1

Cuprins:

1.Introducere

2.Prezentarea scriitorului

3.D’ale carnavalului

4.Conu Leonida faţă cu reacţiunea

5.O scrisoare pierdută

6.O noapte furtunoasă

7.Aprecieri critice

8.Concluzii

2

I.Introducere Despre Caragiale s-a afirmat adesea şi este adevarat,că poate fi considerat un scriitor naţional,opera sa fiind reprezentativă pentru spiritul românesc,dar şi un scriitor universal,el creând situaţii general-valabile şi tipuri umane care se regăsesc în orice societate. Contestat de mulţi,care până la urmă i-au recunoscut meritul,Caragiale rămâne un scriitor actual,piesele sale având succes şi astăzi,opera fiindu-i foarte mult citită şi studiată.

Orice discuţie despre Caragiale trebuie să înceapă cu o privire de ansamblu asupra vieţii şi operei marelui scriitor. Un loc important în planul creaţiei lui Caragiale îl ocupă teatrul. De aceea în această lucrare vom analiza patru dintre cele mai cunoscute

3

comedii caragialiene. În teatrul lui Caragiale aparenţele ascund esenţa tragică a condiţiei umane. Dramaturgul crează adevarate tipuri umane,gata sa concureze cu cele existente in literatura universală. Marele merit al lui Caragiale este acela de a fi avut o grijă obsesivă pentru limbaj(fie el verbalizat sau limbaj gestual). Scriitorul însuşi marturisea:,,Teatrul este o artă constructivă,al cărei material sunt conflictele ieşite între oameni din cauza caracterelor(...)bucuria râde în ochii vii,durerea plânge în lacrimi adevărate(...)’’.

Fiind însă că teatrul ne arată oameni, şi fiindcă,în împrejurimi omeneşti, acţiunile care sunt chiar viaţa sunt însoţite de vorbire,oamenii dramaturgului trebuie fireşte să vorbească şi ei(...).’’

II. Prezentarea scriitorului

4

Viaţa scriitorului S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care îi poartă numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și fraţii acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actriţa și cântăreaţa Caloropoulos, de care s-a despărţit, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas. Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti, unde l-a avut învăţător pe Bazil Drăgoşescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru și Pavel” din Ploieşti, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor şi-a

5

adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. În acelaşi an a fost numit copist la Tribunalul Prahova. La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcţionară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile. În 1871, Caragiale a fost numit sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor şi copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la ,,Ghimpele’’ cu versuri şi proză, semnând cu iniţialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică). La 7–8 ianuarie 1889 s-a

6

căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naşte un fiu, Luca Ion. În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în ,,Nirvana’’. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a exprimat intenţia de a se exila la Sibiu sau la Braşov.

La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Activitatea literară Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul ,,Telegraful’’, din Bucureşti, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată ,,Curiozități’’. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine,

7

odată cu colaborarea la revista ,,Ghimpele’’, unde şi-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului ,,Versuri’’ în ,,Revista contemporană’’. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esenţial l-a constituit colaborarea la ,,Revista contemporană’’, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariţia bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la ,,Unirea democratică’’. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independenţă, a fost conducător al ziarului ,,Națiunea română’’, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franţa - 1907, București).

În această perioadă a apărut şi ,,Calendarul Claponului’’. Ziarul, cu

8

numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-şi în practică experienţa gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la ,,România liberă’’, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Naţional se prezenta în această perioadă, piesa ,,Roma învinsă’’, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale. Între anii 1878 și 1881 a colaborat la ,,Timpul’’, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista ,,Convorbiri literare’’ a publicat comedia într-un act ,,Conu Leonida față cu reacțiunea’’. Tot în 1878 a început să frecventeze ședinţele bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iaşi, a citit ,,O noapte furtunoasă’’ într-una din ședinţele de la Junimea. În 1879 a publicat în ,,Convorbiri literare’’ piesa ,,O noapte furtunoasă’’. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu. După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la ,,Timpul’’. A fost numit, prin decret regal, revizor şcolar pentru judeţele Suceava și Neamţ. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripţia Argeş - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentaţie a

9

operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședinţa Junimii, în prezenţa lui V. Alecsandri. În 6 octombrie, însoţit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezenţa reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar. În iunie 1885 şi-a început seria articolelor literare şi politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul în Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentaţia comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră. Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice şi în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii

10

colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susţinut la Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuşi făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907. Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor. Colaborarea susţinută în presă, de la publicaţiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în publicaţii mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui

11

Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite: „Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște şi frământare interioară de destinul nostru naţional, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!” Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observaţia de moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de

12

tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen și așa destul de elastic. Din relaţiile lui Caragiale cu publicaţiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenţei sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic. În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înfiinţat revista umoristică „Moftul român”, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schiţe caragialeşti, Moftul român s-a dovedit şi un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 şi a avut colaboratori numeroşi (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la Bucureşti. Caragiale a fost și director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Titu Maiorescu, ministrul Instrucţiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului

13

Naţional, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888:

„Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreţii au obţinut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câţiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare bucureştene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuşi, evidente resurse de organizator şi o nebănuită energie.

Societatea ,,Junimea’’ De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deşi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi a fost, până prin 1884 - 1885, ţinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Mai multe dintre adversităţile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost cauzate şi de calitatea sa de junimist şi de redactor la

14

ziarul conservator și junimist, Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea şi publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care au fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la ,,Timpul’’, dar Comitetul Teatrului Naţional de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, şi-a mărturisit preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi, ,,O scrisoare pierdută’’, a cărei premieră a avut loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezenţa reginei. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti și i-a prefaţat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale. La 9 mai 1892, Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferinţă cu titlul ,,Gaşte și gâște literare’’, împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul ,,Două note’’, ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la

15

Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la ,,Convorbiri literare’’, fără reluarea însă a relaţiilor personale între critici şi autorul articolului ,,Două note’’. Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a trimis acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naştere. Scriind despre Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), și referindu-se la tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci dela autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzaţia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu și Gherea, evidențiază realismul tipurilor şi al mediului social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situațiile anume alese de autor”.

16

Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficțiune artistică”, prilej de a ne înălţa „în lumea ficțiunii ideale”. Șeful literar al Junimii, Maiorescu, a arătat mult timp faţă de Caragiale o foarte vie solicitudine, ceea ce a dus la o colaborare statornică timp de zece ani. Piesa O noapte furtunoasă a avut următoarea dedicaţie: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama ,,Năpasta’’, care a apărut la editura Haimann și a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menținut relaţii cordiale cu toţi ceilalţi membri ai Junimii, îndeosebi cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, căruia i-a dedicat (,,O scrisoare pierdută’’, N. Gane). În anii activităţii sale la ,,Convorbiri’’’ a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a și tradus mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în Germania. Ruptura cu

17

Junimea a devenit definitivă în 1892, când şi-a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari și a lui Titu Maiorescu a devenit obsesivă. Abia peste câțiva ani, în timpul colaborării la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despărţirea de Maiorescu și a evidenţiat marile calităţi ale criticului, cu un rol de primă mărime în cultura română, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de naştere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis o călduroasă telegramă:

„Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereții un bătrân școlar urează ilustrului învățător la mulți ani cu sănătate și veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.”

La răspunsul de mulţumire, Caragiale a replicat cu o altă urare:

„Bătrânul școlar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu atâta grație din partea ilustrului și totdeauna neuitatului învățător. Încă o dată, la mulţi ani, cu sănătate și veselie, trăiască Titu Maiorescu.”

18

Fără să fi reuşit o reluare a colaborării la Convorbiri literare, conștient de locul uriaş deţinut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieşeană, Caragiale a încercat în anul următor (1909) „o nouă și ultimă expresie a unei «mea culpa»“ :

„Un școlar puțin însemnat, care a știut mai mult să te supere decât să se folosească de învățăturile dumitale, își permite, cu tot respectul, a-ți trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel! așa cum din tinerețe îl știe bătrânul școlar. I. L. Caragiale” —Șerban Cioculescu]

Maiorescu consimţise în aceste împrejurări doar o reluare a relaţiilor literare, nu şi a celor personale, cu cel care îl insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu Maiorescu a relevat într-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu simbioza interesantă dintre o mare inteligență și nestatornicia unui caracter dificil și imprevizibil:

„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a

19

materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc” —Titu Maiorescu

Nu mai puţin revelatoare, în această direcţie, a fost şi părerea lui Duiliu Zamfirescu. El credea că spiritul maliţios al lui Caragiale faţă de lucrările unor confraţi citite la Junimea ar fi putut fi trecute cu vederea graţie „marii lui inteligențe’’. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică și de muncită, în care arama și diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca și aceea artistică, era duală: una de ironist şi farsor, cu o rezervă nesecată în direcţia manifestărilor umoristice și cinice, și alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), neliniştit și măcinat de melancolii ascunse şi ciudate la un asemenea temperament.

Opera scriitorului

20

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele şi povestiri, momente și schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Opera lui Caragiale se încadrează în realism. Curent literar şi artistic, apărut in secolul al XlX-lea, ca reactie împotriva romantismului, realismul se caracterizează prin oglindirea veridica si obiectivă a realitatii, cu toate aspectele ei (economice, sociale,politic,etc.). Personajul realist poate reprezenta o categorie umana sau socială (personaj tipic, aşa cum se intampla in cazul lui Caragiale), dar poate reprezenta şi un caz particular (un erou lucid, framantat, cautator al absolutului, egoist, bolnav, etc. etc.) aşa cum se întamplă în cazul romanului modern.

21

Teatru

Comedii

O noapte furtunoasă (1879) Conu Leonida față cu reacțiunea (1880) O scrisoare pierdută (1884) D-ale carnavalului (1885) O soacră (farsă fantezistă într-un act) Hatmanul Baltag (operă bufă) Începem (instantaneu într-un act) 1 Aprilie (monolog)

Drame

Năpasta (1890)

Nuvele și povestiri

O făclie de Paşte (1889) În vreme de război (1898) Din carnetul unui vechi sufleur Un artist Grand Hôtel "Victoria Română" Om cu noroc Păcat (1892) Norocul culegătorului O invenție mare Poveste Boborul

22

Noaptea învierii Baioneta inteligentă Cănuţă, om sucit La hanul lui Mânjoală Două loturi (1901) Caut casă... La conac Monopol... Mamă... Ion... Partea poetului Pastramă trufanda Kir Ianulea Calul dracului

Momente şi schiţe

Publicate în volum

Moftangii Naţiunea română Căldură mare Justiţie Mitică Art. 214 Politică O zi solemnă Politică înaltă Un pedagog de şcoală nouă D-l Goe

23

Lanţul slăbiciunilor La Moşi Bubico Jertfe patriotice Situaţiunea Românii verzi Telegrame Triumful talentului Tot Mitică Proces-verbal Ultima oră Infamie C.F.R. Boris Sarafoff Repausul duminical Urgent Cum stăm Meteahnă Justiţia română La poştă Moşii Politică şi delicateţe Cum se naşte o revistă Cum se înţeleg ţăranii Duminica Tomii Gazometru Istoria se repetă Petiţiune Mici economii...

24

Ultima emisiune O lacună Cadou... Diplomaţie O cronică de Crăciun... Vizită... O conferinţă Ţ al!... Greu, de azi pe mâine... sau unchiul și

nepotul Antologie... Identitate... 25 de minute... Reformă Aşa să mor!

Publicate în periodice

Cronica fantastică Zig-zag!... Parlamentare Manifestul "claponului" Orientale. Două documente Corespondenţa sentimentală Broaşte...

destule Lache şi Mache Calendar Din foloasele tiparului Varietăţi geografice. De la Zanzibar la

Salonic şi înapoi

25

Varietăţi literare. Canard-răţoi Cronica Moftul român Succesul "Moftului român" Trădarea românismului! Triumful

străinismului!! Consumatum est!!! Poveste de contrabandă Manifestul "moftului român" Ş coala română Accident parlamentar Justiția română. Secţia corecţională High-life Logica baroului În tren accelerat Carnet high-life Nedescifrabil Arendaşul român Poruncă domnească Tardivitate Ş ah şi mat! Autoritate Cronica de joi Cum se naşte o revistă? Karkaleki Paradoxal O blană rară Articol de reportaj Cazul d-lui Pawlowsky Slăbiciune

26

Intelectualii... Despre cometă – prelegere populară Accelerat no. 17 Cum devine cineva revoluţionar şi om

politic...? La Paşti Emulațiune Dascăl prost Premiul întâi - o reminiscenă din

tinereţele pedagogului - Cum stăm... Bacalaureat Deziderate legitime Cam târziu... Imaginație, stil și clistir Educațiunea sentimentală la vite Tatăl nostru Teatrul la țară Tot Mitică Lună de miere Cele trei zeițe „Moftul” făcător de minuni Înfiorătoarea și îngrozitoarea și oribila

dramă din strada Uranus Infamie... La Peleş Făcătoare de minuni... Inițiativa... Ouăle roșii

27

Dintr-un catastif vechi Sfânta Ghenoveva Un incident de senzație Luna de miere Leac de criză O ședință la "Junimea" în ajunul Anului

Nou Sfânt Ion Prea sărac Temă și variațiuni Un frizer-poet și o damă care trebuie să

se scarpine-n cap

Publicistică

Literatură și cultură

Literatura şi artele române în a doua jumătate a secolului XIX -

Câteva păreri Politică şi cultură Notiţe risipite A zecea muză Cronici literare Teatrul cel Mare – "Urâta satului" Cercetare critică asupra teatrului

românesc Articole despre teatru Cronici teatrale Scrisoare

28

Teatrul naţional O admirabilă lucrare literară Știe carte băiatu lui Papuca!... Scandal Muzica Ateneul Român Concurs și premiuri academice "Balade şi idile” de George Coșbuc Un mare sculptor român Memorii din timpul războiului Grămătici şi măscărici Despre Macedonski Un monstru de activitate "Constituţionalul" poet O nouă societate română Teatrul nostru Câteva cuvinte - textuloriginal D. B. P. Hăsdeu O carte rară Traian Demetrescu Răzbunarea lui Anastase D. Eugeniu Stătescu poet Arheologie Un caz literar interesant Plagiatul Zola-Bibescu Spitalul amorului. O prefață Un nou plagiat Zola Un articol regretabil Gheorghe Baronzi

29

Pomada fermecată Un dicţionar român Operă naţională Teribil naufragiu, din norocire fără

accident de persoane

Articole politice

1907 din primăvară până'n toamnă Apelul la unire Cronica sentimentală Cronica Desluşire Frați radicali şi D. Dim. Sturdza Gogoşi Istoria unei epigrafe Liberalii şi conservatorii Liberalii engleji şi români Parlamentare gogoşi Prospătura Resbelul Resbelul 1877 Situaţiunea Europei Ultimele gogoşi calde Guvernul şi modificarea art. 7 Cuvântare Ce este "centrul" Excelsior! Procedee electorale

30

Nevoile obştii şi aşa numitele "Casa Noastră"...

Sărbători mâhnite Termitele... Decadenţă Între Stan şi Bran Reacțiunea O reparaţiune Lascăr Catargiu Literatura şi Politica Scrisoare Toxin şi toxice Noul cabinet Otoman Știri franceze chestiunea Dobrogei Criza de cabinet Culisele chestiunii naţionale D.C.A. Rosetti la Roma? În ajunul crizei Convenţii cu Rusia Poziţia ministerială faţă cu revizuirea Reportaj parlamentar Un incident la cameră Plăteşte vizirul Însemnătatea presei Un interview Sub ce regim trăim! Inovaţiune Iarăşi promisia D-lui Fleava Principii şi vaccină

31

Parodii

Smărăndiţa (roman modern) Dă-dămult... Mai dă-dămult

Teatru

La Berlin,în anii exilului, I.L.Caragiale a meditat la o nouă comedie,care să încheie opera sa dramatică. Din păcate, Titirică Sotirescu et comp. (aşa ar fi trebuit să se intituleze comedia) a rămas numai un proiect, din care reies însă, lămurit, intenţiile scriitorului de a relua personajele din piesele ,,O noapte furtunoasă’’ şi ,,O scrisoare pierdută’’. Caracteristicile aveau să fie acelea ale claselor stăpânitoare la sfârşitul secolului trecut,adică 20 de ani mai târziu de la împrejurările satirizate de Caragiale în primele sale comedii. Un an mai târziu, publica prima sa comedie originală ,,O noapte furtunoasă’’, eveniment de o mare importanţă în istoria literarturii noastre. Într-o deplină solidaritate cu membrii gărzii civice, cronicarii teatrali dezlănţuie o campanile împotriva ,,Nopţii furtunoase’’,

32

campanile susţinută şi stipendiată de oficialitatea vremii.

Comedia lui Caragiale denunţa viciile unei burghezii care abandonase idealurile revoluţiei de la 1848,pentru a se complace în imoralitate şi parvenitism,în pactizarea cu moşierimea. Pe linia inaugurată de ,,O noapte furtunoasă’’, ,,Conu Leonida faţa cu reactţiunea’’, înfăţişează mic burghezul liberal,ale cărui opinii politice ca şi la Titirica Inimă-Rea sunt simulacrele unor idei democratice. Nae Girimea, Iancu Pampon,Mache Răzăchescu ,Catindatul din ,,D’ale Carnavalului’’ îmbogăţesc galeria satiriei caragialiene cu alte întruchipări ale imoralităţii burgheze.Personajele piesei provin din mediul micii burghezii şi al negustorilor mărunţi care mimeză modul de viaţă al ,,lumii bune’’, conducandu-se după acceaşi morală a ipocriziei si adulterului. Epoca lui Caragiale este cunoscută în istorie sub numele de ,,Monstruasa cualiţie’’. Burghezia fraterniza cu moşierimea in viaţa politică a ţarii, supunând poporul cele mai crunte exploatări şi împăţindu-şi privilegiul de a exploata masele.

33

Alegerile, în acea epocă, aveau darul de a reflecta această comuniune de interese între clasele suprapuse. ,,O scrisoare pierdută’’, capodoperea dramaturgiei noastre clasice, nu este altceva decât imaginea acelei false dispute electorale între partidele istorice.

Momente şi Schiţe

,,Schiţele şi Momentele’’ lui Caragiale prezintă diverse aspecte din viaţa societăţii timpului său, continuând linia începută cu atâta strălucire în comedii. Instituţiile de atunci, viaţa familiei burheze, sunt pe rând obiectul satirei sale necruţătoare.

Nuvele şi povestiri

În câteva din nuvelele sale, Caragiale a urmărit destinul micului slujbaş în orânduirea burgheză.Măiestria de povestitor analitic o regăsim în nuvela,,O făclie de Paşte’’, transcribe deosebit de fină a psihologiei umane apăsată de sentimentul discriminării rasiale. În nuvela ,,Păcat’’ se interferează câteva destine , din care surprindem indiferenţa

34

oficialităţii burgheze faţă de relaţiile între oameni. ,,La Hanul lui Mînjoală’’, ,,La conac’’, ,,Kir Ianulea’’ sunt numai câteva exemple de felul în care Caragiale a reuşit să îmbine fantasticul cu realul, dând viaţă unor personaje cu o mare complexitate morală.

III. D’ale carnavalului

Introducere Opera ,,D’ale carnavalului’’ este o comedie în 3 acte care a fost scrisă pentru concursul organizat de Teatrul Național din Capitală, pe care autorul l-a câștigat. Piesa a fost reprezentată la 8 aprilie 1885. Premiera a fost un insucces, datorită fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatic D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România liberă. Presa a fost aproape unanimă în negație, motivul fiind pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei. Personajele piesei

35

provin din mediul micii burgezii şi al negustorilor mărunţi care mimează modul de viaţă al ,,lumii bune’’, conducându-se după morala ipocriziei şi a adulterului.

Persoanele

NAE GIRIMEA, frizer și subchirurgIANCU PAMPONMACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice şi CRĂCĂNELUN CATINDAT DE LA PERCEPŢIEIORDACHE, calfă la GirimeaUN IPISTATDIDINA MAZUMIŢA BASTONUN CHELNERO MASCĂMĂȘTI, PUBLIC, SERGENŢI DE NOAPTE

Într-un carnaval, în Bucureşti.

Rezumat Actul I În frizeria lui Nae Girimea, Iordache primeşte vizita lui Pampon. Acesta, furios, îl cauta pe Nae, dar negasindu-l îl aşteapa

36

împreuna cu Iordache. Pampon îi arata calfii un bilet gasit despre care încep sa vorbeasca. Odata plecat apare Miţa, şi ea furioasă şi căutându-l pe Nae. Aceasta îl banuieşte de trădare. Nu după mult timp apare din nou Pampon care a gasit în Miţa un aliat. Aceştia pun la cale un plan prin care sa-i demaşte pe Nae si Didina (amanta lui Pampon). Pampon îi arata Miţei biletul gasit, iar aceasta recunoaşte ca ea l-a scris. Mai târziu Miţa se întâlneşte cu Nae, pe care-l amenintă cu o sticla cu vitriol. Nae nu recunoaşte relaţia amoroasa pe care o are cu Didina furându-i chiar sticluţa cu vitriol.Între timp Pampon îl acuză pe Telemac ca el este Bibicul, luându-se la bătaie, dupa care Telemac se întoarce revoltat la frizerie unde cere detalii despre Pampon.

Actul II

Seara se porneşte un bal mascat în care se strânge toată mahalaua. Didina îşi face şi ea apariţia, însă este nevoită să îti schimbe costumul fiindca a fost descoperită de catre Candidat. Apare şi Telemac care vrea să-l gasească pe cel care l-a batut şi sa-i dea

37

o„lectie”. Acesta îl întâlneşte pe Pampon, între ei iscându-se o mica altercaţie care s-a oprit de la sine. Pampon îşi da seama ca Telemac nu este Bibicul şi pleaca amândoi să-lgaseasca pe Nae. Între timp Didina îşi schimba costumul cu cel al Mitei iar Iordache a fost silit să şi-lschimbe cu cel al lui Nae, iar Nae cu cel al Candidatului.Schimbul de costume îi deruteaza pe Telemac şi Pampon care se iau la harţa cu Iordache. Aceştia îşi dau seama de greseală, iar Iordache scapă anunţânu-i pe Didina şi Nae, astfel aceştia plecând de la bal. Miţa îi vede, iar Pampon împreuna cu Telemac şi cu mai mulţi oameni îi urmaresc.

Actul III

Nae şi cu Didina ajung la frizerie, unde se ascund de mulţime. Mulţimea ajunge la frizerie iar Iordache îi ajuta să fuga. Pampon şi Telemac sparg uşa, intră in frizerie, căutându-i pe ce-i doi. Iordache cheamă poliţia, care recunoaşte vandalismul şi îi ia la rost pe Pampon şi ceilalţi. Pană la urmă, la intervenţia poliţiei

38

si a lui Nae aceştia fac pace recunoscând ca s-au purtat ca nişte copii.

Citate

,,Pampon:Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat cariera de militar, fiindcă până acum să nu o cu-nosc am fost tist de vardişti la Ploieşti … Şi sunt turbat de gelozie ! Toată noaptea n-am dormit…’’

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale,actul I ,Scena II,pagina 132, editura Herra

,,Candidatul:Uite ce vream eu să vă rog ; eu am un frate mai mare în bal , şi ma cunoaşte , şi n-aş vrea să mă cunoscă…Ce e de făcut?’’

,,D’ale carnavalului’’de I.L.Caragiale, actul II, scena VI,pagina 152, editura Herra

39

,,Ei parcă mie nu mi-e frică de Nenea Iancu …(Masca se smuceşte , scapă şi fuge ;uitându-sedupa ea.) Atâta pagubă!(merge şi invită la danţ pe Iordache ) Ei aide! Ce faceti?(işi pune masca pentru danţ.)

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale ,actul II,scena XII,pagina 160,editura Herra

,,Pampon:Pentru ce ti-ai schimbat costumul, pentru ce ai luat costumul turcului?’’

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale, actul III,scenaI,pagina 164, editura Herra

40

41

IV.Conu Leonida faţă cu reacţiunea

Introducere Opera ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea’’ este o farsă într-un act.A apărut în 1880 şi înfăţişează micul

42

burghez liberal, ale cărui opinii politice sunt simulacrele unor idei democratice.În esenţă, mentalitatea lui Leonoda se întâlneşte cu cea potrivnică, conservatoare,care se vede de la primele replici, când Leonida încercă să descrie caracterul demonstraţiei de la 11 februarie şi când scapă o reflecţie de racţionar :,,Să te ferească Dumnezeu de furia poporului!’’ Leonida şi consoarta lui Efimiţa sunt personaje profund caracteristice pentru mentalitatea micii burghezii, marginită şi suspicioasă faţă de orice schimbări sociale.

PERSOANELE

CONUL LEONIDA, pensionar - 60 de ani COANA EFIMIŢA, consoarta lui - 56 de ani SAFTA, slujnica lor

În Bucureşti, la Leonida

Rezumat

43

Într-o casă de mahala bucureşteană, seara, conul Leonida şi  coana Efimiţa, stăteau de vorbă la masă. Lampa de gaz de pe masă  lumina odaia modestă, cele două paturi, scaunele din jurul mesei. În sobă mai pâlpâiau câţiva tăciuni.

Conu Leonida îi povestea consoartei sale despre cum au trăit el şi prima lui nevastă evenimentele din februarie 1866, când a fost răsturnat de pe tron domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Aflând din ziarul “Aurora democratică” despre eveniment, s-au gătit degrabă şi au plecat <pe la revuluţie>, în centrul oraşului. Acolo era lume multă, muzici, strigăte, steaguri, iar asta a ţinut trei saptămâni.Efimiţa, uimită şi curioasă, îl tot întreba pe conul Leonida, dornică să ştie mai multe. Conul Leonida continuă, spunându-i că până  şi faimosul <Galibardi> a scris o scrisoare naţiunii române. După el, revoluţionarul  italian, cu numai o mie de oameni, îl speriase şi pe Papă, încât acesta , ca să îl îmbuneze, îl pusese să îi boteze un copil(!). Scrisoarea lui conţinea numai <patru vorbe…: Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite !>. După un timp cei doi hotărâră să se culce, că era trecut de douăsprezece. 

44

Miţa şi <bobocul>, cum se alintau ei unul pe altul, mai schimbară câteva vorbe înainte de a adormi. Conul Leonida o întrebă pe coana Efimiţa dacă a chemat servitoarea dimineaţă să facă focul devreme, apoi îi explică, tot după capul lui, ce procopseală e cu republica: nu mai plăteşte nimenea bir, adică impozite, apoi fiecare cetăţean ia o leafă bună pe lună, egală cu a celorlalţi, başca pensia,  şi, în sfârşit, se face <lege de murături>, adică moratoriu, ca <nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile>. Efimiţa, pe bună dreptate, întrebă de ce nu se face atunci mai repede republică, dar află de la bobocul că nu vor reacţionarii. Iar la întrebarea de unde se vor plăti lefurile dacă nu mai plăteşte nimeni impozite, află că e <treaba statului>…Şi adormiră. După ce un ceas din apropiere vesti ora unu din noapte, se auziră încet, apoi tot mai tare, focuri de armă şi chiote. Coana Efimiţa sări din pat se duse la fereastră şi la uşă, dar cum nu mai auzi nimic se închină şi se culcă la loc, crezând că a visat. Nici nu aţipi bine că se auziră iar detunături şi strigăte. Sări, aprinse lampa, se uită pe sub paturi şi în dulap, stinse apoi lampa , se închină şi se culcă din nou. De îndată se auziră  alte salve şi chiote. Sări şi îl strigă pe conul Leonida, se repezi

45

spre patul lui, se împiedică de un scaun şi căzu peste el. Efimiţa îi spuse conului Leonida, buimac şi înspăimântat, că afară e revoluţie, că se aude o adevărată bătălie, cu pistoale, puşti, ţipete, chiote. Cum afară nu se mai auzea nimic, conul Leonida îi spuse  că e ordin de la poliţie să nu tragă nimeni cu arma în oraş şi că din cauza unei discuţii  intri la o idee, de la asta fandacsia e gata, apoi din fandacsie cazi în ipohondrie. Aşa că probabil a visat. Şi se culcară la loc. Dar nu apucară să se culce bine că se şi auziră din nou împuşcături şi strigăte. Se ridicară amândoi, speriaţi. Coana Efimiţa, cu satisfacţie că ea a avut dreptate, îl întrebă pe conul Leonida, pe rând, dacă e idee, fandacsie, ipohondrie. Conul Leonida, căutând în ziar, descoperi un articol în care se spunea că reacţiunea stă la pândă şi chemarea ca naţiunea să fie deşteaptă, adică trează. Ultima idee îl făcu să remarce: <Şi noi dormim, domnule!>. Apoi începu să se teamă că vor veni peste ei, fiindcă el e cunoscut de toţi ca republican. Hotărâră să fugă la Ploieşti , la neamurile Efimiţei, dar pe când strângeau lucrurile şi baricadau uşa cu mobilele, auziră batai în uşă. Stinseră lampa şi tăcură. Bătăile se repetară.

46

Pe când se sfătuiau ei în şoaptă ce să facă, să se ascundă în dulap ori să sară pe fereastră, o auziră pe Safta, servitoarea, cum bombănea la uşă. Apoi bătu şi mai tare şi le strigă să deschidă, ca să facă focul. Înlăturară baricada şi îi dădură drumul în casă. Uimiţi, aflară că zgomotul venea de la chefliii ce sărbătoriseră  lăsata secului. Printre ei, fusese şi ipistatul, beat frânt, care trăsese cu pistolul, după obicei. Coana Efimiţa prinse ocazia şi îi zise bobocului, cu umor, că parcă nu era voie să se tragă focuri în oraş, dar el răspunse imediat că <a fost chiar poliţia în persoană>, ceea ce o făcu pe Efimiţa să exclame că mai rar cineva care să le ştie pe toate, cum le ştie dumnealui.

Citate

‚, Uimiti, afara ca zgomotul venea de la cheflii ce sarbatorisera lasata secului. Printre ei, fusesera si ipistatul, beat franat, care trasese cu pistolu, dupa obicei.’’

,, Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.II,

47

Pag. 101, editura BPT.

,,Aflând din ziarul ‚,Aurora democratica’’ despre evenimente, s-au gatit degraba si au plecat <pe la revolutie>, în centrul orasului. Acolo era lume multa, muzici, strigate, steaguri, iar asta a ţinut trei sptamani.’’

,, Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.I,

Pag. 26, editura BPT.

,,Efinitia uimita şi curioasă, îl tot întreba pe Leonida, dornică sa stie mai multe.’’

,,Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.I,

Pag. 13, editura BPT.

48

,,Dupa cateva momente, Efimitia,sotia Conului Lenonida, aude impuscaturi si strigate si il trezeste disperata pe sotul ei, crezand ca a inceput revolutia.’’

Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.III,

Pag. 115, editura BPT.

,, Când se scoală Leonida, sunetul înceteaza crezând că soţia sa a visat, o liniteste şi apoi se culca la loc.’’

,,Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.III,

Pag. 155, editura BPT.

49

50

V. O scrisoare pierdută

Introducere Comedia ,,O scrisoare pierdută’’ este pusă în scenă la 13 noiembrie 1884. Este o comedie de moravuri,dezvăluind viaţa publică şi dorinţa de parvenire a

51

burgheziei româneşti. Piesa este structurată în 4 acte, fiecare fiind alcătuit din mai multe scene. Acţiunea piesei se petrece în capitala unui judeţ de munte,pe fondul agitat al unei campanii electorale.

Persoanele

ȘTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţuluiAGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţiiTACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţiiIORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemeneaNAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpatilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora economică română"IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţiPOPESCU, asemeneaGHIŢ Ă PRISTANDA, poliţaiul orașuluiUN CETĂȚEAN TURMENTAT

52

ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA TRAHANACHEUN FECIORALEGĂTORI, CETĂȚENI

În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.

Rezumat EXPOZIŢIUNEA.

Îl prezintă pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului care îi raportează lui Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului că şi-a îndeplinit misiunea pe care o avusese. El aflase că Nae Caţavencu este în posesia unui document important care va face posibilă alegerea acestuia în Camera Deputaţilor.

INTRIGA comediei este declanşată de găsirea acestui document misterios – scrisoarea de amor a prefectului către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, şeful filialei partidului din acel judeţ. Nae Caţavencu, avocat din opoziţie şi directorul ziarului ,,Răcnetul

53

Carpaţilor”,vrea să obţină, cu orice preţ, candidatura de deputat. De aceea, el îl şantajează pe prefect cu ,,scrisorica de amor” furată de la Cetăţeanul turmentat care o găsise pe stradă.

DESFĂŞURAREA ACŢIUNII este declanşată de Caţavencu care ameninţă că va publica scrisoarea în ziarul său, însă promite că o va înapoia dacă va fi ales deputat. Ştefan Tipătescu, după ce a ordonat percheziţionarea şi arestarea lui Caţavencu, a încercat să-i ofere diferite funcţii în stat, dar acesta a refuzat. În cele din urmă, Caţavencu a reuşit să obţină promisiunea Zoei Trahanache pentru a candida la funcţia de deputat deoarece aceasta se temea că va fi compromisă moral în societate. Farfuridi şi Brânzovenescu, doi membri ai partidului, se tem de trădare şi au trimis,,la centru” o anonimă pe care prefectul a reuşit să o oprească la timp. Zaharia Trahanache răspunde la şantaj cu şantaj deoarece descoperă o poliţă

54

falsificată de Caţavencu prin care acesta îşi însuşea ilegal bani de la o fundaţie.

PUNCTUL CULMINANT s-a declanşat atunci când de la ,,centru” a venit o dispoziţie prin care se cerea să fie trecut pe lista candidaţilor un oarecare Agamemnon Dandanache. În aceste condiţii atmosfera este tensionată atât între membrii partidului cât şi în opoziţie la care se adaugă şi disperarea celor doi amanţi. La adunarea electorală, când s-a anunţat oficial numele candidatului s-a declanşat o bătaie pusă la cale chiar de poliţistul oraşului,Pristanda. În această încăierare, Caţavencu şi-a pierdut pălăria în căptuşeala căruia se afla scrisoarea de amor.

DEZNODĂMÂNTUL este declanşat de situaţiile comice care au apărut. Noul candidat, A. Dandanache, s-a dovedit a fi mai ticălos decât Caţavencu, deoarece a ajuns pe listă şantajând un politician important tot cu o scrisoare de amor, pe care a găsit-o întâmplător. A.Dandanache nu înapoiază scrisoarea pentru că ,,mai

55

trebuie ş-altădată”. Cetăţeanul turmentat a găsit în căptuşeala pălăriei lui Caţavencu, scrisoarea prefectului şi a înmânat-o ,,andrisantului”, adică Zoei Trahanache. Caţavencu, nemaiavând obiectul şantajului, scrisoarea, a devenit umil şi a condus festivitatea organizată în cinstea rivalului său politic Agamemnon Dandanache, care va câştiga postul de deputat. După alegeri , atmosfera este veselă , cu toate că votarea fusese ,,o mascaradă” dirijată de interesele personale ale oamenilor politici. Nae Caţavencu este mulţumit de ,,binefacerile unui sistem constituţional ! ”, iar Pristanda confirmă ,,curat constituţional” şi comandă să cânte muzica pentru a sărbătorii flagranta încălcare a constituţiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputaţilor.

Citate ,, O anticameră bine mobilată. Ușa în fund cu două ferestre mari de laturi. La

56

dreapta, în planul din fund, o ușă, la stânga, altă ușă, în planul din față. În stînga planul îmtîi, canapea și un fotoliu.´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, pag. 67, ed.

Minerva ,București, 1976)

,,Tipătescu: ( terminând de citit o frază din jurnal): ...Ruşine pentru otaşul nostru să tremure în fața unui om!...Rușine pentru guvernul vitreg care dă unul dintre cele mai frumoase județe ale României pradă în ghiarele unui vampir!...´´ (Indignat): Eu vampir,ai?... Caraghioz!´´

(Ion Luca Caragiale,Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, Scena I, pag 67,ed

Minerva, București,1976)

,,Prisanda: Grea misie, misia de polițai... Și conul Fănică cu coana Joițica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei

57

neveste, zice: ,,Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând.´´ ´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, Scena II, pag 88, ed ART,

București 2000)

,,Prisanda: Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! Nu mai putin... Statul n-are idee de ce face omul acasă ne cere numai datoria! nouă copii și optzeci de lei pe lună: familie mare, renumerație mică, după buget. ´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, pag 81, ed ART, București, 2000)

,,Zoe: M-am dus la Cațavencu... de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiția să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoare poimâine...´´

58

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, Scena V, pag. 78, ed.

Minerva, București, 1976)

,,Cetățeanul turmentat: Da... o am la mine. Ehei! D. Nae zice că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie...onorabile parale...slava domnului... apropitar sunt (sughite), alegător... (Sughite și se caută mereu) Vorba e... (sughite), eu pentru cine votez? ( Se oprește din căutare și cu simplicitate: ) Am pierdut-o! Am pierdut-o!´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, Scena VII, pag. 84, ed

Minerva, București, 1976)

,,Prisanda: Coane Zaharie, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Cațavencu; ordinul lui conu Fănică...Sunt la ușă , cînd oi tuși de trei ori, d-ta proclamă

59

catindatul și ieși pe portiță... și pe urmă-i treaba mea...´´

(Ion Luca Caragiale,Teatru, O scrisoare pierdută, Actul III,Scena VI, pag 123, ed.

Minerva 1976)

,,Cațavencu: Fraților! După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acum cîtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber – pasismul. Ieri întristare,azi veselie!... Iată binefacerile unui sistem constituțional! ´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul IV, Scena XIV, pag 145, ed.

Minerva, 1976)

60

61

VI.O noapte furtunoasă

Introducere Comedia ,,O noapte furtunoasă’’ a fost citită în cenaclul Junimea la 12 noiembrie 1878 şi apoi jucată pe scenă la 18 ianuarie 1879. Piesa a fost publicată în ,,Convorbiri

62

literare’’ în 1879 şi inclusa în volum în 1889. Ca şi în ,,O scrisoare pierdută’’,Caragiale urmăreşte moravuri,încercând să le îndrepte prin râs. Dramaturgul ofera aspect ale vieţii de mahala,vicii ale locuitoriilor de la periferia Bucureştiului. Piesa structurată în 2 acte îl aduce în prim planul acţiunii pe ambiţiosul încoronat Jupân Dumitrache, un etern apărător al ,,Onoarei de familist’’.

Persoanele

JUPÂN DUMITRACHE TITIRCĂ INIMĂ-REA, cherestigiu, căpitan în garda civicăNAE IPINGESCU, ipistat, amic politic al căpitanuluiCHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardăSPIRIDON, băiat pe procopseală în casa lui TitircăRICĂ VENTURIANO, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicistVETA, consoarta lui Jupân DumitracheZIŢA, sora ei

În Bucureşti, la Dumitrache

Rezumat

63

Actul I

Scena începe cu o discuţie între Jupân Dumitrache şi Ipingescu despre "bagabonţi", iar Dumitrache îi marturiseşte lui Ipingescu ca şi după el se ţine un "bagabont".Totul a început de "lasata secului", când Jupan Dumitrache, împreună cu Veta(soţia sa)şi Ziţa(cumnata), au mers la gradină la "Iunion". In timp ce ei se uitau la o comedie, un "bagabont" s-a aşezat la masa vecină şi s-a uitat la cucoane toata seara.Dupa ce au plecat, "bagabontul" i-a urmarit pană la Stabilament.Istoria s-a repetat şi după o saptamană, când cei trei se duc din nou la gradină la „Iunion” sa vadă comediile lui Ionescu. Scena se incheie cu o caracterizare pe care Jupan Dumitrache i-o face lui Chiriac(omul lui de încredere). Apare Chiriac,care il anuntă pe Dumitrache ca trebuie făcut un mandat de arestare pentrut fiul lui Tache(pantofarul de la Sf. Lefterie), deoarece nu popa Tache vrea „sa iasă mâine la izircit” cu pretextul ca este bolnav şi că nea Ghiţa Tircadau nu este de gasit. Jupan Dumitrache descrie casnicia Ziţei cu fostul ei soţ (Ghiţă Tircadau) si cum i-a divorţat. Jupan Dumitrache îl ceartă pe

64

Spiridon pentru ca a stat prea mult după ziar, după care îl trimite să ceară cucoanei sabia şi cintironul. Chiriac pleacă si inchiriază contotul şi magazia. Jupanul Dumitrache se asează pe scaun şi îi cere lui Ipingescu să citească fragmente din ziarul adus de Spiridon.Ipingescu începe cu o ştire despre R. Vent, un june scriitor democrat, redacţia ziarului recomandând poporului opera acestuia:,,Republica si reacţiunea’’ sau ,,Venitorele şi Trecutul’’ din care este prezentată „prefaţiunea”.În timp ce Ispingescu citeşte acest fragment, Dumitrache îl întrerupe aprobandul sau interpretând uneori in mod greşit frazele care nu le întelegea.

Lectura ziarului a fost întrerupta de o ceartă mare afară în stradă. Cei doi recunosc vocea Ziţei şi ies afară. Spiridon, rămas singur îşi aprinde o ţigară, în timp ce se întreabă ce are Dumitrache cu el, de nici atunci când l-a gasit treaz nu a fost mulţumit şi nici atunci când acesta dormea. Se aude zgomot.Spiridon stinge repede ţigara şi o baga în buzunar. Intra Ziţa nervoasă întrebandu-l pe Spiridon dacă şi-a îndeplinit misiunea pe care i-a dat-o. Spiridon îi dă cucoanei un bilet de la „persoana în chestiune”.Era un bilet de

65

dragoste adresat Ziţei, care cuprindea şi o poezie de dragoste. Ziţa o roagă pe Veta să-l lase pe Spiridon să-i aducă ceva de acasă pentru că acesta să poată merge să-i spună admiratorului Ziţei s-o aştepte.Ziţa îi povesteşte Vetei cum i-a ieşit Tircadau in drum şi a insultat-o.Doar ca Veta nu prea era atentă la ce-i spunea Ziţa pe motiv ca e bolnavă. Se întoarce Spiridon care-i spune Ziţei ca nu l-a găsit pe admirator nicăieri ,dar că i-a dat biletul .Înainte de plecare Ziţa îi aminteşte Vetei ca a doua zi trebuie să meargă la „Iunion”, dar aceasta nu vrea sa meargă, fapt ce face ca Ziţa să plangă. Veta îl trimite pe Spiridon să-i ducă mondirul lui Chiriac şi pe urmă îl trimite să se culce.După ce Spiridon pleacă, Veta merge încet la fereastră, se uită în curte şi pe urmă se întoarce ganditoare. Porneşte să iasă când intra Chiriac, care rămane o clipă la usă.Veta rămane nemiscată. Chiriac îi mulţumeşte Vetei pentru că i-a cusut mondirul, îi spune că a închis poarta şi o intreabă dacă mai are ceva de-i comandat.O intreabă dacă merge mâine seară la „Iunion” ca să se curteze cu admiratorul ei.Veta refuza să se mai jure că nu are nimic cu admiratorul pentru că oricum nu va fi crezută.

66

Veta încearcă să plece, dar Chiriac îi taie calea şi o intreabă dacă nu mai vrea să fie între ei ce a fost înainte.Refuzul Vetei duce la o tentetivă de omor din partea lui Chiriac, care refuză să traiască fară dragostea stapanei.Acesta ia spanga de la puşcă dar în urma luptei cu Veta si a juramintelor ei a renunţat, aruncând departe spanga şi luând pe Veta în braţe.Sunt întrerupţi de Jupân Dumitrache, care strigă de afară la Chiriţa să se culce şi să fie atent.

ACTUL II

  Veta îl trimite pe Chiriac la culcare pentru că amandoi sunt obosiţi, iar mâine Chiriac trebuie să se trezească la ora patru pentru a-l ridica pe Tache pantofarul de la Sfantul Lefterie. Dupa ce o sarută, Chiriac pleacă, iar doamna deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac. Fredonează tot mai încet prima strofă din “Portretul” de G. Sion şi se pregateăte de culcare când intră Rică Venturiano. Rică Venturiano începe să-i facă declaraţii de dragoste, în timp ce cucoana strigă după ajutoare, crezând ca e vreun hoţ. Acesta nu întelege comportamentul doamnei, pentru că el a primit un bilet în care aceasta i-a cerut să se intalnească la

67

numărul noua pe strada Catilina si că s-au cunoscut la “Iunion”. Veta işi dă seama că este confundată cu sora ei, Ziţa, deschide lampa, iar Rică începe sa-şi ceara scuze. Veta îi cere să plece repede ca să nu fie prins de soţul ei. Când să iasă, se aude vocea lui Dumitrache în curte. Rică sare pe geam, sfatuit de doamna Veta. Jupân Dumitrache, nervos, o întrebă pe Veta cine a fost în casă, după care o trimite la culcare în timp ce-i striga pe Chiriac si Spiridon.

Dumitrache se razbună pe Spiridon, certându-l că l-a găsit dormind, după care îl trimite după Chiriac, care dormea în camera lui. Dumitrache îi spune şi lui Chiriac ca a vazut “bagabontul” în casă şi că nu a avut pe unde ieşi.Ipingescu vede fereastra care dă pe schele şi presupune că pe acolo a ieşit. Dumitrache gaseşte bastonul lui Ricş. Toţi trei o iau pe schele după bagabont. Veta incearcă să-i oprească să sară pe geam, dar nu reuseste. Intră Zita care intreabă ce s-a întamplat. Veta îi spune că amorezatul ei a venit la ea şi o acuza pentru toate problemele ei cu Dumitrache şi Chiriac. Aud zgomote în gradina şi ies amandouă în fuga pentru a vedea ce se intamplă. Rică a ieşit pe geam, s-a ascuns

68

într-un butoi cu “timent”, după care ajunge inapoi în casa. Spiridon îi sugerează să iasă pe uşa din dreapta, dar el nu vrea. Rică îi oferă lui Spiridon trei sferturi de rubla dacă îl scapa. Spiridon îşi face un plan pentru a-l scapa. Rică încearca să iasa pe uşa din dreapta, dar îl întampină Dumitrache cu sabia scoasă. Apar Chiriac şi Ipingescu, care-l inconjoară.

Apare Veta care le explica realţia dintre Rică si Ziţa iar Ipingescu ii spune lui Dumitrache ca Rica e cel care scrie în ”Vocea Patriotului Naţionale”. Jupân Dumitrache îi cere scuze lui Rica, care a descoperit că de vină pentru acest incident e numarul sase de la poarta Vetei, pus invers. Într-un final, Dumitrache îi casatoreste pe cei doi.

Citate ,,Jupân Dumitrache: Asta-i una vorbim si basca ne-ntelegem. Dar de! Ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întamplat,nu ştii cum mă fierbe el pe mine de doua saptămâni,de doua zile.

69

Nu că mi-e frică de ceva,adică de nevasta-mea.’’

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena I,pagina 84,editura Herra,anul 2002

,,Jupân Dumitrache: Ei! bravos! Asta e una la mână. Om stricat,domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el,gandeşti ? Numai puteam trăi cu mitocanul,domnule… ’’

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena II,pagina 87,editura Herra,anul 2002

,,Spiridon: E necajit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos;cand am trecut p’in curte,umbla de colo pana colo,parca vorbea singur şi se batea cu pumnii în piept. . . ’’

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena VI,pagina 99,editura Herra,anul

2002

,,Jupân Dumitrache:(întampinandu-l cu sabia scoasă): Stai!

Rica:(dandu-se inapoi sovaind): Sunt mort,sfinte Andrei! (se repede la fereastră schelelor in stanga).’’

70

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul II,Scena IX,pagina 117,editura Herra,anul

2002

71

72

VII. Aprecieri critice

Şerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergenţe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa faţa de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc.”

“… fondul comediilor lui Caragiale este rece si cinic . Realitatea ce el ne zugrãveste nu ne poate încãlzi , necum sã ne entuziasmeze ; ea e repulsivã si va deveni , din ce în ce mai repulsivã cu cât omenirea va înainta pe calea progresului moral . În nici o operã clasicã nu vei gãsi situatiuni de valoare ca cele pe care dramaturgul nostru le primeste în actiunea dramaticã - le primeste si le mentine cu seninãtatea cea mai desãvârsitã - chiar la sfârsitul si dupã sfârsitul ei .”

73

Mihail Dragomirescu

“Caragiale n-a gãsit , nu l-a lãsat inima sã vadã ridicolul în viata tãrãnimii - cum n-a gãsit , n-a vãzut , nu l-a lãsat inima sã vadã ceva omenesc în viata claselor nouã.”

(G.Ibrãileanu,Spiritul critic in Muntenia-Critica sociala extrema:Caragiale, in spiritul critic,in

cultura romaneasca,Iasi,editura Revistei ,,Viata romaneasca’’,1909)

“Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului național . Si tot disprețul pe care-l arunca el admiratorilor si invitaților sãi n-ajungea ca sã-i stirbeascã - lucru rar pe lume - dreptul de a zice si de a face oricui orice , de a jigni sentimentul public în orice formã , de a sta împotriva vremii sale , si când greşea ea , şi când era el greşitul . ”

Nicolae Iorga

74

“Noi care am avut norocul sã-l vedem si sã-l auzim vom rãmâne toatã viata stãpâniti de senzaţia cã prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prãpastie , s-a fãcut un gol în naturã , ca o perturbaţie cosmicã . Cu cât va trece vremea va creste tot mai mult silueta si vom rãmâne vrãjiţi de farmecul celui mai luminat creier românesc . (…) Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii mitice . Generaţiile viitoare nici nu vor putea întelege dacã din strãlucirea unei minţi s-au întruchipat vreodatã astfel de raze orbitoare .”

Octavian Goga

“Interpretarea lui d-lui Zarifopol urmãreste numai efectele artistice ale operei lui Caragiale , stilist lucid , si observator original (…) Caragiale , prin materialul artistic , este , împreunã cu Ion Creangã , cel mai specific scriitor român .”

Pompiliu Constantinescu

75

“ Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastrã o acțiune socraticã si în aceasta constã importanta incomparabilã , fundamentalã a acestui așa-zis  « negativist » . Prin reducere la absurd ; prin maieutică si dialectică el tindea să aducă societatea la cunoasterea de sine si la o constiintă morală . Dialogurile lui din comedii si din momente au ceva din arta dialogului socratic . Însăsi sociabilitatea acestui om , prezenta sa ironică , interpelativă ,în forul public , e de aceeasi natură cu a lui Socrate . De asemenea si solitudinea lui si distantarea lui scrutătoare . Ca Socrate avea sentimentul că e inspirat si cenzurat interior de un demon : ochiul eternitătii ce-i supraveghea din spate scrisul . Tot ca Socrate a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetătii si perverteste spiritele si , de fapt , a trebuit să bea si el destulă cucută . ”  

Al.Paleologul

“Caragiale e omul care împinsese până la extrem arta de a concentra si de a mărgini în

76

linii elementare si expresive (…) Bătrânul mester înpinsese dragostea verbală până la măsuri neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul lor necesar în economia frazei .”

(E.Lovinescu,Critice,volumul III,1915)

“O operă cum este cea a lui Caragiale reprezintă o mare tentatie pentru comentatorul dornic să-i pună în valoare bogătia şi diversitatea ; dar totodată el trebuie să respecte adevărul textului si să opteze (optiune poate provizorie) doar pentru câteva din directiile posibile ale lecturii . Actul critic trebuie să realizeze echilibrul dintre libertatea interpretarii şi constrângerea pe care o exercită textul ; astfel criticul va fi asemenea contelui din anecdota povestită de Caragiale însusi .”

Al.Călinescu

Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că „e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără

77

griji şi fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine ştie ce problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură. (…) Caragiale, cel mai naţional scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect. Românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie astăzi.”[Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: „Teatrul lui Caragiale este nonpsihologic, nu ca o carenţă a artei dramaturgului: stilul popular şi gritesc al comediei sale este prin el însuşi antipsihologic. (…) În cazul celor mai importante figure comice, Caragiale păstrează foarte puţin din structura tipului tradiţional. Prin distrugerea unităţii personajului şi a umanităţii lui, prin creaţia omului dezorientat în afara vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calităţi, dramaturgul roman este unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.”

„Îndeobști comicul rezultă din combinarea mijloacelor și rămâne în sfera indemonstrabilului, constituind ‚caragialismul’ . Teatrul lui Caragiale e plin de efectul delirant al melodiei în opera italiană. Tot ce se poate tăia din Caragiale

78

se ştie dinainte pe dinafară: ‚ Știți! Cum să un ştiţi ,coane Fănică, să trăiţi! tocmai dumneavoastră să nu știţi!’ “

(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pag. 181, ed.

Minerva, 1982)

„Structura tipologică există în opera lui Caragiale ca un schelet susţinător, fără să fie esențială. Caracterele sunt minimale. Jupân Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, ţinând la onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decât vigilent şi deci inevitabil ‚cocu’. “

(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pag. 181, ed.

Minerva, 1982)

„Trahenache e o variantă bonomă a lui Dumitrache. Farfuridi, Brânzovenescu, Cetățeanul turmentat sunt mai mult nişte intrări grase în scenă, Cațavencu e zgomotos, schelăitor, escroc, galant, pariot, sentimental adică un Mitică, Pristanda un Polonius pentru această lume bombastică,

79

funcționând ca un ecou docil. Femeile sunt fără intres, mai degrabă vulgare.”

(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pag. 181, ed.

Minerva, 1982)

„ Comedie de moravuri politice, ‚O scrisoare pierdută’ este dominată de personalitatea voluntară a Zoei (...). Drama ei nu este una pasională, ci de ordinul consideraţiei sociale, prin alte cuvinte, al conveniențelor.”

( Șerban Cioculescu, Prefață în I. L. Caragiale, Teatru, ed. Eminescu,

București,1971, p. 9 )

„Dar să alcătuim un tablou sinoptic deplin al tipurilor psihologice, ca să le putem determina individualzarea, în cuprinsul tipologiei, simple sau mixte. Vom păstra pentru această clasificare, în enumerarea indivizilor fixați într-un tip sau

80

altul, ordinea ascendentă a ciclului social(...) .

(Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragialem în Scrieri 2, Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1967, pp. 131 )

VIII. Concluzii Introducere În acest proiect,am analizat viaţa şi opera marelui scriitor Ion Luca Caragiale. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Ion Luca Caragiale este alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă, unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. In opera sa, Caragiale urmareşte ca un scriitor clasic, ambiţia si orgoliul unei lumi care traieşte intr-un moment favorabil afirmării. El

81

ilustrează magistral, specificul si mecanismele parvenirii.

Ion Luca Caragiale a creat o operă cu particularităţi care o unicizează în contextul literaturii române, dar şi universale, o operă în care se disting cu usurinţă universuri diferite:comic, tragic şi fantastic. Tragismul şi fantasticul işi pun peceta asupra creaţiei sale nuvelistice (,,O făclie de Pasti’’, ,,Păcat’’ , ,,La Hanul lui Mînjoală’’ , ,,In vreme de război’’ , ,,Kir Ianulea’’ , ,,Abu-Hassan’’), in timp ce nota comică se face simţită in schiţe (,,Vizită’’ , ,,Bubico’’ etc) şi comedii de moravuri şi caracter (,,O scrisoare pierdută’’ , ,,O noapte furtunoasă’’, ,,D-ale carnavalului’’) şi farsa ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea’’. Lui Ion Luca Caragiale îi revine meritul de a fi atins perfecţiunea artistică, într-o serie de miniaturi literare, de un farmec deosebit, care zugrăvesc într-o manieră realistă o lume extrem de pitorească. In opera sa Ion Luca Caragiale şi-a selectat eroi din numeroase medii:familie, şcoală, presă, justiţie, lumea mondenă si viaţa politică. Scriitor citadin, el

82

pune să defileze în faţa noastră burghezi modeşti şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi. Sunt evocate salonele mondene, berăriile, agitaţia străzii, şcoala, sunt portretizaţi moftangii:avocaţi,profesori, preoţi, învaţatori, semiculţi; toţi alcătuind o lume extrem de pitorească, a capitalei şi a provinciei de la sfarşitul secolului al Ix-lea şi începutul secolului XX. În critica pe care a facut-o acestei lumi, el a folosit arma ironiei. El a scris că nimic nu-i arde pe ticaloşi mai mult decât râsul.

După o viaţă plină de activitate literară si culturală, moare subit în iunie 1912 în urma unui infarct şi este înmormantat în cimitirul Bellu.

Opera scriitoruluiD’ale carnavalului

Este o comedie a erorilor, a amânarii continue a unui deznadamânt din capul locului evident. Procedeul fundamental al piesei este quiproquo-ul, confuzia. Efectul scontat se bazează pe capacitatea de a

83

multiplica ingenios, în cascadă, asemenea complicaţii gratuite.Scena comediilor lui Caragiale se deschide către niveluri difeite ale societaţii. D’ale carnavalului este deopotrivă mai rudimentar construit şi mai complicat. Se cuvine remarcat faptul că deznodamântul se află la îndemâna încă de la începutul piesei. Explicaţia finală, prin care Nae Girimea reuşeşte să împace, momentan, amantele rivale şi să adoarma banuielile „respectivilor“ lor nu se sprijina cu nimic pe lanţul întâmplarilor precedente.

Conu Leonida faţă cu reacţiunea

Dintre tipurile comice ale lui Caragiale pictate şi prin cultura lor, Conu Leonida este tipul cel mai “cult” şi în acelaşi timp cel mai sarac sufleteşte. Pe Conu Leonida , Caragiale ni-l dă în întregime. Caragiale a zugrăvit o clasă intreagă de oameni; mai mult, o stare de spirit mai raspandită decat psihologia unei singure clase.Sunt puţine condiţiile de viaţa, în lumea de azi, care pot îngadui unui om să se dezvolte intreg. Diviziunea muncii exercită anumite facultaţi pe socoteala

84

altora. Opera ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea’’ este o farsă într-un act. A apărut în 1880 şi înfăţişează micul burghez liberal, ale cărui opinii politice sunt simulacrele unor idei democratice.În esenţă, mentalitatea lui Leonida se întâlneşte cu cea potrivnică, conservatoare,care se vede de la primele replici, când Leonida încercă să descrie caracterul demonstraţiei de la 11 februarie şi când scapă o reflecţie de racţionar :,,Să te ferească Dumnezeu de furia poporului!’’ Leonida şi consoarta lui Efimiţa sunt personaje profund caracteristice pentru mentalitatea micii burghezii, marginită şi suspicioasă faţă de orice schimbări sociale.

O scrisoare pierdută

Comedia ,,O scrisoare pierdută’’ este pusă în scenă la 13 noiembrie 1884. Este o comedie de moravuri,dezvăluind viaţa publică şi dorinţa de parvenire a burgheziei româneşti. Piesa este structurată în 4 acte, fiecare fiind alcătuit din mai multe scene. Acţiunea piesei se petrece în capitala unui judeţ de munte,pe fondul agitat al unei campanii electorale.

85

O scrisoare pierdută prezintă structura cea mai complexă a subiectului.Contribuie la dezvoltarea acesteia atât elemente de neprevăzut (pierderea şi regăsirea scrisorii,obţinerea poliţei falsificate de Caţavencu, desemnarea lui Dandanache de la centru drept candidat al partidului), cât si reţeaua preexistentă relaţiei între personaje. Piesa e centrată, în fond pe dificultatea de a lua o hotarâre într-o situaţie ultimativă – spre deosebire de celelate piese. E singura comedie caraligiană care avansează o situaţie dilematică de prima importanţa.Personajele principale se arată conştiente că trebuie sa îşi joace propriul destin.Ironia sorţii – şi marea ironie a piesei – constă în faptul ca decizia cu care ele se confrunta va fi luată în cele din urma de altii, punând sub semnul ridicolului toate ezitarile anterioare. Acţiunea se desfasoară în anturajul protipendadeisociale şi politice a unui oraş de provincie.

86

O noapte furtunoasă

Structural şi ca modalitaţi de expresivitate scenică, prima comedie a lui Ion Luca Caragiale ’’O noapte furtunoasă", reprezentată si publicată in 1879, este o farsă. Spectatorul asistă la o adevarată suită de situaţii de un comic irezistibil, generat de confundarea, de către "studintele în drept" Rica Venturiano, a numarului de la poarta femeii adorate: pretendentul la mana Ziţei nimereşte, pentru a-şi exprima sentimentele amoroase, la sora acesteia, Veta, şi este urmarit atat de soţul încornorat, Jupân Dumitrache, stăpânul "onorabilei" case, cât şi de Chiriac, amantul gelos. Ca un veritabil experimentator, Caragiale plasează personajele într-un spaţiu restrâns, mahalaua cu negustori, suficienta sieşi prin lipsa unei intrigi existentiale majore. "O noapte furtunoasă" deschide aşadar linia carambolesca specifică pieselor lui Caragiale. Burghezia este surprinsă într-un moment al maximei expansiuni, în a doua jumatate a secolului al XlX-lea, incultă, dar

87

destul de pragmatică, cu înclinatii catre snobism şi mitomanie. Mahalaua este un cronotop specific pieselor caragialiene, scrise într-un registru comic şi totodată grav - Jupân Dumitrache, Chiriac, Spiridon sunt tipuri clasice: negustorul parvenit, înselat de ajutor, calfa isteată, substitut amoros al omului mai în varstă, feciorul din casa, care este un Hermes de cartier, facilitând schimbul de bilete între Ricaj "studinţele de viitor", si Ziţa, sora Vetei, cumnata lui Jupân Dumitrache. Intriga piesei este declansată de răsturnarea placuţei cu numarul casei, fapt ce determină confuzia esenţiala a textului: Rica Venturiano, "nebun de amor", nu nimereşte in locuinta Ziţei, cu numarul noua, ci în casa cu numarul sase a lui Jupan Dumitrache, pe care îl atacă astfel în modul cel mai flagrant în "onoarea de familist".

Această introducere în viata şi opera marelui scriitor român s-ar incheia perfect cu spusele criticului George Călinescu: ,,Caragiale este un clasic universal. O rezonanţă prelungă arată că monstruosul unei epoci a fost turnat in

88

bronz. Toţi cei care au caragializat,au copiat formal procedeele scoţând efecte facile. Le lipseşte gândul, gravitatea in veselie. Caragiale este un contemporan vibrant, cu o conceptie despre viată, om şi destinele lui,meditativ când rade ca Molliere şi Gogol, vast filozof în diatribe ca Voltaire, cu a carui fizionomie <<rieaneuse>>, faţa sa crispată de inteligenţa şi emoţii înalte se aseamană’’.

Bibliografie: Caragiale,Luca,Ion- ,,Pafini alese ,texte

comentate”,editura ,,Steaua Nordului”,Constanţa,2004

Caragiale,Luca,Ion-Teatru, editura ,,Editura tineretului”,Bucureşti,1889

Caragiale,Luca,Ion-,,Teatru”, editura ,,Herra”,Bucureşti,2002

89

Călinescu,George-,,Istoria Literaturii Române de la origini pană în prezent”, editura ,,Minerva”,Bucureşti,1982

Revista ,,Viaţa romanească”-,,Spiritul critic în cultura romanească”,Iasi,1909

Titlu proiect: Dramaturgia lui Ion Luca Caragiale

Profesor coordonator: Lungu Manuela

Realizatori: elevii clasei X G

Sef proiect: Istrate Ştefania Elena

Secretar proiect: Şerban Carmen Teodora

90