Nevoia de a regasi in literatura o ordine precisa, respectand coordonatele unei rationalitati cotidiene, este exclusa la Caragiale, iar acest fapt se reflecta mai ales in volumul Momente din 1901. Finalul abrupt al unor schite precum Inspectiune sau Doua loturi, marcheaza adesea intrarea naratorului intr-un con de umbra, din cel care stie tot, plasandu-se acolo unde doreste pentru a reda actiunea, devine un narator pasiv care ridica din umeri sau adoarme o data cu personajul ca in D-l Goe. Astfel, nevoia cititorului de certitudini este dejucata, lasand loc incertitudinii pe care autorul o transfera de la nivelul textului la nivelul receptarii. Pe de o parte avem o instanta implicata in actiune, care merge pe langa personaje ascultandu-le discutia, un regizor care dicteaza tonul spunerii, actionand in acest fel ca un regizor- naratorul. Pe de alta parte, exista o instanta infiltrata in straturile de adancime ale textului, cea pe care tinde sa o caute privirea cititorului initiat in scrierile lui Caragiale, se retrage in umbra pentru a fi creierul operatiunii. Acesta distinctie, apartinand lui Liviu Papadima, il face pe critic sa afirme ca la Caragiale cel care are doar impresia ca stie vorbeste, iar cel care stie cu adevarat tace. Se explica in acest mod nu doar lipsa finalului la unele schite si momente, ci mai ales infiltrarea instantei auctoriale in stilistica de profunzime a textului.La nivel structural, ambiguitatea relatiei dintre narator si autor determina existenta a trei atitudini naratoriale dupa cum le-a evidentiat Liviu Papadima: exista un narator care desi isi manifesta atitudinea fatis, acesta nu inclina spre o opinie ferma, ramanand un privitor ca la teatru, exista un narator care inca de la inceput polemizeaza cu cititorul, parand orice opozitie a acestuia si in sfarsit exista un narator care abordeaza un aer justitiar, un ton avocatesc, dar paradoxal ignorand tocmai faptele. Pentru a ilustra aceste atitudini ale naratorului in Momentele lui Caragiale alegem ca studii de caz trei momente: Reforma, High-life si Cazul d-lui Pawlowsky.Ceea ce poate parea raportarea obiectiva a unor fapte devine in limbajul gazetaresc o pura fictiune. Prin intermediul limbajului realitatea nu poate fi doar indulcita dupa caz, ci si inlocuita, asa cum se intampla in Reportaj. Senzationalul este inventat cu orice chip si in Ultima ora sau Boris Saraffof, unde realitatea refuza sa ramana in cadrul unei normalitati plictisitoare si minciuna este folosita ca masca chiar de catre organele anchetei menite sa stabileasca aceasta normalitate. Groaznica sinucidere din Strada Fidelitatii pune problema necesitatii inlocuirii realitatii mai mult decat a oglindirii ei exacte, ilustrand unul si acelasi eveniment din perspectiva a doua ziare. In Caut casa absurdul este expus credibil de catre un narrator de persoana I.