic așa, de industrie și finanţare a filmului, pentru că marele regizor Alain Eclair spunea că „le cinéma est l’automobile et poème à la fois”, adică este automobil și poem în același timp. Partea de poem, de poezie o acoperă Mungiu, Puiu, Porumboiu, eu...  Partea de finanţare, dacă nu există, nu se poate face film. O chestie foarte interesantă a fost la New York, când venise Cristi Puiu și i se omagia primul lui film, Marfa și banii, și i­am dat materialul doamnei care era atunci ministrul Culturii și i­am spus: uite cum s­a întâmplat cu filmul acesta, Marfa și banii... au venit în anul 2000 doi necu­noscuţi în Elveţia, Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, au câștigat concursul, au fă­cut lungmetraj, ceea ce este unic. Doamna respectivă, ministru al Culturii, n­a citit acest text, n­a vrut să­l citească. M­am ener­vat foarte tare că n­a zis nimic, însă, cum am eu noroc, americanii din sală au zis: „Bine, bine, dar băiatul ăsta e foarte tare, de unde a avut bani?”. Atunci am povestit exact situaţia aceasta a fondului cinema­tografic, pentru că asta este foarte impor­tantă și asta asigură filmul, asigură conti­nuitatea. Talentul însă este de la fiecare, de la Dumnezeu...

Pentru filmele Prea mic pentru un război atât de mare și Dincolo de nisi-puri, romanele lui Aurel Petri, respectiv Fănuș Neagu au constituit o sursă de inspiraţie și documentare. De asemenea, afirmaţi că pentru documentarul Jews for Sale sursa de documentare a consti­tuit­o The Ransom of Jews, de Radu Ioanid. Totuși, pe lângă aceasta, a repre­zentat experienţa personală,  res pectiv emigrarea în Germania în 1974, o „mo­tivaţie” pentru realizarea acestui film?

De când am venit din Germania, am început să fac tot mai multe filme cu im­plicaţii istorice, care se referă la minori­tăţile din România, pentru faptul că și eu făceam parte, în mic, dintr­o minoritate și,

în al doilea rând, datorită faptului că la fa­cerea României Mari, în 1918, s­a ratat o oca­zie extraordinară de a face România un stat multicultural și multinaţional. România era așa în 1918, cu Transilvania și cu Bucovina. Și, ca să dau un exemplu, Bucovina era ro­mânească, dar Cernăuţiul era în majoritate un oraș de nemţi și evrei. Invazia de după 1918 a făcut ca evreii și nemţii din Cernăuţi să fie de aceeași parte a baricadei, pentru că aparţineau culturii germane și atunci inva­zia aproape forţată a culturii românești, cu universităţi create, a făcut ca ei să fie prie­teni până în ’33, ceea ce era incredibil. Până când a venit nazismul printre sași și nemţi, ei au fost pe aceeași baricadă, întrucât își apărau cultura, care era cultura germană.

În prima parte a carierei dumnea­voastră v­aţi ocupat de realizarea de filme în ţară, însă, odată cu emigrarea în Germania și apariţia, de exemplu, a  filmului Fürchte dich nicht, Jakob! (1981) – lungmetraj îmbinând ficţiunea cu documentarul  –, se constată o evo­luţie. Care este diferenţa între modurile de a face film la nivelul celor două ţări?

Eu am avut noroc să fac filme în Ger­mania, mărturisesc sincer, și am fost printre foarte puţinii regizori din Est, emigranţi, care au făcut film în Occident. Pot să­i nu­măr pe o mână... Polanski, poate... doi fraţi cehi și încă doi... și Former. Și eu, fără mo­destie, mă număr printre ăștia. Eu am lucrat, efectiv, în cinematografia germană, mult, fiind emigrant. Fürchte dich nicht, Jakob! a fost o mare șansă, pentru că a fost un sce­nariu scris împreună cu Schuller, un sas din România care era poet și care a câștigat un premiu. Eu eram în Germania, dar în pri­mul an nu am făcut cinematografie, pentru că mi­am dat seama că nu pot. Am încercat să lucrez. Mi s­a oferit un post de asistent al lui Liviu Ciulei, care urma să vină din România în toamnă, când urma să pună în scenă o piesă la un teatru din München, deci nu aveam șansă. Atunci m­am ocu­pat de meseria mea de bază, de inginer, și scriam scenarii tot timpul. Scenariile erau

tot timpul respinse, adică nu câștigau. Erau în Germania niște sisteme care sunt și acuma, de sprijinire: economic și cul­tural. Sprijinul cultural era ușor accesibil pentru că nu avea implicaţii economice foarte mari. Atunci, am luat povestea lui Caragiale O făclie de Paște, împreună cu Frieder Schuller, și am adaptat­o la un scenariu care a câștigat premiul.

Cum a fost primit acest film de către germani?

A fost extraordinar de bine primit. A fost considerat cel mai bun film german la Cannes în 1982, așa cum spunea și ziarul american Variety. A fost foarte bine primit de critica germană, a avut foarte mulţi spec­tatori și mi­a pus bazele carierei. Cu filmul acesta am putut să mă duc peste tot, a fost luat peste tot, a fost distribuit în Statele Unite, a fost la festivaluri, a primit premii și așa mai departe. Și atunci, mi­a creat brusc, chiar brusc, o legitimitate ca să fac film mai departe. După aceea, am lucrat în Germania foarte mult, făcând acolo cel mai important film al meu, Un bărbat ca Eva (Ein Mann wie Eva), care și acum este considerat film de cult, făcut la puţin timp după Fürchte dich nicht, Jakob!

În condiţiile în care anul acesta se împlinesc 75 de ani de la Pogromul de la Iași, fiind specializat pe documentare a căror temă gravitează în jurul proble­maticii evreilor în Europa Centrală, care consideraţi că este necesitatea docu­mentarelor privind destinul evreilor în România? Cum facem cunoscut acest eveniment, care a fost printre cele mai sângeroase din istoria României?

Pogromul de la Iași a fost o chestie ab­solut îngrozitoare, tot așa, din minciuni pornită. Trebuie văzut în ce măsură e co­nectată istoria noastră. Sunt faptele isto­riei noastre: noi am făcut sau n­am făcut asta? Și, dac­am făcut, trebuie să ne asu­măm răspunderea, să nu ne facem că plouă. Am făcut... și de ce a fost așa la Iași eu pot să vă povestesc tot dintr­o sursă istorică.

Minciuna patriotardă cum că toată lumea vrea să se unească a fost una care a folosit la un moment dat, la momentul acela, dar ea nu a corespuns realităţii. De exemplu, citeam din istoricul Ion Scurtu, care arată foarte clar că, în 1918, când s­a făcut unirea Basarabiei cu România, erau în Basarabia 53% români și 47% neromâni. Asta era si­tuaţia reală în Basarabia. Sfatul Ţării, cu care noi ne mândrim că a cerut să se unească Basarabia cu România, era compus numai din români, armata română era jos, în piaţă – Sfatul Ţării nefiind prea liber, armata fiind acolo în frunte cu generalul Ploieșteanu, și a votat unirea. Dar pe cei 47% nu i­a între­bat nimeni ce vor. Ar fi trebuit găsită ime­diat o formă de integrare a acestora, o for­mă federativă, ca să nu se simtă excluși. Dacă se făcea această unire cu Basarabia într­un mod deștept, nu cu preconcepţii naţionaliste... Acestea sunt minciunile isto­rice care apar și se răzbună!

Pogromul de la Iași a avut loc în mo­mentul când a început războiul. Legionarii din România, care au fost marginalizaţi de Antonescu și băgaţi în pușcărie, au sim­ţit  momentul să se răzbune. O răzbunare de ultim moment a ultimilor legionari ră­mași. Pogromul de la Iași a dus la chestia la care­a dus, se vede în Călătoria lui Gruber. Sigur, aceste chestiuni pe care le fac eu nu sunt pe placul tuturor.... A fost unul, profe­sorul Coja, profesor naţionalist, care a zis: „Urmăriţi­l pe Gabrea!”, să mă prindă, să mă urmărească... Sigur, era o chestie sim­bolică, ba încă pot să spun că cel care a scris articolul ăsta după ce­a văzut filmul a zis: „Aștept să­l văd pe Gabrea la Iași cum o să fie luat și călcat în picioare de ie­șeni”. Vreau să spun că filmul Călătoria lui Gruber a rulat la Iași și a fost un succes ex­traordinar. Am avut două proiecţii cu sala arhiplină, cu o mie și ceva de oameni, la cel mai mare cinematograf din Iași și nu m­a călcat nimeni în picioare, dintre voi, ieșenii. Oamenii au văzut lucrurile legate de isto­rie, unii n­au știut și s­au repliat. Eu n­am făcut un film ca să ponegresc pe cineva.

Mai așteptăm vreun film de la dum­neavoastră, domnule Gabrea?

Fac acum un film care va face iar scan­dal, un film despre Ana Pauker. A fost o comunistă foarte importantă în România, care era evreică și a fost dată jos, a murit. Toate ticăloșiile regimului comunist care au fost până în ’63 și pe care le­a făcut Dej au fost atribuite Anei Pauker, care era și ea evreică, ceea ce românilor le­a convenit foarte tare, iar toată lumea crede lozinca după care „evreii au adus comunismul în România”, iar Ana Pauker, fiind evreică, a fost vinovată de toate. Filmul acesta dove­dește că ea n­a fost vinovată de nimic. La colectivizare, ea era pentru o colectivizare raţională. Toate lucrurile pe care le­a făcut Ceaușescu s­au estompat și a părut că ea a făcut asta.

A consemnat Simona­Elena Stratulat