Căsătoria

In vechime, se spunea despre tânărul necăsătorit că este „liber”.

Aceasta înseamnă că din momentul în care acesta vine „la comuniunea nunţii” încetează să fie liber şi

este legat de celălalt (v. 1 Corinteni 7, 27). Ei s-au legat la acelaşi jug, ca să are împreună ogorul vieţii

lor celei noi.

Şi, dacă unul vrea să meargă în dreapta şi celălalt în stânga, nu se ară ogorul. Amândoi sunt datori să

urmeze aceeaşi linie dreaptă. Şi, ca să se întâmple aceasta, ar trebui să aibă un îndrumător, căruia să-i

arate încredere oarbă. Şi cine va fi acest îndrumător? Ei înşişi? Dar unul spune într-un fel, celălalt în alt

fel! Prin urmare unul va fi îndrumătorul lor: Legea lui Hristos. Bărbatul, din punctul lui de vedere, să

pună în practică ceea ce stabileşte Legea dumnezeiască în relaţie cu soţia lui (s-o iubească, să se

jertfească pentru aceasta), iar femeia, din punctul ei de vedere, să săvârşească ceea ce porunceşte

Legea dumnezeiască în legătură cu bărbatul ei (să-l cinstească şi să i se supună). Atunci se vor împlini

cuvintele rostite de Prorocul David, din experienţa proprie: iată acum ce este bun şi ce este frumos,

decât numai a locui fraţii împreună (Psalmul 132, 1).

Cununiile

În vremurile bizantine, cununiile de nuntă nu erau precum cele de astăzi (fragile etc.), ci erau

meşteşugite şi solide, ceva în genul coroanelor. Şi erau legate cu lanţuri preţioase. Şi cu acestea erau

încununaţi noii miri. Şi nu le scoteau de pe capetele lor la sfârşitul slujbei, aşa cum se întâmplă astăzi,

ci după opt zile. Adică, în acest răstimp, mirii purtau pe cap cununiile care erau legate între ele cu

lanţuri, ca să cugete bine, să conştientizeze, să le intre în minte că de acum înainte viaţa

lor s-a schimbat din temelii. Mergeau pe drum, călătoreau cu cununiile pe capetele lor. O lua unul la

dreapta, trebuia ca şi celălalt să-I urmeze. Şi să nu fi vrut, îl trăgea cununia pe care o avea pe capul lui.

Dacă îşi ridicau cununiile de pe cap, căsătoria se rupea. Şi pentru că era cu neputinţă practic să ţină

toată viaţa cununiile pe cap, la opt zile după nuntă mergeau la preot, care le citea rugăciunea de

dezlegare a cununiilor şi le scotea de pe capetele lor. Deci primeau o lecţie!

„Nu mai sunt eu!”

Soţii ar trebui să înţeleagă că, din momentul în care au ales viaţa conjugală (jugul în doi), nu mai sunt

doi oameni, nici unul singur, ci doi oameni care au devenit unul: şi vor fi cei doi un trup (Facerea 2,

24). Şi aşa trebuie să lucreze. De pildă, soţia nu poate să spună: „eu voi merge acolo şi acolo, pentru

că aşa îmi place”, ci „noi vom merge”, pentru că, vă repet, nu mai este liberă, nu este necăsătorită,

nici văduvă, ci are bărbat. A ales jugul în doi, şi nu libertatea.

Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa banilor, a casei, a averii. În căsătorie nu există: „casa mea, banii

mei” etc., ci „casa noastră, banii noştri”. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Probabil că vreodată soţia îţi va spune: niciodată până acum n-am cheltuit din ale tale, ci le am pe ale

mele, pe care mi le-au dat părinţii mei. Şi atunci spune-i: ce zici, nevastă? Ce cuvânt poate fi mai rău

decât acesta? Nu mai ai propriul tău trup, şi ai banii tăi? După nuntă nu mai suntem două trupuri, ci

unul. Toate sunt ale tale, şi eu sunt al tău, soţia mea! Aceasta mă sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel,

când spune că bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia! (v. 1 Corinteni 7, 4) şi dacă eu n-am

stăpânire asupra trupului meu, ci tu, cu atât mai mult sunt ai tăi şi banii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur,

Omilia 20 la Epistola către Efeseni).