www.revistatimpul.ro

Anul XV Nr. 190

Fondat la 15 martie 1876

Daniel Şandru

Preşedintele la început de mandatPagini coordonate de Sorin BocanceaOpinii semnate de Liviu Iolu, Liviu Mihaiu, George Onofrei, Cristian Pătrăşconiu și Dorel Șandor n

Dionisie Vitcu:„Cel mai frumos lucru este că m‑am născut în România Mare” n

POLIS 4‑5

INTERVIU 12‑13

Filosofia ca mod de viaţăPagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Petru Bejan, Ioan‑Alexandru Grădinaru, Ciprian Jeler și Ruxandra Stoia n

FILOSOFIE 8‑9

Daniel Cristea-EnacheJe suis Charlie n

FĂRĂ AGENDĂ 17

EXCLUSIV 21

Universul de poveste al lui Arseniy Lapin n

Această ediţie conţine suplimentul dedicat GALEI OAMENII TIMPULUI 2014 n

Cea de‑a unspreze‑cea ediţie a revistei Timpul, socotită de

la momentul în care, sub aus‑piciile deţinătorului mărcii, Editura

Adenium, am preluat coordonarea publi‑caţiei, îmi îngăduie prilejul unui bilanţ intermediar, ca și pe acela al unor proiec‑ţii pentru anul ce va să fie. Întâi de toate, aș spune că nimic din ceea ce a fost în anul din urmă nu s‑ar fi putut întâmpla fără echipa ce se află atât în spatele pagi‑nilor pe care le citiţi, cât și al evenimente‑lor pe care le‑am organizat ori în cadrul cărora am fost parteneri. Încrederea și optimismul acestei echipe ne dau tuturor convingerea, pe care sperăm să o transfe‑răm și publicului, că semnele Timpului sunt bune.

Asta după ce, pe parcursul anului trecut, am publicat două ediţii speciale (cea din februarie‑martie, dedicată îm‑plinirii a 138 de ani de la fondarea publi‑caţiei, și cea din noiembrie‑decembrie, apărută în format caiet, sub egida Cam‑paniei Oamenii Timpului), am organizat, în parteneriat cu editura și cu Asociaţia Studenţilor Jurnaliști, beneficiind de su‑portul autorităţilor locale, al parteneri‑lor instituţionali și media, al sponsori‑lor, două evenimente de marcă (a cincea

ediţie a Serilor Filmului Românesc TIMPUL și Gala Oamenii Timpului), am pus la dispoziţia cititorilor o serie de su‑plimente (de la cele literare până la cele dedicate unor evenimente foarte impor‑tante, cum a fost a doua ediţie a Festiva‑lului Internaţional de Literatură și Tra‑ducere de la Iași), am adus în dezbatere publică teme precum „Jurnalismul cul‑tural în epoca new‑media” și „Jurnalis‑mul cultural și implicarea socială”, asu‑pra cărora s‑au exprimat reprezentanţi ai celor mai importante publicaţii cultu‑rale la nivel naţional, am susţinut pro‑iecte precum Concursul Naţional de Jur‑nalism Cultural „Mihail Iordache” de la Suceava, Festivalul FolkEver, desfășurat la Siret și Rădăuţi, Festivalul Internaţio‑nal de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic”, organizat la Fălticeni). De asemenea, în toată această perioadă, ne‑am implicat, alături de pianista Raluca Știrbăţ și de Ordinul Arhitecţilor din România, în campania pentru salvarea casei copi‑lăriei lui George Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani, contribuind la efortu‑rile strângerii fondurilor necesare atât prin constituirea unui cont de donaţii, cât și prin organizarea concertului ca‑ritabil „Salvaţi Mihăilenii lui Enescu”, desfășurat pe 13 decembrie în Sala Mare

a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iași.

Toate acestea au mers mână în mână cu efortul de reconfigurare grafică și edi‑torială a revistei, în ideea ca aceasta să fie pregătită pentru a intra pe piaţa de distri‑buţie, lucru care se întâmplă acum, odată cu ediţia de faţă. Revista Timpul este o plat‑formă a dialogului bazat pe argumente, așa cum este de dorit să se întâmple într‑o lume intelectuală în care prea adesea, date fiind nu doar orgoliile, ci și recurenţele conștiinţei totalitare, se manifestă mai curând umorile. Graţie redactorului‑șef, editorilor coordonatori, dar și deţinăto‑rilor de rubrici ori colaboratorilor noștri, Timpul oferă imaginea diversităţii și garan‑tează exprimarea tuturor opiniilor, indife‑rent de orientarea ideologică, în spiritul demersului democratic propriu societăţii deschise. Vom continua în această direc‑ţie și vom dezvolta alte proiecte în jurul revistei, prin care să aducem faţă în faţă ideile și argumentele care contează în va‑riatele domenii ale spaţiului cultural, de la literatură și arte până la politică și filo‑sofie. Semnele Timpului sunt, așadar, bune și avem încredere că cititorii noștri vor contribui, prin lectură și opinii critice, la evoluţia nu doar a revistei, ci și a fenome‑nului cultural creat în jurul său.

Timpul ca fenomen cultural

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n ianuarie 2015 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în reţeaua

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

Cont în lei deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO82RZBR0000060017247360SWIFT: RZBRROBU

Cont în euro deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO76RZBR0000060017247371SWIFT: RZBRROBU

Cont în USD deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO92RZBR0000060017247374SWIFT: RZBRROBU

Director: Daniel Şandru

Redactor‑şef:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Corespondenţi externi:J.W. Boss (Amsterdam),Paula Braga Šimenc (Ljubljana),Bogdan Călinescu (Paris),Eva Defeses (Lisabona),Aliona Grati (Chişinău),Ana‑Maria Pascal (Londra),Aurelian Crăiuţu (Bloomington),William Totok (Berlin)

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, George Bondor, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Daniel Cristea‑Enache, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Mircea Gheorghe, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacţia:George T. Șipoş, Bogdan Ulmu, Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Andrei Cucu (fotoreporter)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN 1223‑8597

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

Cu o lungă istorie și un im‑pact pozitiv asupra dife‑ritelor generaţii, actualul

grup ţine pasul cu prezentul. „Is‑toria acestui Salon este una lungă și complicată. Facem referire la perioada de după 1990. Știm cu toţii ce a însemnat Junimea încă de la înfiinţare. În primii doi‑trei ani, după reluarea activităţilor, am reușit să propunem o grupare numeroasă și semnificativă de tineri. Erau aproximativ 100. Ve‑neau cu entuziasm. Aderau sub promisiunea că vor promova va‑loarea literară autentică, nefalsi‑ficată de vreo ideologie. Era o ge‑neraţie formată din Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Doris Mironescu. Între timp, ti‑nerii s‑au consacrat și au ajuns nume importante în literatură”, precizează scriitorul Mirel Cană, coordonatorul acestui proiect.

Ședinţele de acum se desfă‑șoară la Galeriile Pod Pogor, în fiecare miercuri seară. Un astfel de spaţiu este binevenit pentru tinerii de astăzi care doresc să se exprime și să fie ghidaţi cu pri‑vire la ceea ce aștern pe o foaie de hârtie. La întâlniri participă în jur de 30 de persoane.

Gustave Flaubert şi propria-i estetică

La Salonul de Literatură Junimea se discută și despre teme de actualitate, dar de fie‑care dată punctul final este lite‑ratura sub toate formele ei. Pri‑mul punct al discuţiei din cadrul primei întâlniri din acest an, de pildă, a făcut referire la atentate‑le teroriste din Franţa. Pornind de aici, s‑a ajuns la literatura franceză din secolul al XIX‑lea. Mai exact, la Madame Bovary a lui Gustave Flaubert. Discuţia s‑a purtat în jurul temei legate de autorii care au impus o estetică proprie, dar nu au fost înţeleși în epocă. Dialogul a fost con‑structiv și argumentat. „Cei de acum sunt a treia serie. Nu este o grupare numeroasă. Pare să

nu mai fie posibil acest lucru. Se pare că și entuziasmul este mai temperat, dar s‑ar putea să fie prea devreme. Un cenaclu nu se formează ușor. Este nevoie de câţiva ani ca totul să prindă o formă. În ciuda acestor factori, ca o compensaţie, au apărut cel puţin cinci tineri foarte talen‑taţi. Vorbim despre prozatori și romancieri. Asta m‑a luat prin surprindere. Nu mă așteptam.

Eram sceptic, având în vedere comportamentul generaţiilor de acum, care mie îmi sunt străine. Au alte motivaţii, preocupările sunt altele. Mă gândeam că nu o să reușească, dar m‑am înșelat”, a subliniat Mirel Cană.

Prozatoarea Ana Săndulescu a citit un fragment din romanul Anamneza. În mediul virtual, au‑toarea are o relaţie foarte bună cu cititorii, iar reacţiile venite

din partea lor au contat de fie‑care dată. Au urmat primele im‑presii ale celor prezenţi la Salon. S‑a discutat despre modelul epic, s‑a amintit de un sentiment de ușoară ostilitate și s‑a recunos‑cut că textul nu reprezintă o si‑tuaţie clasică.

Cum dezvăluim boala prin personaj

Al doilea fragment abordat va face parte din următorul ro‑man, care se va numi Șantier. Prima întrebare adresată a fost legată de entuziasmul estetic. Lipsește oare acesta? Părerile au fost împărţite. „Cel de‑al doilea text propune o problematică a bolii. Am aflat că sunt bolnav; ce fac de acum înainte? Fiecare personaj din poveste se va dez‑volta pe parcurs”, spune autoa‑rea. Între cele două texte sunt diferenţe percepute și de mem‑brii Salonului. „Există o doză de ironie chiar de la început. Cada‑vrele sunt aruncate unele peste altele ca la… Tetris. Mi se pare că este o detașare de subiect. Cred că boala poate fi privită în două chei: dramatică până la final sau comică”, a afirmat un participant. Autoarea transmite în puţine cu‑vinte frustrarea, ironia, nervozi‑tatea sau agonia. „Criteriul prin‑cipal este percepţia valorii. Se spunea că literatura va suferi niște mutaţii și se va îndepărta de criteriul clasic al valorii. Nu s‑a întâmplat asta. Încă suntem sub zodia valorii literare în definiţi‑ile consacrate în mediul cultural academic vest‑european. Percep‑ţia artei stă încă sub semnul es‑teticului. Tinerii din cenaclu sunt încă preocupaţi să definească pro‑pria practică literară sub specia unităţii și profunzimii viziunii despre lume”, a spus scriitorul Mirel Cană.

Intenţia organizatorilor este ca la vară să editeze o antologie cu cele mai bune texte pentru a pune în evidenţă valoarea noii generaţii de scriitori.

Tinerii, literatura şi Junimea

Andrei Giurgia

Din toamna anului trecut, Muzeul Literaturii Române Iaşi a redeschis Salonul de Literatură Junimea, un spaţiu adecvat pentru a promova şi susţine tinerele talente literare.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

EVENIMENT | 3

Volumele premiate vor fi anunţate public la începutul lunii august, când vor intra în pro‑cesul de editare, și vor fi lansate la Târgul

Internaţional de Carte Gaudeamus, care se va des‑fășura în toamnă la București. Autorii declaraţi câștigători vor primi cu titlu de gratuitate câte 50 de exemplare din cărţile lor, pentru propria activitate de promovare. Pentru mai multe detalii referitoare la condi ţiile participării la Concursul de Debut „Adenium START”, cei interesaţi sunt rugaţi să ac‑ceseze http://www.adenium.ro/blog/concursul‑de‑ debut‑adenium‑ start‑editia‑a‑iii‑a‑2015.html.

Debutanţii Adenium, intrări în forţă pe scena literară românească

Încă de la prima ediţie, câștigătorii Concursu‑lui de Debut „Adenium START” desemnaţi de ju‑riul naţional, alcătuit din nume de referinţă ale criticii literare românești, și‑au impus prezenţa pe scena literară românească, fiind nominalizaţi sau declaraţi câștigători ai unor importante concursuri literare naţionale adresate autorilor debutanţi. În plus, volumele lor au devenit, în timp, bestselleruri ale editurii.

La prima ediţie au fost desemnaţi următorii câștigători: Ana Ionesei, Maldororiana (secţiunea Poezie), Cosmin Leucuţa, Laptele negru al mamei, și Beatris Serediuc, Varză (secţiunea Proză), pre‑cum și Adrian Serghie, 20 000 de leghe sub mări (secţiunea Grafică/BD). De asemenea, o selecţie din textele ocupanţilor locurilor 2‑10 din finala secţiunii Poezie a dus la realizarea volumului co‑lectiv Desant 2013.

La ediţia de anul trecut, câștigătorii au fost: Ioana Duţă, De unde stau eu pot vedea cerul (Poezie), Adriana Noxi Rotaru, e‑xilul colecţionarei de fluturi (Proză), Simona Ardelean, Flăcări, foc, arderi inte‑rioare în raportul verbal‑vizual (Eseu), Edith Negulici, Funeral of hearts (Teatru), și Dorina Graţiela Aolăriţi, Secretul fetei frumoase (Literatură pentru copii).

„Concursul de Debut pe care îl organizăm anu‑al este unul dintre cele mai ambiţioase proiecte la care lucrează echipa editurii noastre. Succesul său este relevat atât de calitatea excepţională a ma‑nuscriselor care ne sunt propuse, de numărul tot mai ridicat al participanţilor, cât și de recunoaște‑rea tot mai clară de care tinerii noștri debutanţi se bucură din partea criticii literare și a cititorilor”, a declarat prof. univ. dr. Daniel Șandru, directorul editorial al Editurii Adenium.

„Adenium START”, ediţia a treia, 2015

Pe 15 ianuarie, editura ieşeană Adenium relansează Concursul de Debut „Adenium START”, aflat anul acesta la cea de‑a treia ediţie, pentru următoarele genuri literare: poezie, proză şi literatură pentru copii. Concursul, având

sloganul „Rupeţi rândurile!”, se adresează autorilor care încă nu au debutat în volum, editura oferindu‑le sprijinul integral în procesul de promovare: publicitate, serviciu de presă şi lansări publice.

„Zilele Eminescu” la BotoşaniPe 14 și 15 ianuarie s‑au des fășurat la

Botoșani, cu sprijinul Ministerului Culturii și al Uniunii Scriitorilor din

România, „Zilele Eminescu”, organizate de Primăria Municipiului Botoșani, Consiliul Local Botoșani, Consiliul Judeţean Botoșani, Centrul Judeţean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiţionale Botoșani, Fundaţia Culturală Hyperion – Caiete Boto‑șănene Botoșani, Memorialul Ipotești – Cen‑trul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, Teatrul „Mihai Eminescu” și Societatea Cul‑turală „Raluca Iurașcu” Vorona.

Manifestările s‑au desfășurat la Botoșani, Ipotești și Vorona și au inclus întâlniri cu

scriitori, prezentări și lansări de carte și re‑viste literare, recitaluri de poezie, expoziţii și concerte.

În cadrul suitei de evenimente, au fost acordate Premiile Naţionale de Poezie „Mihai Eminescu” pentru anul 2014, la două secţiuni: Opera Omnia și Opus Primum. Juriul primei secţiuni, alcătuit din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu și Ioan Holban, a decis ca premiul să fie acordat poe‑tului și prozatorului Gabriel Chifu. Au mai fost nominalizaţi: Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan și Lucian Vasiliu. La secţiunea

Opus Primum, jurizată de Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea‑Enache, Andrei Terian și Vasile Spiridon, câștigătorii desemnaţi au fost Ștefan Ivas, pentru volu‑mul Mila schimbă gustul cărnii, și Merlich Saia, pentru cartea Garda de corp. În cadrul Galei, desfășurate în sala Casei Tineretului din Botoșani, actorul Constantin Chiriac a susţi‑nut spectacolul Domnule și frate Eminescu, iar poetul Ion Mureșan a lansat volumul de Poezii din colecţia Poeţi Laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”.

Pagină realizată de Gabriel Cheșcu

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

4 | POLIS

Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Dorel Şandor

Liviu Iolu

Entuziasmul electoral ce l‑a adus la Cotroceni a făcut din Klaus Iohannis un preşedinte de la care se aşteaptă foarte multe, chiar şi rezolvarea unor lucruri care nu îi stau în atribuţii. S‑au conturat galerii

politico‑mediatice pro şi contra ce îi monitorizează orice gest: numirea consilierilor, premierea preşedintelui AFDP, ţinuta soţiei, întâlnirile cu premierul, declaraţiile de la şedinţa CSM şi mai ales tăcerea. Fiecare vrea să identifice în prestaţia de la început de mandat un gest sau o declaraţie care să devină marcă a întregului mandat şi care să‑i permită „descoperitorului” să spună peste cinci ani: „V‑am spus eu de la început!”. Cât de relevant este startul mandatului preşedintelui? Pot fi identificate gesturi sau declaraţii definitorii ale acestuia? Dacă da, care ar fi acestea?

Primele gesturi, primele vizite, prima gafă, prima întâlnire cu premierul, primul pact propus

partidelor și primii consilieri, toate sunt atent monitorizate atunci când avem de‑a face cu un nou președin‑te care își preia mandatul. Sunt eve‑nimente semnificative, dar nu defi‑nitorii pentru cei cinci ani  – cel puţin – pe care Klaus Iohannis îi va petrece la Palatul Cotroceni.

Din agenda începutului de man‑dat prezidenţial puţine sunt decizii‑le luate exclusiv de noul șef al statu‑lui. Cele mai multe puncte din agendă, fraze din discurs și vizite externe „simbolice” sunt de obicei „opera” consilierilor. Amprenta pre‑ședintelui este încă ștearsă; acesta se mișcă fără o prea mare autono‑mie printre îndatoririle protocolului de stat, pe care nu‑l cunoaște sufici‑ent, așa că încă nu îl poate controla sau manevra. Nesigur deocamdată pe noile „butoane”, este evident că președintele nu dă primele comenzi singur. În primele luni de mandat, este de așteptat ca noul președinte să acţioneze în virtutea inerţiei cam‑paniei electorale, înconjurat de ace‑iași oameni care „au pus umărul” și care au muncit la alegerea sa. Iner‑ţia se traduce prin faptul că cei care i‑au fost alături în bătălia electorală vor gravita în continuare în jurul său și în primele luni de mandat, iar deciziile președintelui s‑ar putea să rămână  – o perioadă  – politice și încă neimprimate cu personalitatea sa. După aproximativ șase‑șapte luni, când anticipez că o parte dintre consilierii de acum care îl însoţesc pe Klaus Iohannis se vor retrage, vom putea analiza așa cum se cuvi‑ne „deciziile președintelui”.

Sigur că greșelile tactice – dacă acestea există  – ale începutului de mandat nu pot și nu vor fi șterse. Până la urmă, nu consilierii sau sfă‑tuitorii privaţi au ultimul cuvânt în ceea ce privește calea pe care merge șeful statului, chiar dacă vorbim doar despre primele săptămâni ale sale la Cotroceni. Tocmai de aceea presa, societatea civilă sau simplii cetăţeni trebuie să monitorizeze atent drumul pe care Klaus Iohannis merge la începutul mandatului, chiar cu riscul ca aceste critici să fie fri‑vole sau exagerate.

Controlul aleșilor, monitoriza‑rea lor și punerea în discuţie a deci‑ziilor  – în oglindă cu promisiunile de campanie – nu sunt niciodată in‑strumente care pot fi ignorate doar pentru că trebuie să existe un timp de graţie după preluarea atribuţiilor. De fapt, așa‑zisul timp de acomo dare are semnificaţiile sale. Democraţia nu ia pauză niciodată, de aceea ana‑liza deciziilor celor care ocupă funcţii în stat nu poate începe la jumătate de an după învestitură.

Agenda preşedintelui

Ar fi o variantă ce rămâne în calcul, în umbra altor două: o intrare în rol și funcţionalitate mai lentă decât

așteptările curente sau un model preziden‑ţial cu diferenţe semnificative în compara‑ţie cu cele anterioare. Desigur, nu ar fi ex‑clus ca Johannis să fi intrat deja în rol, dar noi nu ne‑am prins… Adică publicul și insti‑tuţiile conexe.

Care ar fi principalele dezvoltări în con‑diţiile în care o instituţie‑cheie a statului ar intra în hibernare?!

1. Raporturile Președinte‑Guvern se transformă într‑o sumă de evoluţii haotice. Se diminuează drastic influenţa de ansam‑blu a mecanismului instituţional (Guvern, Parlament, Administraţie locală) în susţi‑nerea proiectelor, echilibrelor funcţionale, continuităţii în finalizarea unei viziuni uni‑tare asupra priorităţilor asumate.

2. „Clasa politică din România care este” continuă evoluţia regresivă instalată. Ca Președinte, Johannis rămâne un poli‑tician altfel, un politician‑instituţie cu am bivalenţa riscată de Băsescu. Dincolo de excese, o asumare platonică excesivă ar deveni oportunitatea pentru politicia‑nism la liber…

3. Votul diasporei are o valoare strate‑gică prin radicalitate, venită într‑un mo‑ment critic, prin stimularea directă a unor atitudini civice responsabile la nivel de

masă. Doar cu un Johannis Președinte deplin acest moment ar fi și un moment de răs‑pântie! Abandonarea ei ar deveni o sursă majoră a declinului pe ansamblu al încre‑derii comune în structurile democratice.

4. Proiectul noului partid liberal scapă complet de sub control. Sursa toxică de ne‑gaţii, contravariante și iniţiative divergente încă periferice ar prelua poziţia dominantă, iar proiectul ar intra într‑o ceaţă densă.

5. Poziţionarea justiţiei în România, prezenţa și performanţa critică a DNA s‑au impus ca un pilon major al realităţii româ‑nești în ultimii ani. Dincolo de grămada speculaţiilor și contestaţiilor pricinoase re‑feritoare la influenţa directă a Președinte‑lui Băsescu, intervalul a fost marcat de o funcţionare cu efecte directe, substanţiale. S‑a instalat un curs funcţional și relativ efi‑cient al justiţiei într‑o Românie măcinată de corupţie la toate nivelurile. O prezenţă sumară, formală la nivelul Președintelui pentru anii următori ar încuraja o regresie într‑un domeniu complex, în curs de conso‑lidare și evoluţie pe deplin independentă.

6. Johannis s‑a dovedit, neamţ fiind, cel mai apreciat și prin aceasta cel mai impor‑tant cetăţean român. Deci se poate! „Tema maghiară” redefinită cu perfidie „ţara secui‑lor” atârnă ca o sabie nu doar deasupra stării curente în România, dar și deasupra capu‑lui noului Președinte! Rolul de mediator al

Președintelui nu poate fi practicat cu auto‑ritate și influenţă la „fără frecvenţă”. Dim‑potrivă, ar fi de reinstalat în contexte emer‑gente cu acurateţe, coerenţă și curaj.

7. Investiţiile străine în România au fost dintotdeauna un basm. Pentru dinamica structurală, 2015 se află între primele trei sfidări. Stagnare, retrageri, substituiri du‑bioase pe piaţa iniţiativelor externe sunt de așteptat. Îngrijorarea obsesivă a celor care vor să se raporteze la România se poate re‑zuma la opinia că pare o „ţară a nimănui”. O ţară cu un Președinte fantomatic ar fi numa’ bună.

8. Mai rămân NATO, UE, FMI și câteva guverne din metropolele euro‑atlantice. Ce văd, ce cred și cât de repede se mută pe concluzii poate deveni o nouă provocare. Sau pur și simplu un abandon, un subiect târât la „anexe” în contextul unor viziuni strategice în curs de reformulare. Toate aceste „teme sectoriale” și altele cel puţin la fel de semnificative se aștern pe „covorul prezidenţial” de la Cotroceni.

Anul 2015 se arată a fi un an păcătos. Românii au ales un Președinte pentru ur‑mătorii cinci ani. Când, cum și cu câtă rele‑vanţă Klaus W. Johannis va alege să fie Președinte?!

P.S.: Personal nu sunt nici optimist, nici pesimist. Sunt doar analist!

Ce s-ar întâmpla dacă Johannis nu decolează?

Președintele la început de mandat

nr. 190 www.revistatimpul.ro

POLIS | 5

George Onofrei

Liviu Mihaiu

Sunt departe de a crede că startul man‑datului de președinte al domnului Iohannis e catastrofal. Nu am motive

suficiente nici să spun că e un început im‑pecabil (de pildă, gestul de a decora un fost deţinut politic, actualmente declarat simpatizant legionar, rămâne o eroare din punctul meu de vedere, una până acum ne‑reparată). Pe de altă parte, o evaluare solidă a începutului de mandat prezidenţial e, la data scrierii acestui articol, și dificil, dacă nu chiar imposibil de făcut. Motivele sunt obiective: nu avem încă suficiente fapte pre‑zidenţiale ale noului locatar al Cotrocenilor. Nu au trecut nici măcar cele 90 sau 100 de zile de la instalarea în noua funcţie. E pre‑matur de catalogat debutul de mandat; mai util e să observăm în continuare fap‑tele și să refuzăm tentaţia de a pune ime‑diat „ștampila”. Se pot face și asemenea proiecţii, se pot pune și asemenea etiche‑tări – s‑au făcut și s‑au și pus deja. Dar, fiind vorba despre o funcţie care va aduna în dreptul celui ce o deţine atâtea fapte majore

în viitorul imediat și mediu, riscul de a rata sau de a fi nedrept e major.

Cinstit vorbind, fiind și un sezon poli‑tic în care gesturile publice sunt de regulă minimale, nu putem consemna decât foar‑te puţine acţiuni relevante ale noului pre‑ședinte. Ca notă comună a acestora (fie că e vorba despre discursul de început de an de la CSM, despre consultările cu restul actanţilor politici sau despre mutarea din fruntea Marelui Stat Major): prudenţa și discreţia. Probabil că în stilistica acestor gesturi minimale putem „ghici” un pattern de comportament public: refuzul specta‑cularului, accentul pe prudenţă, modera‑ţie, la limită, discreţie. Dacă se va repeta, va fi ceva semnificativ – în raport cu stilis‑tica ultimelor mandate prezidenţiale. Însă, pe de altă parte, acest model comporta‑mental pe care îl întrezărim deocamdată va fi și marea provocare pe termen lung pentru noul președinte.

Iată de ce: Iohannis este învingătorul din 16 noiembrie 2014. E marele câștigător

al unei zile magice pentru România și pentru democraţia din această ţară. Este manda tarul unui pachet de proiecte extra‑ordinare privind modernizarea României (începută, dar departe de a fi avansat ire‑versibil) și, nu mai puţin important, al unui mănunchi de speranţe care au ridi‑cat ștacheta politică foarte sus. Dacă va dori cu adevărat să răspundă cât mai mul‑tor dintre aceste speranţe care sunt inves‑tite în domnia sa și mai ales dacă va încer‑ca, tenace, să ducă România pe un drum al reformelor și al modernizării în sens ves‑tic, atunci, nu foarte târziu, se va lovi de teribile și deja arhicunoscute forţe care se opun unor asemenea, necesare, sanitare, binevenite proiecte. Se va lovi de ele și va trebui să aleagă: sau prudenţă și refuz, sau confruntare și, inevitabil, spectacol dur. Pentru fiecare dintre aceste două opţiuni – cred că o a treia, calea unui consens larg, blând, tandru, e exclusă  –, 16 noiembrie 2014 va fi ca o oglindă inevitabilă. Și ne‑cruţătoare.

Klaus Iohannis şi oglinda lui 16 noiembrie 2014

Cristian Pătrăşconiu

Agitaţia, ba chiar războiul dus în tranșeele media și social‑media în timpul campaniei electorale, înde‑

osebi între cele două tururi, au fost înlocu‑ite la acest început de an cu o stare pe care nici analiștii (de profesie sau de ocazie), nici telespectatorii televiziunilor de știri nu au mai experimentat‑o de multă vreme.

2014 ne‑a oferit un ghiveci consistent de evenimente politice. În urmă cu un an, eram în plină „domnie” USL, jocurile pă‑reau clar făcute, dar 16 noiembrie ne‑a găsit într‑o cu totul altă realitate politică, imposibil de imaginat sau de prezis cu luni bune înainte. Au fost jocuri bine plă‑nuite în prealabil? Au fost americanii, cum a zis Dragnea? Conspiraţioniștii sunt la modă zilele astea. Pe de altă parte, starea de sevraj a comentatorilor este una per‑fect explicabilă. Au trecut alegerile, Ponta se află tot acolo unde‑l știam, la Victoria, în vreme ce Iohannis, ajuns la Cotroceni, nu s‑a grăbit să facă vreun gest spectacu‑los pentru a‑l putea încadra în vreuna dintre liniile deja cunoscute de acţiune – „băsistă” sau „uselistă”.

În mod evident, „sevrajul” s‑a mani‑festat în moduri diferite sau, mai precis, cu intensităţi. Totuși, cel mai consistent „atac” la Klaus Iohannis a fost dat indi‑rect, vizaţi fiind consilierii  – de la cele‑brul de acum Dan Mihalache la Tatiana Niculescu‑Bran ori Andrei Muraru. Cei mai mulţi încearcă să‑l vadă pe președinte „neajutorat”, tras pe sfoară de consilieri. Alţii îl arată deja cu degetul pentru că, prin relaţia publică neconflictuală cu pre‑mierul, „reface USL‑ul”. Totuși, de la vâr‑ful noului PNL se vorbește apăsat aproa‑pe doar despre preluarea guvernării și o moţiune de cenzură iminentă în noua se‑siune parlamentară. Cu o Alina Gorghiu impusă de Iohannis la copreședinţia PNL, cu un Cătălin Predoiu anunţat și re‑anunţat oficial drept premier desemnat al PNL, lucrurile ar părea stabilite deja. Cu toate acestea, ochii rămân aţintiţi aproa‑pe exclusiv asupra Cotroceniului. Din obișnuinţă, cel mai probabil.

Că o fi vorba despre o arie preziden‑ţială încă neșlefuită ori că la mijloc o fi dorinţa președintelui de a nu apărea în prima linie a facerii și desfacerii de gu‑verne, nimeni nu poate să spună cu exac‑titate. Cei care s‑au săturat să aștepte ivi‑rea unei linii „certe” îl critică apăsat pe Iohannis, preluând uneori parcă marote din discursurile de campanie ale Olguţei Vasilescu („nemţălăul mutalău”), alţii, mai ponderaţi, i‑au dat un termen de graţie de vreo trei luni ca să ajungă la un verdict.

„Liniștea” pe care o reclamă deopotri‑vă jurnaliști și analiști se va sparge cu si‑guranţă, însă odată cu reînceperea lucră‑rilor Parlamentului. Iar dacă o moţiune de cenzură asupra Guvernului Ponta va avea sorţi de izbândă, vom avea și o primă cer‑titudine în privinţa direcţiei pe care Klaus Iohannis vrea să o imprime. Va fi sufici‑ent să pronunţe un prenume și un nume. De premier.

Foarte mulţi orășeni au un sentiment de neadecvare atunci când petrec un weekend undeva la ţară, într‑un loc netu‑ristic. Lipsa zgomotului de fond le pro‑voacă un mare disconfort. Rămâne acum de văzut dacă liniștea asta prevestește des‑cărcări electrice în Parlament ori anunţă o perioadă de respiro care să dăuneze plă‑pândei noastre democraţii. Este prea de‑vreme pentru a da un verdict.

Sevraj

Nu cred că putem defini o antiteză comportamentală mai paradigma‑tică decât în cazul fostului și actua‑

lului președinte. Într‑o republică fumegân‑dă în urma războiului româno‑român din ultimii șapte ani de suspendări, sudalme, vrajbe, încarcerări, răfuieli postistorice, cafturi în direct de pe salteaua României, a intrat în scenă un „Smecker”. Se spune că era negociatorul sașilor în tranzacţiile cu vinuri, cel care tăcea, observa și, la sfârși‑tul mesei, negocia în afara jocului bahic cu care oltenii încercau să‑i păcălească pe sași.

Dacă fostul președinte a fost ultimul „împărat comunist” al Republicii, președin‑tele „ilicitului” și al „securităţii naţionale” („baza dezvoltării României este securita‑tea naţională” T.B., Deveselu, 2013), noul pre‑ședinte este întâmpinat de opinia publică jucătoare, de sevrajul dependenţei de com‑portamentul politic al lui Traian Băsescu, cel mai mare actor pe care l‑a avut republi‑ca în fruntea sa. Dacă în „cestiunea” pres‑tigiului culturii naţionale și al profesiilor

liberale Traian Băsescu a condamnat for‑mal comunismul, a anunţat că a răsfoit o carte de‑a lui Cărtărescu și a înjurat cu poftă Familia Regală, într‑o propensiune visceral‑reziduală a ideologiei comuniste, Klaus Iohannis și‑a început mandatul în‑tr‑un cu totul alt registru, imanent dedi‑caţiei sale faţă de meseria sa de bază, pro‑fesoratul: prima distincţie a mandatului său a fost cea pe care a atârnat‑o cu admi‑raţie și convingere în pieptul lui Octavian Bjoza, președintele Asociaţiei Deţinuţilor Politici, înfruntând cârtelile specifice ne‑vrozelor născute din vrajbele nerezolvate istoric. Ba mai mult, de ziua poetului naţio‑nal, a citit cu voce tare din Palatul Cotroceni un fragment din publicistica lui Mihai Eminescu, fapt neobișnuit de regal într‑o ţară în care intelectualii, când nu emi‑grează, ajung să trăiască din expedientele unei ţări europene în care consumul cul‑tural este cel mai mic din UE și în care patrimoniul cultural și istoric a ajuns în beciurile unui capitalism la fel de sălbatic

precum doctrina „realismului socialist”. Același președinte „neobișnuit” patternu‑rilor establishment‑ului românesc și‑a pe‑trecut prima vizită oficială internă bătând la poarta reședinţei regale pentru a strân‑ge mâna singurului personaj de patrimo‑niu istoric al Europei: Regele Mihai I al României. Răspunsul superior al lui Klaus Iohannis la necesităţile organice de res‑taurare a societăţii civile românești este de o „altfelitate” menită să creeze confu‑zie chiar în tabăra celor cărora li se adre‑sează, atomizaţi astăzi în fostele coterii maniheiste ale pro‑ sau anti‑băsismului. Obișnuiţi cu un președinte care dădea „butelie” și uneori chiar foc delicatelor problematici ale societăţii românești, echilibrul și ezitările pe care le propune atitudinea celui mai firesc conducător pe care l‑a avut România în ultimii 75 de ani sunt, în opinia mea, demne de constatarea statement pe care președintele Iohannis a avut‑o la învestitura sa: „ţara vorbelor frumoase și a faptelor puţine”.

Mai-mult-ca-normalul versus mai-mult-ca-firescul. Iohannis şi expectanţa naţională

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

6 | FOCUS

Andrei C. Şerban

Ioan Şerbu

Urmărind traseul seman‑tic definit de titlul cărţii, Mult înainte de sosirea

trenului ea se gândește ni se pre‑zintă ca un itinerar poetic cuceri‑tor și antrenant, cu multe staţii de oprire și tot atâtea corespon‑denţe, orchestrat de Rita Chirian, cea care și semnează prefaţa vo‑lumului. Totuși, după cum ne sugerează însăși organizatoa‑rea  acestui traseu, lectura anto‑logiei prezente nu constituie doar o incursiune duminicală în opera poetului lucrurilor simple, ci și un periplu al simţurilor, în care imaginea concurează cu sen‑zaţia, în aceeași manieră în care fotograful trebuie să se lupte cu tremuratul propriei mâini în mo‑mentul declanșării blitzului. Ast‑fel, în viziunea Ritei Chirian, pentru înţelegerea poeziei scrii‑torului sibian, trebuie să remar‑căm că „fiecare text este o foto‑grafie a stării” (p. 7), încercând să percepem aparenta simplita‑te a versurilor lui Iustin Panţa ca pe o provocare adresată confor‑tului emoţional al cititorului. De‑construind într‑o oarecare mă‑sură clișeul (încă necanonic, am putea spune) care‑l definește pe

poetul sibian, această antologie vine să contrabalanseze imagi‑nea de observator al lucrurilor simple, prin relevarea unei pro‑funzimi a amănuntului, în care sensibilitatea se întrepătrunde cu capacitatea de surprindere a chintesenţei momentului. Pentru că, într‑adevăr, poezia lui Iustin Panţa este o poezie a momentu‑lui, a instantaneului, pentru care digresiunea pe tema amintiri‑lor nu reprezintă decât o tijă pe care să se poată încolăci vrejul senzaţiei.

De fapt, Iustin Panţa nu a vorbit niciodată despre lucruri simple. Simplitatea este machia‑jul unui obiect adesea mult prea înspăimântător pentru ochiul ob‑servatorului. Ca atunci când în‑mărmurești de fascinaţie în faţa privirii halucinante a unei feline sălbatice, aflate de cealaltă parte a gratiilor. Și totuși, poezia lui Iustin Panţa nu vorbește despre un univers al obiectelor mărunte care‑și definesc autosuficienţa în cadrul unei lirici de atmosferă, ci despre o lume aflată în pragul unei hipnoze lucide, unde per‑sonajele par să se concretizeze în mijlocul butaforiei, ca într‑un

puzzle ce le definește conturul. Caracterul regizoral al liricii lui Panţa ne este relevat tocmai prin alegerea unei recuzite precise, care funcţionează asemenea unui obiectiv către microcosmosul in‑timităţii: „Nu aveam la îndemâ‑nă decât jarul ţigării și brusc am simţit nevoia să‑i văd faţa./ Și atunci i‑am purtat ţigara în jurul chipului –/ figura ei era, cufun‑dată în fumul și lumina aproape inexistentă ale ţigării,/ doar un

halou, faţa ei mai reprezenta doar privirea,/ Cred că suntem prieteni acum” (p. 18). Astfel de mostre de analiză mediată de ansamblul decorativ al cadrelor dă tonul unei lirici în care statu‑tele ierarhice tind să se inverse‑ze: gestul ia locul personajului, în aceeași măsură în care recu‑zita ajunge să ia locul actorilor. Această formulă de dispunere a cadrelor, prin redefinirea coor‑donatelor de percepţie a univer‑sului intim, este una dintre cele mai frapante reminiscenţe ivă‑nesciene pe care Iustin Panţa își fundamentează proiectul re‑gizo ral. Într‑o manieră similară demersului poetic specific lui Mircea Ivănescu, însă pe baza unei focalizări deseori mai amă‑nunţite, în cadrul textelor lui Panţa, asistăm la definirea unei metafizici a domes ticului, în mij‑locul unui univers al obiectelor însufleţite: „Unul câte unul, cu‑ţitele vibrau în jurul ei, cu dife‑rite rezonanţe,/ ultimul, cel de deasupra capului, acoperea zgo‑motul celorlalte./ Ea, la fel de ne‑mișcată, nepăsătoare, până ce zgomotul lamelor a încetat./ Apoi el s‑a îndreptat, ușor, înspre ea,

el era cu adevărat ultimul cuţit/ și doar atunci în trupul ei s‑a zbătut primul fior” (p. 37). Micro‑cosmosul recuzitei devine un soi de receptacul invizibil care do‑mină personajele și cărora le subminează senzorialitatea, ca și cum trupurile acestora nu ar re‑prezenta nimic altceva decât un conglomerat de obiecte care își cheamă corespondentele. Pe baza unei astfel de dispuneri, atmos‑fera poeziei este guvernată de o tensiune domolită, dar impre‑vizibilă, asemănătoare reacţiilor unei bucăţi de metal de care apropii foarte încet un magnet.

Nu e nevoie să încerci să vorbești despre lucruri simple. Ele nu există, ci doar o senzaţie a  unui confort al intimităţii, în care putem privi liniștiţi spre ce‑lălalt, fără să ne temem că brusc se va descompune în milioane de obiecte necunoscute care ne vor sufoca. Iustin Panţa scrie toc‑mai o astfel de poezie, a butafo‑riei care sondează în amănunt simplitatea până când aceasta nu devine decât un alt monolit apăsător și aproape monstruos, în faţa cărora nu putem decât să încremenim de fascinaţie.

Surpriza vine însă din altă parte. Toată lumea are un frate mai mare, iar cine

n‑are să‑și facă rost de un văr măcar. Uimirea apare când afli că fratele mai mare are și el un frate mai mare, crescut cumva de niște bunici pe care tu nu i‑ai cunoscut niciodată. Acest al doi‑lea frate, să‑i spunem Iustin Panţa, încă de pe vremea când erai preadolescent, umbla cu mâini‑le lui îndemânatice în înseși fi‑rele generaţiei de care făceam vorbire la începutul poveștii. De exemplu, schimba numele unei fete, din Adela Duţu în Adela Greceanu. Îl învăţa atât de bine pe un Dan Coman să bea cafea, încât aceasta i‑a devenit ultimu‑lui, în viaţă și în texte, fetiș. Pe un Radu Vancu îl ghida înspre lucidele metode ale masacrului și ale mefienţei. Mă grăbesc să adaug, pentru a nu crea blocaje mintale, că e vorba despre ma‑sacru și mefienţă faţă de pro‑priul text. Bunăoară, dar exem‑plele pot continua, unui Claudiu Komartin i se revela după moarte

sub forma unor cruci de neon, tocmai în Coreea de Sud. Firește, teama de răstălmăcire perfidă a sensului mă zorește să comple‑tez: Claudiu face de fapt o minu‑nată asociere între limpezimea, claritatea discursului poetic ius‑tinian și strălucirea respective‑lor cruci în noaptea asiatică. Sen‑sul ușor mistic al asocierii este calculat și cum nu se poate mai potrivit pentru cel care este amin‑tit cu fericita expresie de „teolog privat” a Ruxandrei Cesereanu.

Jocul (nevinovat) de mai sus vine dintr‑o târzie descoperire a lui Iustin Panţa, odată cu editarea antologiei Mult înainte de sosi‑rea trenului ea se gândește, gân‑dită de redacţia revistei sibiene Euphorion. Or, a scrie poezie fără

a‑l citi pe Panţa pare, cu toată pre‑ţiozitatea afirmaţiei, o distracţie puerilă și vanitoasă (aceeași sen‑tinţă atârna clar în aer și după epuizarea lui Ivănescu), în lipsa acelui frate mai mare care să te apere de patetic, de obscen, de ridicol.

Dar nu mă pot abţine să mai scriu puţin, să mai citesc puţin. Să mai ridic ochii din carte apoi și să privesc în jur. Să văd că des‑tinaţia obiectelor mele se distor‑sionează. Ale mele rămân con‑tururile în praf ale unor foste obiecte. Mă ridic de la masă, o găsesc în bucătărie, o întreb, îmi spune că totul este în regulă. Mă întorc în sufragerie, o găsesc la birou, mă întreabă cu cine am vor‑bit în bucătărie. Care bucătărie?

Strângeam în mână fierul de căl‑cat, sigur de concreteţea lui așa cum eram sigur că strâng în mână un obiect ce putea fi la fel de bine un fier de călcat. Pe stra‑dă au început să încarce indife‑renţi pubelele, una câte una, fu‑mând fără grabă în zgomotul de relanti al motorului, ca un tors de pisică. Acea pisică cu care obiș‑nuiam să ne întindem împreună în pat, cu ea între noi, jucându‑ne de‑a realitatea până ne cuprin‑dea somnul. Acum eu nu exist. Acum tu nu exiști. Acum ea nu există. De fiecare dată, la finalul jocului, din trei rămâneau doi. Eu și pisica. Tu și pisica. Uneori, oa‑meni așezaţi în cerc în jurul nos‑tru, mâncând. În mijlocul nedu‑meririi noastre și al prânzului

lor, era destul să schimb cana‑lul. Să mă plimb, să zapez, să în‑registrez vizitatorii ce intrau în scenă, nu toţi pe gustul nostru sau al publicului. Dar noi știam că puteam opri oricând jocul ăsta, puteam încuia ușa și elibera pi‑sica, să toarcă și pentru alţi tre‑cători.

Ridic privirea din carte. Citi‑sem /două case/, din volumul Lucruri simple sau echilibrul in‑stabil.

Probabil că acesta este Iustin Panţa.

Am locuit pe strada Rahovei fără să știu cine e Iustin Panţa. Am locuit pe strada Vasile Aaron fără să știu cine e Mircea Ivănescu. Acum locuiesc pe Carpaţilor. De mâine mă apuc de treabă.

Străzi cu poeţi

Unul dintre cele mai admirabile demersuri editoriale ale anului 2014 îl reprezintă iniţiativa Casei de Editură Max Blecher de a tipări, cu ocazia semicentenarului Iustin Panţa, o antologie care cuprinde texte extrase din şase volume ale poetului sibian.

Când lucrurile simple...

Face întâmplarea să te uiţi la o generaţie de poeţi apropiaţi ca vârstă de a ta şi să le apreciezi, cu nerecunoscută părtinire, volumul ăsta, poemul ăla, lectura nu‑ştiu‑care, cum (şi pentru că) mai demult mureai de satisfacţie că praştia ta, pe care ţi‑a fabricat‑o un frate mai mare, e cea mai bună din tot parcul. Desigur, coexistă în capul tău complex de copil sentimente atât de amestecate (vinovaţi

de noua reşedinţă a sentimentelor nu pot fi decât optzeciştii) încât din aceleaşi ingrediente, spre resemnarea disperată a bucătăriei adulte, ar putea ieşi supă cremă de dovleac în loc de lapte de pasăre cu o uşurinţă înspăimântătoare: azi umbli ţanţoş în adidaşii fratelui spre invidia prietenilor, mâine te faci galben pe tricicleta lui cu spiţe strălucitoare şi cauciucuri roşii şi îi scrii o cronică sărată, de mai mare dragul stimei de sine şi al afirmării. Dar meargă, aşa se echilibrează spiritul critic veşnic tânăr cu subiectivitatea, veşnic înfăşurată‑n pixeli.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

ANCHETĂ | 7

Pagină coordonată de Radu Vancu

Dispărut în 2001 într‑un tragic accident de maşină, poetul Iustin Panţa a lăsat în urmă o operă consistentă, foarte individualizată în raport cu cea a congenerilor. Din păcate, despre Panţa se vorbeşte prea puţin azi. Poate că apariţia

recentei antologii din poezia lui de la Casa de Editură Max Blecher va schimba lucrurile. Ancheta de faţă îi provoacă pe trei dintre cei mai puternici poeţi ai generaţiei douămiiste să vorbească despre Iustin Panţa – cu care sunt, de acum, de o vârstă. Inclusiv poetic vorbind.

Claudiu Komartin

O cerebralitate prin care poţi ajunge la capătul nopţii

Vorbeam nu demult la Sibiu (orașul care se confundă în mintea mea cu câteva

chipuri, printre care și al său) des‑pre mirările pe care mi le stâr‑nește poezia lui Iustin Panţa și îmi dau seama cât de greu îmi vine să scriu despre poet – atât o perspectivă critică rece și tăioa‑să ca un bisturiu, cât și una afec‑tivă, o evocare ce l‑ar putea pre‑zenta pe om și pe poet în lumina prieteniei, îmi sunt imposibile. Că îl simt pe Iustin Panţa la fel de apropiat și de prieten ca pe Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin sau Cristian Popescu, de cărţile cărora sunt atât de atașat, mi‑e foarte limpede ori de câte ori deschid, chiar și la întâmplare, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, una dintre reuși‑tele de care sunt cel mai mândru ca editor. Am încercat în ultimii zece ani să‑mi explic strania fas‑cinaţie pe care a exercitat‑o pentru mine, la momentul descoperirii sale, discursul tânărului poet 90‑ist, de la excelentul său volum de debut până la cartea scrisă îm‑preună cu M. Ivănescu, pe care sper ca poeţii cei mai tineri să o descopere cu bucuria cu care am făcut‑o și eu cândva, cărţi de in‑vestigaţie poetică pe viu, în care Panţa începuse să formuleze, prin modalitatea asumată a unei filo‑sofii poetice, câteva lucruri esen‑ţiale despre permanentul trava‑liu interior al unui poet, într‑o manieră admirabil de inteligen‑tă și de bine organizată. Nu voi relua acum toate impresiile și observaţiile strânse în legătură cu opera de poet și de poetician a lui Iustin Panţa – s‑a scris bine și coerent despre aceasta și sunt sigur că se va mai scrie.

Așa că voi scrie despre mirare, despre acea mirare care te lumi‑nează interior și care dă uneori lucrurilor (și lumii) o nebănuită claritate. Uimirile mele în faţa inteligenţei stenice pe care o de‑gajă orice rând scris de Iustin Panţa, a dispoziţiei sale pentru explicarea poetică a relaţiilor stabilite între noi și toate lucru‑rile care ne înconjoară – fiindcă textele lui Iustin vorbesc întot‑deauna despre experienţele, ale‑gerile de viaţă și trăirile noastre cele mai intime – și‑au găsit pan‑dantul într‑o întâmplare din timpul aventurii mele coreene din pri‑măvara anului 2006. Atunci, in‑vitat într‑un oraș universitar în care există singura catedră de limba și literatura română din

Coreea de Sud, am făcut drumul de întoarcere spre Seoul noaptea și imaginea cea mai puternică pe care am înregistrat‑o în acele ore a fost cea a imenselor cruci de neon care se iveau din loc în loc, cu totul improbabil, luminând pe dinăuntru întunericul îndesat al nopţii extrem‑orientale. Crucea de pe Caraiman multiplicată în sute de imagini ale devoţiunii se ivea de după câte un deal, în vâr‑ful caselor de rugăciune cu apa‑renţa unor mausolee presărate‑n pustiu. O treime din populaţia Coreei de Sud este creștină, iar bisericile lor au o solemnitate curioasă, lumina fiind percepută diferit sub cerul Asiei. Printre dealurile și văile înecate în bezna prin care treceam, acele cruci (pe care am fost tentat la început să le consider nelalocul lor, stră‑lucind ca firmele marilor hote‑luri sau ale cabaretelor) marcau o prezenţă în stare să desfacă ghemul unei obscurităţi însingu‑rate, ceea ce mi s‑a părut, în cele din urmă, întru totul reconfor‑tant. Eram însoţit de lumină, iar lumina aceasta mă ferea de orice primejdie. La fel, discursul des‑pre poezie al lui Panţa nu doar că este, din chiar momentul în care începe să se închege, poezie în sine, dar reușește un lucru rar: luminează dinăuntru un tip de înţelegere care ne este altfel în‑chisă. Așadar o cerebralitate prin care poţi ajunge, la capătul nop‑ţii – al oricărei nopţi –, să desco‑peri o spiritualitate rafinată și însufleţitoare.

Dan Coman

Dragă Iustin,

Iată‑mă, un om încă tânăr într‑un anotimp îngheţat, fu‑mând în fereastra bucătăriei,

trăgând cu urechea la poezia pe care băieţelul meu o repetă‑n cea‑laltă cameră pentru serbarea de mâine. Din când în când, încerc să‑mi ţin respiraţia, uneori în‑chid repede ochii. Nu se schimbă nimic. Doar pata care plutea di‑mineaţă prin aer a înţepenit acum deasupra copacului de la capătul parcului. Unul dintre nenumăra‑tele obiecte pe care nu le putem observa decât după ce și‑au înce‑tat mișcarea. E nevoie de o bucu‑rie constantă și de o tehnică im‑pecabilă pentru a le observa din timp deplasarea și pentru a înţe‑lege cu exactitate legile lor inter‑ne, total independente de noi  – asta m‑a încântat în cărţile tale de la bun început.

Azi m‑am gândit la tine de două ori.

Prima dată, să fi fost patru, patru jumate dimineaţa, imediat ce am terminat de făcut cafeaua la ibric și mi‑am aprins o ţigară.

Există întotdeauna cineva care apare pe neașteptate și face un gest, un gest aproape indife‑rent, dar care se dovedește a fi hotărâtor, care pune mai apoi în mișcare lucrurile cu adevărat esenţiale. Plăcerea teribilă de a mă trezi dimineaţa foarte devre‑me doar pentru a mă bucura de cafea ţi se datorează ţie.

Există, pe ultima copertă a Familiei și echilibrul(ui) indife‑rent (favorita mea din tot ce‑ai scris), fotografia aceea cu tine în geacă de blugi, puţin mahmur, cu o ceașcă mare de cafea în mână. Se vede limpede: oboseala aproa‑pe a trecut, ultimele semne de ne‑încredere din timpul nopţii s‑au diluat – nu poate urma decât bu‑curia. Plăcerea de a fi încă în via‑ţă și de a sorbi primele guri de cafea. Remontarea. Repoziţiona‑rea în faţa lumii care‑i gata să te asculte. Încrederea căpătată la ca‑pătul cafelei. Aceasta e imaginea pe care o port cu mine încă de când eram foarte, foarte tânăr și visam să public poezii și să fiu admirat așa cum te admiram eu. Eram adolescent, locuiam cu ai mei într‑un cătun de la capătul lumii și încă nu apăruse moda ca lumea să‑și înceapă ziua cu o cafea. La noi în casă nici nu se pomenea cuvântul, darămite să găsești așa ceva. Tocmai te cunos‑cusem (și, vai, ce uimit eram! Un poet tânăr și faimos, despre care auzisem deja o grămadă de lu‑cruri, care‑mi spusese încă de la prima întâlnire poete și care mă îmbrăţișase strâns  – e adevărat, doar ca modalitate de a mă faulta și de a mă opri să înscriu la miuţa încropită în curtea Muzeului de Artă din Sângeorz!), tocmai te cu‑noscusem și nu‑mi mai puteam lua ochii de la poza aia de pe co‑perta a patra  – și ajunsesem să merg în fiecare seară câte doi kilometri până la singurul maga‑zin din sat ca să‑mi cumpăr câte un plic de ness pentru diminea‑ţă – și cred că atunci, pentru pri‑ma dată, în mintea mea s‑a făcut legătura esenţială între scris și cafea, lucru de care nu m‑am mai putut lipsi niciodată. Până și azi, când gestul de a scrie e tot mai rar și mai chinuit, iar gândul la

admiraţia celorlalţi a devenit inu‑til, mi‑e imposibil să mă așez în faţa unei hârtii fără o ceașcă mare, plină cu cafea neagră și tare, așa cum mi‑am imaginat mereu că‑ţi place s‑o bei.

Băieţelul meu s‑a poticnit la ultima strofă și‑acum plânge și nu mai vrea să reia poezia. Am terminat și eu ţigara, mă voi duce imediat să‑l consolez.

Am mai închis o dată ochii și m‑am gândit: orice am face, nu se va schimba nimic.

La prânz am ieșit la o bere în Class  – m‑a sunat Claudiu că e în Bistriţa și că mi‑a adus câteva din ultimele cărţi tipărite la edi‑tura lui. M‑am bucurat foarte mult când am văzut antologia ta – e o treabă excelent făcută, era nevoie de așa ceva. Și am fost de‑a drep‑tul încântat când am văzut că apar și câteva poeme din Limitele pu‑terii sau mituirea martorilor  – e o carte la care ţin foarte mult și care, cu mulţi ani în urmă, m‑a făcut să visez la posibilitatea de a scrie împreună, noi doi, un vo‑lum la patru mâini. N‑am mai apucat să‑ţi propun asta, dar, nu știu de ce, sunt convins că ai fi acceptat, chiar dacă scrisul meu s‑a îndepărtat foarte mult de bu‑curie. Și mi‑am mai amintit că, acum ceva vreme, la una dintre cafenelele de aici, am stat la o masă cu mai mulţi liceeni de la școala la care predau – și‑n seara aceea puteai comanda o cafea în schimbul unei poezii scrise pe o foaie cu însemnele Julius Meinl – și o superbă domnișoară de clasa a X‑a a scris cu o cariocă verde: Diavolul nu e rău, e nesimţit – și asta m‑a emoţionat profund.

Băieţelul mă strigă, vrea să ne jucăm cu mașinuţele, e timpul să plec. Te salut, Iustin.

Dan

Marin Mălaicu‑Hondrari

Lui Iustin Panţa nu-i plăcea muzica

Obsesii: Ea a plecat lăsând totul în urmă, Ea a impro‑vizat: eșarfa vișinie, bom‑

boniera, cabina telefonică, frân‑turi din cărţile lui îmi umblă prin minte de câteva ori pe an. (Sunt foarte puţini scriitori la care mă gândesc de mai multe ori în fie‑care an.) Există o fotografie (o am în minte) cu Iustin Panţa stând la o fereastră a Casei de Cultură din Sângeorz‑Băi, prin 1994. Se uită zâmbind la dealurile din ju‑rul Sângeorzului. Zâmbetul lui: jumătate ironic, jumătate șăgal‑nic, jumătate melancolic (știm, sau cel puţin așa mi se pare mie că aș ști, de la Gellu Naum, că în‑tregul are trei jumătăţi, nu două).

Zâmbește dealurilor din jur și noi (Dan Coman și cu mine) ne uităm la el ca la un zeu. E cel mai tânăr poet celebru pe care îl ve‑dem în carne și oase. Mă sperie tinereţea lui. Deci alţii pot.

Înapoi în viitor: în 2004, când Iustin plecase de trei ani lăsând totul în urmă (zicând poate, ca‑n poemul lui László Krasznahorkai, N‑am nevoie de nimic de aici), mă plimbam nedormit în Spania, printre mașini, pe un câmp lumi‑nat fantomatic de patru reflec‑toare și mi‑era foarte rău, și când zic că mi‑era foarte rău, chiar îmi era foarte rău, rău de tot, și atunci l‑am auzit pe Iustin Panţa șop‑tindu‑mi numele: „Marin”, a zis și i‑am simţit vocea între omo‑plaţi. Nu m‑am întors, dar nici nu m‑am făcut că nu aud. Mi‑am îndreptat spatele. Am putut să merg mai departe.

Înainte să plece, lăsând totul în urmă, i‑am scris o scrisoare, da, o scrisoare, era prin 1996 și în acea scrisoare eram supărat pe el, nu mai știu de ce îl acuzam și el mi‑a răspuns începând prin a‑mi ura sănătate mie și familiei mele și mulţumindu‑mi pentru scrisoare.

Înainte să plece, lăsând totul în urmă, m‑a primit la el în casă, la Sibiu, era ianuarie 1995 și mi‑a dat Ieudul fără ieșire și Cânte‑cele lui Maldoror, mi‑a arătat casa în care locuia Mircea Ivănescu. Seara am mers în parc, era groaz‑nic de frig și el avea o întâlnire cu o fată. A văzut‑o de la distan‑ţă, îl aștepta și ne‑am ascuns după copaci să vedem ce face fata aceea, cum așteaptă. Apoi ne‑am dus toţi trei într‑un bar și Iustin a vorbit foarte mult și nu a băut nici o picătură de alcool. Nu mă băga deloc în seamă, pă‑rea să trăiască numai pentru fata aceea, până când, brusc, s‑a în‑tors spre mine, care tăcusem toa‑tă seara, și m‑a întrebat: „Ai citit Femeia nisipurilor?”. Apoi am început și eu să fiu mai atent la fata de lângă el.

Iar acum, când sunt trist și neîmpăcat că a trebuit să scriu textul acesta, un text ridicol ca toate textele viilor despre cei ne‑vii, cred că lui Iustin i se potri‑vește foarte bine ultima parte a poemului Mayakovsky, de Frank O’Hara: „Now I am quietly wait‑ing for/ the catastrophe of my personality/ to seem beautiful again,/ and interesting, and mo‑dern.// The country is grey and/ brown and white in trees,/ snows and skies of laughter/ always diminishing, less funny/ not just darker, not just grey.// It may be the coldest day of/ the year, what does he think of/ that? I mean, what do I? And if I do,/ perhaps I am myself again”.

Iustin Panţa. Poetul veşnic tânăr & poeţii încă tineri

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

8 | FILOSOFIE

Pagini coordonate de George Bondor

Ciprian JelerRuxandra Stoia

Filosofia ca mod de viaţă

Filosofia s‑a născut din uimirea privitoare la faptul că, în universul de zi cu zi al vieţii, există ceva mai adânc decât aceasta, un principiu sau un sens al ei. Oare filosofia înţelege cu adevărat viaţa? Dacă da, oare conceptele pe care ea le pune în joc surprind viaţa aşa cum este sau mai degrabă viaţa apare cu totul deformată în oglinda filosofiei?

Poate că filosofia neagă de fapt viaţa, aşa cum susţine Nietzsche. Ne pune ea pe calea către „viaţa bună”, pentru a folosi expresia lui Aristotel? Oare tehnicile de îmbunătăţire a vieţii, în epoca nanotehnologiilor şi a spaţiului virtual, pregătesc terenul unei înţelegeri cu totul diferite a vieţii? Asupra unor astfel de teme au reflectat participanţii la colocviul Filosofia ca mod de viaţă, organizat la Iaşi de Petru Bejan, în toamna anului 2014.

Caracterul instituţional pe care fi‑losofia îl deţine astăzi poate fi în primă instanţă o piedică în a

percepe statutul pe care îl avea aceasta în Antichitate. Însă, din momentul în care metoda de predare a filosofiei nu a mai fost susţinută de gândirea auten‑tică a învăţătorului, filosofia a devenit, în timp, teoretică și sistematică. Rezul‑tatul a fost detașarea subiectului de discurs, în sensul în care acesta din urmă ajunge să construiască discursul filosofic, să îl explice, să îl rafineze, fără a‑l apropria, fără a se întâlni pe el în‑suși ca subiect al discursului. Mai mult decât atât, deţinerea unui discurs filo‑sofic nu reprezintă pentru contempora‑neitate decât buna înţelegere a unui sistem filosofic explicat prin acesta și, poate, cel mult dovada unei culturi filo‑sofice.

Spaţiul filosofic antic ne oferă însă o cu totul altă perspectivă. Suntem situ‑aţi întâi de toate în perioada în care filo‑sofia se desfășura în spaţii interne, fă‑când separaţia vizibilă dintre traiul comun și cel superior. În acest cadru intim conceput de preocupările filosofi‑ce, individul avea posibilitatea de a ră‑mâne în contact permanent cu doctrina filosofică aleasă, astfel încât discursul să nu rămână doar la nivelul intelectu‑lui, ci să producă o schimbare în întrea‑ga constituţie a omului. Așadar cel mai important aspect legat de vizibilitatea unui mod de viaţă ţinea de raportarea subiectului la discursul filosofic, refe‑rindu‑ne aici atât la discursul rostit, cât și la cel scris.

Începând cu perioada elenistică și continuând cu cea romană, filosofia ajunge să pună pe plan secund specula‑ţiile metafizice, căpătând mai degrabă o  amprentă etică și practică (Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. I, ALL, București, 2008, pp. 342‑343). De altfel,

situaţia socio‑politică de atunci a deter‑minat conturarea unei filosofii cu rol te‑rapeutic, care să răspundă nevoii indivi‑dului de a‑și dezvolta un mod de viaţă care să‑i asigure stabilitate. Prin urmare, tipul de filosofie din școlile elenistice ce‑rea o atribuire practică a enunţurilor dis‑cursive, care să convingă sau să‑l „afecte‑ze” pe celălalt. Atenţia discipolului se canaliza pe receptarea și transformarea semnificaţiilor discursului în precepte. Simpla ascultare sau citire nu erau sufi‑ciente. Ceea ce era ascultat sau citit tre‑buia memorat, pentru ca apoi să fie trans‑pus în comportament. Trecerea de la logos‑ul adevărat la ethos se realiza nu‑mai în măsura în care subiectul se punea în situaţia de a verifica cele auzite sau citite acceptându‑le din punct de vedere moral (Michel Foucault, Hermeneutica subiectului, Polirom, Iași, 2004, p. 314).

În cele din urmă, Antichitatea a mers pe linia dobândirii unui subiect al acţiunii, altul decât cel care dobândește cunoștinţe adevărate. Din acest punct de vedere, modernitatea a pierdut legă‑tura dintre logos și ethos. Nu este vorba despre a „ne însuși discursuri ca să ne cultivăm, ci ca să ne pregătim în vede‑rea evenimentelor vieţii. [...] Logos‑ul are menirea de a actualiza mai degrabă rec‑titudinea acţiunii decât perfecţiunea cu‑noașterii” („Despre mizele filosofice ale cursului”, în Michel Foucault, op.  cit., p. 508). Pregătirea filosofului antic con‑stă, de fapt, în alcătuirea de discursuri (logoi) admise ca principii și precepte adevărate. Citite, scrise ori rostite, dar mai ales repetate zilnic, ele fac posibilă depășirea împrejurărilor nefaste și adop‑tarea unor atitudini potrivite fiecărei si‑tuaţii. În fond, miza meditaţiilor filoso‑fice este legarea subiectului de adevăr, prilejuind însușirea unui discurs adevă‑rat, care ar potenţa mai departe o întâl‑nire autentică a individului cu sine.

Intervenţia de faţă pornește de la o de‑finiţie minimală și întru câtva incom‑pletă a filosofiei. Conform acesteia,

filosofia ar fi un discurs ce refuză să dis‑tingă între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie, între „de fapt” și „de drept”, între descriptiv și prescriptiv. O astfel de defi‑niţie minimală nu separă, în mod pro‑gramatic, sensul modal și sensul moral al lui „ceea ce trebuie să fie”, dar aceasta nu înseamnă că filosofii s‑ar găsi într‑un fel de incapacitate subiectivă de a distin‑ge între aceste două sensuri sau de a le distinge pe acestea de „ceea ce este” de facto (ba chiar, dimpotrivă, asemenea distincţii își au originea în însuși discur‑sul filosofic). Dimpotrivă, ceea ce încer‑căm să indicăm aici este că discursul fi‑losofic ca atare  – așadar orice discurs care se vrea filosofic – trebuie să răspun‑dă la mai multe tipuri de exigenţe în ace‑lași timp, iar aceste exigenţe se sprijină una pe cealaltă și se implică reciproc, astfel că, în discursul pe care o filosofie sau alta îl propune, ele nu pot fi separate, izolate una de cealaltă. În acest sens, care ţine de obiectivitatea însăși a unui anumit tip de discurs – deci de modul lui de a fi –, îndrăznim să avansăm ideea că filosofia este acel discurs care refuză să separe ceea ce este de facto și ceea ce este de jure, precum și sensurile modal și moral ale acestui din urmă termen.

Desigur, o astfel de descriere mini‑mală a specificităţii discursului filosofic nu ne duce prea departe. Și aceasta pen‑tru că indistincţia aceasta a descriptivu‑lui și prescriptivului poate fi declinată în maniere multiple. Pentru a nu rămâne la stadiul de generalitate goală, o astfel de definiţie trebuie, așadar, să fie detaliată prin analize punctuale asupra modului în care acest raport este declinat de‑a lungul istoriei filosofiei. Intervenţia de faţă își propune să ofere o primă schiţă a modulării acestui raport în cadrul filoso‑fiei moderne, mai precis, al filosofiei de după Kant. În acest sens, textul în care

Kant răspunde la întrebarea „Ce sunt Lu‑minile?” este revelator. Pe de o parte, acest text marchează un moment crucial, cel în care filosofia coboară în istorie, căci este pentru prima dată când filoso‑fia descrie un eveniment istoric prezent în ruptura lui faţă de trecut. Pe de altă parte, o analiză a acestui text ne permite să arătăm că modul de existenţă al filo‑sofiei moderne, modul ei propriu de arti‑culare a indistincţiei între descriptiv și prescriptiv este, într‑o primă aproxima‑re, acela al tendinţei și, într‑un sens mai adecvat, acela al promisiunii. Pe urmele textului despre Iluminism al lui Kant, se poate arăta că filosofiile de după Kant – fie că ne referim la idealismul german, la marxism, la pozitivism, la Nietzsche, chiar la postmodernii ultimelor decade etc. – continuă această mișcare de cobo‑râre în istorie a filosofiei în sensul în care textul lor se constituie ca o descrie‑re a unor tendinţe ale lumii. Prin noţiu‑nea de tendinţă ne referim la faptul că ceva este, există în suficientă măsură în‑cât să poată fi descris, dar insuficient încă pentru ca toate efectele sale să fie înregistrate în real. Dar, pentru ca efecte‑le plenare ale ceea ce există ca tendinţă să poată fi înregistrate în real, este nevo‑ie de o implicare a noastră, de o partici‑pare a noastră la ceea ce este, oricum, pe cale de a se face. Filosofia modernă e deci descriptivă și mobilizatoare în ace‑lași timp, ea descrie ceva ce este inevita‑bil, un proces pe care semnele actuale îl determină ca fiind inevitabil și pe care, totuși, noi suntem cei care trebuie să‑l facem. În acest sens, noţiunea de promi‑siune este mai potrivită decât cea de ten‑dinţă, în măsura în care a promite nu înseamnă doar a fundamenta o acţiune viitoare într‑o voinţă actuală. A promite înseamnă și a te angaja să nu îţi schimbi voinţa de acum până la momentul acţiu‑nii viitoare. Și în acest sens precis putem spune că modul de a fi al filosofiei mo‑derne este acela al promisiunii.

Antichitatea şi subiectivarea discursului filosofic: de la logos la ethos

Filosofia modernă ca promisiune

nr. 190 www.revistatimpul.ro

FILOSOFIE | 9

Petru Bejan

Ioan‑Alexandru Grădinaru

Încă prin anii ’80, Michel Foucault de‑nunţa raportarea exclusivă a artiștilor la obiectele exterioare. „De ce nu și la

ceilalţi oameni sau chiar la viaţa însăși?”, se întreba filosoful. Viaţa oricărui individ nu ar putea fi asumată în felul operei de artă? În Hermeneutica subiectului, dar și în alte locuri Foucault argumentează în favoarea unei „estetici a existenţei” ca‑racterizate prin „grija” sau „preocuparea” de sine. Fiecare poate deveni un „munci‑tor” dedicat întru totul frumuseţii propri‑ei vieţi. Este activată astfel o retorică a autenticităţii și întoarcerii la sine, subsu‑mată ideologiei împlinirii personale și emancipării – dominantă la începutul se‑colului nostru. O întâlnim explicit tema‑tizată, bunăoară, în Sein und Zeit a lui Heidegger. Foucault însă face trimitere la tehnicile ascetice și meditative de la sfâr‑șitul Antichităţii (încurajate mai cu sea‑mă de stoicism), care își propuneau să modeleze în egală măsură corpul și min‑tea. Aceeași perioadă va inspira titlul

unui tom semnat de Pierre Hadot (Philo‑sophie comme manière de vivre, 2002).

Ne‑ar putea oferi filosofia un modus vivendi? Poate inspira un anume fel de a‑ţi organiza viaţa? Care ar fi coordonate‑le unui mod „filosofic” de a trăi? Iată, pen‑tru ilustrare, un proiect notoriu… Richard Shusterman, unul dintre esteticienii con‑temporani de mare notorietate, este auto‑rul unor demersuri motivate filosofic ţin‑tind să apropie arta de viaţa reală, până la a deveni coincidente. Expresiile „arta de a trăi” sau „arta ca mod de viaţă” ilustrea‑ză tocmai o atare suprapunere. Corpul poate fi și interfaţă în raport cu ceilalţi, dar și instrumentul prin care ne putem redobândi încrederea și stima de sine. Acesta este contextul argumentativ în care esteticianul pragmatist vorbește despre „sine ca operă de artă” (The Self as a Work of Art), schiţând suplimentar liniile unei „estetici somatice”, preocupa‑te de „stilizarea sinelui” prin modelarea propriului trup.

Estetica somatică are ca obiect corpul, așa cum este perceput de fiecare, astfel încât să ofere senzaţii plăcute sau repre‑zentări frumoase. În cadre generice, ea poate fi descrisă ca un studiu critic și fi‑losofic al experienţei, vizând utilizarea trupului drept loc al aprecierii estetice senzoriale și automodelării creative. Re‑cunoscând funcţia estetică a trupului, îi putem valorifica mai bine potenţialul de care dispune. Estetica somatică pragma‑tistă are un caracter prescriptiv, propu‑nând modele de urmat și metode de îm‑bunătăţire a „formei” corporale, simultan cu exerciţii de educare a minţii. Unele me‑todologii („reprezentaţionale”) pun accent exclusiv pe forma externă a trupului, pe „estetizarea” lui de suprafaţă. Aici intră practicile sofisticate de machiaj și întreţi‑nere, chirurgia plastică, tehnicile de body‑building. Metodologiile „experienţiale”, în schimb, se concentrează prioritar asupra calităţii experienţei interne, încurajând practicile meditative de tip oriental (yoga, de pildă). O a treia posibilitate este oferită

de estetica performativă (practică). Aceas‑ta angajează discipline dedicate special puterii (forţei) și sănătăţii corpului (artele marţiale, atletismul, gimnastica, ridica‑rea  greutăţilor). Miza acestor demersuri ar fi experienţa propriului corp perceput din interior în termeni de satisfacţie și frumuseţe.

Multe dintre cursurile lui Richard Shusterman se ţin nu în amfiteatre, ci în săli de sport. Predată în ţinute lejere, de la „înălţimea” saltelei de gimnastică, esteti‑ca somatică vizează în fapt omul obișnu‑it, nesofisticat, preocupat de autocunoaș‑tere și autoîngrijire. Forma fizică și sănătatea, asociate activităţilor mentale creative, sporesc în mod substanţial res‑pectul și preţuirea de sine. În acest sens, am putea considera „sinele drept operă de artă”  – una invizibilă și perfectibilă, aflată întotdeauna la purtător. Suntem, altfel spus, propriii noștri artiști, mobili‑zaţi într‑o imprevizibilă work in progress, întreţinută de o filosofie subtilă, robustă, deosebit de „sănătoasă”.

Schimbarea radicală a nutriţiei. An‑trenor personal. Consilier spiritual. Consilier psihologic. Operaţii este‑

tice. Schimbare de sex. Protetică hi‑tech. Alterare genetică. Nanoroboţei călăto‑rind prin corpul nostru. Şi nici nu am epuizat lista. Abia am început‑o. Dacă Ray Kurzweil are dreptate, cei care vor refuza în viitorul apropiat nanotehnolo‑giile în particular şi instrumentele de îm‑bunătăţire a vieţii (life enhancement) în general nu vor mai avea cu cine să vor‑bească. Übermensch‑ul lui Kurzweil nu se caracterizează neapărat prin voinţă pu‑ternică, cât prin puterea de adaptare la o realitate ontologică nouă. G. Lipovetsky, în lucrarea sa Fericirea paradoxală, re‑marcă importanţa sănătăţii pentru noul tip de consumator. Hiperconsumatorul de astăzi devine obsedat de cumpărarea de sănătate şi de viaţă cu confort sporit. Noua grijă de sine marchează o deplasare în plan simbolic: tehnicile de sine nu‑şi pierd cu totul substanţa stoică, dar pot îmbrăca acum veşminte tehnologice. Mai este încă posibil să gestionăm accesele noastre de furie prin autocontrol şi reflec‑ţie, dar s‑ar putea să migrăm din ce în ce mai mulţi către soluţiile chimice, mai în‑tâi, şi către cele genetice, mai apoi.

Eroii acestor dezbateri se numesc John Harris, Francis Fukuyama, Saskia Nagel, Michael Hauskeller, Leon Kass, Julian Săvulescu, Michael Sandel sau Marvin Minsky. Alţii, în timp, li se vor adăuga. În orice caz, temele pe care ei le discută reprezintă o continuare a efortu‑lui filosofic de a gândi subiectul uman, de a oferi o interpretare asupra esteticii şi eticii autocreaţiei. Aşa cum bine observa Jerold J. Abrams („Pragmatism, Artificial Intelligence, and Posthuman Bioethics:

Shusterman, Rorty, Foucault”, Human Studies, 27, pp. 241‑258, 2004), punctele de plecare oferite de Nietzsche sau Michel Foucault au stat la baza construcţiilor ar‑gumentative ale lui Rorty, Nehamas, Cavell sau Shusterman. Astfel, dacă Rorty sau Nehamas dezvoltă ideea tehnicilor de

sine narative, Shusterman, plecând de la experienţa artistică a corpului, va pleda pentru o soma‑estetică. Ce se întâmplă, însă, atunci când scena publică devine spaţiu de manifestare a noilor tehnologii? Dacă este să luăm anul 2002 ca punct de reper (anul apariţiei cărţii lui Fukuyama

despre postumanism), atunci trebuie să notăm că reflecţia despre estetica şi etica autocreaţiei, dar şi despre minte şi conşti‑inţă cunoaşte o transformare consistentă. Ne punem în continuare problema morţii şi a raportului cu moartea, dar o parte dintre datele cu care operam până acum trebuie înţelese într‑o optică diferită. Lo‑cul antibioticelor este luat de ingineria genetică, de robotică şi de implementarea nanotehnologiilor. Prelungirea duratei de viaţă nu mai reprezintă doar o iluzie com‑pensatorie, ci este un proiect realizabil. Dacă prin sintagma „conştiinţă încărcată” ne referim încă la un orizont moral, peste câteva secole s‑ar putea să trecem direct la sensul propriu, stocând fluxul informa‑ţional corespondent pe un anumit suport (M. Minsky).

Postumanismul tehnologic, menit îmbunătăţirii vieţii noastre, provoacă nu doar renaşterea speranţelor, dar şi îngri‑jorare sau chiar iritare. Interogaţiile nu lipsesc. Poate conduce un astfel de sce‑nariu la o întrerupere a conversaţiei umanităţii (Rorty)? se întreabă Jerold J. Abrams. Nu cumva, în schimbul câtorva straturi de celule sănătoase, ne vom livra pe tavă unui Panopticon perfecţionat? În ce fel sabotăm darul vieţii (M. Sandel) atunci când vrem cu orice preţ să o pre‑lungim? Ce rămâne valabil din înţelege‑rea tradiţională a relaţiei dintre decizie, alegere şi responsabilitate? Orice intero‑gaţie serioasă produce, pe lângă migrene, o stare de disconfort psihologic şi meta‑fizic. Rămâne să decidem fiecare dintre noi dacă îl urmăm pe Marcus Aurelius şi domesticim disconfortul printr‑o con‑centrare a gândurilor către noi înşine sau ne repezim către dulapul cu medica‑mente.

Vivere filosoficamente

Îmbunătăţirea vieţii. Câteva întrebări neliniştitoare

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

10 | INTROSPECŢII

Irina Achim

Când ai ajuns „tehnic” la jumătatea vieţii, discursu‑rile despre fericire, des‑

pre sensul vieţii sau despre via‑ţă pur și simplu capătă un alt sens. Și dacă îţi îngădui un mo‑ment de reflecţie, poţi constata că trăim într‑o lume care se stră‑duiește să ne „educe” permanent, în care fericirea se învaţă din puz‑derie de manuale care au inun‑dat practic librăriile sau de la antrenori spirituali rătăciţi ei înșiși pe cărările propriilor lor existenţe. Dar eu nu mi‑am pro‑pus să scriu despre fericire, nici despre sensul vieţii. Mi‑am luat inima în dinţi pentru a spune o poveste. O poveste despre teama de a greși, despre sentimentul că, oricât de multă energie crea‑toare, sinceritate și abnegaţie ai mobiliza(t) pentru a face pur și simplu lucruri, undeva, cândva, te‑ai îndepărtat de scopul, de gân‑dul sau chiar de oamenii cu care ai pornit la drum, oricare ar fi aceia. O mărturie simplă despre timpul în care suntem trăitori.

CădereaSe întâmplă uneori ca într‑o

singură clipă viaţa să basculeze într‑un registru necontrolabil. Într‑o singură clipă omul care erai ieri dispare. Nu dispare fi‑zic, ci tocmai corpul său fizic suferă și se deteriorează irever‑sibil. Buimăceala, panica, un lung drum al acceptării unei noi situa ţii de viaţă, nădejdea, toate la un loc devin substanţa noii tale existenţe. Pentru o vreme, medicul se transformă în Dum‑nezeul tău, dar numai până în clipa când înţelegi că singur, tu, doar tu, te poţi ridica din abis. Încet‑încet, o prăpastie se cască între tine și lumea din jurul tău. Prietenii vechi, pernicioase se dizolvă ca bucata de gheaţă prinsă în căldura mâinilor, iar tăcerea devine cel mai consis‑tent mesaj pe care‑l primești. Ești sfâșiat între discursurile motivaţionale ale celor rămași în jocul acesta straniu al suflete‑lor și propria deznădejde. Înveţi să asculţi tăcerea și să mergi mai departe. Insubstanţialitatea sentimentelor, părăsirile, lumi‑nile stinse la fereștile altădată strălucitoare sau doar lucitoare ale prieteniei ajung să dea o nouă dimensiune, neasemuit de frumoasă, reîntâlnirii cu tine, cu substanţa ultimă a fiinţei tale. Înţelegi că tu ești o entitate su‑fletească distinctă, „indepen‑dentă” de prietenii care, ple‑când, ţi‑au arătat că doar unele împrejurări favorabile i‑au ţinut în joc. Pricepi și că tu nu depinzi defel de acei oameni care‑ţi

rămân alături doar în clipele tale de maximă strălucire. O ine‑fabilă lege a echilibrului face însă în așa fel încât viaţa să nu ne ia niciodată ceva sau pe ci‑neva fără a pune altceva sau pe altcineva în loc. Luni întregi de derivă fizică și sufletească s‑au dovedit un profesor dur de dis‑ciplină. Alţi umeri și alte mâini întinse cu sinceritate, cu dărui‑re, cu simplitate aveau să mă ajute să înţeleg sensul profund al solidarităţii și al iubirii necon‑diţionate.

AbsenţaNici în calculele mele cele

mai nebunești despre viitor nu mi‑am închipuit că sfârșitul ve‑rii acelui an care se încheiase avea să mă pună din nou la grea încercare. Noi și noi obstacole, încă nebănuite, mi se ridicau în faţă. Epuizasem deja în bătălii nesfârșite tot capitalul de spe‑ranţă și mai toate resursele fi‑nanciare de care dispuneam. Ușile închise, ironiile și cinis‑mul celor către care m‑am întors în căutarea unei fărâme de soli‑daritate într‑unul dintre cele mai năucitoare momente din viaţa mea mi‑au dezvăluit chipul hâd al singurătăţii. În adâncul inimii știam însă că nu sunt singură. Mă aveam pe mine și nădejdea că prin ceea ce știam să fac cu mintea și mâinile mele voi găsi o soluţie pentru mai departe. Am împărţit CV‑uri pe unde am crezut de cuviinţă. Răspunsurile au întârziat să apară. Și totuși, tăcerea absolută care părea să domnească peste biografia mea

profesională a fost ruptă de un singur apel telefonic. Acest unic apel mă vestea că o onorabilă companie străină instalată pe meleagurile noastre mă chema la un interviu. Aveam nevoia imperioasă a unui venit supli‑mentar, de ceva care să‑mi per‑mită să rezist cu fruntea sus în nemiloasa competiţie cu factu‑rile și cheltuielile medicale că‑rora era necesar să le fac faţă. Aventura mea corporatistă avea să fie poate una dintre cele mai tulburătoare întâmplări pe care le‑am traversat în viaţa mea conștientă.

Ambientul „glamour”, infra‑structura generoasă, facilităţile nebănuite și neîngăduite celor care au ales să funcţioneze în precaritatea academică trădau din prima o structură dinamică, ce își afirma plenar ambiţia de a se impune pe piaţa muncii. În acest loc cu vocaţie de presta‑tar, puzderie de tineri, toţi fran‑cofoni de forţă, își croiau cu un aer oarecum plictisit un drum în viaţa care doar începea pen‑tru ei. Printre ei, rătăciţi parcă în  propria inadecvare, un grup de doamne și domni resemnaţi, trecuţi bine de prima tinereţe, dădeau parcă ultimul examen pe piaţa muncii. Inevitabil, ac‑centul cădea dintru început pe formarea profesională. Un „an‑trenor dinamic”, cu vorbă ho‑tărâtă și o franceză impecabilă, era chemat să deschidă cutia Pandorei. Înţelegeai rapid că societatea postmodernă valori‑zează înainte de orice altceva viteza, iar banii și timpul com‑paniei erau permanent cântăriţi

și  protejaţi. „Resursa umană” era subsidiară demersului eco‑nomic, ea trebuia să înveţe o meserie în doar trei zile de trai‑ning, pentru că, vezi tu, „orice formare costă”. Zile nesfârșite, în care orele de lucru erau nu‑mărate la secundă, trei zile de‑a lungul cărora devenea practic imposibil să reţin fie numai și programele sau aplicaţiile în care urma să lucrez. Nu mi‑am permis însă clipe de deznădejde și nu mi s‑a îngăduit nici o clipă de sinceritate cu nimeni. Pentru cineva antrenat profesional în ani lungi de studiu, dimensiu‑nea profund concurenţială a corporaţiei nu avea în sine ni‑mic special. Cu adevărat tulbu‑rătoare nu era pentru mine de‑cât inautenticitatea experienţei prin care eu însămi decisesem să trec. Din momentul în care m‑am așezat pentru prima oară la bancul de lucru, am priceput că nici calculatorul și nici casca, instrumente pe care eram ne‑voită să le mânuiesc cu viteză și fără tresărire, nu‑mi mai erau aliaţi. Dincolo de lucrul cu clienţi vorbitori de altă limbă, înţele‑geam, de astă dată cu argumen‑te imparabile, că, în pofida me‑sajelor motivaţionale, nici un om (normal) nu poate pretinde că a învăţat și reușește să lu‑creze, să îndeplinească indici de performanţă nemiloși după doar trei zile de „antrenament”. În dreapta mea era o fereastră și tare‑mi venea să sar. În necu‑noscut. Tot așa cum, cu naivi‑tate impardonabilă, pășisem în aventura corporatistă. La jumă‑tatea programului de lucru m‑am

ridicat și am decis să plec. Ad‑mit că cineva care este, poate printr‑o stranie întorsătură a vieţii, „victima” unei anumite presiuni economice are dato‑ria  ultimă faţă de sine să gă‑sească o soluţie salvatoare, dar nu puteam nici în ruptul capului să consimt la destructurarea subversivă și insidioasă a pro‑priului sistem de valori. La ple‑care mi s‑a reamintit că angaja‑mentul meu iniţial cu compania stipula că voi lucra minimum două luni în beneficiul acesteia sau, dacă doream „dezlegarea” imediată de contract, aveam li‑bertatea de a restitui contra‑valoarea perioadei de formare. Sincer, aveam sentimentul că eram un biet emigrant ajuns pe  Insula Ellis, căruia Statuia Libertăţii îi făcea cu mâna… Nu m‑am lăsat înduplecată nici de ironii, nici de prăpastia finan‑ciară suplimentară ce se căsca în faţa mea. Am plecat accep‑tând să revin în dimineaţa urmă‑toare pentru a rezolva situaţia. Și cum noaptea este uneori un sfetnic bun, iar sfaturile unei prie‑tene lucide, jurist de profesie, m‑au trezit la realitate, o ultimă soluţie salvatoare mi s‑a desenat rapid în minte: mutarea într‑un alt proiect. Zis și făcut. Corpo‑raţia mă voia, fie și part‑time, și nu‑mi rămânea altceva de făcut decât să o vreau și eu!

Începând de a doua zi și pentru multe dintre zilele și lu‑nile care au urmat, am trăit într‑o realitate perfect schizoidă: un nou proiect, o nouă formare, de data asta una de doar două zile, reguli de producţie care se schimbau uneori în fiecare zi, teste lunare de competenţă pro‑fesională. Fără să fiu un vorbi‑tor  lamentabil al limbii străine care era instrumentul meu prin‑cipal de lucru, n‑am îndeplinit niciodată indicii de performan‑ţă ceruţi. Am avut mereu cel mai mare timp de tratare a unui caz din echipa mea, n‑am încasat, evident, niciodată prima lunară, nu am beneficiat nici de prima de Crăciun, fiind un angajat prea tânăr în companie. În chip aproape tragic, deși aveam două joburi, buzunarele mi‑au fost de‑seori goale. Mă transformasem și eu într‑unul dintre acei témoins malgré eux de leur temps, iar re‑zistenţa devenise pentru mine un mod de a trăi, dar nu aici, ci într‑un spaţiu aflat între absenţă și altundeva. Hmmm…

Gândul îmi zboară fără să vreau la vorbele Hortensiei Papadat‑Bengescu: „Să nu răs‑colim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire”.

Când focurile de artificii şi larma străzii ce vesteau trecerea în noul an s‑au stins, m‑am simţit copleşită şi nefiresc de dezorientată. Anul care tocmai se încheiase era deja amintire, una pe care fatalmente nu o (mai) puteam schimba. Și nici nu‑mi doream acest lucru. Înţelegeam foarte bine că fiecare etapă a vieţii noastre are valoarea sa experienţială şi formatoare. Copleşitoare mi se părea însă în acele clipe tocmai promisiunea unui nou început.

(Călătorie) între absenţă şi altundeva

nr. 190 www.revistatimpul.ro

POEZIE | 11

Emil Brumaru

Îngerii şi lucrările lor

Diana Manole

Colonizing. IstoriiPrietenii mei de pe toate continentele se îndoiesc de dreptul meu de a povesti istorii ale altei raseşi totuşi mă încăpăţânez să scriu despre tine care scrii în tăcere în camere de hotel de mâna a doua de pe cele două emisfere. Scrijeleşti cuvinte direct în piele ca un călugăr inventându‑şi penitenţe pentru păcatele altora. Sângele pe care nici măcar nu‑l mai vezi – o picătură chinezească care se afundă ritmic în mocheta cu pete suspecte şi te transformă din victimă în propriul tău călău. Durerea se răspândeşte în aer cu mireasma lascivă a unor flori africane care încă mai aşteaptă să fie catalogate de Societatea Regală a Botaniştilor.Silabele tale se strecoară printre silabele mele fecundându‑le –un act sexual fără nici o urmă de tandreţeca o fertilizare in vitro în care scopul scuzămijloaceleşi un spermatozoid ales la‑ntâmplare din paharul de plasticpenetrează ovulul împotriva propriei voinţe. Scrii cocârjat deasupra mesei plin de mirare ca un copil în clasa‑ntâia care încă se mai luptă să înţeleagă semnificaţia fiecărei litere.Atunci când îngerul vineculoarea lui nu mai are nici o importanţă.

Lady. De onoareSudoarea de pe frunţile noastre se transformă în vin de împărtăşanie – picături roşii prelingându‑se grele de‑a lungul tâmplelor. Un vaier prelung, din alte timpuri şi din alte locuri,ne ţintuieşte de duşumelele încărcate de zăpadă şi pământ.

Privirea ta umblă timidă de‑a lungul trupului meu –curiozitatea unui băieţel care‑a găsit din greşealăo revistă cu femei în pielea goală.Când îţi şterg frunteatandreţea te ia prin surprindere ca un cadou pe‑un copil care se ştie vinovat. Cuvinte neîncepute,gemete neterminate,strigăte care nu reuşesc să se închege –pentru că numai tăcerea poate să ne vindece de limba Reginei.

Granule de zahăr de pe plantaţii pe care nu le vom vedea

niciodatăse topesc în sângele nostruînvolburându‑l.Mă dezgoleşti sfios de toate cercurile infernului strat după strat ca şi cum ai încerca să răscumperi păcatele tuturor bărbaţilorcare au transformat uterul în puşcărie.

„Thank you for this moment of peace and quiet”, îmi spui,iar mâna îţi alunecă de‑a lungul coapselor mele tânjind după o cruce pe care să mă răstigneşti cu încetinitorul,reinventând religiile, rescriind istoria lumii.

Orgasm. În hohoteÎmi penetrezi creierul fără nici o milă ca un motan care‑şi îndeasă mădularul acoperit de spiniîn toate pisicile din cartier, umplând noaptea de urlete disperatespre oroarea părinţilor şi mirarea copiilor trimişi la culcare cu temele neterminate şi burţile goale.

(Un plâns subţirel se aude la fiecare pală de vânt ca un semn de întrebare rătăcit printre zgomotele oraşului.)

Mă priveşti cum tremurexcitată şi fără nici o urmă de ruşineşi începi să râzi –arogant ca un şamanîn aşteptarea şirului lung de fecioaredornice să fie dezvirginatede penisul din piatră sfinţităprecum toate generaţiile de mame şi buniciînaintea lor.

(Plânsul se aude din ce în ce mai stins acoperit de claxoane, avioane şi strigătele negustorilor de apă.)

Chipul tău – din ce în ce mai impenetrabilprecum întunericul dintr‑o peşterăplină de oasele sclavilor care pe drumul spre libertate dintre America şi Canada(the Underground Railroad)n‑au mai găsit niciodată ieşirea.

(Plânsul se stinge sfios în plămânii nou‑născuţilor de culoare perpeliţi la frigare până când pielea se desface în buchete de flori sângerânde iar ochii explodează ca ouăle răscoapte.)

Ejaculezi şi începi să plângiîn hohote.

Te miroseam…

Te miroseam ca pe un trandafirBăgându‑mi faţa‑ntre petalele intíme,Mi‑apropiam sufletul blând de tine,Părul tău castaniu să ţi‑l respir.Și ca un orb te cunoşteam după miresmeȘi după carnea pipăită de pe‑obraz,Femeia mea la bine şi necaz,Tu, frumuseţe de din creştet până‑n glezne,Duioasă călăuză spre tărâmulDe unde n‑o să ştiu să te mai chemSă‑mi umpli palma dornică cu sânul,Ci‑ţi voi trimite, totuşi, ca pe‑un semn,Bărbaţi frumoşi mereu să te‑nconvoaie,Să‑ţi aminteşti de tainica‑mi văpaie…

Cântec de dragoste

Dânsa mi‑a aruncat în piept trei diamante,Cu trei diamante mari m‑a scuipatPe sufletul meu de bărbat,Din zăbala ei de mărgăritar.Și‑atunci am devenit clarvăzător:Mă va iubi până o să mor…Stai lângă mine, i‑am spus, îmi va fi mai uşor…

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

12 | INTERVIU

Pentru cine nu vă cunoaște, cum aţi începe să vă prezentaţi? Cine este Dionisie Vitcu?

Eu vin de pe plaiurile Moldovei. M‑am născut și am crescut în zona pădurilor Herţei. Satul unde m‑am născut și am copilărit se află în Ibăneștii Dorohoiului. Am avut noro‑cul să mă nasc într‑un sat istoric, într‑o fa‑milie organizată, de oameni gospodari, cu rădăcini adânci în lumea ţărănească și cel mai frumos lucru este că m‑am născut în România Mare. M‑am născut în Regat și tare mult mi‑aș dori să sfârșesc tot în Regat. Am avut școala în familie. Părinţii mei erau școliţi. Fiecare avea patru clase. Mama a fost premiantă tot timpul. Tata era un meseriaș foarte bun și îmi aduc aminte de casa copi‑lăriei. Era foarte frumoasă, cu două camere și o tindă. Noi suntem trei fraţi: unul istoric la Iași, iar celălalt profesor de istorie la Fălticeni. Mama mereu ne spunea să învăţăm și asta am făcut. Am avut o tentativă de a veni la Iași în anul 1949. Terminasem patru clase și în Ibăneștii mei nu era ciclul doi de învăţă‑mânt. Fratele mamei, Ion Pușcașu, poliţist la acea vreme, m‑a înscris la Liceul Clasic Mixt numărul 5, liceu de aplicaţii. Am făcut un an de liceu. În tot acest timp nu am reușit să mă adaptez la oraș. Dorul de casă și de copi‑lărie m‑a făcut să mă întorc în sat. Am ajuns la Iţcani, la Școala Profesională. Am fost cel mai bun elev din seria mea. Atunci a fost emi‑să o hotărâre a Consiliului de Miniștri ca seria de elevi din școala profesională să iasă trac‑toriști. Această poreclă m‑a urmărit multă vreme, inclusiv la Institutul de Teatru.

Ce influenţă au avut profesorii asupra dumneavoastră?

Profesorii au avut o mare importanţă și influenţă în viaţa mea. Vreau s‑o amintesc aici pe doamna Maria Zaiţ, profesor de limba română. Ea se ocupa, pe când eram la liceu, de regia spectacolelor de teatru. Ţin minte și acum piesa Trei generaţii. Acolo mi‑a ofe‑rit un rol principal. Făceam comicării. Și în școala primară am avut multe de învăţat de la doamna Elena Nechifor. La serbări eram în echipa de dansuri și în cea de teatru. Prima piesă de teatru pe care am jucat‑o în faţa unui public a fost o dramatizare după Barbu Ștefănescu Delavrancea, Bunicul și Bunica. Începusem teatrul din școala primară. Am terminat liceul. În aceeași zi am dat exame‑ne la șapte obiecte. Acum, părinţii sunt stre‑saţi că ai lor copii dau câteva examene în câteva zile. Atunci intram de la un profesor la altul și dădeam toate examenele. Îmi plă‑ceau foarte mult româna și istoria. Voiam să mă fac istoric. Tata ne povestea uneori

momente din armată, din război și ne plă‑cea povestea, fabulaţia. Nu tragedia, ci viaţa de cazarmă. Doamna profesoară Zaiţ mi‑a spus că la București se făceau niște cursuri de pregătire, o preselecţie la Institutul de Teatru. Se intra foarte greu. Am avut colegi care au încercat și de șapte ori.

„Nu ştiam ce înseamnă repertoriu”

Și ce aţi ales să faceţi mai departe?M‑am dus la București. Acolo am desco‑

perit o lume care mă speria. Am fost reparti‑zat într‑o clasă cu peste 30 de tineri la un mare profesor: Alexandru Finţi. Eram obo‑sit, flămând. Era cald. Mi s‑a părut la un mo‑ment dat că domnul profesor Finţi dă mai multă atenţie unor fetișoare. Erau niște fete foarte frumoase. Se purta atunci minijupul. Nu eram un naiv. Vedeam cum se uită dom‑nul profesor la acele fete. După patru zile de așteptat, când s‑a dat o pauză, m‑am dus la profesorul Finţi și cu o oarecare obrăznicie i‑am spus: „Domnule profesor” (toţi îi spu‑neau „maestre”), „noi, ţărănoii de la Moldova, nu mai ajungem pe scenă”. Când s‑a proţăpit odată domnul profesor, era micuţ de statură, a ridicat pumnii și am crezut că mă strivește. Mi‑a spus: „Cum îţi permiţi?”. Atunci am în‑lemnit. Nu mă așteptam la această reacţie. Toţi colegii de serie au rămas înmărmuriţi, iar maestrul Finţi a plecat la decanat. După zece minute, un șir de domni și doamne și‑au făcut apariţia. L‑am reţinut pe Radu Beligan. Era decan. M‑au chemat pe scenă și am fost întrebat ce am în repertoriu. Spre rușinea mea, nu știam ce înseamnă repertoriu. Nu am schi‑ţat nici un gest și am rămas înmărmurit. Vă‑zând că nu răspund, m‑au întrebat ce poezii știu. Aveam poezii, dar nu erau pentru un examen de concurenţă. M‑au întrebat dacă știu o fabulă. Știam Vulpea liberală a lui Grigore Alexandrescu. M‑au ascultat și m‑au între‑bat dacă știu să fac un exerciţiu. În acel an nu s‑au mai dat exerciţii de comportare sce‑nică. Eu cred că au vrut să mă pice. M‑a lu‑minat Dumnezeu și mi‑am adus aminte de copilărie. Când părinţii noștri plecau la bise‑rică, ieșeam imediat afară să prindem vrăbii. Luam un căuș, crupe pe care le puneam pe omăt, legam un beţișor cu o sfoară, ne dă‑deam după colţ, veneau vrăbiile, trăgeam de fir și le prindeam. Imediat le băgam în sân. Acestea erau jucăriile noastre. Acest episod l‑am improvizat și în faţa profesorilor. În cli‑pa în care am terminat exerciţiul, maestrul Beligan s‑a ridicat și a plecat. A rămas doar profesorul Finţi cu mâinile încrucișate ui‑tându‑se la mine și măsurându‑mă. Îi spune

Dionisie Vitcu

Acum este o perioadă în care lumea se agită, tinerii sunt biciuiţi și grăbiţi să iasă pe scenă oricum și cu orice.

Modestia, seriozitatea, munca şi punctualitatea sunt câteva calităţi ce îl caracterizează pe unul dintre cei mai mari actori ai scenei româneşti. Recunoaşte că a avut noroc în carieră, dar şi şansa să joace în compania numelor de referinţă din teatrul şi filmul românesc. Scrie poezii încă din clasele

primare, iar debutul oficial l‑a avut în revista Timpul, după 1990, cu titlul Mai este…A refuzat multe roluri pentru că nu era pe aceeaşi lungime de undă cu regizorul respectiv, dar nu regretă. Ce a învăţat de la dascălii de seamă pe care i‑a avut a transmis mai departe generaţiilor tinere de actori. Are peste 50 de ani de activitate artistică şi este societar al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Cel mai frumos lucru este că m‑am născut în România Mare”lui Gheorghe Popovici Poenaru, mare actor, foarte tânăr atunci, să meargă la bibliotecă și să caute 1 Aprilie de Ion Luca Caragiale și să‑mi dea să învăţ. Mai erau două zile până la examen. Nu aveam cum să‑l învăţ pe Caragiale în acest timp foarte scurt.

În această situaţie, ce aţi decis?

Eram pornit să mă întorc acasă. M‑am dus la rectorat după acte. Mă temeam. Acolo era o secretară care era și în comisia de concurs. S‑a mirat când a au‑zit că vreau să plec acasă. I‑am spus că nu am unde să stau, nu am ce să mănânc și nu are rost să rămân. Imediat mi‑a dat zece prânzuri la cantina unde mân‑cau studenţii și mi‑a spus unde este căminul Institutului unde aș putea dormi. Atunci mi‑a că‑zut și mie fisa. Nu eram prost. După câteva zile s‑au afișat re‑zultatele. Am luat lista de jos în sus. Eram pe la mijloc. Trecu‑sem de prima probă. Urma cea de‑a doua: dans și mișcare sce‑nică. O doamnă profesor era pre‑gătită să interpreteze o melodie la pian, iar eu trebuia să impro‑vizez. Atunci am spus cu voce tare: „Eu am venit la teatru, nu la dans”. S‑a oprit din cântat, s‑a uitat pe listă, probabil aveam o notă mare, și m‑a rugat să im‑provizez ceva. Crezusem că am picat, dar nu a fost așa. A urmat a treia probă. Eu tot Vulpea libe‑rală am spus. După două zile s‑au afișat rezultatele. Eram singur. Nu aveam pe nimeni lângă mine. M‑am uita pe liste și tot pe la mijloc eram. Din aproape 1 500 de candidaţi, am reușit vreo 60. În clipa în care mi‑am dat seama că am reușit, am leșinat. M‑am trezit cu o doamnă care mă păl‑muia. După examene m‑am în‑tors acasă. Eram foarte slab. Deja se aflase la liceu, la Dorohoi, că am reușit la teatru.

Ce v‑au spus părinţii când au aflat că aţi intrat la teatru?

Fiind oameni simpli, și‑au făcut cruce și i‑au mulţumit lui Dumnezeu. Se întrebau ce me‑serie este aceasta de actor. Ce o să facă? O să meargă pe sârmă? Tata ridica din umeri, iar mama nu‑și dădea seama ce o să fac eu. La puţin timp, ambii părinţi au venit și m‑au văzut în spectacole la București. Mama s‑a pierdut cu un mare regret: am făcut un turneu cu Însemnările unui nebun și am jucat și la Dorohoi. A vrut să vină să mă vadă. Eu nu am vrut, pentru că mama era o femeie sen‑sibilă. Nu am vrut să mă vadă nebun. Rolul lui Popriscin l‑am jucat foarte bine și m‑a marcat. Cine nu mă cunoștea putea să spună ferm: „Domnule, ăsta are ceva!”. M‑am temut de mama, iar ea s‑a prăpădit cu acest regret: a crezut că mi‑a fost rușine ca ea să vină să mă vadă.

„La mine a fost mereu problema: rolul, trenul şi Iaşul”

La Institutul de Artă Tea‑trală și Cinematografică din București aţi avut șansa să în‑văţaţi meserie de la unii dintre cei mai buni profesori din do‑meniu la acea vreme…

De la marele Ion Cojar am în‑văţat alfabetul teatrului și credin‑ţa, pe care actorul, dacă reușește s‑o păstreze în tot ceea ce face, este cu adevărat important. Un actor trebuie să fie adevărat prin tot. Cu domnul Radu Penciulescu am absolvit. Profesioniști în ade‑văratul sens al cuvântului. Am terminat Institutul având norocul să am niște roluri importante. Când era un rol mai dificil, mai prost, eu eram cel care trebuia să‑l interpretez. Trebuia să gă‑sesc chichiţe, să‑i fac o biografie. Mereu am încercat ca în orice rol să fac biografia personajului, ca să aibă viaţă, ca să fie un perso‑naj născut și instruit într‑un anu‑mit fel. El trebuie să fie văzut și înţeles de public cu tot cu lumea din care vine. Actorul este un in‑strument care trebuie acordat. Am fost foarte bun în producţie și am avut norocul pe urmă să fiu luat la Piatra Neamţ de doi oa‑meni mari: Ion Coman și Eduard Covali. Aici l‑am întâlnit pe regi‑zorul Gabriel Negri, un mare ba‑lerin român care s‑a convertit la teatru. La Piatra Neamţ a fost a doua etapă de școală, una bene‑fică pentru profesiunea mea. Am stat patru stagiuni.

A urmat Teatrul Naţional din Iași…

La începutul anului 1968 am debutat pe scena ieșeană în Opi‑nia publică, alături de marele ar‑tist Ștefan Dăncinescu. Crin Teo‑dorescu, un mare teoretician de teatru și regizor, m‑a distribuit în această piesă. Eram Ioniţă. Am avut un succes deosebit, iar a doua zi eram cunoscut în Iași. Nu am fost un naiv. Mi‑am cunoscut valoarea și, dacă mă făceam că sunt naiv, uneori o făceam în sti‑lul lui Creangă. Aici am avut no‑rocul și m‑am întâlnit cu Cătălina Buzoianu. M‑a distribuit în câteva roluri extraordinare, cum ar fi Bol‑navul închipuit. Am lucrat și cu

Grigore Vasiliu Birlic. Asta se în‑tâmpla la Piatra Neamţ. M‑a pre‑ţuit foarte mult. Mi‑a dat o foto‑grafie pe care mi‑a scris câteva cuvinte care m‑au încântat atunci și mă încântă și‑acum: „De la un artist… altui artist, în amintire!”. Mi‑a spus atunci că, dacă ar fi fost director la București, m‑ar fi luat cu el. Am jucat cu doamna Dina Cocea, cu Dem Rădulescu, cu Draga Olteanu Matei. Am fost un norocos. Am fost alături de mari artiști. Sunt unul dintre ac‑torii din Iași care au avut relaţii profesionale cu marii actori ro‑mâni.

Aţi făcut și teatru, și film. Aveţi o afinitate mai mare pen‑tru una dintre cele două?

Teatrul a fost pentru mine prima casă. De film trebuie să te ţii și să cultivi niște relaţii. De exemplu, Dorel Vișan știe să le combine. La mine a fost mereu problema: rolul, trenul și Iașul.

„Acum este perioada regizorilor. Actorii nu se prea văd”

Cum a fost profesorul Dionisie Vitcu?

Cred că am fost un profesor bun. Nu poţi să fii pe placul tutu‑ror. Înţelegerea mea cu studenţii a fost aceea de a‑i pregăti pentru teatru. Cu unii dintre ei joc la Teatrul Naţional din Iași. Mă mân‑dresc cu ei pentru că sunt actori foarte buni. În total, am avut pa‑tru serii de studenţi. Anamaria Marinca joacă la Londra, de exem‑plu, și mă bucur foarte tare pen‑tru ea. Alţi studenţi sunt la Cluj, Craiova sau București.

Vreau să vorbim despre relaţia actor‑regizor. Cum se consolidează aceasta?

Acum este perioada regizo‑rilor. Actorii nu se prea văd. Dacă ne uităm pe afișe, vedem scris mare: „Un spectacol de…”, iar actorii sunt trecuţi cu litere minuscule. Nu este corect. Noi nu avem un sindicat, un organism care să ne apere. Noi suntem creatori. De exemplu, în film am lucrat foarte bine cu Cristian Mungiu. Eu îi propuneam câte ceva. De cele mai multe ori, nu

era de acord cu propunerea mea. Imediat îmi dădeam seama că pro‑punerea mea era în folosul doar al personajului care ieșea din ti‑parul filmului. În film trebuia să se vadă stareţa, preotul, călugări‑ţa. Eu nu‑mi dădeam seama pe moment că ceea ce‑i cer eu este în favoarea doar a personajului meu. Cu tactica, tinereţea și pre‑gătirea lui, îmi explica că trebuie făcut așa și așa. Chiar dacă în si‑nea mea, pe moment, nu‑mi con‑venea, îmi dădeam seama că are dreptate. Recunosc că am fost un actor dificil. M‑am certat cu toţi regizorii, dar am avut norocul că mulţi dintre ei au fost mai înţe‑lepţi ca mine. Astăzi aș fi fost mai bogat dacă nu refuzam așa multe roluri. Este bine ca un regizor să cunoască actorii. Îmi pare rău că acum este o perioadă în care lu‑mea se agită, tinerii sunt biciuiţi și grăbiţi să iasă pe scenă oricum și cu orice. Pe vremea mea, era perioada de două săptămâni de citit la masă. Regizorul era foarte bine pregătit. Știa răspunsul la orice întrebare din partea actoru‑lui. Fiecare generaţie cu actorii, regizorii și publicul ei. În teatru sunt momente în care este impor‑tant să ai norocul să joci rolurile potrivite la momentul potrivit. Contează foarte mult distribuţiile. Acestea trebuie făcute și după aspectul actorului, și după glasul său. Din nenorocire, la noi nu se mai cultivă glasul în școală. Pe scenă trebuie să fie o armonie de glasuri. Actorii ţipă. Nu se aud în sală. Acestea sunt defecte mari. Sunt regizori care nu se mai în‑grijesc de actor. Își văd spectaco‑lul pus în scenă și gata. Regizorul asta trebuie să facă: să ordoneze scena.

Cât de mult a contat criti‑ca pentru dumneavoastră de‑a lungul carierei?

Și la acest capitol am fost un actor fericit. Am fost intere‑sat mereu de ceea ce se spune despre mine. Am avut noroc de niște oameni de condei extra‑ordinari. Aș începe cu Valentin Silvestru, Radu Popescu, Nicolae Carandino, Victor Parhon, Marga‑reta Bărbuţă, Dinu Chivu, Ștefan Oprea sau Constantin Paiu. Au scris elogios despre mine, dar m‑au și ciupit de multe ori. Nu distructiv. Am cronici despre

toate spectacolele în care am jucat, chiar și din Institut. Ţin minte că prima cronică ce mi‑a fost făcută în revista Teatrul a fost scrisă de Mira Iosif. A avut o părere proastă despre specta‑col, dar m‑a făcut actor. Eram încă student. M‑a bucurat foarte mult acest lucru și Penciulescu mi‑a spus atunci cu zâmbetul pe buze: „Uite, vezi? Pe mine m‑a criticat, iar pe tine te‑a lăudat”. Critica m‑a ajutat pentru că a con‑firmat ceea ce regizorii mi‑au spus mie și ceea ce am completat în rolurile pe care le‑am făcut. Tot ce am jucat eu a fost artistic. Mă bucur că în cel mai recent rol pe care îl joc la Teatrul Naţional din Iași (O scrisoare pierdută) am avut îndoieli. Nu aș fi vrut să intru în cărucior. Un cărucior nu poate să aducă haz pe scenă. Îţi provoacă un sentiment de milă, de reţinere. Am avut bucuria să constat că mulţi dintre spectatori nu au în‑ţeles mila aceasta și au văzut han dicapul unui om politic adus în scenă.

A fost greu să deveniţi ar‑tist în actorie?

Vreau să‑mi daţi voie să fiu lipsit de modestie și să vă spun că m‑am simţit mereu artist. Mi‑am făcut și dușmănii în legă‑tură cu acest aspect. Am fost agresat din cauza felului meu de a fi pe scenă. Colegii mei cre‑deau că îmi bat joc de ei, dar, din contră, eu eram doar personajul. Am avut și norocul că în familie am fost protejat. Nu m‑au trimis să cumpăr cartofi, nu m‑au tri‑mis la piaţă, când am avut pre‑mieră m‑au lăsat liniștit. Familia m‑a ajutat să fiu artist.

Care a fost marea dum‑neavoastră șansă în această meserie?

Am fost sănătos. Am dat de învăţători, de profesori, de oa‑meni de teatru care m‑au văzut artist. Nu m‑am băgat niciodată în faţă. Norocul meu a fost că cele mai multe porţi au fost des‑chise pentru mine. Am avut per‑soane care mi‑au arătat drumul. Am acceptat mereu ce mi s‑a dat, dar n‑am fost mulţumit doar cu atât.

A consemnat Andrei Giurgia

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

14 | CRONICI

Circul domestic

Cronică de carte

Claudiu Komartin

Plecând de la ușurinţa lec‑turii, trecând prin nume‑roasele „picanterii” de toate

felurile (culise ale afacerilor, dar și amănunte pestriţe ale vieţii de cămin) și până la mânuirea pri‑cepută a unui subiect care, expus sec, e departe de a fi atrăgător, romanul lui Duţescu îi lasă citi‑torului o impresie plăcută, de lu‑crare închegată. Un tânăr arhi‑tect pleacă de la o firmă modestă și încearcă să dea lovitura impli‑cându‑se în designul unui parc imobiliar de mari dimensiuni, comandat de o potentă compa‑nie israeliano‑engleză. Motivul este pur finan ciar, după cum afir‑mă el însuși, în repetate ori. Ba‑nii vin și, odată cu ei, sfârșitul romanului…

Pe acest subiect simplu și aparent anost lucrează Duţescu, iar reușita lui e demnă de toată lauda. Schema narativă susţine cu succes un întreg edificiu emo‑ţional creat în jurul personajului narator, Horia Petrescu. Meritul principal al autorului e de a fi rea‑lizat cu succes o antiteză, în con‑trapunct, între trăirile protago‑nistului și evenimentele prin care acesta trece. În tot cazul, Horia Petrescu e un narator care‑și po‑vestește peripeţiile mărunte  – și pe cele nu tocmai mărunte  – cu aceeași francheţe ponderată, cu

același lexic ușor vulgar, dar de o  vulgaritate firească, nesupără‑toare. Impresia lăsată de vocea narativă e una de naturaleţe, a cuiva care se adresează unui cu‑noscut – în orice caz, cuiva care cunoaște despre ce se vorbește –, iar această impresie nu e creată numai de nonșalanţa cu care ni se pun în faţă zeci de termeni de specialitate din domeniul ar‑hitecturii fără a ni se da nici cea mai vagă explicaţie, ci mai ales de firescul cu care Horia își pre‑zintă trăirile cele mai ascunse, chiar apelând la o falsă persoană a treia (a se vedea în acest sens scena finală, deosebit de reușită).

Desigur, o interioritate ast‑fel expusă e întotdeauna în peri‑col de a fi surprinsă în aspectele ei cele mai contradictorii; de aici, poate, o anumită tensiune între faptele unui tânăr care‑și pune creativitatea în slujba ba‑nilor (importanţi pentru el, dar insignifianţi pentru cel care‑i

posedă), dar care, în exact ace‑lași timp, visează la o viaţă mo‑nahală în mijlocul naturii. În mod ciudat – și ofertant, pentru cititorul amator de astfel de ter‑tipuri literare  –, contradicţia se propagă și în interiorul acestei viziuni ideale, unul dintre scopu‑rile vieţii monahale fiind (într‑o lipsă de diacritice datorată ori‑ginalului  – în text, un SMS) „sa futem la corporatisti cand vin sa aduca ofrande”.

Această autocontradicţie in‑dică totuși o evidenţă: anticor‑poratismul și, prin extensie, anti‑contemporaneismul manifestate de narator. Un workaholic veri‑tabil, Horia Petrescu se înstrăi‑nează în mod voit de prieteni și  de familie, ia asupra sa cu o plăcere sadică orice volum de muncă, oricât de mare, punând umărul singur la realizarea unui proiect arhitectural care, după cum aflăm, necesită în mod normal o echipă de cinci‑șase

oameni. Voluntarismul cu care arhitectul se lasă exploatat nu justifică însă nici măcar în ochii lui realitatea acestei exploatări, iar detaliile cu care ni se relatează întregul mecanism corupt prin

care demarează și se finalizează lucrările imobiliare stau mărturie pentru atitudinea de profundă nemulţumire pe care o resimte protagonistul. În fond, cauza pro‑fundă a acestei nemulţumiri pare a fi comuna deziluzionare a celor care pleacă la drum mânaţi de un oarecare ideal numai pentru a se izbi – sau pentru a li se părea că se izbesc – de zidurile de beton ale pieţei muncii. Iar expresia fi‑nală a lipsei de armonie dintre faptele și convingerile protago‑nistului este atitudinea finală a acestuia, chirchit pe covor în pozi‑ţie fetală, într‑o stare de pseudo‑bucurie patologică (din nou, mă feresc să dezvălui scena finală – merită citită „proaspăt”!).

Îndepărtându‑se de o anumi‑tă linie contemporan‑autohtonă pastișantă, care încă mai dorește pe alocuri să inoveze/șocheze, și înscriindu‑se pe direcţia unei lite‑raturi îndreptate din nou asupra omului privit în contextul imediat al (multi)sociabilităţii sale, roma‑nul lui M.  Duţescu stă mărturie pentru o atitudine care, deși de‑loc nouă, își găsește una dintre cele mai reușite formulări din li‑teratura actuală. Iar dacă Uranus Park nu va rămâne unul dintre re‑perele literaturii române de astăzi, vina nu va fi nicidecum a roma‑nului.

Între barbarismul lumii corporatiste şi spleenul unui proaspăt arhitect, Uranus Park al lui M. Duţescu creează un spaţiu ficţional redat cu deosebită îndemânare: detaliile sunt destul de abundente pentru a captiva cititorul, dar nu devin nicicând o povară. Pasaje de o tehnicitate de‑a dreptul obscurizantă alternează cu autoconfesiuni sentimentale, iar diverse registre

stilistice se îmbină fără a da impresia de mozaic. Departe de a fi un simplu exerciţiu de proză, cum poate ne‑am fi aşteptat de la romanul de debut al unui poet, Uranus Park e o creaţie împlinită.

Uranus Park şi spleenul corporatistRadu Diaconu

Lucian Vasilescu poate că e mai trubadur și mai îndrep‑tat spre jocularităţi (vorba

lui M. Ivănescu), dar are și partea lui serioasă până la Dumnezeu (și‑napoi). Și chiar scrie negru pe alb, la capitolul „Confesional” din Manualul de literatură (2004), „despre poezie ca despre spove‑danie și mântuire”. Ceea ce nu îl plasează prea departe nici de Cristian Popescu (lucru care se vede poate cel mai clar în su‑perb‑zguduitorul jurnal Caiet de citire și de caligrafie), nici de ela‑nurile lui Daniel Bănulescu (acestea culminând cu Daniel al Rugăciunii), nici de litania des‑cheiată uneori la toţi nasturii din poezia lui Mihail Gălăţanu. Iar asta demonstrează, dacă mai era nevoie, că aceia care nu ţin nea‑părat să pară gravi, ba chiar s‑ar feri să fie luaţi prea în serios, pot fi unii dintre cei mai îndârjiţi ade‑renţi la o idee sau o credinţă, ori‑cât ar încerca să și‑o deturneze sau să și‑o refuze. Iată‑l, spre exemplu, pe Lucian Vasilescu în 2014: „acum doar mă rostogolesc prin ocna vieţii mele și visez/ că mare// mare o să fie,/ doamne,/ voia milei tale”. Și, pentru ca de‑monstraţia să fie completă: „de sus, din înalturi, un fel de dumne‑zeu mă privește/ cu un soi de mi‑rare; un fel de îngeri/ își smulg unul altuia/ aripile, de disperare”.

Cum altfel, nu‑i așa, dacă nu de disperare?

Ceea ce‑l face cu adevărat special pe Vasilescu, mai ales în Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), este o viziune de ansamblu în general bine distilată, care ajunge până la urmă să împace diferitele tendinţe care și‑l dispu‑tă. Remarci imediat, de exemplu, ușurinţa sa de a ritma și de a rima, știinţa de a accentua, păs‑trând ceva din elanurile poeţilor boemei de altădată, mergând până la un poet veritabil al taver‑nelor din „Generaţia pierdută”, Ben Corlaciu, în poezia căruia ver‑surile lui Vasilescu se oglindesc uneori, complicate cu motive în‑trucâtva familiare din Cristian Popescu („local familial”) și Ioan Es. Pop, angoasa fiind tratată la Vasilescu mai „bărbătește”, nu fără fandoseli  – Al. Cistelecan dixit  – sau, mai bine zis, fără o

anumită gestică teatrală: „am spus că beau. Și beau. Beau doar oţet amestecat cu/ fiere./ pe fundul paharului, zilele mele m‑așteaptă/ să le ajung, să le sorb, să le aduc la  viaţă, să le spun pe/ nume.// beau din toate puterile,/ dar zilele mele se chircesc și se fac/ tot mai puţine”. În ce privește „micile schimbări de atitudine” pomeni‑te în titlu, una dintre cele pe care le remarc este legată de erotică, acum redusă la minimum – vân‑zolelii de altădată i‑au luat locul spaimele „domesticite” și un fel de coabitare lâncedă, care a cu‑noscut „sublimul./ sublimul stării de greaţă”. Și s‑a cam lămurit.

Textul de început al cărţii, „Circuitul manelei în natură  – exerciţiu de adecvare”, e mai de‑grabă un editorial amărui decât un cuvânt înainte, un fel de preci‑zare inutilă, care nu cred că îmbo‑găţește cartea. Putem lua aceste pagini ca pe un statement aucto‑rial sau ca pe o justificare pentru

decizia poetului de a tăcea (edito‑rial) de acum înainte, putem glo‑sa pe seama deziluziei și a scâr‑bei pe care o resimţi din rândurile unui poet și publicist ajuns în punctul unde poezia și jurnalis‑mul (ca meserie angajată în pri‑mul rând faţă de sine) nu se mai bucură de prestigiu, fiind margi‑nalizate în dauna unui spirit „ma‑nelistic” atotbiruitor.

Această astenie a lui Lucian Vasilescu nu este nouă și e parte din spiritul de aristocrat rus al poetului. El păstrează ceva din semnalmentele unui bard taci‑turn, cu un ochi întors spre sine, dar aduce în același timp cu un vânător de recompense care aș‑teaptă să‑și încaseze câștigul. Așa că nu trebuie luat foarte în serios când tratează maneaua cu sar‑casm (ca în „pe mine maneaua m‑a încolţit la mall”), cel puţin nu în dauna versurilor puterni‑ce  și memorabile despre decă‑dere („zeii ori au murit, ori au

plecat  – nimeni nu știe./ mași‑nile, și ele, au ruginit./ pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfâr‑șit”) și dispariţie („aici se încheie, aici e sfârșitul,/ cad bucăţi de în‑geri din cerul de bitum”). După cum e de luat în serios când ajun‑ge cu dezolarea până la parafra‑zarea versului eminescian și a celui arghezian totodată, fără să scape prilejul încă unei autoironii amare: „niciodată n‑am murit mai frumos ca în toamna aceasta./ în‑ghit cu smerenie ultima cumine‑cătură de diazepam./ nu credeam să‑nvăţ a trăi vreodată.// n‑am crezut și nici n‑am”.

Despre ultima parte a volu‑mului, „Life kills. Repere biogra‑fice  – tabel cronologic”, nu voi scrie acum decât că nu are nici o legătură cu cele 48 de poeme des‑pre care am scris până acum. Ar putea fi începutul unui alt proiect (care să presupună colajul și di‑ferite forme de montaj), poate fi un dosar de presă citit ca scurtă istorie a răului (din 1958 până în 1991), așa cum reiese prin decupaj din Scânteia și din urmașul său postrevoluţionar Adevărul, s‑ar putea vorbi aici despre pocirea limbii în totalitarism și despre servitute, despre manipulare, min‑ciună și derizoriu. Dar toate aces‑tea merită un alt proiect și o altă carte, despre care voi scrie la vre‑mea potrivită, dacă va fi cazul.

Pentru nucleul „90”‑ului bucureştean, „Graalul” l‑a constituit, în vremea cenaclului Universitas şi în primii ani de după comunism, poezia mistică. Mai pronunţată la unii, estompându‑se la alţii, în favoarea viziunii „sexuale” şi „golăneşti” (impudoarea, şocantă la vremea ei, s‑a transformat încetişor, cel puţin la un Mihail Gălăţanu, în piesă de

inventar), paroxismele misticului par să fie punctul maxim pe care aceşti poeţi, opuşi programatic Generaţiei ’80 şi exclusivismelor ei, ar vrea să‑l atingă.

Mici schimbări de atitudine (2)

nr. 190 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Politica arhitecturii

Dragoş Dascălu

Cronică de arte vizuale

Maria Bilaşevschi

La Voineasa, cele două pe‑rioade pot fi comparate foarte ușor, deoarece sunt

complet separate. Dezvoltarea nouă se desfășoară în partea de jos, în lungul drumului și al râu‑lui, deci liniar, pe o lungime de câţiva kilometri, ceea ce te face dependent de mașină pentru ori‑ce deplasare. De o parte și cea‑laltă a drumului și disparat, pe câteva dintre uliţe, sunt ampla‑sate pensiuni de dimensiuni și calităţi diferite, unele mai aproa‑pe de front, altele în spa tele par‑celei, în lung sau pe lat, fără o regulă. Multe dintre ele nu se deschid către perspectivele spec‑taculoase ale Văii, ci de multe ori către drum și, doar în cazuri ex‑cepţionale, poţi zări o culme sau vârfuri de brad peste acoperișu‑rile vecine. Altfel spus, odată in‑trat în pensiune, poţi fi la fel de bine la câmpie, în Bucovina, pe

litoral sau în centrul Iașiului, fără să îţi poţi da seama de diferenţă.

În sus se află staţiunea Voi‑neasa, construită în anii ’60. Un hotel, un centru comercial, o se‑rie de hoteluri‑tip de dimensiuni mai mici și câteva vile se desfă‑șoară pe o serie de terase legate de un drum șerpuit. Vilele sunt depărtate de drum, în mijlocul copacilor, cu drumuri înguste de acces. O cameră de zi cu un pe‑rete de sticlă și ușă pentru a ieși pe terasă, o prispă minimală cu băncuţă la intrare, pereţi cu pia‑tră aparentă, plus o nișă pentru grătar încorporată într‑un pere‑te exterior. Hotelurile mai mici, în stil cabană, cu ultimul etaj de camere la mansardă, sunt fie obiecte individuale, fie legate între ele de recepţie, dar deca‑late în așa fel încât toate came‑rele să privească ori către amplul spaţiu verde din faţă, ori către

vale și versanţi. Hotelul Lotru, cel mai înalt, este amplasat la intrarea în ansamblu, pe prima terasă, marcând intrarea în sta‑ţiune. Intrarea este mascată, iar împreună cu centrul comercial și clădirea băilor termale realizea‑ză o piaţă interioară spre care se deschid terase ce privesc și către întreaga panoramă a Văii.

Turismul de după ’89 nu a produs mai deloc dezvoltări urba‑nistice de calitate și doar în ca‑zuri excepţionale clădiri remarca‑bile (Atra Doftana – Tecon; Larix, Sălciua  – SKBD; Privo, Târgu Mureș – DE3 Grup). În acest timp, staţiuni precum Voineasa sunt părăsite. Arhitectural și mai ales urbanistic, dezvoltările de dinain‑te sunt mult mai valoroase. Dar, la un moment dat, piaţa a decis că prima este mai bună decât cea din urmă, iar în turism nu există nimic mai presus de piaţă.

Turism. Comunism. Modernism

Proiectul „Vederi încântătoare. Urbanism şi arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60‑’70” al Asociaţiei pepluspatru a încercat să demonstreze prin imaginile idilice de pe cărţile poştale din epocă, întotdeauna bine gândite şi construite, că turismul românesc de pe litoral s‑a dezvoltat pe baza unei viziuni

arhitecturale şi urbanistice de factură modernistă coerentă şi de cea mai bună calitate. Care este diferenţa valorică (arhitectural şi urbanistic) a acesteia faţă de cea de după ’89?

Pasiunea pentru o exprima‑re sintetică mărturisită de întreaga creaţie a Zamfirei

Bîrzu a constituit o demonstra‑ţie a posibilităţilor artistei de a‑și apropia o lume cromatică și compoziţională care să‑i aparţi‑nă în exclusivitate. Câmpul ima‑ginii, văzut ca o textură savantă de axe structurante, juxtapuneri

cromatice și arhetipuri liniare, conţine un motiv (fie el nud, por‑tret, aluzia unui trup) topit într‑un mediu laborios transfigurat, me‑nit să sublinieze, dar și să ab‑soarbă personajele, elemente aso‑ciate în ingenioase inversări de perspectivă.

Pictura Zamfirei Bîrzu este marcată de o flexibilitate a ges‑tului pictural așternut pe supra‑faţă, pastă și glasiuri fulminante, multitudinea de căutări plastice relevând o natură de artistă pro‑fundă și autentică. Vocile sinelui, ale vastităţii și proximităţii devin o modalitate expresionistă (une‑ori simbolistă, postimpresionis‑tă, alteori până în pragul abstrac‑ţiei), o descărcare a tensiunilor cu patimă, ardenţă, până la limita la care (sau dincolo de care) vă‑zul începe să treacă transfigurat în viziune. Intuind natura mai mult ca geneză decât ca ansam‑blu de forme cromatice finite, universul se transformă pentru artistă într‑o reţea deasă de

semne, de corespondenţe, unde formele se cuprind și se sugerea‑ză reciproc. La limita citirii co‑dului figurativ, lucrările Zamfirei Bîrzu expun o idee picturală uni‑că, cu radiere cromatică aparte.

În unele pânze se observă o timiditate, o reţinere, formele și culorile vorbind despre un alt spaţiu, despre o lume ascunsă dincolo de suprafaţă. În altele, artista propune un improbabil vizual prin fluidizarea luminii în culoare, iar decuparea formelor are o cursivitate dansantă, gra‑ţie liniei ce susţine ansamblul. Zamfira Bîrzu introduce într‑un ansamblu epurat de analogii perfecte câte un detaliu ce are uneori o valoare simbolică și re‑stabilește contactul dintre pic‑tura intens interpretativă și cir‑cuitul realităţii obiective. Astfel, nudurile devin receptacole ale unor judecăţi asupra realului, asupra existenţei.

Cuplurile pictate de artistă sunt plasate, în concepţie, într‑un

spaţiu bidimensional, unde nu există nici un prim‑plan sau fundal, dar în schimb, o negare a timpului, un instantaneu al unui personaj unitar, etern, creat din convergenţa a două figuri apa‑rent umane într‑o plenitudine

eternă, o uniune cu universul (Sărutul, Cuplu).

O notă aparte, poate și cheia citirii prezentei expoziţii, este dată de autoportretul ampla‑sat subtil la intrarea în clădirea Teatrului. Detașat de celelalte lucrări, acesta prevestește cum‑va cele ce urmează a fi văzute, lăsând suspendată interpreta‑rea. Din mimica feţei nu putem desluși contextul „strigătului”; că acesta este un exerciţiu ori o descărcare, uimire sau încân‑tare contează mai puţin dacă‑l vedem drept pretext ori mai de‑grabă preambul al unui drum pe care artista pășește cu în‑credere, invitându‑ne și pe noi într‑un ritm graţios să‑i vedem căutările, rezolvările, devenirile.

Sensibilă și intuitivă, imagi‑nativă și lirică, tumultuoasă în forme precise, plină de o sen‑zuală pasiune pentru natură și capabilă de o abstractizare aparte, Zamfira Bîrzu se situează fără echivoc în ierarhia de valori a pic‑turii contemporane românești.

Zamfira Bîrzu, ambasadorul artelor ieşene

În luna decembrie a anului trecut, în foaierul Teatrului Naţional din Iaşi, Centrul Cultural Internaţional în colaborare cu Opera Naţională Română Iaşi au organizat un „vernisaj‑surpriză”, un eveniment dedicat sărbătoririi artistei plastice Zamfira Bîrzu, Ambasadorul artelor ieșene. Lucrările selectate şi expuse, unele fragmente din serii anterioare (Nud, Cuplu), altele pânze noi ce urmează a se redezvălui într‑o amplă expoziţie personală promisă în acest an de artistă, emană energie, vitalitate, spontaneitate, supleţe.

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

Camera surprinde un sat devastat, glisând dinspre dramatismul peisa‑jului dezolant către scena atroce a

sumarei execuţii a unei familii de ceceni, un bărbat care se roagă, soţia acestuia care încearcă să‑i convingă pe soldaţii ruși de nevinovăţia lor și fiica terifiată a acestora. Cameramanul consimte laconic la spec‑tacolul de barbarie și sadism, însă, chiar dacă nu ar scoate un cuvânt, camera „vor‑bește” și despre el. Un alt unghi al aceleiași scene îl avem din perspectiva unui copil de nouă ani, terifiat, încercând să‑și liniș‑tească fratele mai mic, încă sugar. Came‑ramanul de ocazie și acest copil sunt două personaje‑cheie ale filmului, având ca temă dezastrul uman provocat de al doilea război ruso‑cecen.

Ghidat de instinctul de conservare, Hadji, copilul de nouă ani, își ia fratele mai mic, fuge din sat, abandonându‑l apoi în faţa unei case de ceceni, și ajunge într‑un oraș de graniţă, unde există ta bere de re‑fugiaţi și asistenţă venită din partea or‑ganismelor europene. Aici, micul Hadji se confruntă cu o lume amestecată, între slum și ghetou, lume pe care nu o înţelege, refuzând‑o iniţial printr‑un mutism defen‑siv, pentru a se lăsa apoi adoptat de șefa misiunii UE care asumă, nu fără rezerve, un rol matern și care‑l îna poiază ulterior mamei sale, pornite într‑o periculoasă ac‑ţiune de search and rescue a copiilor săi.

În paralel, avem istoria „cameramanu‑lui” din scena iniţială, un adolescent ares‑tat pentru deţinere de marijuana și mobi‑lizat ca „voluntar” în războiul din Cecenia. Două figuri ale inocenţei, adolescentul și copilul de nouă ani sunt purtătorii mizelor

morale pe care le vehiculează Hazanavicius. Iniţial, copilul și adolescentul mărturisesc aceeași experienţă traumatică în faţa ororii, însă contextul va face diferită evoluţia lor. Scenariul iniţiatic al supravieţuirii îi dic‑tează soldatului rus cruzimea și intoleran‑ţa, scenariul iniţiatic al civilizării bunului sălbatic trecând prin recuperarea condiţiei materne pentru Carole, dar și a demnităţii umane și instinctului civic în acest cadru democratic mai larg pe care‑l asigură func‑ţionarul american Helen (Annette Bening).

În contextul de civilizaţie pe care funcţionarul american și cel european (nu întâmplător este vorba despre două femei, Helen și Carole) îl ipostaziază, Hadji își poate relua copilăria, iar mama (există această sugestie), angajată pentru a se ocupa de copiii rămași orfani, poate opta pentru o soartă mai bună într‑o democra‑ţie consolidată, cea americană. Relaţia care se construiește între Carole și băieţe‑lul cecen are o dublă funcţie pedagogică: pe de o parte, copilul învaţă să relaţioneze și să înţeleagă o altă lume decât cea tradi‑ţională din care provine; pe de altă parte, Carole este educată de acest copil în sen‑sul unei sensibilizări și cunoașteri din in‑terior a lumii (a treia) perturbate și dislo‑cate cu care vine în contact profesional. Egoismul ei se topește în relaţia cu acest băieţel cu o privire similară prin intensi‑tatea dureroasă cu aceea a copilului care‑l însoţea pe Charlot în Goana după aur. Altfel, filmul lui Hazanavicius dezvoltă o pregnantă dimensiune tezistă, mergând uneori până la detaliu. Spre exemplu, ce‑cenii sunt prezentaţi exclusiv ca victime, rușii exclusiv ca spoliatori și ucigași, care ar fi cu precădere cei din forţele speciale, deși în film vedem doar simpli soldaţi. Sin‑gurul eficient este funcţionarul american, cel european izbindu‑se de cecitatea și sur‑dismul colegilor lui. Inclusiv pe fesul copi‑lului se află croșetat „NY”, semn că mâna protectoare a democraţiei americane se află pe creștetul lui.

Abia ieșit din mutism, copilul trau‑matizat este capabil să livreze o naraţiu‑ne coerentă și nuanţat justificată a acte‑lor sale. Nu mai puţin, poza de grup mamă‑fiu și alături cea cu protectorii oc‑cidentali semnalizează insistent, mai ales când din  braţele mamei Hadji întoarce un zâmbet recunoscător numai bun de filmat către cele două femei, fapt edifica‑tor în ce privește mandatul politico‑mo‑ral american‑european în zonele de con‑flict deschis. Aceste „accente” care se regăsesc pe tot parcursul filmului creează acea notă artificială de angajament ideo‑logic fără de care filmul ar fi fost unul re‑marcabil.

Nimic nou pe frontul de Est

Prima imagine din filmul Căutarea (The Search) al lui Michel Hazanavicius este aceea a cadavrului umflat al unui viţel răsturnat în noroi. Stupoarea nu ţine doar de cruzimea imaginii ca formă nemediată de brutalitate a realului, mostră de ciné‑verité, ci comentariul amuzat

al „cameramanului”, a cărui identificare are loc abia la finalul filmului, desfăşurat între aceste două paranteze cinematografice.

Siamezele în regia lui Radu Afrim de la Sibiu

R egizorul Radu Afrim a montat la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu două spectacole siameze, centrate, aşa cum ni se sugerează din titluri şi subtitluri, pe expunerea faunei umane actuale sau a animalităţii din om („fabulă urbană”), manifestându‑se ca un

artist audiovizual deplin. Unite prin motive, laitmotive, perioadă aproximativă (înainte şi după anii ’70, în unele pasaje decalaţi cu decade considerabile) şi continuitatea poveştii, cele două spectacole nu sunt tautologice.

Dacă Girafe e o adaptare a criticii epocii de dictatură a anilor ’50 din Barcelona la realităţile auto‑

ritare din România anilor ’68, fără nimic spaniol, totul trimiţând la România, anii ’60 și ’70‑’90 amestecându‑se în momen‑tele spectacolului, în Bizoni este respec‑tată cronologia textului (în succesiunea intrigii) și atmosfera generată de text, aceasta din urmă fiind una mai curând spaniolă (un indiciu ar putea fi și trăsă‑turile chipului actriţei din rolul mamei), decât adaptată la realităţi autohtone.

În Girafe este creată atmosfera inti‑mă dintre scenă și public, prin decorul kitsch al epocii predecembriste  – car‑peta persană cu ciucuri albi, bufetul de bucătărie supraîncărcat (din care nu‑mai blatul pliabil în interior lipsește…), aparatul vechi de radio  –, printr‑un melanj neobișnuit de cinism și nostal‑gie. Bizoni, dimpotrivă, e un spectacol de perspectivă, un univers (nu instala‑ţie!) audiovideo și coregrafic, îmbi‑nând modalităţi de expresie artistică variate, ilustrând în mare măsură preo‑cupările și competenţele regizorului: proiecţii, desene, fotografii, filmări. La fel de diversificată e paleta mijloacelor regizorale întâlnite în cele două mon‑tări: storytelling versus naraţiune, efec‑te speciale, black‑out‑uri din belșug versus dinamism scenic, spectacol de detaliu versus spectacol de ansamblu, puppetry show, etalarea fizicului actori‑lor, folosirea trupului ca marionetă ș.a.

Mașina de spălat automată este lait‑motivul celor două fabule urbane: oa‑menii își fixează mereu un scop exterior, sperând că bunăstarea și schimbarea le vor aduce și pacea, și echilibrul interior mult dorite. De cele mai multe ori nu este însă așa: armonia interioară nu se instalează într‑un climat de satisfacţie menţinut superficial. Progresul tehno‑logic nu înseamnă și evoluţie spirituală; dimpotrivă, unele schimbări pot aduce cu sine scăderi ale nivelului calităţii umane. Agresivitatea, impulsivitatea, spiritul grosier (bizon) sunt caracteris‑ticile lumii în care trăim: supravieţuieș‑te cel mai rău, cel mai bârfitor, mai do‑minator, cel ce se impune prin forţă și crimă morală. Sensul existenţei „girafe‑lor” (reprezentând o anumită catego‑rie  de oameni, înzestraţi cu sensibili‑tate, gentileţe, graţie, diplomaţie) pare periclitat într‑o lume de „bizoni” (cei ce s‑au adaptat la jungla în care supravie‑ţuiește cel mai puternic) – e inegalabilă

Girafe, Bizoni, după Pau Miró.

Regia şi adaptarea: Radu Afrim.Traducere: Radu Afrim, Luminiţa Voina‑Răuţ.Scenografia: Dragoş Buhagiar.Coregrafia: Andrea Gavriliu.Distribuţia: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Ioan Savu, Ioan Paraschiv, Vlad Bîrzanu, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan, Maria Soilică, Raluca Iani, Dana Maria Lăzărescu.

Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu, 20 şi 21 decembrie 2014.

imaginea girafelor din schelet metalic arzând. La fel cum, în Bizoni, arde spă‑lătoria, întregul trecut al unor oameni. Simbolul arderii devine paradigmatic pentru o schimbare majoră de orice fel, care poate fi lecturată în grilă zeflemi‑toare sau serioasă.

În condiţiile în care tragicomicul din Girafe a înclinat balanţa înspre grav și melancolic, iar narativul s‑a transfor‑mat în elegie, în Bizoni, subiectul nu‑l mai reprezintă atât emanciparea femeii, simpla violenţă din societate ori fami‑lia disfuncţională, ci moartea, văzută ca dispariţie a unui anume tip de om și supravieţuirea prin violenţă („Infernul sunt ceilalţi”), ca timp care ne devorează, ca dizolvare a sistemelor (impotenţa religiei instituţionalizate), ca văl auto‑protector ascunzând chipul real al cuiva, ca ignoranţă, viol, infanticid, schimba‑re a identităţii (de orice fel), chiar moar‑te brută sau, în cele din urmă, retragere din rândul celorlalţi pentru a nu‑i conta‑mina cu propria moarte (poţi muri doar o singură dată și nu poţi fi decât singur în acest tête‑à‑tête cu moartea ta).

Atingând un nivel de maturizare artistică neîndoielnică, Radu Afrim își permite să compună momente de spec‑tacol fresh, nimic neîngrădindu‑i fan‑tezia și inspiraţia. Reușita lui se bazea‑ză de fiecare dată altfel pe subminarea prejudecăţilor; cu cât arta sa se bazează pe ocolirea căilor bătătorite și a locuri‑lor comune, cu atât își permite să creeze ca la început, dar urcând încă un nivel într‑o spirală de creaţie. Într‑un cuvânt, deţine capacitatea de a se reinventa și, în mod paradoxal, de a se autocita, fără repetiţie.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

OPINII | 17

Daniel Cristea‑Enache

Fără agendă

Anecdota rimează

Roxana Patraş

Ajuns la Ruginoasa prin 1830, Costache Negruzzi remarca atmosfera dem‑

nă de pana unui Walter Scott, precum și – atenţie! – nepăsarea vechilor familii boierești faţă de fixarea identităţii lor în sem‑ne heraldice. Dar lucrurile nu vor rămâne mult timp așa. Pe fondul radicalizării reformelor sociale din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, vechea boierime este cuprinsă de mor‑bul melancholiei, întocmai ca în poveștile unei Ann Radcliffe. Cantacuzinii, Sturdzeștii, Ghicu‑leștii, Moruzeștii și toţi ceilalţi boieri încearcă să iasă din ade‑vărul atestat al cronicilor indi‑gene, extinzând – fantezist și cu îndrăzneală protocronistă – ter‑minaţiile propriilor arbori ge‑nealogici. Și George A. Sturdza, ctitorul monumentului de la Miclăușeni (realizat după 1880), va reveni asupra poveștii pro‑priei familii și o va afișa, cu toa‑tă pompa și ostentaţia cifrului, în tencuiala zidurilor.

Dezlegarea tainelor merită toată osteneala, așa cum ne dovedește excelentul studiu Heraldica Palatului Sturdza de  la Miclăușeni (Doxologia, Iași, 2014), semnat de profeso‑rul ieșean Sorin Iftimi. Alături

de informaţia bogată, volumul are virtutea de a dezvălui nunta chymică dintre adevăr și ficţiu‑ne în istoria stemelor nobilia‑re românești. Către 1840, îi des‑coperim pe logofătul Grigore Sturdza și pe fiul său Mihail cum falsifică memoria clanului, alegându‑și strămoșii după bunul plac. Dar moda înrudirii cu no‑bilii maghiari din familia Thurzó expiră în curând, căci soţia vis‑tiernicului Alecu Sturdza (năs‑cută Ghica‑Comănești) nu se mulţumește numai cu titlul de „contesă de Turzó‑Sturdza”. Spre sfârșitul secolului al XIX‑lea, Octav George Lecca impune o altă modă genealogică, nu nea‑părat mai veche, ci mai roman‑ţioasă. Nu întâmplător, autorul Pajerelor, Mateiu Caragiale, se numără printre ucenicii istori‑cului. Sturdzeștii s‑ar trage, crede Lecca, dintr‑un cavaler ioanit, înmormântat în insula Rhodos, ceea ce ar justifica și datele inserate în deviza de pe sigiliul de la intrare: „Utroque 1204 Clarescere 1689 Pulchrum 1879” („Strălucește pretutindeni în mod deosebit”). Despre ve‑chea stemă cu șarpele încolăcit pe o cruce latină, datată în 1615 și stilizată apoi în monogra‑mul familiei, Sorin Iftimi crede

că ar reproduce imaginea unor monede‑talisman (pestthalerii) de pe vremea ciumei. Cealaltă stemă, mai nouă, e dobândită de Ilie Sturdza, personaj extrem de interesant, care fuge de scaunul domnesc și se refugiază peste munţi sub protectoratul lui Mihail Apaffy. De acolo se întoarce cu o diplomă de recunoaștere a nobi‑lităţii, datată 1679, și cu un fru‑mos blazon închipuind un leu cu spada înfășurată în ramuri de măslin. Foarte interesant este că cei doi domni ridicaţi din nea‑mul Sturdzeștilor ignoră blazo‑nul mai vechi al familiei (cel cu șarpele), preferând să foloseas‑că leul, simbol mai comun al regalităţii. În curând, cele două blazoane vor fuziona, întrucât ramura de măslin încolăcită în jurul sabiei leului din noul bla‑zon se va transforma în șarpele vechilor sigilii.

Prinsă în cadrele stemelor heraldice, istoria familiei se oprește în câteva puncte esen‑ţiale: alianţele fiicelor lui Alecu Sturdza (Elena, Zoe și Ruxandra) cu neamuri la fel de înalte (Suţu și Balș) și alianţele fiilor acelu‑iași ambiţios boier (Dimitrie, George) cu fiicele unor Canta‑cuzini și Ghiculești. Căsătoriile inter pares se completează cu o

serie de matrimonii politice: fiul liderului liberal D.A. Sturdza se căsătorește cu fiica lideru‑lui  politic junimist P.P. Carp, iar nepoata lui D.A. Sturdza se căsătorește cu unul dintre fii Nababului.

Ipotezele studiului semnat de Sorin Iftimi se nuanţează în vecinătatea ilustraţiilor extrem de provocatoare. Astfel, putem observa cum leul cruciat se pres‑chimbă în leul barochizat, în‑tors  nefiresc, al cópiilor unor documente pierdute sau inexis‑tente. Atenţie! Din S‑ul sturdzesc se poate ivi oricând un șarpe

veninos sau tămăduitor. Dincolo de cazna încifrării, vom desco‑peri că stricta gramatică a sem‑nelor heraldice nu a putut  îm‑piedica exprimarea umorilor posesorilor de blazon: chiar dacă pot sta pe două pagini în‑vecinate, între leii napoleonieni, scrutând viitorul, comandaţi de domnitorul Mihail Sturdza pen‑tru obeliscul din Parcul Copou, și acel leu doborât parcă de pro‑pria spadă, întors spre trecut, comandat de George A. Sturdza pentru monumentul său fune‑rar, stau 50 de ani de profundă melancholie.

S de la Sturdza

Pe drumul ce leagă Romanul de Iaşi, la o distanţă de vreo trei poşte (dacă le parcurgi cu diligenţa), se află Palatul Sturdza de la Miclăuşeni. Numai călătorul fără metod, oprit aici din cine ştie ce pricini nevolnice, poate dibui indicatorul aşezat pieziş, ca o gazdă ce te primeşte cu

spatele. Clădirea, pe vremuri un fel de pleasure mansion a Sturdzeştilor, stă cufundată în mantila unei vegetaţii încâlcite. Aşa ar fi putut arăta şi celebra casă Usher. Totuşi, palatele de la Miclăuşeni şi Ruginoasa se numără printre puţinele clădiri din apropierea Iaşului dispuse să‑şi mai deschidă porţile pentru vizitatori.

Totul se întâmpla într‑un Paris atât de divers etnic și de multicultural, într‑o

societate atât de deschisă, de li‑berală, de atentă cu dreptul la diferenţă, într‑o Franţă atât de frumoasă prin egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa corpului de legi. Atunci, în acele secunde de‑cisive, nici legea, nici credinţa n‑au mai contat. Poliţistul care apăra societatea a fost omorât cu sânge rece de către terorist.

Aș spune că prin aceasta cercul s‑a închis într‑un fel care face culpabile pledoariile sofis‑tice ale unora, conform cărora ca‑ricaturiștii omorâţi de la Charlie Hebdo își au partea lor de vină (!) și care face, de asemenea, ridi‑cole încercările de ridiculizare a  poliţiei și serviciilor speciale franceze. E destul de simplu să

stai printre halbe de bere, la mii de kilometri distanţă, și să dai lecţii francezilor ca un Mitică atotștiutor, în marginalitatea lui. Dar mă tem că știinţa lui Mitică nu ne ajută aici prea mult.

Dacă meseria unui caricatu‑rist este să deseneze și să satiri‑zeze, dacă meseria unui poliţist este să împiedice în act încălca‑rea legii, care este meseria celor care, la Paris, au omorât, au luat ostatici, au furat mașini, au fugit după ce și‑au făcut treaba? În‑trucât „credinţa” le‑am văzut‑o, în episodul cu poliţistul Ahmed Merabet, putem renunţa la grila de interpretare prin valori spiri‑tuale. A ucide în numele unei credinţe nu are mai mult sens pentru mine și pentru oamenii cu scaun la cap, dar are pentru cei din orizontul acelei credinţe,

din nucleul ei dur și fundamen‑talist. Aici – vai! –, nici credinţă n‑a fost, fiindcă poliţistul musul‑man căzut la pământ putea fi lă‑sat acolo fără întoarcerea tero‑ristului pentru rafala letală.

Prin urmare, vom fi obligaţi să acceptăm evidenţa: interpre‑tarea acestei tragedii nu trebuie făcută nici prin diferenţe cultu‑rale, nici prin valori spirituale. E vorba despre ceea ce vedem aproape zilnic: oameni de dife‑rite etnii, cetăţenii, credinţe, ca‑tegorii sociale și vârste sunt tor‑turaţi, executaţi și masacraţi în Orient sau în Occident de către grupuri teroriste nereţinute de vreun scrupul și neintimidate de ceva.

Lor li se opune, simbolic, o societate deschisă, plurală, fie ea franceză, britanică, germană sau

americană, în care lupta antite‑roristă este legiferată și norma‑tă de coduri. Iată un lucru minu‑nat, fiindcă la violenţă calculată nu se poate răspunde cu violen‑ţă oarbă, iar poliţistul Ahmed Merabet nu ar fi avut libertatea teroristului de a trage o rafală într‑un om căzut la pământ. Dar iată, totodată, breșa prin care te‑rorismul lovește atât de frecvent și atât de puternic în inima de‑mocraţiilor occidentale. „Breșa” este chiar democraţia, cu legi, cu reguli, cu norme și cu respec‑tarea lor. Ea este enormă, întru‑cât fiecare are prezumţia de ne‑vinovăţie și orice terorist este, până la actul de terorism, un ce‑tăţean cu toate drepturile cetă‑ţenești.

Astfel că pretinsele ofense aduse prin caricaturi de Charlie

Hebdo sunt numai un pretext pentru legitimarea simbolică a terorismului hipercalculat, ra‑ţional și rece, pragmatic în ex‑ploatarea posibilităţilor pe care o societate democratică le oferă oricui. Și nu doar poliţia și ser‑viciile de securitate trebuie să apere societatea democratică, în timp ce majoritatea cetăţeni‑lor stau în case și privesc la tele‑vizor ce se întâmplă pe străzile și în magazinele lor. Majoritatea cetăţenilor trebuie să iasă din case și să le arate teroriștilor că nu poate fi intimidată de ei.

Este exact ce s‑a întâmplat la Paris și în întreaga Franţă. Un număr uriaș de oameni, milioa‑ne de cetăţeni francezi, au ieșit pentru a manifesta pașnic împo‑triva terorismului și pentru re‑vista satirică Charlie Hebdo.

Je suis Charlie. Această scurtă propoziţie prin care eu vine ală‑turi de ea/el va împinge, cu o for‑ţă socială uimitoare, terorismul spre sfera cătușelor, a avocaţilor, a drepturilor condamnatului.

Je suis Charlie

Au curs deja râuri de cerneală şi s‑au făcut probabil milioane de comentarii în social‑media privind decimarea redacţiei Charlie Hebdo şi evenimentele care au urmat, dar o secvenţă anume nu poate fi uitată. E o înregistrare scurtă, făcută în timp real, cu un poliţist căzut care întinde o mână rugătoare către un terorist şi cu reacţia promptă, profesională a teroristului care îl lichidează. Acolo şi în cele câteva secunde se cuprinde, după mine, întreaga tragedie: poliţistul căzut era musulman.

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

18 | ANALIZĂ

Bogdan Călinescu

Lucian Dîrdală

Foarte probabil, cei mai mulţi dintre cititorii acestei pagini au avut deja acces la noi informaţii despre tero‑

riști și despre modul în care s‑au derulat evenimentele din zilele de 7‑9 ianuarie, precum și la analize pertinente asupra contextului și semnificaţiei lor. Nu pot decât să‑mi exprim speranţa că nu se va ajunge la o multiplicare și la o escaladare a violenţei în Paris și în alte puncte din Franţa și din lumea occidentală. În cele ce urmează, voi încerca să‑mi exprim gândurile într‑o manieră concisă, fără a intra în subiecte colaterale.

Nu există, cred, șanse de a elimina predispoziţiile noastre filosofice și ideo‑logice dintr‑un discurs de acest tip. Îm‑părtășesc multe dintre asumpţiile, spe‑ranţele și prejudecăţile vechilor whig anglo‑saxoni, în sensul că omul își poate găsi calea spre o viaţă liberă, decentă și demnă într‑o comunitate bazată pe drep‑turile individuale, înzestrată cu instituţii politice democra tice (sunt, astăzi, singu‑rele legitime), întărite și totodată cenzu‑rate de rule of law.

Singurele limitări ale exerciţiului drep‑tului la liberă exprimare pe care le accept ţin de îndemnul la ură și violenţă sau de apologia acestora. De asemenea, susţin sancţionarea celor care neagă sau ches‑tionează cu rea‑credinţă existenţa Holo‑caustului și cred că aș accepta, în ţara mea, o reglementare similară și în privinţa cri‑melor regimurilor comuniste. Deși sunt credincios ortodox, mă opun categoric incriminării blasfemiei: bunul‑simţ al so‑cietăţii, nu legea statului trebuie să pro‑tejeze sentimentele religioase.

Nu sunt un admirator al stilului șo‑cant pe care l‑au ales uneori caricaturiștii și ceilalţi membri ai redacţiei Charlie He‑bdo pentru a‑și enunţa opiniile, dar drep‑tul la liberă exprimare este fundamental. Aș susţine această idee și în cazul ipote‑tic în care o publicaţie similară ar apărea în România, deși nu m‑aș număra printre cumpărătorii ei. Cei de la Charlie Hebdo sunt victime ale violenţei teroriste, nu ei trebuie supuși judecăţii publice.

Dacă vorbim despre vinovaţi, trebuie să avem curajul de a‑i defini. E vorba des‑pre cetăţeni francezi pe care etnia și mai ales religia i‑au încadrat în subculturi os‑tile valorilor și stilului de viaţă occiden‑tal. Dacă guvernul francez nu acceptă existenţa oficială a comunităţilor definite etnolingvistic sau religios, nu înseamnă că ele nu există. Iar dacă liderii acestor comunităţi informale exprimă mereu res‑pect faţă de valorile Republicii, nu în‑seamnă că el este împărtășit de toţi mem‑brii lor. Și, în orice caz, respectul fără asumare este fragil.

Asumarea unor valori nu poate avea loc decât dacă individul participă cu bu‑nă‑credinţă la marea conversaţie (mereu

condamnată la imperfecţiune) a societă‑ţii. Purtând‑o, căutăm și valori materiale, dar și satisfacţii de altă natură: libertate și demnitate, acces la adevăr și frumuseţe, șansa de a participa la guvernarea cetăţii, o ordine echitabilă și așa mai departe. Ast‑fel ne definim un „acasă” politic.

Pentru teroriștii din Paris – și, din pă‑cate, pentru mulţi arabo‑musulmani din Occident –, acest „acasă” nu există, iar contextul internaţional și politica exter‑nă a ţărilor lor vor continua să favorizeze conflictele de loialităţi. Autosegregarea va continua să accentueze frustrările și va conduce probabil la radicalizarea unor noi generaţii.

Nu cred că ordinea politică occiden‑tală are resurse pentru a preveni aceste ameninţări. Comunităţile politice naţio‑nale nu se mai sprijină pe credinţe comu‑ne: nici religia, nici drepturile omului, nici statul social, nici alte asemenea mari proiecte nu ne mai pot lega unii de alţii – cu atât mai puţin să‑i integrăm pe cei ce (încă) nu consideră aceste locuri „acasă”. O veritabilă comunitate politică europeană pare nu doar îndepărtată, ci și tot mai lip‑sită de conţinut.

Trebuie așadar să ne obișnuim cu ideea că marea conversaţie s‑a fragmen‑tat într‑o cacofonie. Ideal ar fi ca peste tot în Europa cei care preţuiesc drepturile – indiferent de etnie, rasă, limbă și religie – să stea suficient de aproape încât să se audă unii pe alţii și să poată acţiona con‑certat. Și să se poată apăra politic de cei în mintea cărora Occidentul nu e „acasă” tocmai pentru că rămâne atașat de aceste drepturi.

Acasă, în Occident

În precedentul număr al revistei, bilanţul evenimentelor internaţionale din anul recent încheiat se concentra, în mare măsură, asupra violenţei teroriste, în particular asupra celei inspirate de fundamentalismul islamic. Iată că acest text, finalizat la scurt timp după încheierea crizei din Franţa – actul terorist de la sediul Charlie

Hebdo şi cele ce i‑au urmat –, trebuie să pornească din acelaşi punct.

Democratic blues

Avem de‑a face cu o religie ce se consideră superioară legilor și drepturilor omului. Aceste aspec‑

te au fost excelent tratate de Ibn Warraq în lucrarea sa Pourquoi je ne suis pas mu‑sulman.

În același timp, au existat și semne pozitive. „Primăvara arabă”, cu revoltele tinerilor, într‑un context economic catas‑trofal, a demonstrat că există o aspiraţie pentru libertate la o parte din populaţie. Din acest punct de vedere, Tunisia e un laborator interesant. Turcia se zbate la rândul ei între aspiraţia occidentală a ti‑neretului și islamismul populaţiei mai în vârstă. S‑a uitat, însă, că au fost alegeri de‑mocratice în Afganistan, Irak sau Kuweit. Însă această aspiraţie e incompatibilă cu religia musulmană și organizarea tribală a acestor societăţi.

Atentatele din ianuarie de la Paris le‑au reamintit francezilor că problema islamismului nu e o glumă macabră. În privinţa imigraţiei și a fenomenului isla‑mist din Franţa, corectitudinea politică a fost extrem de prezentă. În ultimii 20 de ani, se pot distinge trei perioade. Până la alegerile din aprilie 2002, când candida‑tul extremei drepte, Jean‑Marie Le Pen, a ajuns în turul doi în locul candidatului socialist, s‑a negat practic problema imi‑graţiei și a pericolului islamist. Atunci când se punea problema integrării popu‑laţiei musulmane pe un platou de televi‑ziune sau la radio, erai imediat pus la punct și acuzat că ești „agent de extremă dreaptă”. Între 2002 și 2007 a început să se vorbească deschis și s‑a acordat mai multă atenţie faptului că există în Franţa o categorie de imigranţi care nu s‑au in‑tegrat. După 2007 și victoria lui Nicolas Sarkozy la alegeri, subiectul nu a mai fost considerat tabu, iar electoratul Fron‑tului Naţional (extrema dreaptă) a deve‑nit frecventabil. Sfârșitul corectitudinii politice a contribuit, de altfel, la prăbu‑șirea Frontului Naţional în Franţa, unde a pierdut, în doi ani, jumătate din electo‑rat. Din păcate, eșecul lui Sarkozy și în‑toarcerea stângii la putere au revigorat corectitudinea politică franceză. Proble‑mele din periferiile Parisului sau ale altor orașe au fost din nou negate și s‑a reve‑nit la metode vechi, cu zeci de miliarde de euro aruncaţi pe fereastră pentru „po‑litica orașului”. Aș adăuga și „corectitudi‑nea politică” a unor intelectuali precum demograful Emmanuel Todd, care a negat, într‑o carte de la începutul anilor 2000, problema islamismului în lume (și în Franţa), pe care îl considera o „fantasmă americană”. Evenimentele din Franţa ne demonstrează că mulţi s‑au înșelat.

Oare politicienii au învăţat lecţia și au înţeles că Franţa e ameninţată de totali‑tarismul verde? Primele reacţii după aten‑tate mă fac să fiu circumspect. Franţa laică și republicană este formula pe care o aud până la saţietate. În primul rând, cuvân‑tul republică nu‑mi spune nimic. Și URSS era o republică, și România lui Ceaușescu, și Iranul islamist. Iar laicitatea e o formă de incultură crasă. S‑a ajuns până la inter‑zicerea scenelor Nativităţii de Crăciun în școli și la primării, ceea ce înseamnă nega‑rea istoriei creștine a Franţei! Cred, dim‑potrivă, că ar fi necesară mai multă reli‑gie catolică, tocmai pentru ca tinerii să fie atrași în biserici. Sunt total de acord și cu celelalte religii, cu condiţia să fie prac‑ticate în moschei sau acasă, nu pe stradă.

După fiecare tragedie se organizează un „marș al tăcerii”, un spectacol sinistru. După atacul terorist de la Paris au fost astfel de marșuri în toată Franţa și s‑au făcut declaraţii pompoase referitoare la „solidaritatea naţională”. Vă închipuiţi cum se prăpădesc de râs teroriștii. Nu mar‑șurile și „solidaritatea republicană” îi vor opri, ci lupta împotriva terorismului. Tre‑buie să se înţeleagă că Occidentul e în război de câţiva ani buni și că acesta va fi lung. Nu e vorba despre un „conflict al civilizaţiilor”. Noi suntem o civilizaţie, dar ceilalţi sunt niște barbari ce vor să ne distrugă și să ne supună.

Într‑un articol pe care l‑am publicat la sfârșitul lui decembrie în Le Figaro, am denunţat eșecul statului francez în privin‑ţa integrării tinerilor și am propus sfârși‑tul asistenţiatului. De ani de zile acești tineri sunt consideraţi „victime ale socie‑tăţii”, și nu ale incapacităţii lor de a se adapta. O parte din acest tineret se com‑place în postura de victimă și nu face nici un efort pentru a reuși prin muncă sau studii. Trebuie menţionat că pericolul is‑lamist vine din partea tineretului musul‑man din Franţa, și nu a celor mai în vârstă, care au ajuns aici în anii ’60‑’70 și au fost nevoiţi să muncească pentru a putea ră‑mâne în Franţa (a existat un caz celebru, al algerianului ce s‑a sinucis aruncându‑se în canalul Saint Martin din cauză că, ne‑maiavând contract de muncă, era obligat să se întoarcă în Algeria!). Mulţi dintre acești musulmani mai vârstnici fac parte din electoratul Frontului Naţional, pentru că sunt exasperaţi de neputinţa și eșecul clasei politice franceze. Oricum, probabil că, din păcate, Franţa va avea încă mult de plătit din cauza unor lideri inconștienţi.

(Fragmente din acest text au apărut sub formă de interviu pe site‑ul

www.lapunkt.ro, în 9 ianuarie 2015)

Note inutile

Franţa, libertatea şi extremismul islamic

În eseul Comment les démocraties finissent, Jean‑François Revel scrie că nu crede că există un „islam moderat”, pentru că nu l‑a văzut niciodată, în nici o ţară. Există, desigur, diferite tipuri de islam, cum este cazul în ţările din fosta Iugoslavie, unde musulmanii sunt foarte discreţi. Însă religia islamică este, din păcate,

incompatibilă cu formele occidentale moderne. Ori o abandonezi şi devii un occidental, ori continui să‑i urmezi preceptele şi tabuurile.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel

Lavinia Maria Pruteanu

Învestitura şi veşmintele (1)Într‑adevăr, în texte, de dife‑

rite niveluri, ale acestora şi,  apoi, în presă, apar pre‑

ponderent termenii (a) investi (într‑o demnitate, într‑o func‑ţie etc.), respectiv investire şi in‑vestitură. Pentru exemplificare, trimitem la câteva texte accesi‑bile, de pe internet: [împăratul Henric al IV‑lea] „a intrat în conflict direct… cu Papa Grigore al VII‑lea în chestiunea acordă‑rii investiturii episcopilor ger‑mani” (ro.wikipedia.org); „Cos‑tache Negri… fusese trimis în capitala otomană… în speranţa obţinerii firmanului de investi‑tură [a lui Cuza] din partea Curţii suzerane” (foaienationala.ro); „Cu această ocazie [a vizitei la Constantinopol], avea să‑i fie în‑mânat Domnitorului [Carol I] şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa ofi‑cială de către Curtea suzerană” (foaienationala.ro; vezi şi „fir‑manul pentru investitura Princi‑pelui Carol”, la Maiorescu).

Nu lipsesc, totuşi, nici du‑bletele cu iniţiala în‑: „Costache Negri asistase la învestirea lui Grigore Ghica al Moldovei şi Barbu Ştirbei al Munteniei” (dacoromania‑alba.ro); „A doua

zi, 19 decembrie 1919 (1 ianuarie 1920) dr. Miron Cristea a fost învestit şi înscăunat în noua demnitate” (historia.ro).

Verificarea privind „respec‑tarea” normei o constituie titluri‑le ştirilor despre preluarea func‑ţiei de preşedinte al României de către Klaus Iohannis; variantele (a) învesti, învestire, învestitură predomină în presă, iar „abateri‑le” par să reflecte, probabil, doar neatenţia unor redactori: „Mara‑mureşeni prezenţi la ceremonia de investire a noului preşedinte al României” (adevarul.ro); „Actua‑lul primar interimar al Sibiului va fi prezent duminică la fes‑tivităţile legate de investirea lui Klaus Iohannis ca preşedinte” (oradesibiu.ro). În discursul oral, cele două variante au apărut în variaţie… foarte liberă!

Perspectiva istoriei limbii literare. Normele recente impun folosirea a două cuvinte, a că‑ror scriere (şi pronunţie) diferite

semnalează sensuri diferite. Ast‑fel, (a) investi este explicat prin „a plasa, a aloca, a cheltui un fond, un capital, diverse mijloa‑ce materiale într‑o întreprinde‑re; a face o investiţie”, substan‑tiv care, la rândul său, capătă sensul de „plasare de capitaluri în întreprinderi industriale, agri‑cole, comerciale etc., cu scopul obţinerii de profituri; (concret) capitalul plasat”. Numai cu alt sunet ini ţial, (a) învesti este în‑registrat în dicţionare cu sensul de „a acorda cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o demni‑tate, o atribuţie”; sinonime (par‑ţiale): a înscăuna, a alege, a orândui. Diferenţa importantă intervine în ceea ce priveşte fa‑milia de cuvinte a celui de al doilea verb: substantivele cores‑punzătoare sunt învestire, „acţi‑unea de a învesti; împuternici‑re dată cuiva spre a exercita un drept, o autoritate, o atribuţie etc.; confirmare într‑o demnita‑te”, respectiv învestitură, „act

prin care cineva este învestit cu o demnitate”.

Diferenţierea în discuţie re‑prezintă rezultatul unei normări relativ recente: în Dicţionarul Academiei (DA; t. II/I, 1934) era consemnat doar verbul (a) in‑vesti, având ambele sensuri la care ne‑am referit până acum, cu precizarea expresă că varianta (a) învesti reprezintă doar româ‑nizarea prefixului, iar atestările acesteia datează din secolul al XIX‑lea. Acceptarea unui singur cuvânt se explică prin istoria împrumutului neologic: ambele „intrări” recente se explică din fr. investir, care, în limba de ori‑gine, este folosit (printre altele) cu sensul ambelor verbe din limba română literară de astăzi, adică atât al lui (a) investi, cât şi al lui (a) învesti.

Importantă pentru sensul „a acorda cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o demnitate, o atribuţie”, atribuit astăzi celei

de a doua variante, este etimolo‑gia fr. investir, termen explicat, de exemplu, în Trésor de la lan‑gue française informatisé, ca moştenitor al latinescului inves‑tire, „revêtir, garnir”. În ceea ce priveşte semnificaţia „a îmbră‑ca” a lui investir este de reţinut trimiterea la faptul că sensul „mettre en possession d’un dro‑it, d’un pouvoir, d’une dignité; installer officiellement dans des fonctions” este în legătură cu împrejurarea că simbolul dem‑nităţii, al puterii conferite îl con‑stituia un element al îmbrăcă‑minţii („un élément du costume étant le symbole de la dignité, du pouvoir conférés”; sursa citată).

De altfel, la Grigore Alexan‑drescu, varianta (a) învesti în‑seamnă chiar „a îmbrăca”; cităm versuri din poezia Măriei sale domnului Alexandru Ioan I: „Fiu al ţării, salutare! România înves‑tită În veşminte de serbare, Îţi doreşte, îţi urează De mari fapte viaţă plină…”, versuri ce ne atrag atenţia asupra asocierii verbu‑lui respectiv cu substantivul veş‑minte, de la care a fost derivat verbul (a) înveşmânta. Or, acesta din urmă ar putea fi un inductor pentru apariţia variantei „româ‑nizate” (a) învesti într‑o funcţie.

Continuăm, în cadrul oferit de Timpul şi la nivelul exigenţelor acestei publicaţii, o discuţie cu istoricul Gh. Cliv. asupra „dubletelor” (a) investi şi (a) învesti, cel de al doilea vehement contestat de interlocutorul nostru, cu referire la uzul istoricilor.

Introiecţia, ca mecanism psi‑hologic, apare deci atunci când individul asimilează și

adoptă un fapt exterior, consi‑derând că îi aparţine, având me‑nirea de apărare împotriva an‑goasei, dar și de intensificare a funcţiilor psihice, de asimilare a cât mai multor realităţi exterioa‑re pentru a rezista frustrării. In‑troiecţia, vizând asimilarea aspec‑telor pozitive din exterior, este opozabilă proiecţiei, care presu‑pune exteriorizarea de către in‑divid a aspectelor negative.

Tot de la Freud folosim cuplul de termeni intricare‑dezintricare pentru identificarea relaţiei dintre Eros și Thanatos (teoria pulsiu‑nilor de viaţă și a pulsiunilor de moarte), care, în interpretarea lui J. Laplanche și J.‑B. Pontalis, desemnează amestecul în dimen‑siuni fluctuante al celor două pulsiuni în manifestările psihice și, respectiv, procesul prin care cele două pulsiuni revin la scopu‑rile lor. Menirea artei, interpre‑tată în cheia sprijinului pulsiunii

de viaţă, poate să încorporeze în formele sale de expresie răul, urâ‑tul, negativul, care în acest algo‑ritm reprezintă pulsiunile distruc‑tive, artistul metamorfozând astfel frustrările exterioare și investind narcisic produsul artistic. Mitul lui Pygmalion (expresiv întrupat de G.B. Show în My fair lady) este o bună trimitere la ideea că arta reprezintă astfel forma de autoerotism ce plasează artistul

în relaţie cu sine însuși. Însă această dinamică pulsională im‑plică suferinţa artistului, investi‑ţia narcisică îndrumând Eul spre impulsurile distructive. Cu cât fău‑ritorul de artă este mai acaparat de pulsi unile morţii, cu atât mai mult obiectul creat este invadat de pulsiunile vieţii. Se eviden‑ţia ză astfel ideea că arta repre‑zintă o bună garanţie în faţa morţii. Efemerităţii existenţei fi‑zice a artistului i se opune eter‑nitatea operei artistice, creatorul „diluând” astfel, cumva, angoa‑sa faţă de moarte.

Din această perspectivă, îl putem considera pe creator ca fiind privilegiat, creaţia sa având deseori valoare de catharsis. Dar cum se plasează în această con‑strucţie consumatorul, receptorul de artă? În situaţia în care există o relaţie de interdependenţă (dar care, evident, nu este obligatorie), consumatorul de artă are un rol (aparent) pasiv, în sensul în care este pus în faţa faptului împlinit, în speţă, a operei desăvârșite.

Dacă putem presupune că artis‑tul are toată libertatea de expri‑mare, receptarea de către consu‑mator poate cunoaște importante limitări, printre care cele ale lipsei de comprehensiune cognitivă și/sau emoţională ori poate inabili‑tatea transcenderii epocii sau a curentului cultural.

Maria Anna Potocka, critic și curator de artă, consideră că în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a produs o „sciziune manifestă între deschiderea re‑ceptorului faţă de artă și înfăţi‑șarea artei”, identificând câteva prejudecăţi, convingeri ce îi obtu‑rează receptorului calea spre artă. Astfel, autoarea lucrării Este doar artă (2008) semnalează, printre altele, rezistenţa la schimbare a receptorului, dezacordul pentru diversitatea mijloacelor uzitate de arta contemporană, fiindu‑i mult mai facilă exprimarea ar‑tistică tradiţională. Se simte și o  ironie a autoarei în privinţa abilităţii publicului receptor de a  defini doar negativ produsul

artistic, în lipsa capacităţii de a furniza definiţii pozitive…

O altă prejudecată o repre‑zintă convingerea receptorului că arta și mai cu seamă creatorul de artă aspiră către comunicare, or, așa cum știm, această inter‑pretare contravine decriptării psihanaliștilor. În opinia M.A. Potocka, a face artă de dragul câștigării receptorului (pe care, de altfel, creatorul de artă nu ar trebui să fie preocupat să‑l cu‑noască) compromite sau artifici‑alizează opera. Dar cum iese re‑ceptorul din impasul creat prin neînţelegerea operei? Răspunsul pare foarte simplu și totuși dese‑ori ocolit cu obstinaţie: educaţia estetică (formală, informală, non‑formală…) și pregătirea interioa‑ră, psihică pentru captarea actu‑lui artistic. Pro dusul artistic nu este doar un furnizor de plăcere, ci de cele mai multe ori chiar opusul acesteia, la zămislirea lui concurând atâtea emoţii, trăiri, afecte profunde, deseori necon‑sonante cu fericirea!

Arta, între procreare şi receptare

Din perspectivă psihologică, apelând la teoriile freudiene, produsul artistic se înfăţişează ca o alegorie a refuzului limitelor, ca o formulă a libertăţii, de devansare a convenţiilor, învecinând arta cu perversiunea, ca o eschivare parţială de sub principiul realităţii, care este definit de Freud prin utilitate. Astfel, Eul introiectează (termen introdus de S. Ferenczi, preluat şi de Freud) sursele de plăcere proiectând spre exterior ceea ce în interior îi produce neplăcere.

Psih(o)analiza subiectivă

Martori ai derivei

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

20 | VITRALIU

Mioara Anton

Cotidianul comunist

Teodora Manea

Detaşatul cultural

Twitter a declarat 2014 „Anul selfie‑ului”. Face‑book și Tweeter sunt pline

de selfie‑uri, de imagini fulge‑rate de camere digitale. Chipul se arată, se instanţiază și se di‑fuzează. Viteza de circulaţie a imaginii creează recorduri: un selfie înţesat de actori renumiţi a fost ciripit în tweetosferă de trei milioane de ori. Felul în care consumăm azi chipul s‑a schim‑bat. Tehnologia modernă a de‑mocratizat portretul. Nu mai trebuie să fii bogat ca să‑ţi inviţi

pictorii acasă, să te atârni dea‑supra șemineului și să mai in‑viţi și musafirii să te contem‑pleze. Nici să cari familia în straie de duminică la fotograf. Structura și mesajul fotografiei s‑au schimbat.

Multe selfie‑uri mărturisesc: te pozezi cu regina pe fundal sau cu diferite turnuri faimoase ca să arăţi că ai fost acolo. Instan‑ţiezi un moment, documentezi o călătorie. Apoi îi dai share sau îl ciripești, ca să te vadă lumea. Nimic nou sub soare. Cărţile

poștale au apărut atunci când transportul ieftin și sigur a fă‑cut posibil turismul. Imagini cu „salutări” pe unde ai fost erau apoi trimise la prieteni. Să te vadă, să le spui că te gândești la ei sau să le faci în ciudă!

Autoportretul pictorilor este prima formă de selfie. Uneori, chipul propriu este pictat ală‑turi  de altceva sau altcineva considerat ca având o semni‑ficaţie deosebită. Zurbarán se pictează pe sine ca Sfântul Luca pictându‑l pe Christos (1638). Pictorul pictând devine parte din pictură. Ironie: un selfie cu Christos? Rubens este unul dintre primii pictori care au prevestit selfie‑ul. În Cei patru filosofi (1611), chipul său apare alături de Philip Rubens, Justus Lipsius, profesorul lor, Johannes Wouverius, un gânditor al tim‑pului. Deasupra lor tronează chipul lui Seneca. Patru lalele îmbujorează comuniunea spiri‑tuală cu idele stoice. Tabloul este un memorial pentru Philip, fra‑tele iubit și dispărut prematur.

Similar, selfie‑ul este un phar‑macon al memoriei, disperarea de a reţine clipa și carnea tre‑cătoare a prezentului. Există o diferenţă între memoria perso‑nală și cea colectivă. Cumva, amintirile noastre sau cele mai multe dintre ele au nevoie să fie mai mult decât personale. De ce? Pentru că amintirile nu sunt doar o formă de a păstra prezen‑tul, ci o formă de a ne exprima. Volatilul, indiscernabilul, margi‑nalitatea configuraţiilor noastre

existenţiale intră într‑o centra‑litate ontologică postmodernă. Suntem altceva decât clipă, în‑tâmplare? Întâmplarea aduce în același plan cel mai puternic monarh al timpului nostru ală‑turi de un băiat anonim sau de un atlet cu dantură perfectă. Sel‑fie este simptomul postmodern al întâmplării.

Al doilea lucru specific sel‑fie‑ului este răspândirea, îm‑părtășirea sau comunicarea lui. Reţelele sociale ne redefinesc modurile de existenţă. Din ce în ce mai mult, viaţa personală se împletește pe comunităţi de prie teni mult mai largi și poate mult mai semnificative decât ceea ce am reușit să realizăm în timp și spaţiu reale. Avem ne‑voie de like‑urile prietenilor, de comentariile lor sau pur și sim‑plu de faptul că ei sunt acolo, la un wi‑fi distanţă de noi. Share înseamnă că aderi la o idee: îţi place o poză, îţi asumi ceva. Share cuprinde partea și împărţirea, împărtășirea profană a banali‑tăţilor noastre cotidiene.

Un selfie şi Cei patru filosofi

Sinuciderea era rezultatul unei căderi nervoase sau consecinţa directă a pla‑

nurilor lui Ceaușescu de a‑i în‑lătura pe toţi cei care fuseseră baronii lui Gheorghiu‑Dej? Epi‑sodul din închisoarea de la Doftana referitor la o presu‑pusă relaţie homosexuală putea cântări greu în decizia secreta‑rului general de a se debarasa de Chivu Stoica, care fusese membru al comisiei de anchetă constituită în închisoare.

Biografia lui Chivu Stoica îl înfăţișează ca pe un supravie‑ţuitor al luptelor pentru putere care au agitat existenţa Parti‑dului Comunist. Arestat în 1933, cu „lotul Griviţa”, a trecut prin închisorile de la Aiud, Doftana, Târgu Ocna, Văcărești, Caran‑sebeș și Târgu Jiu. La fel ca și ceilalţi ilegaliști, suferise de bo‑lile clandestinităţii, tuberculo‑ză și sifilis, de care încercase să scape în spitalele penitenciare în care fusese trimis în timpul de‑tenţiei. S‑a afirmat ca unul dintre apropiaţii lui Gheorghiu‑Dej, acesta fiind singurul atu care l‑a menţinut la vârful puterii și care i‑a asigurat accesul la poziţii înalte în ierarhia de partid și de stat. Fidelitatea i‑a fost răsplă‑tită cu funcţia de prim‑ministru, dar și cu cea de șef al statului, atunci când sovieticii i‑au cerut

lui Gheorghiu‑Dej instituirea conducerii colective. După dis‑pariţia acestuia, Chivu Stoica s‑a menţinut în structurile pu‑terii, fiind unul dintre cei care l‑au susţinut pe Ceaușescu să preia conducerea partidului. La începutul anilor ’70, starea de sănătate i s‑a înrăutăţit, dar nu aceasta i‑a adus sfârșitul, ci o poveste de dragoste încâlcită, care a făcut obiectul unei ample anchete.

O comisie specială de partid a fost desemnată să investi‑gheze circumstanţele sinucide‑rii lui Chivu Stoica. Documen‑tul evidenţia existenţa unui triunghi amoros, în care se re‑găseau Chivu Stoica, fosta so‑ţie, Maria Manolescu, și o pre‑supusă nepoată, Doina Roman, apărută în viaţa fostului cefe‑rist  în 1974. Potrivit lui Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica i se plânsese în câteva rânduri că

fosta soţie îi interzisese vizitele nepoatei, ceea ce îi sporise su‑ferinţa și zbuciumul sufletesc. Comisia de anchetă constata că  între Chivu Stoica și Doina Roman nu exista nici un grad de rudenie. Potrivit mărturii‑lor  sale, „atitudinea dură și de dispreţ” manifestată de Maria

Manolescu l‑a determinat să‑și caute alinarea și liniștea sufle‑tească în braţele Doinei Roman, care părea să fie singura în stare să‑l înţeleagă. Chivu Stoica nu fusese prea norocos în dragoste, dovadă că și cel de‑al doilea mariaj se apropia cu pași repezi de divorţ. Odată pronunţat, nu i‑a adus liniștea sperată, conti‑nuând să fie disputat de fosta soţie și de presupusa nepoată.

Ancheta stabilea că Doina Roman avea probleme psihice și că era o „femeie imorală, do‑minată de interese materiale”, care ajunsese să controleze exis‑tenţa liderului comunist. Chivu Stoica i‑ar fi furnizat informa‑ţii secrete referitoare la istoria partidului, ceea ce ridica mari semne de întrebare asupra ca‑pacităţii sale de a judeca lucid întreaga situaţie. Anchetată de Securitate asupra circumstan‑ţelor în care a evoluat relaţia cu

Chivu Stoica, Doina Roman l‑a descris ca fiind „un om uma‑nist, de un umanism de modă veche, așa, un apropiat de Göthe, un om inteligent. (…) Poate că nu citise așa mult, dar avea spirit de observaţie și avea multă luciditate. (…) N‑a avut posibilitate, întotdeauna soţiile lângă care a stat s‑au gândit nu‑mai la toalete, la rochii, la pan‑tofi, la aiureli din astea”. Tot‑odată, Doina Roman pomenea și de intenţiile fostului ceferist de a‑și scrie memoriile din pe‑rioada ilegalităţii, mai ales cele din perioada războiului, pre‑cum și un volum de reflecţii intitulat Cum văd eu un condu‑cător. Comisia de anchetă a fost interesată să afle dacă fos‑tul lider lăsase însemnări, deoa‑rece exista riscul ca foarte mulţi dintre cei aflaţi la putere, în spe‑cial Nicolae Ceaușescu, să fie puși în ipos taze dificile.

Raportul comisiei constata sec faptul că sinuciderea lui Chivu Stoica fusese cauzată de „decăderea sa morală” și de „întreţinerea unor relaţii inti‑me degradante”, vina aparţi‑nându‑i în totalitate. Înmor‑mântat cu funeralii naţionale, Chivu Stoica nu a fost însoţit pe ultimul drum de nici unul dintre liderii marcanţi ai Parti‑dului.

În seara zilei de 17 februarie 1975, Cartierul Primăverii, unde locuia cea mai mare parte a nomenclaturii de partid şi de stat, asista la o scenă cutremurătoare. Chivu Stoica, unul dintre veteranii partidului, alesese să‑şi facă ieşirea din viaţă împuşcându‑se în cap cu o armă de vânătoare. Gestul a produs consternare, iar semnele de întrebare nu au întârziat

să apară. Ce anume îl împinsese pe Chivu Stoica la un astfel de deznodământ?

Dragoste şi moarte la nivel înalt

nr. 190 www.revistatimpul.ro

EXCLUSIV | 21

Adina Scutelnicu

Arseniy Lapin s‑a născut la Mytishchi, în apropierea Moscovei, și și‑a început studi‑

ile de artă la vârsta de nouă ani într‑o instituţie pentru copii supradotaţi, după care a stu diat la Înalta Școală de Animaţie din capitala rusă. După absol‑vire a lucrat pentru o perioadă relativ scurtă ca maestru păpușar într‑un tea‑tru pentru copii. În paralel, și‑a expus lucrările pe simezele galeriilor mosco‑vite, dar și în cele din alte orașe europe‑ne (Belgrad, Strasbourg, Geneva etc.). Marionetele și creaţiile scenice realiza‑te în doar câţiva ani i‑au adus cel mai prestigios premiu de teatru din Rusia: Masca de Aur. Lucrurile mergeau bine, dar nu și din punctul de vedere al ex‑plozivului Arseniy. Nici măcar neobiș‑nuitul său hobby, acela de a acoperi în timpul nopţii ușile și pereţii caselor prie‑tenilor cu imagini și personaje de basm, nu‑l mai provoca, deși aceștia erau în‑cântaţi de „năzdrăvăniile” grafice ale talentatului artist.

Electroşamanii rurali şi pisicile de avanpost, gărzile de la Malevna Krykina

Arseniy a lăsat totul baltă și a ple‑cat departe, în Nord. Și‑a cumpărat o izbă, iar spiritul său liber a început să construiască o nouă lume. Micile sale sculpturi sunt reprezentările persona‑jelor din lumea lui Arseniy. Un univers vesel, colorat, populat, paradoxal, de personaje reale și fantastice extrem de serioase. În pădurile din jurul satului poţi întâlni „oamenii magici”, străjeri ai naturii  – cum ar fi Pădurarul Jack sau Vânătorul Mării Albe – închiși în stâlpi totemici, imprimaţi pe scoarţa copaci‑lor ori pe pietre sau încremeniţi în mici statuete. Malul Mării Albe este moni‑torizat de Scafandri Albi sau oameni ai Poporului Ienupărului. Grădinile sunt locuite de unicorni roz sau „pisici de avanpost” cu bundiţe roșii și măști de bandit din piele neagră, ponei ultra‑rapizi cu aripi de aramă și valtrapuri bălţate, bufniţe înţelepte cu tichii mo‑ţate de motocei roșii sau personaje ca Mr.  Wolverine, de profesie „electroșa‑man rural”, șoferi cerești și multe altele. Printre străjerii de Malevna Krykina, la  fel de serioși ca aceia de la Palatul Buckingham, dar care par să chicotească pe înfundate, mai apar și spiritele pădu‑rii sub forma unor vulpi, iepuri, bursuci și pisici sălbatice. „Sunt niște vulpi foarte bine educate, care mănâncă doar prune‑le căzute sau merele, dar uneori își mai

dau și ele în stambă și‑mi rod gumarii. Sunt prietene cu pisicile mele și se uită împreună la serialele cu galiţe ce rulea‑ză pe ecranele poieţii, dar, după cum am spus, sunt niște vulpi foarte manie‑rate”, ne‑a explicat Arseniy.

„Nu‑mi plac orașele, mai ales cele mari. Prefer oricând sălbăticia. Chiar și atunci când locuiam la Moscova făceam tot posibilul să‑mi petrec cât mai mult timp în păduri, pe munte sau la mare. Așa că m‑am mutat la ţară”, ne‑a mărtu‑risit Arseniy. „În prima jumătate a zilei mă plimb cu motocicleta. Alteori iau barca și mă duc la pescuit, iar dacă vre‑mea este proastă stau acasă și cânt la chitară. Seara îmi vizitez prietenii și stăm la povești la un pahar cu vin. Câte‑odată facem un foc și cântăm”, ne po‑vestește Arseniy cum își petrece o zi obișnuită. Zilele cu inspiraţie sunt cu totul altfel. Când pictează sau sculptează nu mai există nimic altceva în jurul lui. „Cea mai importantă lucrare a mea este aceea de pe șevalet. Mesajul meu către oameni se află în lucrările mele, în ceea ce pictez. Viitorul este ascuns, iar trecu‑tul este uitat. Avem doar prezentul, care este un dar. Dacă mi‑aș putea descrie trăirile în cuvinte, aș fi poet. Dar sunt pictor și cred că este un mod grozav de a mă exprima.”

Arta lui Arseniy Lapin, zis Arselap, poate fi încadrată în stilul etnic sau naiv, însă are o excepţională organizare a spaţiului, deloc naivă. Modeste ca di‑mensiuni, dar poetice prin însăși natura lor, picturile lui Arseniy degajă bună‑tate și o ușoară ironie de care pare să se bucure atât privitorul, cât și autorul. Ca și lucrările sale nocturne, mai puţin licite, dar pe deplin agreate, picturile și sculpturile sale readuc vechile basme în Rusia modernă.

Libertatea ca izolare asumată

Viaţa lui Arseniy pare o joacă perpe‑tuă, o distracţie creativă necontenită, care ar face invidios copilul de orice vâr‑stă, dar, în realitate, presupune și multă muncă în studioul său de înregistrări, unde creează, mai nou, videoclipuri ani‑mate pentru propriile creaţii muzicale. „Primul videoclip pe care l‑am realizat a fost pentru Eleanor Rigby a Beatles‑ilor. Mi‑a ieșit un film mai interesant decât aproape tot ce am văzut pe MTV”, a apreciat Arseniy. A continuat cu anima‑ţia Dragonflight pe muzică Namgar și Severo‑Zapad cu fundal sonor Aquarium. Consideră că Sfântul Sidor vorbindu‑i unui pește este una dintre cele mai bune

animaţii pe care le‑a făcut. „Folosesc tehnici simple și tradiţionale de ani‑maţie, dar rezultatele sunt neobișnuite, fiindcă îmi folosesc propriile picturi, care nu seamănă cu nimic din ceea ce fac alţi artiști”, explică Arseniy ineditul creaţiilor sale. L‑am întrebat care ar trebui să fie principalele calităţi ale unui artist. „Un creator poate fi harnic și atent. Va fi bine pentru el, dar nu este valabil pentru toată lumea. Altul poate fi rapid și neglijent, dar să creeze imagini expresive și vii. Fiecare artist trebuie să‑și găsească propria cale de exprimare și să‑și dezvolte calităţile necesare pen‑tru a se exterioriza cât mai corect”, cre‑de Arseniy. Artistul cu suflet de copil este, la rândul său, un iubitor al copiilor. Visele de viitor, de altfel, le sunt dedi‑cate: „Mi‑ar plăcea foarte mult să ilus‑trez cărţi pentru copii. Cred că pictura mea este foarte potrivită pentru acest scop, dar nu am reușit să fac asta până acum”. Deși este un personaj extrem de expansiv și volubil, Arseniy nu contează foarte mult pe oameni. „Îmi place filo‑sofia budistă, potrivit căreia, dacă nu ai așteptări, nu poţi fi dezamăgit”, a măr‑turisit el. Trebuie să recunosc, la rân‑dul  meu, că am folosit denumirea din secolele trecute a satului lui Arseniy, Malevna Krykina. Pentru că nu‑i plac vizitatorii necunoscuţi și nici turiștii. Poate și pentru că acest Shangri‑La ru‑sesc are șansa de a exista doar păstrân‑du‑și o autenticitate nepoluată de turism sau poate artistul tocmai asta a căutat, un loc în care să se poată exprima liber, fără a fi judecat, încadrat, estimat sau contabilizat. Probabil că fără această li‑bertate Arseniy Lapin n‑ar exista. Și dacă el n‑ar exista, cu siguranţă n‑ar mai fi nici lumea sa fantastică, din care ne trimite câteodată instantanee.

Undeva, pe malul Mării Albe, în apropierea Cercului Polar, există un sătuc fermecat. Din grădini, de pe gardurile uliţelor, din păduri, de pe scoarţa copacilor, ba chiar şi de la ferestre sau de pe porţile sau zidurile caselor din Malevna Krykina te iscodesc ochi atenţi de sirene,

unicorni, dragoni şi alte lighioane rare. Bufniţele au căciuli de lână cu ciucuri, elefanţii poartă clopoţei, iar balaurii iubitori de miere au ochelari roşii şi dinţi de mărgele. Până şi vulpile de pe‑aici sunt cuminţi. Mănâncă prune şi au prietene pisici. Este satul lui Arseniy Lapin, un artist care s‑a rupt de viaţa moscovită pentru a‑şi crea propria „gură de rai”.

Universul de poveste al lui Arseniy Lapin

Dacă staţi mai mult pe malul Mării Albe, puteţi vedea Scafandrul Alb. Mai întâi, stânca de pe mal se crapă și apar ca­petele albe ale gărzilor sale de corp, care se tâ­răsc afară. Dacă totul în jur este liniștit, apare în­suși Scafandrul Alb. Se uită fix la tine și după câ­teva secunde toate aces­tea se dizolvă în aer.

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

22 | ESEU

Idei în agora

Cine mai citeşte (cărţi)?

Polemici cordiale

Dan Pavel

Revoluţia adevărului şi adevărurile RevoluţieiAdrian Niţă

Sunt un admirator al lui Allan Bloom (și al maes‑trului său Leo Strauss).

Ambii sunt personaje în roma‑nul („cu cheie”) Ravelstein al lui Saul Bellow. Ceea ce‑i leagă este obsesia comună că trăiesc într‑o lume în care oamenii devin tot mai proști, deoarece nu mai ci‑tesc/studiază marile cărţi ale umanităţii. Dacă citești printre rânduri The Closing of the Ame‑rican Mind, înţelegi că fenome‑nul „îngustării minţii” indivizi‑lor și colectivităţilor se petrece pretutindeni, nu doar în America. Prăbușirea comunismului a înlă‑turat obstacolele care îngreunau accesul la informaţie, cunoaștere, înţelegere. Cu toate acestea, după spălarea pe creier a generaţiilor care au trăit în totalitarism, asis‑tăm uimiţi la spălarea pe creier

a multora dintre cei care aparţin generaţiilor libere. Cum ar spune Lovinescu, trăim în deplin sin‑cronism, pentru că este un feno‑men globalizat.

Ca și în domeniul economic însă, unde asistăm la radicali‑zarea inegalităţii (despre care scrie memorabil Stiglitz), și în domeniul intelectual se creează noi inegalităţi. Ele sunt însă op‑ţionale și voluntare. Simultan cu „închiderea” minţii se produce și o spectaculoasă „deschidere” a minţii. Trăiesc între tineri, ală‑turi de studenţii și copiii mei, iar de câţiva ani asist la modul tot mai rapid în care se produc diferenţierile în cadrul acelorași clase, școli, orașe, facultăţi și ge‑neraţii. Toţi tinerii sunt naviga‑tori pe internet. De acolo își iau

de regulă tot ce este bun/rău. De acum vezi însă cum viitoarele elite intelectuale se orientează către bibliotecile virtuale tot mai bogate, site‑urile marilor domenii știinţifice, tehnologice, culturale, marile universităţi ale lumii, piaţa muncii intelectuale bine plătite din Occident și din alte părţi. Acești tineri citesc tot ce au nevoie și încă pe deasu‑pra: cărţi, studii, articole de spe‑cialitate, rapoarte, probleme. Exigen ţele celor mai competiti‑ve dome nii se vor baza mereu pe lectură și studiu. Cei care nu citesc sunt proștii, cei care nu studiază permanent sunt ne‑competitivii, care se marginali‑zează singuri, chiar dacă obţin diplome pseudouniversitare.

De peste jumătate de secol, profeţi postmoderni au prevestit

„moartea cărţii”. Cam la trei‑pa‑tru ani, sunt contraziși. Câteva exemple merită menţionate. Cea mai populară moderatoare TV din America, Oprah Winfrey, a sprijinit vreme de câţiva ani o serie de cărţi și autori remar‑cabili, iar succesul la publicul larg a fost șocant. Anul trecut, Martin Scorsese a făcut un film despre cea mai prestigioasă re‑vistă din lume dedicată cărţilor, The New York Review of Books, care a împlinit o jumătate de se‑col și prosperă. Recent, fondato‑rul Facebook, Mark Zuckerberg (care și‑a conceput inovaţia pe când era student la Harvard, unde se cam citește), a anunţat că am‑biţia sa pentru 2015 este să ci‑tească o carte la fiecare două săp‑tămâni. Mai mult, în cadrul unui

club al cărţilor, el va deschide un dialog cu utilizatorii Facebook despre cărţile respective.

Lumea cărţilor a devenit cea mai populată democraţie libera‑lă a planetei. În mod democra‑tic, accesul este egal, pentru toţi, și a devenit tot mai simplu. Op‑ţiunea de a citi sau nu cărţi este însă o libertate individuală, pe care fiecare și‑o exercită după cum îl duce capul. În afară de obligativitatea de a‑i învăţa pe cei mici să scrie, să citească, să socotească, nu ar mai trebui să ne îngrijoreze câţi citesc cărţi, învaţă limbi străine și/sau ma‑nevrează computerul. Așa cum avertiza Socrate încă din Anti‑chitate, singurul risc este ca pre‑ponderenţa proștilor să încline mereu balanţa democraţiei în direcţia greșită.

Studenţi care nu studiază, muncitori care nu muncesc, intelectuali care nu gândesc (şi care nu au avut în viaţa lor o idee originală), ţărani care nu fac agricultură, politicieni care nu ştiu politică, cetăţeni care nu participă la viaţa cetăţii, ziarişti care nu răspund niciodată la întrebările de bază ale profesiei lor (5 W & H), poliţişti

care nu îi apară pe cetăţeni, copii care nu se joacă, funcţionari care nu funcţionează – aş putea să continui la nesfârşit descrierea lumii în care trăim. Există nenumărate excepţii sau comportamente diferite, chiar şi în „statele eşuate”, însă trebuie reţinută o regulă: lucrurile merg prost în societăţile unde nenumăraţi oameni nu îşi fac meseriile sau nu îşi joacă rolurile (sociale). În rândurile care urmează mă voi referi doar la cei care aleg sau nu să citească.

Chiar dacă polarizarea stânga‑dreap‑ta se menţine, votanţii lui Iohannis au ales în mod deosebit principiile

și valorile. Nu ale dreptei, căci în România nici dreapta, nici stânga nu sunt ceea ce pretind a fi, ci valorile corectitudinii, ade‑vărului și celelalte valori (nu numai mora‑le) sunt cele care au prevalat în faţa orică‑ror considerente politice.

Poate că momentul revoluţionar l‑au simţit mai pregnant cei care au contribuit la el, care au muncit, au gândit, au vorbit, au postat pe Facebook etc. Emoţiile re‑simţite, solidaritatea, mândria, bucuria de a avea în cele din urmă un președinte nor‑mal, toate acestea și multe altele au con‑tribuit din plin la revoluţia adevărului.

Un fapt ce vine să întărească ideea de revoluţie este că, pe de o parte, au apărut

contestări (Adrian Severin a afirmat că pe 16 noiembrie a fost o lovitură de stat), iar pe de altă parte, pentru că lucrurile sunt în continuă desfășurare: revoluţia are nevoie să fie desăvârșită prin asana‑rea clasei politice de toţi corupţii, hoţii, mincinoșii, ticăloșii, impostorii și alte câteva zeci de categorii ale bestiarului politic. Acest deziderat este nu numai posibil, dar absolut necesar pentru ca societatea românească să se însănăto‑șească.

Cei 25 de ani trecuţi de la ultima re‑voluţie indică încheierea unui ciclu esen‑ţial în societatea românească: s‑a trecut de la eliberarea de comunism la elibera‑rea de minciună, de la eliberarea de dicta‑tură la eliberarea de dictatura ticăloșilor. Desigur că nimeni nu‑și imaginează că

lucrurile se vor petrece de la sine, că so‑cietatea se va însănătoși peste noapte, iar ticăloșii se vor aneantiza din senin. Dar eforturile noastre, ale tuturor, pot contri‑bui în mod decisiv la clădirea unei socie‑tăţi mai bune. Sensul istoriei este de la rău spre bine sau de la bine spre mai bine, nicidecum invers, chiar dacă, în multe momente, au fost mișcări locale exact în sensul creșterii cantităţii de rău.

După 25 de ani de la Revoluţia anti‑comunistă, îmi amintesc un moment ex‑trem de important din acele zile. Este vorba despre amiaza zilei de vineri, 2 de‑cembrie 1989. În jurul orelor 12‑13, când nu se știa nici ce se petrece în ţară, nici ce ne așteaptă în viitor, o liniște (firească? nefirească?) mă cuprinsese dintr‑odată. Nu era loc, iată, nici de teamă, deși în acele

zile puteam muri cu toţii, dar nici de vreo bucurie sau speranţă, căci nu credeam că regimul comunist va cădea vreodată. Era o liniște de început de lume.

Recitind în aceste zile însemnările mele din zilele Revoluţiei anticomuniste (care cred că a venit timpul să fie făcute publice), am realizat în câtă minciună am putut trăi în acele zile: ni s‑a indus ideea că România a fost atacată de unguri; că au fost atacate unităţile militare și famili‑ile ofiţerilor; după 22 decembrie, am fost forţaţi să credem că suntem atacaţi de teroriști etc. Din păcate, adevărurile Re‑voluţiei nu au reușit să iasă la lumină nici după un sfert de secol. Dar mărturiile noastre, ale celor care au trăit acele eveni‑mente, nu au cum să nu contribuie la elu‑cidarea misterelor ei.

Alegerile din noiembrie 2014 sunt expresia unei schimbări profunde pe cale să se petreacă în societatea românească, motiv pentru care pot fi catalogate drept revoluţionare. La 16 noiembrie 2014 s‑a produs o revoluţie în sensul că majoritatea populaţiei României a dorit să schimbe minciuna pe adevăr, corupţia pe corectitudine, fărădelegile pe principii şi valori sănătoase. Faptul că lucrurile trebuie văzute dincolo

de coloratura lor politică este extrem de limpede dacă ne gândim la faptul că în ultimii zece ani preşedinte a fost Traian Băsescu, iar la guvernare au fost multe partide, cele de dreapta (ca să le numim aşa în lipsa unui termen mai bun) pentru opt ani, iar stânga (aşa‑zisă) în ultimii doi ani. Cu alte cuvinte, schimbarea radicală ce s‑a dorit a fost nu atât cu privire la stânga‑dreapta, ci mai ales cu privire la nevoia de a se depăşi corupţia, minciuna şi fărădelegile din societatea românească.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

JURNAL | 23

Mircea Gheorghe

Tableta de lut (8)

După lectura unor aseme‑nea cărţi și după o infor‑mare temeinică prin me‑

dia care ne stă la dispoziţie, a manifesta prudenţă și reţinere în faţa unei imer siuni impuse în alte culturi total diferite de a noastră nu este un semn de ob‑tuzitate dominată de prejude‑căţi. Și nici rasism, cu care de multe ori sunt asimilate nepo‑trivirile culturale. E necesar să înveţi din experienţa altora. Și prudenţa e o atitudine normală, care nu pune în discuţie respec‑tul pentru alte culturi și nici in‑teresul sau chiar pasiunea de a le cunoaște și studia îndeaproape, ci doar admite, fără culpabiliza‑re, incompatibilitatea mutuală, atunci când există, și consecin‑ţele ei firești.

Raţional ar fi să se stabi‑lească din capul locului, și nu post‑factum, limitele dincolo de

care, într‑un spaţiu comun, ne‑potrivirile interculturale religi‑oase, familiale, de mentalităţi etc. pot deveni surse de conflic‑te intercomunitare și de tragedii familiale. Limitele acestea ar trebui respectate când se sta‑bilesc politicile sociale în ţările confruntate cu mari valuri de imigranţi. Expresia șoc cultural prin care se traduce eufemistic incompatibilitatea dintre două sau mai multe culturi nu e sufi‑cientă, căci sugerează mai cu‑rând o mărginire spirituală, o inerţie care ar trebui depășită prin deschidere. Și, de regulă, deschiderea înseamnă toleranţă. Dar dacă reducem deschiderea la toleranţă, ea nu mai are nici o contribuţie la dialogul inter sau multicultural. Căci există praguri dincolo de care toleranţa, asuma‑tă ca principiu de coabitare multi‑culturală, ameninţă identitatea

unei culturi și o dezarmează în faţa agresivităţii altora, care de‑testă și nu admit diferenţele. Diferenţele în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci doar marca unor alterităţi ce pot sau nu pot fi metabolizate. Toleranţa nu împacă aceste alterităţi, ea doar îngheaţă elementele de incom‑patibilitate, aidoma gerului hi‑bernal care nu omoară bacteri‑ile, ci doar le împiedică să se înmulţească. Superficialitatea ei devine imediat evidentă când societatea, zisă tolerantă, tra‑versează momente fierbinţi de criză. Ne confruntăm atunci cu indivizi și cu mulţimi al căror șovinism radical și violent ne surprinde și ne decepţionează, căci până mai ieri ei erau mode‑le individuale și colective de urbanitate, spirit pacifist și de toleranţă. Ne gândim atunci că este vorba despre ipocrizie când

de fapt avem de‑a face cu defu‑larea unor neliniști normale, de mult timp reprimate. Putem asista la reînvierea unor clișee și etichete rasiste și, eventual, la accese inumane de violenţă. Re‑căderea în barbarie era evitabilă dacă lucrurile erau clare de la început.

*Oamenii intră în conflicte

nu când ignoră valorile subtile și adânci, de ultima oră, în filo‑zofie, sociologie, psihologie, teo‑logie etc., ci când nesocotesc valorile morale obișnuite, care, după milenii de șlefuire a mo‑ravurilor, au sfârșit prin a îm‑blânzi relaţiile interpersonale: discreţia, modestia, loialitatea, solidaritatea, moderaţia etc. O societate evoluată se distinge mai întâi prin atenţia pe care o  acordă acestor valori morale și doar în al doilea rând prin

performanţele ei tehnologice ori știinţifice. Și e normal să fie așa. Evoluţia înseamnă validare, con‑tinuitate și interiorizare a ceea ce cândva a fost original și sur‑prinzător.

Și nu e oare la fel și în alte privinţe? Cuvinte precum auto‑mobil, telefon, calculator, tele‑vizor, radio, comutator aparţin limbajului curent și nu pun nici o problemă de înţelegere. Dar fiecare are în urma lui o mică is‑torie glorioasă, când a făcut par‑te dintr‑un jargon terminologic, înţeles doar de puţini și când desemnau obiecte la care tot pu‑ţini aveau acces. Astăzi nu mai au nimbul noutăţii și toată lumea s‑a obișnuit cu obiectele pe care le denumesc. Le simţim impor‑tanţa fundamentală pentru viaţa noastră mai ales când, dintr‑un motiv sau altul, suntem privaţi de folosirea lor.

Amélie Nothomb a scris cândva o carte inteligentă şi percutantă, Stupeurs et tremblements, despre experienţa cotidiană traumatizantă a unei tinere belgiene care, angajată ca traducătoare într‑o companie japoneză, înţelege în modul cel mai direct cu putinţă incompatibilitatea dintre cultura organizaţională occidentală şi cea niponă. Betty Mahmoody este autoarea unei alte cărţi, de asemenea autobiografică, Not Without My Daughter, în care e vorba despre drama trăită de

o americancă ajunsă în Iran prin căsătorie şi confruntată cu o cultură a vieţii de familie imposibil de conciliat cu valorile ei occidentale.

Recunosc că mi‑am pregătit minuţios vizita. Și, cum nu avea sens să zvârl banii pe

flori sau pe alte nimicuri, m‑am oprit la un cadou mai potrivit pentru o persoană exigentă: o butelcă pântecoasă de Unicum, băutura tradiţională maghiară.

Intenţia mea, dezvăluită cu sinceritate, era să scriu o poves‑tire despre omul mititeluţ, care își prăpădise în lagăr familia, să‑nătatea și ultimele extensii ale copilăriei. Mi‑am dat seama re‑pede că nu‑i făcea plăcere să se reîntoarcă în trecut. L‑am înţe‑les. Dar, pentru mine, era dispus la o excepţie. Am înţeles și asta.

Nu avea har de povestitor sau poate că nu‑și permitea să aibă. Mi‑am dat astfel seama de ce reportajele care îl avuseseră ca subiect în ziare erau împrejmuite cu un fel de sârmă ghimpată.

Tactica mea era însă mai umană decât a unui reporter. Dacă povestirea mea despre el n‑o să se lase scrisă, atunci n‑o s‑o scriu și basta! Drept pentru care nici nu mi‑am dat seama când s‑au dus ceasurile petre‑cute împreună. De câteva ori, când încercam să‑l descos la

încheieturi nepotrivite, îmi vâra în ochi chelia, care îi slujea de aură. De sub halatul său larg, răzbătea  – creând un notabil efect sonor – un „bâldâbâc” plin de mister.

Pricepându‑mi mirarea, pro‑fesorul mi‑a elucidat taina „bâl‑dâbâcului”. Era emis de o sondă, amplasată pentru a‑i corecta in‑suficienţa renală, una dintre mul‑tele amintiri cu care se alesese din lagăr. Din care avea să i se tragă și moartea, nu peste mult timp.

Ioan Gottlieb avea 15 ani și locuia în Baia Mare, când trupe‑le naziste au invadat Ungaria, la care Transilvania fusese alipită. În mai 1944, împreună cu fami‑lia, a fost mutat în ghetoul im‑provizat într‑o fabrică de cără‑mizi părăsită, de la marginea orașului.

Era avanpremiera deportă‑rii. Evreii știau ce urmează, știau și cum urmează. Câţiva s‑au si‑nucis. Alţii au ales să se bucure de ultimele firimituri de viaţă. Acolo, în ghetou, doi prieteni de‑ai familiei Gottlieb s‑au în‑drăgostit și s‑au căsătorit.

Tot în ghetoul păzit straș‑nic de trupele SS‑iste, o fetiţă incredibil de pistruiată s‑a amo‑rezat de frumușelul Gottlieb. Se întâlneau într‑un ungher și se strângeau în braţe. La mai mult nu se încumetau. De fapt, el era cel reti cent, deoarece considera că fata avea prea mulţi pistrui pentru a putea fi iubită până la capăt, în caz că iubirea are un capăt.

Să nu se creadă că ideile preconcepute aparţin doar per‑soanelor mature. Cele ale tână‑rului Ioan Gottlieb se învârteau în jurul pistruilor. Când ea dădea să îl sărute, el rotea agil capul. Pistruii îl ţineau la distanţă. O distanţă nu prea mare, totuși, pentru că și el era conștient că mergea unde mergea și îl aștep‑ta ce îl aștepta.

Aproape o lună a durat ro‑manţa lor, subminată de pre‑zenţa pistruilor. Băiatul a mai văzut‑o pe fetiţă în drumul spre lagăr, când trenul a făcut o opri‑re în câmp. Tatăl fetei a adus‑o la vagonul lui și i‑a lăsat câteva minute singuri.

La Auschwitz, trenul cu pri‑zonieri a ajuns la două noaptea.

Pe platou, s‑a făcut selecţia știu‑tă. Cu o mișcare înmănușată de deget, doctorul Mengele i‑a tri‑mis pe bunicii săi la gazare.

— Domnule profesor, sun‑teţi sigur că acela era Mengele?

— Domnule, nu mi s‑a pre‑zentat. Dar deţinuţii mai vechi mi‑au confirmat că el era.

De la Auschwitz, a fost tri‑mis la Melk, o secţie a temutu‑lui  Mauthausen. Ziua, puștiul Gottlieb a căpătat un ciocan pneu‑matic în mâna sa, concepută pen‑tru stilou. Noaptea, a devenit un privitor înrăit la stele.

Era vrăjit de lumina astrelor, de libertatea lor, de forţa lor. Dar nu era o contemplare pasivă. Ci o invocaţie vizuală, o rugăciune rostită cu ochii. Noaptea, când ceilalţi dormeau sau mureau, el – ateu încă de pe atunci – se

ruga la Cosmos, să îl absoarbă în pacea lui infinită. Era modul său de a se elibera, de a evada fără să‑l curenteze gardul elec‑trificat.

Ascultând toate acestea, mi‑am dat seama că profesorul de fizică era un poet. În drum spre ușă, când aura i se tuflise ca o bască melancolică, l‑am în‑trebat:

— Domnule profesor, încerc să înţeleg condiţiile de lagăr. Totuși, nu v‑aţi plictisit de privit la stele?

L‑am făcut oleacă marţ. Nu se aștepta la întrebarea mea.

— Domnule, poate că n‑ar trebui să‑ţi spun. Dar, în fiecare stea de pe cer, vedeam un pis‑trui de‑al fetei de care nu știu‑sem să mă bucur.

Un minut de modestie

Pistruii şi lagărul nazist de concentrare

Cu trei ani în urmă, l‑am vizitat acasă pe Ioan Gottlieb, renumitul profesor de fizică de la Universitatea „Cuza”. Știam despre el atât cât îmi oferise presa: că era un evreu care supravieţuise lagărelor naziste.

Cătălin Mihuleac

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

24 | AGORA

Radu Vancu

România literară, 51­52/2014

Cauzele pentru care cred că ancheta României literare e un eșec sunt mai multe.

O să le iau, ardelenește, pe rând.Mai întâi, pentru că nu toată

lumea a respectat regulile jocu‑lui. Și cum să le fi respectat, de vreme ce cronicarul en titre al revistei, Cosmin Ciotloș, e cel dintâi care le încalcă? În răspun‑sul lui, departe de a se încadra în regula celor 10 titluri, Ciotloș citează 12 nume de poeţi, opt de prozatori și șapte de critici lite‑rari – lista lui fiind așadar aproa‑pe triplă faţă de patul procus‑tian al anchetei. Era de așteptat, prin urmare, ca nici alţi invitaţi să nu se conformeze regulii, de vreme ce nici oamenii casei n‑o fac. Antonio Patraș, la rândul lui, nu respectă grila anchetei și, în locul unui canon al genera‑ţiei (fiindcă, în fond, despre asta era vorba  – sau ar fi trebuit să fie), îi face un veritabil portret, cu câteva zeci de nume (vreo 40 de critici, peste 20 de poeţi și 12  prozatori), în care cam toţi sunt scriitori reali – dar nu asta era în chestie, ci care dintre ei e suficient de bun pentru a intra pe o listă scurtă a generaţiei.

Există, apoi, tot la capitolul acesta privind respectarea re‑gulilor jocului și subcategoria opusă  – a celor care n‑au avut nevoie de 10 titluri/10 nume pentru a‑și dresa lista canonică. Adina Diniţoiu, de pildă, are ne‑voie doar de opt autori pentru

aceasta. (Dar cei opt autori nu‑mără, totuși, 11 titluri, ceea ce mai echilibrează balanţa.) Răzvan Voncu are nevoie, în ce‑l privește, doar de nouă nume – pentru că, în opinia lui, al zecelea trebuie să fie Cosmin Ciotloș, ale cărui trei cărţi nepublicate îl fac „cel mai bun critic afirmat după 2000”. Însă cea mai spectaculoasă ne‑adecvare este, de departe, cea a lui Sorin Lavric, pentru care sunt suficiente doar două nume: cel al pictorului Igor Isac (născut în 1957) și cel al eseistului Horia Pătrașcu. Celelalte opt poziţii nu merită să fie ocupate de nimeni.

Iată, așadar, prima cauză a eșecului anchetei: din cei 10 cri‑tici invitaţi, cinci nu respectă regulile jocului. Cum ar spune statistica, rezultatele nu aveau cum să fie convergente.

Să trecem acum la conţinu‑tul propriu‑zis al răspunsurilor, fiindcă și aici sunt de găsit niște cauze ale eșecului.

Una dintre ele ţine de felul în care e selectat grupul de cri‑tici respondenţi. În mod normal, ar fi trebuit aleși cei mai activi 10 cronicari literari din 2000 până azi; ei au ţinut evidenţa feno‑menului literar la zi, ei ar fi știut cel mai bine să cearnă acum nu‑mele cele mai reprezentative. Revista a ales însă altfel: a decis să folosească pentru anchetă aproape numai propriii redac‑tori și colaboratori, astfel încât ceea ce rezultă e mai degrabă un fel de coterie de casă a Ro‑mâniei literare decât o anchetă cu grad ridicat de reprezentati‑vitate. Mai mult, unul dintre aceștia nici măcar nu este un cunoscător profesionist al feno‑menului literar – e vorba despre Sorin Lavric, redactor asociat al României literare specializat pe cronica eseului și a filosofiei, ale cărui opţiuni am văzut cum arată: reţine un pictor născut în

1957 și un eseist drept scriitori esenţiali ai „generaţiei 2000” (cum cerea titlul anchetei).

Altă cauză vine din faptul că, prea succint formulate, întrebă‑rile anchetei rămân totuși vagi. Ar fi trebuit precizat câte titluri se cer pentru poezie, câte pentru proză, câte pentru critică/eseu, fie și numai cu titlu orientativ. Fără aceste ghidaje minimale, res‑pondenţii au putut nominaliza uneori exclusiv cărţi de critică, precum Gabriela Gheorghișor, sau aproape exclusiv, precum Gabriel Coșoveanu și Andreea Răsuceanu. Sau au putut, pre‑cum Sorin Lavric, să dea impre‑sia că răspund fără ca de fapt s‑o facă.

În fine, îmi pare rău să spun, dar există două cazuri în care in‑adecvarea respondenţilor e evi‑dentă. Cel dintâi, amintit deja, e al lui Sorin Lavric, care însă are scuza că e de altă meserie (pe

care o face foarte bine, ce‑i drept); faptul că a acceptat să intre în acest joc de societate strict specializat nu mai e, totuși, scuzabil. Cel de‑al doilea e al lui Răzvan Voncu, pe care îl apre‑ciez pentru cronica ediţiilor și pentru cartea privind istoria lite‑rară a vinului, dar care e în mod evident complet aerian în acest context. Numai așa îmi explic că  i‑a putut include pe Ovidiu Verdeș și Gabriel Mihăilescu, amândoi scriitori născuţi în 1963 (cu doar șapte ani mai tineri de‑cât Mircea Cărtărescu, așadar), printre douămiiști.

Rezumând, ancheta e ratată pentru că: 1. nu s‑au respectat regulile jocului; 2. selecţia gru‑pului de critici respondenţi nu a fost inter‑, ci aproape strict in‑tra‑redacţională; 3. nu a existat un echilibru între genurile se‑lectate; 4. unii respondenţi au fost inadecvaţi.

Există doar doi critici care au respectat de la un capăt la ce‑lălalt toate regulile jocului, și pe cele explicite (privind numărul de autori/titluri și motivarea lo‑curilor 1‑3), și pe cele implicite (privind echilibrul genurilor): Daniel Cristea‑Enache și Doris Mironescu. Chapeau.

În încheiere, să spun că ob‑servaţiile de mai sus nu vin din resentiment. Trei dintre cei 10 critici mă menţionează, ceea ce firește că mă bucură – și mă scu‑tește, sper, de bănuiala relei‑cre‑dinţe. Aș fi vrut pur și simplu ca o anchetă cu o asemenea miză să fie cu adevărat bine făcută.

O anchetă canonică ratată

O iniţiativă foarte bună a avut România literară, în ultimul număr (dublu) de la finele anului trecut. Revista‑fanion a USR a încercat să realizeze un bilanţ al douămiismului, invitând 10 critici să răspundă la două întrebări simple: 1. „Alcătuiţi un top 10 al cărţilor publicate de scriitorii români care au debutat după anul 2000 (toate genurile

literare)”; 2. „Justificaţi alegerea titlurilor de pe locurile 1, 2, 3”. Aşezate sub un titlu a cărui simplitate funcţiona şi ca un program în sine, „Cărţile generaţiei 2000”, cele două întrebări promiteau să construiască un tablou laconic şi clar(ificator) al generaţiei. Constat cu regret că n‑a fost să fie. Dacă, teoretic vorbind, iniţiativa a fost foarte bună, realizarea ei practică lasă totuşi de dorit.

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n ianuarie 2015 www.revistatimpul.ro

3

Andrei Giurgia

SUPLIMENT

Încă din perioada școlii primare au‑zeam mereu sintagma: „trebuie să ne căutăm un model în viaţă”, pentru că

trebuie să știm să ne apreciem valorile și să le respectăm. Cu timpul, mi‑am dat seama că așa este. În jurnalism, am căutat mereu puncte de reper și modele. Nu pentru a le copia, ci pentru a învăţa de la ele. Le citeam articolele, biografiile, re‑portajele, interviurile pe care le dădeau în anumite publicaţii și îmi imaginam cum ar fi ca și eu să ajung să stau de vorbă cu ei faţă în faţă.

După primii ani de ucenicie am ajuns să întâlnesc persoane importante din spa‑ţiul public, să stau de vorbă cu ele, să scriu despre evenimentele la care participau, să facem schimb de idei și chiar să le in‑tervievez. Aceste sfaturi și exemple le‑am oferit mereu colegilor din Asociaţia Stu‑denţilor Jurnaliști (ASJ) din Iași și vreau să cred că le‑au fost de folos.

Fiecare generaţie are modelele și va‑lorile ei. Viteza cu care astăzi se mișcă

lumea ne face uneori să uităm ori să ignorăm ce se petrece lângă noi. Tocmai din această cauză, revista de cultură con‑temporană Timpul, Editura Adenium, Asociaţia Revistei TIMPUL și Asociaţia Studenţilor Jurnaliști au pus la cale pri‑ma ediţie a unui eveniment ce avea un scop bine definit: recunoașterea valori‑lor, susţinerea și aprecierea lor la scenă deschisă.

Gala Oamenii Timpului a reunit în aceeași seară tot ce a avut Iașul mai bun în anul 2014. O întrecere între valori, bine monitorizată de un juriu naţional și având o contribuţie susţinută a noii generaţii de jurnaliști care acum se formează. Mem‑brii ASJ au fost o piesă din acest puzzle cultural care a dus la reușita evenimentu‑lui. Tinerii au avut ocazia și șansa de a sta de vorbă cu Emil Brumaru, Constantin Chiriac, Adrian Cioroianu, Cătălin Sava sau Daniel Cristea‑Enache, de a participa la organizarea acestui eveniment și de a învăţa ce presupune o astfel de punere în

scenă. Comunicarea este cheia succesu‑lui în orice domeniu. Vreau să cred că au învăţat foarte multe lucruri din această experienţă și că ea nu va fi singulară. Este foarte important să fii angrenat în diverse proiecte. Așa se nasc ideile bune, relaţiile și responsabilităţile pe care ar trebui să le aibă fiecare generaţie.

În paginile acestui supliment veţi afla amănunte despre a treia provocare la care au răspuns studenţii din cadrul ASJ și despre felul în care au văzut ei acest eve‑niment cultural. Reportaje, declaraţii la cald ale juriului și câștigătorilor, precum și un interviu‑lecţie oferit de Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu.

Pe vremea mea nu aveam astfel de oportunităţi, însă le‑am căutat și am avut numai de câștigat. Avem valori în toate domeniile. Trebuie să le descoperim, să le apreciem și să învăţăm de la ele. Oa‑menii timpului nostru sunt lângă noi și trebuie să îi apreciem.

Gala Oamenii Timpului sau recunoaşterea valorilor

GalaOamenii

Timpului2014

Pe 13 decembrie 2014 au fost decernate premiile la cele zece categorii ale Campaniei Oamenii Timpului n

2

Constantin Chiriac:„Mă întorc acasă, la Prisăcani, mă descalţ și stau cu picioarele în iarbă, în faţa casei” n

Primii Oameni ai Timpului n

6

4‑5

Juriul naţional al Galei Oamenii Timpului – responsabilitate și profesionalism n

7

8

Jurnalismul cultural şi implicarea socială în dezbatere publică n

Lansarea ediţiei speciale a revistei Timpul n

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

2 |

Conturi în euroCont în euro deschis de revista Timpul și Societatea Enescu din Viena la Banca BRD, sucursala Iași.Titular cont: Adriana Nazarciuc (şi/sau Daniel Șandru)IBAN: RO92BRDE240SV48538862400SWIFT: BRDEROBU

Cont în euro deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN: RO42RZBR000006001676 3759BIC: RZBRROBU

Cont în leiCont deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:RO43RZBR0000060016763741BIC: RZBRROBU

Coordonatori supliment:Corina GologoțAndrei Giurgia

Redactori:Mădălina ChiriluțăAncuța CiocoiuCorina GologoțIoana-Larisa LazărRamona LozneanuBetty ManolacheAna-Maria Ungureanu

Tehnoredactare:Cornelia Păduraru

Fotoreporteri:Andrei CucuAndiSpot

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN 1223-8597

E-mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de grupul editorial Adenium.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

În seara de 13 decembrie 2014, scările de marmură ale Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” au fost urcate de doamne

elegante, însoţite de domni galanţi, ca în serile de bal de odinioară la care luau parte familiile aristocrate. Gala Oamenii Timpului a fost deschisă de recitalul pianistei Raluca Știrbăţ. Artista a interpretat piese de mare virtuozitate, preponderent din repertoriul lui George Enescu, în vederea colectării de fon‑duri pentru restaurarea casei din Mihăileni, judeţul Botoșani, unde a copilărit marele com‑pozitor și care astăzi se află într‑o stare înain‑tată de degradare. După încheierea spectaco‑lului caritabil, prezentatorii Adrian Păduraru şi Andrei Giurgia au anunţat cei zece câști‑gători ai Galei, cele trei premii speciale și cele două distincţii In Memoriam.

Zece Oameni ai Timpului, toţi unul şi unul

Pentru nominalizaţi, emoţiile au început odată cu deschiderea primului plic. Câști‑gătorii au urcat pe marea scenă pentru a primi trofeul, emoţionaţi de valul de aplau‑ze din sală. Gala i‑a oferit publicului ieșean ocazia de a cunoaște activitatea nominali‑zaţilor și a câștigătorilor, mai ales că unele domenii sunt mai puţin mediatizate de pre‑sa scrisă și audiovizuală. Unii au intuit că trofeul „Oamenii Timpului” va ajunge la ei, văzând locul în sală spre care au fost îndru‑maţi. „Rândul I, locul numărul 9 e un loc destul de în margine. Am crezut mai întâi că este o revanșă a celor de la Teatrul Naţional din Iași, a celor de la Operă, despre ale căror spectacole am scris destul de critic, dar ajun‑gând la festivitate și așezându‑mă acolo,

am văzut că e un loc foarte strategic”, a spus zâmbind Oltiţa Cîntec, critic de teatru, di‑rectorul artistic al Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul” din Iași și profesor aso‑ciat al Universităţii de Arte „George Enescu”, Facultatea de Teatru.

Poetul Emil Brumaru a presupus că va obţine premiul la categoria sa încă dinaintea începerii Galei, după atitudinea domnului Radu Vancu, care a jurizat categoria „Litera‑tură”: „Mulţumesc juriului, în special lui Radu Vancu. Am avut presimţirea că voi lua pre‑miul ăsta pentru că Radu Vancu, care este un om foarte politicos, cât am stat pe hol, a stat numai cu spatele la mine. Îi sunt recu‑noscător pentru treaba asta”.

Membrilor juriului le‑a revenit cea mai dificilă sarcină, aceea de a‑i alege pe cei mai buni dintre cei mai buni. Unii dintre ei au declarat chiar că această primă ediţie li s‑a lipit de suflet. Deși nu au putut fi prezenţi toţi juraţii, absenţa acestora a fost din plin compensată de momentele în care au fost prezentaţi publicului în moduri cu totul neaș‑teptate. Excelenţa Sa Claudio Pérez Paladino a trimis o scrisoare în care și‑a motivat lip‑sa, iar Maia Morgenstern, jurat la categoria „Tinere valori”, le‑a transmis un mesaj video tuturor celor prezenţi cu următorul mesaj: „În acest moment, mă aflu alături de maes‑trul Radu Beligan la un spectacol aniversar. Aniversarea a 96 de ani de viaţă”, a spus actriţa Maia Morgenstern, încheind cu pro‑misiunea unei revederi cât mai apropiate.

La intrarea în Teatrul Naţional, dar și la cele ale sălii de spectacol, voluntarii au în‑tâmpinat oaspeţii, invitaţii, nominalizaţii și susţinătorii ieșeni. În public am întâlnit o pe‑reche venită tocmai din Timișoara. Cei doi

se aflau la Iași ca să viziteze orașul și au auzit că este un eveniment important la Naţiona‑lul ieșean. S‑au declarat surprinși de faptul că intrarea era gratuită, mai ales că au avut ocazia să se bucure de concertul pianistei Raluca Știrbăţ.

Convingerea unanimă a celor prezenţi la Gală a fost că în Iași avem mulţi Oameni ai Timpului care merită să fie recunoscuţi și  recompensaţi pentru ceea ce au realizat pentru locuitorii urbei moldave.

A consemnat Ancuţa Ciocoiu

Pe 13 decembrie 2014 au fost decernate premiile la

cele zece categorii ale Campaniei Oamenii Timpului

Din anul 2014, revista de cultură contemporană ieşeană patronează Gala Oamenii Timpului. Evenimentul, aflat la prima ediţie, face parte din campania cu aceeaşi denumire. Cu intenţia de a evidenţia persoanele care au contribuit la dezvoltarea culturii în spaţiul românesc, echipa revistei Timpul a concretizat un proiect important pentru comunitatea ieşeană şi nu numai. Gala a încheiat o campanie de promovare a valorilor

Iaşului, iar trofeele au fost acordate pe baza deciziilor membrilor juriului naţional.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

| 3

Daniel Șandru, directorul revistei de cultură con‑temporană Timpul, a pre zentat în cadrul lansării ediţiei speciale a revistei obiectivele îndeplinite

în anul 2014 și planul editorial pentru anul următor. Tot cu această ocazie, s‑a anunţat faptul că, începând din 2015, vor fi schimbări importante: ,,Dacă până acum re‑vista se distribuia gratuit, o noutate ar fi că din luna ia‑nuarie va fi pusă spre vânzare și va fi distribuită în toată ţara”. Mai trebuie menţionat faptul că Timpul este singura revistă de cultură din România care, în afara rubricilor dedicate artei, conţine o secţiune de filosofie. „Diversitate. Asta am încercat să fac”, a conchis Daniel Șandru.

„Timpul reprezintă un pariu cu istoria”, a spus Adrian Cioroianu, reamintind că „nu este doar o publicaţie apă‑rută în 1876, ci a fost și un semnal de libertate și eliberare

în 1989, după Revoluţie, cu un colectiv foarte îndrăzneţ și curajos”. Adrian Cioroianu a apreciat, de asemenea, formatul elegant, calitatea textelor publicate și ţinuta se‑rioasă a dialogului promovat de revista ieșeană.

Timpul şi noul val de tineri jurnaliştiTot în cadrul lansării s‑a vorbit despre suplimentele

din 2014 ale revistei de cultură contemporană Timpul. Primul a fost dedicat festivalului Serile Filmului Româ‑nesc TIMPUL, din luna mai 2014, organizat de Asociaţia Studenţilor Jurnaliști (ASJ) împreună cu revista ieșeană. O parte dintre tinerii din ASJ au realizat reportaje și au luat interviuri regizorilor și actorilor invitaţi. Al doilea supliment a avut în prim‑plan Festivalul Internaţional

de Literatură și Traducere (FILIT). Și aici, o echipă din cadrul ASJ a realizat pagini de reportaje, interviuri cu scriitori, jurnaliști și traducători invitaţi la ediţia a II‑a a FILIT Iași. Daniel Șandru intenţionează, prin acest exer‑ciţiu de presă scrisă pe care‑l oferă tinerilor din ASJ, să iniţieze o școală informală dedicată scriiturii de presă.

Ediţia specială a revistei a cuprins numerele lunilor noiembrie și decembrie 2014, unite într‑o retrospectivă culturală a anului 2014, în rubrici de actualitate cultura‑lă, opinie, anchetă, filosofie, interviu, proză, eseu, politică internaţională, poezie și reportaj. Pentru acest număr de sfârșit de an, prilejuit și de campania Oamenii Timpului, Daniel Șandru a semnat un editorial dedicat excelenţei Iașului și Galei Oamenii Timpului.

A consemnat Ramona Lozneanu

Lansarea ediţiei speciale a revistei Timpul

După dezbaterea cu privire la importanţa jurnalismului cultural, a avut loc lansarea ediţiei speciale a revistei de cultură contemporană Timpul. Cele două evenimente au adunat un public numeros, fidel revistei de cultură ieşene. Lansarea a

avut loc în prezenţa directorului revistei, prof. univ. dr. Daniel Șandru, a directorului Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iaşi, domnul Gheorghe Teodorescu, şi a decanului Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, şi a fost moderată de redactorul-şef al revistei, Gabriel Cheşcu.

Evenimentul a fost moderat de prof. univ. dr. Daniel Șandru, care a declarat:

„Grigore T. Popa a fost unul din‑tre intelectualii publici remarca‑bili din perioada interbelică, o perioadă în care mirajul puterii a sucit minţile multor personali‑tăţi ale vremii. În spaţiul româ‑nesc de atunci, era o modă ca intelectualii să fie înregimen‑taţi. Au fost însă și excepţii, pre‑cum Grigore T. Popa și savantul Petre Andrei, care au îmbrăţișat valorile democratice”.

Prof. univ. dr. Doru Tompea, rectorul Universităţii „Petre Andrei”, a atras atenţia asupra

aspectelor esenţiale ale persona‑lităţii profesorului ieșean: „A fost un intelectual public, prozator, orator, victimă a urgiilor vremu‑rilor, așa cum s‑a întâmplat și cu Petre Andrei. Comunismul i‑a dis‑trus viaţa, i‑a suprimat activitatea la Academie, de profesor. Rămâ‑ne o personalitate marcantă a vie‑ţii noastre publice interbelice”.

Coordonatorul volumului, dr. Richard Constantinescu, și‑a mărturisit onoarea de a fi pre‑zent la Iași, precizând că editarea volumului face parte dintr‑un de‑mers mai larg, și anume publica‑rea întregii opere publicistice a lui Grigore T. Popa în zece volume,

plus o monografie: „Grigore T. Popa provine din Șorănești, as‑tăzi Emil Racoviţă, un spaţiu care a oferit României foarte mulţi academicieni. În ceea ce îl pri‑vește, putem afirma că l‑a înso‑ţit  o coerenţă pe toată durata vieţii sale. (…) Cei care se ocupă astăzi de Iași – Capitală Cultu‑rală ar trebui să aibă în vedere

și  maniera în care se promova Iașul la București în perioada lui Grigore T. Popa, prin interme‑diul revistei Prietenii Iașului. (…) Grigore T. Popa a fost un demo‑crat convins, care s‑a opus falsifi‑cării ale gerilor din 1946, dar și am‑belor regimuri din acea vreme”.

A consemnat Andrei Giurgia

Lansarea volumului Jurnalul unui savant român în America

În cadrul Galei Oamenii Timpului, vineri, 12 decembrie 2014, la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi a fost lansat volumul Jurnalul unui savant român în America, coordonat de dr. Richard Constantinescu, prefaţat de Dumitru Radu Popa şi dedicat personalităţii profesorului, medicului, creatorului de şcoală şi scriitorului Grigore T. Popa.

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

4 |

Dacă vă rog acum să‑mi descrieţi co‑pilăria dumneavoastră, cu ce aţi începe și în ce culori aţi descrie‑o?

Până la trei ani am fost prinţul acestei lumi. Bunicul a fost foarte bogat, a avut aproape două mii de hectare de pământ, la‑curi și păduri. A fost o minunăţie! Am avut caleașcă, guvernante, pian, tot ce trebuie! Iar când aveam trei ani comuniștii ne‑au luat tot. N‑am putut să mai recuperăm nimic. Bu‑nicul a avut șaisprezece copii, pe ultimul l‑a făcut la 78 de ani. Bunica a trăit 109 ani, iar el 105 și când rușii l‑au pus să semneze că dă totul Partidului Comunist, i‑a explodat inima. Ne‑am trezit desculţi și cu tot avutul luat. Primii bani pe care i‑am câștigat, cei mai fru‑moși și cei mai curaţi bani din lume, au fost făcuţi spunând Crezul la biserică. La patru ani, să te așezi în faţa Domnului și să‑l rogi pentru bine, pentru frumos, pentru credinţă, pentru iubire, pentru lucruri pe care le sim‑ţeai, pentru că n‑aveai cum să le conceptuali‑zezi. Apoi, îmi amintesc, pe la șapte ani mi‑am luat primii pantofi. Nu avusesem pantofi până atunci; am umblat desculţ sau cu opinci. A fost o maturizare incredibilă! Și de‑atunci am fost primul în orice.

Dar primele cărţi când le‑aţi avut?Am învăţat să scriu și să citesc la trei ani.

Imediat după ce s‑a întâmplat nenorocirea. Tata și mama m‑au trimis la bunica dinspre mamă, care, la rându‑i, avea șaisprezece copii. Deci eu, dacă vreau să fiu în Parlamentul României, îmi aduc rudele și nu‑i nici o pro‑blemă. Dar nu doresc asta. La ea, la Comarna, iarna, bunica îmi citea seara dintr‑o carte. Nu mai știu ce s‑a întâmplat cu cartea aia, nu‑mai că ea îmi citea seara. Și urmăream cu degetul. În toamnă, când m‑am întors, știam zeci de poezii, reușeam să scriu și să citesc. Nu știu cum am făcut. Eu de la trei ani am știut asta. Acum știu să spun poezii vreo trei săptămâni încontinuu. Aţi văzut cum a înce‑put discursul meu (n. red.: la primirea pre‑miului în cadrul Galei Oamenii Timpului), acela era un fragment. Puteam să vă ţin câ‑teva zile. Ce înseamnă concept care se adună în poezie! Eu, în primul rând, sunt actor. De‑acolo am plecat. Am terminat Colegiul „Negruzzi”, șef de promoţie. Peste tot am fost șef de promoţie. N‑am fost nicăieri pe un loc în care să fie cineva înaintea mea. La fel și la IATC, cum era pe vremea respectivă. Toate structurile pe care le‑am dezvoltat

după aceea le‑am dezvoltat după principiul legăturii cu pământul, pe care eu o am.

Cum este această legătură cu pă‑mântul?

Mă întorc acasă, la Prisăcani, mă descalţ și stau cu picioarele în iarbă, în faţa casei. Pentru că acolo unde te‑ai născut, acolo este centrul lumii. Tot acolo sunt cercurile con‑centrice energetice, cu care trebuie să te în‑carci. Eu dorm patru ore pe noapte. Muncesc cam 18‑20 de ore. Și mi‑am creat un complex de exerciţii, am călătorit până acum în 147 de  ţări, în unele am fost de mai multe ori. De  peste tot am învăţat și „am luat pentru acel corp pe care‑l vezi”, vorba lui Nichita Stănescu, „și vinovat de felul lui eram pre‑cum sunt arborii că‑s verzi”. Am luat tot ce e mai bun din filosofie, mișcare, energie. Am atât de multe proiecte și am nevoie de asta. Sunt profesor universitar la șaisprezece uni‑versităţi din lume, conduc doctorate. Și vor‑bim despre universităţi mari: UCL, Sorbona, London School of the Arts, New York Uni‑versity, Essen University, unde a fost Pina Bausch, cele două mari universităţi polone‑ze Varșovia și Cracovia, Academia de Arte Frumoase de la Sankt Petersburg, cele două mari universităţi din Shanghai și Beijing. Am făcut o platformă doctorală în așa fel în‑cât să înlăturăm răul, nu numai din România, ci și din lume. Răul care s‑a instaurat ca o pecingine în România, pentru că, de la cea mai înaltă treaptă până la cea mai joasă, sunt atât de mulţi doctori universitari care au lu‑crări în spate copiind, luând douăzeci de cărţi, amestecându‑le, făcând o ciorbă berli‑neză, scoţând o carte și ajungând doctori. Așa nu! Sibiul, cu Festivalul de Teatru, va fi platforma de promovare. Are o mare dimen‑siune academică, dar este bazată, în primul rând, pe o mare dimensiune practică. Vă dau un exemplu, pentru că întotdeauna cel mai bine este să ne raportăm la viaţă: proiectul Timpului, care vrea să vină cu modele de oa‑meni care schimbă societatea. Cum ne im‑plicăm? Cum schimbăm, inclusiv atitudinea unui primar care poate c‑a fost bine intenţio‑nat, dar a reacţionat greșit? Eu dau aici cir‑cumstanţe, nu spun că‑i o chestie voită, dar Iașul își vrea teii înapoi. În clipa în care mer‑gem pe astfel de lucruri într‑o dezbatere, e clar că avem de‑a face cu o dimensiune prac‑tică a lucrurilor, care duce după aceea la o amplă cercetare teoretică, ce vine cu niște

Constantin Chiriac

Este profesionistul diplomaţiei culturale şi face acest lucru în totală concordanţă cu viaţa. Urăşte verbul a se descurca atunci când acesta exprimă abilitatea românilor de a trece prin viaţă cu superficialitate. Dacă a început un proiect sau a pus o idee în sprijinul unei comunităţi, a luptat pentru dezvoltare, unicitate şi performanţă.

Constantin Chiriac este directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, managerul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi actor. Pe lângă toate acestea, este unul dintre cei care nu au pierdut legătura fundamentală cu pământul şi cu locurile natale. Ţine mult la tineri, tocmai de aceea le oferă un rol în toate câte face. A revenit la Iaşi pentru Gala Oamenii Timpului, unde a fost distins cu premiul pentru „Diplomaţie culturală”. Discursul de pe scena Naţionalului ieşean şi l-a început cu o poezie, iar apoi i-a asigurat pe cei prezenţi că ar putea să recite trei săptămâni fără pauză.

Avem teatrologie peste tot în România, dar nu văd nici un critic tânăr care să aibă un bagaj so‑lid de cunoștinţe și care să‑și asume ceva.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

concluzii, propune niște posibi‑le soluţii și dezvoltă un proiect creator. Asta mă interesează pentru acest popor, care este plin de imaginaţie, de creativita‑te, dar care este leneș și are la bază un verb pe care‑l urăsc, mă descurc, și pentru care sunt feri‑cit că are un președinte neamţ, care chiar va ordona.

„Am considerat fundamental ca, în tot ceea ce fac, să se regăsească tinerii”

Cum aţi reușit să aduceţi Teatrul Naţional din Sibiu la nivelul la care este?

Am cel mai performant tea‑tru din lume. Teatrul Naţional din Sibiu e singurul teatru naţi‑onal aflat în subordinea primă‑riei, pentru că este aberant ca un teatru naţional cum este cel din Iași să se ducă să stea la poarta Ministerului Culturii din București. De ce? Unde este pu‑blicul Iașului? Nu este aici, nu este, vorba englezului, belong­ing to the community? Tot ce‑am dez voltat acolo, am dezvoltat în acord cu viaţa. Am făcut un fes‑tival care a pornit acum 22 de ani, cu trei ţări și opt spectacole. Și acum este al treilea din lume. De fapt, este cel mai mare, pen‑tru că este un festival unic. Au loc patru sute de spectacole în zece zile, care vin din șaptezeci de ţări. Cu 66 de spaţii în care se joacă spectacole, de la tot ceea ce înseamnă spaţiu public până la structurile indoor, plus că sunt spectacole în toate bisericile. Ei, imaginaţi‑vă ce ar fi în Iași, să ai  în toate bisericile spectacole de toate riturile. Inclusiv în sina‑gogă, peste tot.

Ce anume din ceea ce fa‑ceţi consideraţi că este cel mai important?

Am considerat fundamental ca, în tot ceea ce fac, să se regă‑sească tinerii. Peste tot în lume, este o tentaţie absolut stupidă de a înjura tinerii: că sunt inculţi, că n‑au metodă, că nu vor să se im‑plice. Am făcut o școală de tea‑tru. Este singura din lume care n‑a produs nici un șomer de șai‑sprezece ani. Numai că ea este legată direct de Teatrul Naţional din Sibiu. Toţi studenţii au șan‑sa să intre în competiţie și să ajungă într‑o distribuţie la Silviu Purcărete, la Andrei Joldak, la Dabija, la Kanzaburo Nakamura. În același timp, am creat singu‑ra școală de management cultu‑ral din România. Oamenii aceș‑tia nu învaţă nimic teoretic, ei

sunt calaţi pe toate programele teatrului, pe toate programele festivalului, pe toate programele Centrului de Cercetare și pe programul Bursei de Spectaco‑le, despre care lumea știe foarte puţin. La nivelul tuturor ţărilor din lume, dezvoltate și demo‑cratice, există potenţialul unei pieţe de spectacole. Orice spec‑tacol este o marfă, chiar dacă nu ne place lucrul acesta, cel puţin din punctul de vedere românesc. Nu se poate să nu ai un dialog cu cel cu care intri în contact. Sau dacă nu ești în stare, tu, ar‑tist, trebuie să‑ţi găsești un in‑termediar în acest dialog. De asta am și făcut școala de mana‑gement cultural, uitând de tot ceea ce înseamnă teatrologie, care este o aberaţie, cu riscul că‑i voi supăra pe colegii mei din România. Avem teatrologie peste tot în România, dar nu văd nici un critic tânăr care să aibă un bagaj solid de cunoștinţe și care să‑și asume ceva. În același timp, nu mai avem nici o direc‑ţie, nici o viziune, iar din cauza asta, în cadrul ediţiei de anul viitor, voi aduce doi mari dra‑maturgi din Germania, pentru ca lumea să înţeleagă sistemul dramaturgic german. Acolo exis‑tă un director general și un dra‑maturg, iar cei doi își asumă

conducerea unei instituţii de spectacole pe o anumită perioa‑dă, de patru‑cinci ani. Drama‑turgul vine acolo cu conceptul artistic. La noi, vine un directo‑raș, se descurcă și el cum poate și aduce și el – dacă prinde – un regizor mai bun, dă și el lovitura, face un spectacol mai bun, cum se întâmplă și pe la Iași. După aceea ne mai descurcăm, mai avem trei‑patru spectacole, niște comedioare, ne mai descurcăm și cu asta. Nu, acolo, directorul este cel care vine cu o viziune, cu o filosofie, care cunoaște co‑munitatea și nevoile acesteia. Apoi, gândesc împreună ce regi‑zori aduc, ce texte iau, ce sceno‑grafi, ce muzicieni, ce coregrafi. Vreau să prezint acest model tuturor teatrelor din România. Eu nu sunt un om care păstrează totul pentru el.

Știu că puneţi mare accent pe voluntariat. De ce anume și cum procedaţi?

Am cea mai mare platformă de voluntariat. Am o mie de ti‑neri care vin de peste tot din lume. Dar marele avantaj este că nu este nici un heirupism. Sunt vreo zece mii care aplică, iar eu fac o selecţie criminală, ca să am numai oameni de care am

nevoie și care, la rândul lor, se pot îmbogăţi. Vă dau un exem‑plu: cu Japonia am un proiect strategic din 2005. Exact pe zona voluntariatului. Cea mai mare problemă a Japoniei este suicidul. Zi de zi, zece oameni se sinucid, dintre care opt sunt ti‑neri. Și ei au considerat că Festi‑valul de la Sibiu este cel mai alive festival, în care relaţia umană este prioritară. Din 2005, am dezvoltat un proiect strate‑gic cu ei. Și de atunci s‑au dez‑voltat 384 de mari evenimente în marile orașe ale Japoniei. Și nu glumesc, credeţi‑mă, poate par megaloman, dar dacă vă po‑vestesc toate, veţi spune chiar că sunt super‑megaloman. Tot ce aduc eu din Japonia, și aduc cele mai mari nume, care uneori înseamnă costuri pe care nici nu ni le putem imagina, vin pe cheltuiala Japoniei, pentru că am pus la dispoziţie acest pro‑gram de voluntariat. Vă mai spun că din 2005 și până acum s‑a redus cu 1,5% rata suicidului în Japonia, graţie tuturor eveni‑mentelor pe care le‑am dezvol‑tat acolo.

Când v‑aţi dat seama că aveţi carisma de a aduna oa‑meni în jurul dumneavoastră și puterea de a‑i convinge să

muncească în proiectele pe care le propuneţi? Mă refer la proiecte care poate unora li se par imposibile, dar care acum sunt o tradiţie în Sibiu.

Când eram la liceul „Costa‑che Negruzzi”. Este locul care m‑a format. Și astăzi am făcut o mare reverenţă, pe care sper ca toată lumea să o înţeleagă. Când am terminat eu, era liceu numai de băieţi și avea o sală de spec‑tacole. În același timp, avea un regim drastic: regim de studiu, de antrenament fizic, de sociali‑zare. În 1976, domnul Dan Hăulică, unul dintre cei mai mari enci‑clopediști ai acestui neam, a pu‑blicat în revista Secolul 20 „Aș‑teptându‑l pe Godot”. E un text criminal, pe care bineînţeles că nu l‑am înţeles. I‑am intuit înţe‑legerea și l‑am montat în sala de spectacole. Dezbaterile din dor‑mitor, în care ne băteam pe zona literară, dacă suntem maiores‑cieni sau dacă suntem pe zona dobrogeană, au fost cu adevărat formatoare. În același timp, am avut șansa unei mari biblioteci, pentru că era un liceu în care toţi au donat, așa cum și eu, la rân‑dul meu, am făcut și fac. A fost o perioadă excepţională.

A consemnat Corina Gologoţ

| 5

„Mă întorc acasă, la Prisăcani, mă descalţ și stau cu picioarele în iarbă, în faţa casei”

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

6 |

Raluca Știrbăţ, premiu special: „Am primit cu mare bucurie propunerea revis‑tei Timpul de a participa în cadrul acestei gale‑eveniment cu un concert de pian pen‑tru a impulsiona campania de salvare a Casei lui Enescu din Mihăileni, campanie în care revista Timpul și Editura Adenium s‑au implicat efectiv și exemplar. Salvarea Casei Enescu de la Mihăileni nu este doar o acţiune de restaurare a unor «ziduri», ci, mult mai mult, reprezintă modul în care înţelegem să preţuim și să păstrăm valo‑rile trecutului, readucând la viaţă un în‑treg teritoriu enescian plin de simboluri și semnificaţii. Gala Oamenii Timpului s‑a dovedit un succes deplin prin ceea ce și‑a propus, prin calitatea excepţională a no‑minalizaţilor și a juriului și prin modul admirabil în care a fost realizată.”

Șerban Sturdza, premiu special: „Acest premiu, care nu îmi aparţine, îl voi da co‑legilor mei, tinerii arhitecţi, care au lucrat în mod voluntar vara aceasta, și celor trei studenţi de la Arhitectură, care își vor lua diploma în sesiunea din primăvară cu restaurarea casei de la Mihăileni. Arhi‑tecţii din România au preluat acest pro‑iect de la Raluca Știrbăţ. O piesă muzicală, o casă, poate și o mașină sunt concepute și construite dacă le studiezi bine, după proporţia de aur, după legea lui Fibonacci, ce are în spate o puternică spiritualitate. La fel are și casa de la Mihăileni, așa mică și distrusă cum o vedeţi. Graţie foarte mul‑tor persoane ea a fost salvată.”

Mălina Ciobanu, câștigătoarea cate‑goriei „Tinere valori”: „Sunt fericită că mă număr printre câștigătorii primei ediţii a Galei Oamenii Timpului, alături de per‑sonalităţile ce fac parte din elita Iașului și nu numai. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a ști că ceea ce faci nu este de prisos, iar munca îţi este apreciată și răsplătită. Felicitări organizatorilor, eve‑nimentul este o reușită.”

Petru Ciubotaru, câștigătorul premiu‑lui special pentru 50 de ani de activitate pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alec‑sandri” din Iași: „Mă bucură recunoaște‑rea publică a celor 50 de ani de activitate profesională pe care i‑am dăruit Teatrului Naţional și pe care Teatrul Naţional mi i‑a

dăruit mie. E o reciprocitate care durează de foarte mult timp și care cred că va mai dura. Această Gală este absolut minuna‑tă. Este un început care, probabil, va crea un șir întreg de ediţii. Demarează foarte bine, are eleganţă și și‑a găsit locul într‑un teatru cum nu există altul mai frumos.”

Leonidas Rados, câștigător al catego‑riei „Memorie și istorie”: „Este vorba des‑pre o muncă de aproape doi ani pentru editarea memoriilor lui V.A. Urechia. A fost ieșean, moldovean, născut la Piatra Neamţ, apoi și‑a făcut studiile la Iași, a fost printre primii profesori ai Universită‑ţii ieșene. Iașul și‑a pierdut în primul rând spiritul comunitar, de aceea cred că aceas‑tă gală este o bună ocazie de a ne redes‑coperi, de a strânge legăturile dintre cei implicaţi, într‑o formă sau alta, în viaţa Iașului.”

Alexandru Lăzescu, despre Alex Savitescu – distincţie In Memoriam: „Alex a umplut un gol important, a creat un soi de continuitate. A lăsat în urmă lucruri importante și sper ca cei apropiaţi de vâr‑sta lui, colegii, să ducă mai departe ce a început el. Această gală este un prilej de a scoate în evidenţă oameni și întâmplări importante.”

„Iașul iubește teii”, grupul de iniţia‑tivă civică, câștigător la categoria „Socie‑tate civilă”, reprezentat de Alexandrina Dinga: „Este o încurajare foarte mare pen‑tru noi premiul din această seară, pentru

că toată activitatea noastră a fost recu‑noscută public și, dacă ne uităm în urmă la momentele grele, în care am fost criti‑caţi, jigniţi, cu siguranţă că le depășim mai ușor după această distincţie. Gala este mai mult decât binevenită.”

Norina Forna, câștigătoare la catego‑ria „Sănătate”: „Acest premiu este o onoa‑re și o bucurie, un impuls pentru activită‑ţile pe care le desfășor în domenii precum sănătate, învăţământ și cultură. Mi‑am dorit ca Centrul de Medicină Dentară din Iași să fie un exemplu de reușită prin do‑tarea de vârf, prin formarea studenţilor și practicienilor și prin conexiunile pe care le are cu universităţi din străinătate, prin comisiile pe care le reprezint.”

Constantin Chiriac, câștigător la ca‑tegoria „Diplomaţie culturală”: „Este un moment emoţionant pentru mine, pentru că îmi desfășor activităţile în străinătate, departe de Iași. Aici m‑am format, iar Li‑ceul Internat «Costache Negruzzi» a con‑tat enorm de mult pentru mine. Cred că la nivelul României trebuie să refacem ceea ce înseamnă comunitate. Cultura poate aduce, dincolo de beneficiile spirituale, și un beneficiu economic. Dacă principalul atu al ţărilor arabe este petrolul, la nivelul Europei, marea bogăţie este cultura și ci‑vilizaţia.”

Tatiana Beck, despre Michael Beck – distincţie In Memoriam: „Mi‑l amintesc pe soţul meu cu mare regret, îl plâng zilnic și totodată îi cinstesc memoria. A fost o personalitate, am avut numeroase concer‑te împreună, eu fiind pianistă și profesor la Universitatea de Arte «George Enescu» din Iași. Sper să pot duce mai departe ceea ce a făcut el, cu forţele mele. Această Gală este un adevărat triumf, una dintre cele mai frumoase la care am asistat.”

Emil Brumaru, câștigător la categoria „Literatură”: „Anul acesta împlinesc 76 de ani și acest premiu este o încoronare a ac‑tivităţii, a distracţiei mele literare. Apre‑cierea a venit de la oameni pricepuţi și profesioniști. Este o distincţie de trecut în CV. Mă bucură faptul că în cadrul aces‑tei Gale au fost nominalizaţi oameni de toate vârstele.”

Oltiţa Cîntec, câștigătoare la catego‑ria „Arte”: „Gala Oamenii Timpului este un eveniment special, pentru că se con‑centrează asupra oamenilor care au adus un plus de valoare spirituală Iașului. Pen‑tru mine este foarte important să fiu un om al timpului meu. Vreau chiar să cred

că mă aflu puţin chiar înaintea timpului prezent, pentru că acesta este rolul pro‑iectelor mele: să anticipez.”

Viorel Ilișoi, câștigător la categoria „Jurnalism cultural”: „Este o mare surpri‑ză, nu mă așteptam să câștig premiul acesta. Când spun jurnalism cultural mă gândesc strict la reflectarea evenimen‑telor, la comentarea lor. Întâmplarea a făcut ca anul acesta să scriu o carte des‑pre Iașul cultural interbelic și cred că se în‑cadrează foarte bine la jurnalism cultural. Mai rar vezi un eveniment de o asemenea anvergură.”

Marius Ursache, câștigător la catego‑ria „Antreprenoriat (reprezentat de Alec‑sandru Grigoriu): „Eterni.me este un pro‑iect ambiţios, pe măsura imaginaţiei lui Marius Ursache. Referitor la Gală, mă bucur să văd că astfel de iniţiative pornesc chiar din Iași și sper ca Oamenii Timpului să devină un pilon și un susţinător puternic al inovaţiei, cu fiecare ediţie a sa.”

Constantin Cucoș, câștigător la cate‑goria „Educaţie și cercetare”: „Îi felicit pe iniţiatorii acestui proiect cultural pentru că au deschis o ușă spre educaţie, învăţă‑mânt și cercetare, despre care se discută mult, dar se face puţin. Le doresc celor de la echipa Timpul să aibă parte pe viitor de cât mai mulţi, autentici și valoroși Oameni ai Timpului. Prin ei, viitorul timpului poate fi prefigurat și promovat încă din prezent.”

Dan Lungu, premiu special pentru FILIT: „Iniţiativa Galei Oamenii Timpului mi se pare foarte inspirată și realizată pro‑fesionist. E un semn de maturitate a unei comunităţi și un exerciţiu indispensabil de reconfirmare a identităţii să pui sub lumina publică a reflectoarelor reușitele de peste an ale comunităţii, să omolo‑ghezi valorile. Mă bucur că FILIT a luat un premiu deosebit, asta arată că Iașul a vibrat în acele zile magice.”

Pagină realizată de Betty Manolache

Primii Oameni ai Timpului

În seara de 13 decembrie, Oamenii Timpului au primit aprecierea publicului ieşean pentru activitatea lor culturală, ştiinţifică, artistică şi antreprenorială de excepţie. Emoţia şi bucuria care i-au însoţit pe marea scenă a Teatrului Naţional au fost expresia împlinirii profesionale resimţite în faţa recunoaşterii publice a valorii talentului şi muncii lor.

nr. 190 www.revistatimpul.ro

| 7

Daniel Șandru: „Competiţia a fost strânsă. Au fost câteva ca‑tegorii disputate  – de exemplu, «Tinere valori» și «Sănătate» –, la care opţiunile juriului au coincis cu voturile publicului. Dezbate‑rile au durat două ore și jumăta‑te, fiecare jurat având datoria să le prezinte celorlalţi membri ai juriului atât opţiunea sa, cât și o argumentare în favoarea nomi‑nalizatului ales pentru a lua pre‑miul. Aș adăuga un fapt inedit: la «Diplomaţie culturală», Exce‑lenţa Sa Claudio Pérez Paladino, care m‑a mandatat să‑i prezint opţiunea în faţa juriului, a ple‑dat iniţial pentru două nume, dar regulamentul stipula clar că nu se pot acorda premii ex  aequo pe categorii. Pentru ediţiile ur‑mătoare ne dorim aceeași struc‑tură  a juriului, pentru că sunt oameni nu doar foarte compe‑tenţi în ceea ce fac, ci și recu‑noscuţi ca specialiști în fiecare dintre domeniile amintite. Este un proiect împlinit, bine dus la capăt. Fiecare dintre cei patru parteneri, Editura Adenium, Aso‑ciaţia Revistei Timpul, redacţia revistei și nu în ultimul rând Aso‑ciaţia Studenţilor Jurnaliști, a avut partea sa importantă în pro‑ducerea și organizarea eveni‑mentului și am convingerea că celelalte ediţii vor fi din ce în ce mai bune.”

Liviu Mihaiu: „Cred că Gala Oamenii Timpului a căzut la fix, ca un desert mult așteptat, ca o sărbătoare a orașului de care oa‑menii au nevoie organic, în ceea ce îi privește pe cei mai destoi‑nici cetăţeni ai săi. Cred cu tărie că această Gală va deveni unul dintre tabieturile culturale ale orașului. Am pledat pentru deci‑zia mea, pentru că Alexandrina Dinga te poate motiva eficient, pentru că are un mod de impli‑care, leadership și persuasiune în chestiunile civice pe care le‑aș numi smooth power. Cetăţenii Iașului sunt conștienţi că orașul e al lor și că pot revendica public orice este legitim pentru binele comunităţii.”

Radu Vancu: „După nivelul superlativ al primei ediţii, Gala Oamenilor Timpului n‑are nevoie de nici o încurajare, ci doar de finanţare. Un astfel de eveniment, care pune Iașul undeva sus de tot pe harta axiologică a României, merită orice sacrificiu financiar. Cu toată diferenţa de vârstă de

la categoria pe care am jurizat‑o, competiţia a fost totuși strânsă. Domnul Brumaru mi‑a mărturisit după premiere că a avut emoţii. Prin poezia lui extraordinară, prin proza hipnotică din epistolarele lui, el este una dintre cele câteva stele fixe de pe harta literaturii române de azi. Ar trebui să‑i fim toţi recunoscători pentru că, re‑nunţând la orice gesticulaţie de arivism social, s‑a dus mort‑copt după himera Literaturii – pe care, iată, ne‑a făcut‑o și nouă vizibilă.”

Excelenţa Sa Claudio Pérez Paladino: „Vă felicit pentru obiec‑tivele pe care le‑aţi realizat până în prezent și îmi exprim întreaga admiraţie pentru tot ceea ce aţi înfăptuit. Vă doresc mult succes în continuare în nobila dumnea‑voastră misiune și, de asemenea, la realizarea tuturor obiectivelor pe care vi le propuneţi.”

Maia Morgenstern: „Le mul‑ţumesc organizatorilor Galei Oa‑menilor Timpului pentru curajul și iniţiativa lor de a face cunos‑cut opiniei publice acest feno‑men uluitor, și anume talentul și ambiţia unor copii de a‑și expri‑ma crezul artistic. Cred că fie‑care dintre aceste micuţe genii merită pe deplin să fie alesul, premiantul. Nu ascund faptul că mi‑a fost foarte greu să aleg, să jurizez, să decid. Fie ca măies‑tria și talentul Mălinei Ciobanu, felul în care face să vibreze vioa‑ra, să încânte generaţii multe în anii ce vin. Îi rog pe fiecare să primească din partea mea cele mai calde felicitări și o sinceră reverenţă.”

Mioara Anton: „Singularita‑tea Galei Oamenii Timpului în peisajul cultural actual îi conferă din start un statut de excepţiona‑litate, iar acest lucru se datorea‑ză în totalitate echipei grupate în jurul revistei Timpul. Gala a fost o recunoaștere a valorilor comunităţii ieșene și trebuie să reprezinte un exemplu și pentru celelalte orașe ale ţării. O naţiu‑ne nu poate exista fără memo‑rie, așa cum nici istoricii nu‑și pot justifica existenţa în absen‑ţa izvoarelor istorice. Memorii‑le lui V.A. Urechia – Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840­1882) – editate de Leonidas Rados înseamnă recuperarea me‑moriei noastre istorice și punerea în valoare a unor personalităţi re‑prezentative pentru procesul com‑plicat de modernizare pe care so‑cietatea românească l‑a traversat în secolul al XIX‑lea.”

Daniel Cristea­Enache: „Gala Oamenii Timpului a avut un ștaif și o organizare care mi s‑au im‑pus. Am privit cu un ochi «rău» organizarea, pentru a‑i găsi vreo hibă, dar n‑am găsit. Simplu spus, gala a reafirmat demnita‑tea profesiunilor noastre, fie că am fost juraţi, laureaţi ori nomi‑nalizaţi, artiști, profesori sau oa‑meni de știinţă. Competiţia a fost foarte frumoasă, fiindcă, precum echipele din Champions League, «jucătorii» de la secţiunea «Jur‑nalism cultural» sunt nume de prim‑plan în breaslă și în aria profesională specifică. El însuși conștient de acest fapt, laureatul,

Viorel Ilișoi, mi‑a spus la finele Galei că nu se aștepta să câștige. Opţiunea mea pentru domnia sa nu a fost una ușor de luat, dar, odată făcută, am fost bucuros să văd că ea a întrunit unanimita‑tea voturilor în juriul naţional condus de Daniel Șandru.”

Cătălin Sava: „Ce a făcut re‑vista Timpul, mai întâi prin re­branding‑ul său și apoi prin acest proiect fabulos numit Gala Oa‑menii Timpului, este un semn că amplitudinea culturală și nu nu‑mai a Iașului devine o certitu‑dine la nivel naţional. Faptul că revista Timpul a înţeles să re‑compenseze această meritocra‑ţie a Iașului este un semn că acești oameni sunt, da, Oameni ai Timpului. Jurizarea a fost ex‑trem de strânsă, fiecare dintre cei cinci nominalizaţi fiind ade‑vărate VIP‑uri în lumea artelor ieșene. Oltiţa Cîntec este pentru mine un exemplu de constantă perseverenţă. Admir la ea pasiu‑nea ardentă și constantă pentru domeniul în care activează, loia‑litatea pentru un domeniu al fru‑mosului căruia, dacă nu i te dedici cu toată doza de frumos, rămâne doar o meserie. Mă bucur că am fost parte din nucleul admirabil care a reușit să facă din Iași un oraș al timpului nostru. De‑abia aștept să revin aici.”

Alexandru­Vlad Ciurea: „În‑curajez ca această Gală să devi‑nă o tradiţie culturală, știinţifică și academică. De asemenea, în‑curajez mediatizarea evenimen‑tului în întreaga ţară, pregătirea

din timp a competiţiei, eventual din luna septembrie, cooptarea obligatorie a tuturor factorilor responsabili, administrativi, poli‑tici, culturali și religioși din mu‑nicipiul Iași. Competiţia a fost extrem de strânsă. Cu toţii meri‑tau să fie premiaţi. Doamna Norina Forna ne motivează prin ascensi‑unea corectă, treptată, în deplin progres, atât pe linie didactică, profesională, cât și pe linie știin‑ţifică. Un rol esenţial în decerna‑rea premiului l‑au reprezentat multiplele acţiuni efectuate în ca‑drul Universităţii de Medicină și Farmacie «Gr.T. Popa» din Iași. Ca urmare a eforturilor doamnei profesor dr. Norina Forna, au fost create trei centre de excelenţă unice în spaţiul academic, care deschid noi orizonturi în pregă‑tirea studenţilor de la Facultatea de Medicină Dentară.”

Bogdan Piţigoi: „Cred că Gala Oamenii Timpului a fost un eve‑niment de o ţinută înaltă, unde au intrat în competiţie, din punc‑tul de vedere al nominalizărilor, oameni foarte valoroși prin ceea ce au creat, au realizat și prin ei înșiși. Premiile care au fost acor‑date i‑au ales pe cei mai buni dintre cei buni în accepţiunea juriului. Cred că Gala Oamenii Timpului va avea mai multe edi‑ţii, pentru că atunci când un eve‑niment își dovedește succesul, el trebuie să continue.”

Pagină realizată de Ana­Maria Ungureanu

Juriul naţional al Galei Oamenii Timpului – responsabilitate și profesionalism

Barometrul succesului Galei rezultă şi din cele 27 245 de voturi consultative înregistrate pe site-ul www.oameniitimpului.ro. Cea mai importantă etapă a jurizării a fost însă cea în care câştigătorii au fost desemnaţi de un juriu riguros, format din: Radu Vancu (Literatură), Cătălin Sava (Arte), Adrian Cioroianu

(Educaţie şi cercetare), Liviu Mihaiu (Societate civilă), Excelenţa Sa

Claudio Pérez Paladino (Diplomaţie culturală), Mioara Anton (Memorie şi istorie), Daniel Cristea-Enache ( Jurnalism cultural), Maia Morgenstern (Tinere valori), Alexandru-Vlad Ciurea (Sănătate), Bogdan Piţigoi (Antreprenoriat). Preşedintele juriului a fost Daniel Șandru, directorul revistei Timpul. Declaraţiile pe care juraţii ni le-au dat după Gală confirmă faptul că scopul pe care organizatorii săi şi-l fixaseră a fost atins.

www.revistatimpul.ro ianuarie 2015

8 |

Oaspeţii au fost invitaţi să‑și spună opiniile cu privire la presa culturală

și dacă aceasta a avut vreun rol în revigorarea societăţii civile din ultimul an, din punct de vedere democratic. George Onofrei a con‑siderat că presa culturală nu a reușit să contribuie la această re‑vigorare, deoarece acum reviste‑le de cultură sunt tipărite într‑un număr redus și nu reușesc să aibă un impact major asupra citi‑torilor: ,,Îmi amintesc că, în urmă cu un deceniu, în revistele cultu‑rale se iscau adevărate dezbateri cu mare impact. Îmi amintesc de disputa dintre Andrei Pleșu și

domnul Marino, iar o astfel de dispută culturală este foarte greu de realizat în zilele noastre. A dispărut acest impact. Înainte, în revistele de cultură, chiar era pu‑blicat un întreg dialog. De exem‑plu, se scria ceva în România li­terară, iar răspunsul apărea în Observator cultural”.

Profesorul Emil Munteanu a ţinut să precizeze că revistele cul‑turale nu ajung la liceeni: ,,Elevii nu citesc reviste de cultură. Anul trecut, revista Alecart i‑a luat un interviu unei olimpice, iar una dintre întrebări a fost ce revistă de cultură citește, iar ea a răspuns că nu citește astfel de reviste.

Practic, nu cunoștea niciuna. Fata respectivă a fost olimpică din clasa a V‑a până în clasa a XII‑a. Așadar eu cred că asupra tineri‑lor presa culturală nu are nici un impact”.

Alexandru Lăzescu a schim‑bat nuanţa dezbaterii: ,,Eu cred că ne cramponăm prea mult de ideea de presă scrisă. Aceasta poate circula pe canale ce sunt mult mai ușor accesibile. Cred că ceea ce a lipsit și lipsește în con‑tinuare este acel tip de dezba‑tere intelectuală care poate să vină din sfera culturală sau a celor care sunt apropiaţi de re‑dacţii, dar nu numai într‑un

sens foarte strict, ci într‑un sens mai larg. Sunt o mulţime de teme, de exemplu, religia și so‑cietatea, asocierea cu teroris‑mul, lumea musulmană”.

Ideea lui Alexandru Lăzescu l‑a provocat pe Liviu Mihaiu să precizeze: ,,suntem o rușine a Europei de Est în ceea ce priveș‑te consumul de cultură, educaţia și starea spirituală. Există teze de doctorat care sunt un dezas‑tru și de aici pleacă totul”. Vorbi‑torul a considerat că prin cultură lumea se poate salva individual, iar o salvare ar mai fi și în jurna‑liștii culturali, dacă i‑am iubi mai mult.

Continuarea dezbaterii printre tineri

După cele două ore de dia‑log despre presa culturală, impli‑carea socială, democraţie, tinerii și valorile românești, discuţiile s‑au mutat pe holul bibliotecii, unde publicul a continuat să schimbe idei pe marginea teme‑lor abordate. Participanţii și‑au exprimat entuziasmul cu privire la dezbatere, unii dintre ei fiind de părere că s‑a discutat și s‑a fă‑cut prea mult referire la politică.

A consemnat Mădălina Chiriluţă

Tinerii din ASJ, studenţi și foști studenţi, au acceptat să fie voluntari în cadrul

evenimentului Gala Oamenii Timpului pentru experienţa lu‑crului în echipă și dezvoltarea abilităţilor de comunicare și or‑ganizare. Membrii ASJ au recu‑noscut că „voluntariatul este ase‑menea unui loc de muncă, dar în loc să te plătească cineva cu bani, te plătește cu experienţă”. Pe deasupra, există și satisfacţia sinceră de a munci alături de co‑legi. Unul dintre voluntari ne‑a mărturisit: „Nu pot transpune pe hârtie absolut tot ce reprezintă voluntariatul pentru mine, dar, dacă ar fi să mă rezum la câteva cuvinte, aș spune că înseamnă respect pentru cei din jur, înţele‑gere, solidaritate și bucurie pen‑tru lucrul în echipă”. Campania Oamenii Timpului iniţiată de re‑vista de cultură contemporană Timpul a oferit cale liberă tineri‑lor jurnaliști să‑și îmbogăţească experienţa practică, despre care uneori aud doar la cursurile de la facultate. Proiectul Oamenii Timpului a presupus o regulă de

bază pentru voluntari: să fie im‑plicaţi și, odată intraţi în joc, să fie serioși.

Munca şi satisfacţia muncii în echipă

Sarcinile pe care le‑au primit voluntarii nu au fost nici ușoare și nici puţine. Timp de aproxima‑tiv o lună de zile, fiecare a ocu‑pat un rol important în organi‑zarea Galei din 13 decembrie de la Naţionalul ieșean. De la scrie‑rea invitaţiilor și înmânarea lor și până la întocmirea mapelor de prezentare și înmânarea lor către invitaţi, cu toţii au dat o mână de ajutor esenţială pentru buna

desfășurare a evenimentului. Voluntarii au promovat Gala Oamenii Timpului prin diverse mijloace media, cum ar fi mediul online, dar și prin anunţuri în cadrul cursurilor de la facultate.

Imediat după promovarea evenimentului în mediul online – prin evenimentul creat pe reţea‑ua de socializare Facebook și pe site‑ul www.oameniitimpului.ro – și în oraș, cu ajutorul afișelor, reacţiile au început să apară atât din partea oamenilor de cultură, cât și a colegilor voluntarilor. Mirarea acestora era formulată prin întrebări cum ar fi: „Chiar va avea loc la Iași un eveniment de o asemenea anvergură în care să fie implicaţi și tinerii?”.

Câţiva membri ai ASJ au or‑ganizat pentru prima dată și o conferinţă de presă. Întrucât ma‑joritatea sunt studenţi la Jurna‑lism și Comunicare, își vor aminti cu siguranţă detaliile tehnice și de comunicare la cursurile de la facultate.

Reverenţa voluntarilor pentru Excelenţa Iaşului

Voluntarii ASJ au făcut și ei o reverenţă marilor valori ie‑șene, așa cum și‑a propus Gala Oamenii Timpului. Ei au fost primii care au votat, iar votul lor a fost în primul rând unul de

încredere în privinţa proiectu‑lui, aflat la prima ediţie.

Tinerii s‑au ocupat de invi‑taţi și au avut grijă de fiecare detaliu. Unii dintre ei au primit sarcina de a conduce membrii juriului în sală, iar alţii s‑au ocu‑pat de partea tehnică a eveni‑mentului. La intrarea în Teatrul Naţional, voluntarii au întâmpi‑nau invitaţii, direcţionându‑i către locurile din sală ce le erau rezervate. Nici în culise munca nu a fost ușoară, căci tot ei s‑au ocupat de fiecare persoană ce a urcat pe scena Teatrului Naţio‑nal. De asemenea, au avut grijă să preia câștigătorii categoriilor galei și să obţină interviuri de la fiecare. În plus, pe tot parcursul galei, au ţinut la curent publicul din mediul online cu tot ce s‑a petrecut.

Cu dăruire și implicare, vo‑luntarii au reușit să dea viaţă unui eveniment de zile mari, care în mod sigur va deveni tradiţie pentru comunitatea ieșeană și nu numai.

A consemnat Ioana­Larisa Lazăr

În Aula Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iaşi a avut loc dezbaterea cu titlul „Jurnalismul cultural şi implicarea socială”. Daniel Cristea-Enache (coordonator al comunităţii virtuale Literatura de azi), Alexandru Lăzescu (redactor-şef al revistei 22), Emil Munteanu (coordonator al

revistei Alecart), George Onofrei (redactor-şef al Suplimentului de cultură),

Radu Vancu (redactor al revistei Transilvania), Sorin Bocancea (editor coordonator al revistei de cultură contemporană Timpul) şi Liviu Mihaiu (jurnalist şi activist social) au căzut de acord asupra faptului că jurnalismul cultural face parte din implicarea socială şi invers. Daniel Șandru, directorul revistei Timpul, a moderat dialogul pe linia dezbaterii şi opiniei argumentate.

Echipa de organizare a Galei Oamenii Timpului s-a bucurat de sprijinul voluntarilor Asociaţiei Studenţilor Jurnalişti (ASJ) din Iaşi. Douăzeci şi şase de tineri entuziaşti au trecut prin focul organizării unui mare eveniment, ocupându-se de bunul mers al lucrurilor în culise, primirea invitaţilor şi relaţia cu publicul Galei de pe 13 decembrie, desfăşurată în Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”

din Iaşi, când au fost premiate valorile şi excelenţa Iaşului.

Jurnalismul cultural şi implicarea socială în dezbatere publică

Cum să fii voluntar în pas cu Timpul