cap viii- gestiunea ciclului de are

8 Gestiunea ciclului de exploatare Caracteristici: • Este o gestiune financiară pe termen scurt, al cărei conţinut este în fapt

strategie de finanţare pe termen scurt (sub un an); • Include două categorii mari de probleme:

- politica de gestiune a ciclului de exploatare;

- politica de finanţare a activelor circulare. Obiectiv: Alocarea cea mai eficientă a capitalului, cumulativ cu reducerea riscului de desfăşurare a activităţii. Însemnătate: • pondere mare în ansamblul managementului financiar, deoarece peste

50% din active şi pasive sunt legate de ciclul de exploatare; • frecvenţa ridicată a operaţiunilor specifice acestui ciclu (sunt cotidiene). Indicatorul relevant: existenţa fluxurilor de numerar. Particularitate: activele ciclului de exploatare au grad mare de lichiditate. Consecinţe: - posibilitatea plăţii operative a datoriilor pe seama încasărilor;

- posibilitatea plasamentelor de disponibil şi a lichidării lor operative în caz de nevoie;

- posibilitatea menţinerii de disponibil în casă şi la bancă.

Gestiunea financiară a întreprinderii

8.1 Politici de gestiune a ciclului de exploatare Criteriul de selecţie a respectivelor politici este raportul între vânzări şi

activele circulante necesare.

Tip de politică Conţinut Efecte Risc

agresivă cifră de afaceri mare cu stocuri minime

- rentabilitate mare; - cost mic de finanţare a

activelor circulante (finanţarea lor se poate face din pasivele pe termen scurt: datorii de exploatare, credite de trezorerie)

ridicat legat de: - lipsa sau ruptura

de stoc; - lipsa de lichidităţi.

defensivă

cifra de afaceri dorită cu stocuri şi lichidităţi mari

- rentabilitate mică; - valorificarea insuficientă a

resurselor financiare; - costul mare de finanţare a

activelor circulante (finanţarea lor se face din surse permanente)

mic

intermediară mix între primele două echilibru rentabilitate – risc

Figura 30 Politici de gestiune a ciclului de exploatare

8.1.1 Gestiunea stocurilor Stocul: • este cantitatea fizică de bunuri care asigură derulaea continuă a

activităţii întreprinderii în toate fazele ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere);

• semnificaţia lui financiară este de alocare / imobilizare de capital;

• necesitatea stocării provine din opoziţia dintre fazele ciclului de exploatare:

- producţia şi ciclul în sine au caracter continuu;

- aprovizionarea şi desfacerea au caracter discontinuu. Obiectivul gestiunii: Diminuarea imobilizării financiare în stocurile de mărfuri necesare

exploatării şi menţinerea unui risc acceptabil privind ruptura de stoc.

Gestiunea ciclului de exploatare

Soluţii pentru gestiunea stocurilor (figura 31).

Soluţie Costuri Risc Particularităţi

în timp real (just in time) JIT

relativ ridicate

mare de ruptură de stoc

- metodă modernă;

- penalităţi mari pentru nerespectarea contractului de aprovizionare / desfacere;

- flexibilitate ridicată în modificarea capacităţii de producţie

cu stocuri optime

corelate cu nivelul stocării

normal

- metodă clasică;

- necesită identificarea costurilor specifice;

- organizarea contabilităţii astfel încât să fie distinct evidenţiate aceste costuri

ABC estimative ceva mai mare decât cel normal

- metodă selectivă

Figura 31 Soluţii pentru gestiunea stocurilor

Soluţia clasică a gestiunii stocurilor este formulată ca o problemă de optim: i) minimizarea costului total al stocării CT(S) ca funcţie de nivelul de

reaprovizionare S: CT(S); S

min

ii) minimizarea costului total al stocării CT(Q) ca funcţie de nivelul

producţiei Q: CT(Q). Q

min

Premise: - identificarea costurilor fixe şi a celor variabile de stocare;

- costurile fixe, zise „de aprovizionare”, includ: studiul de piaţă, deplasări pentru contractare, întocmirea documentaţiilor, controlul, analiza eşantioanelor, recepţia etc.;

- costurile variabile, zise „de depozitare”, includ: costul bunurilor, transportul, manipularea, depozitarea, ambalarea, perisabilităţile, dobânzile ş. a.;

- costul total al stocării este format din suma celor două categorii de costuri.


Modelul Wilson - Whitin Varianta 1 premise: • stocul se consumă constant între două aprovizionări succesive; • în perioada dintre două aprovizionări succesive (perioada de reapro-

vizionare): - stocul la începutul perioadei este S, mărimea lui se zice „nivel sau

stoc de reaprovizionare”; - stocul la finele perioadei este zero;

- stocul mediu este 2SS = ; (1)

• costul stocării unei unităţi de marfă pe timp de un an este cs; • costul unui lot reaprovizionat este constant ca; • necesarul anual de aprovizionat este N; • numărul de aprovizionări într-un an este n; • nivelul de reaprovizionare, necesarul anual şi numărul de aprovizionări

se corelează prin relaţia S = N/n. (2) Construcţia modelului şi obţinerea soluţiei: Pasul 1: costul depozitării unei unităţi de marfă între două aprovizionări

succesive este cs/n; Pasul 2: costul depozitării volumului mediu de marfă aflată în stoc între

două aprovizionări succesive este 2S

ncs⋅ ;

Pasul 3: costul stocării volumului de marfă reaprovizionată şi aflată în stoc între două aprovizionări succesive este:

CS = 2S

ncs⋅ + ca (3)

Pasul 4: costul stocării pe un întreg an (CTS) trebuie să fie minim şi este de mărime:

CTS = CS ⋅ n (4) Pasul 5: rescriem relaţia (4) ţinând seama de (2); obţinem:

minCTS = n2csN ⋅

+ ca ⋅ n (5)

Pasul 6: condiţia de minim este 0n

CTS=

∂∂

din care se obţine numărul optim

de reaprovizionări n* şi nivelul optim al reaprovizionării S*.


Varianta 2 premise:

cu excepţia celei de-a treia şi celei de-a cincea premise de la varianta 1, toate celelalte se menţin;

cea de-a treia premisă devine: cs este costul depozitării unei unităţi de marfă pe timp de o zi;

durata perioadei de reaprovizionare este T zile, iar a perioadei de gestiune

este τ zile;

cea de-a cincea premisă devine: N este necesarul de aprovizionare în perioada de gestiune;

nivelul reaprovizionării, durata perioadei de reaprovizionare şi durata

perioadei de gestiune sunt corelate prin relaţia S = τ /T. (6) Construcţia modelului şi obţinerea soluţiei: Pasul 1: costul depozitării volumului mediu de marfă aflată în stoc între

două aprovizionări succesive este: cs 2S⋅ ⋅ T;

Pasul 2: costul stocării volumului de marfă reaprovizionată şi aflată în stoc între două aprovizionări succesive este:

CS = cs2S⋅ ⋅ T + ca (7)

Pasul 3: costul stocării pe un întreg an trebuie să fie minim şi este de mărimea dată de relaţia (4) de mai sus;

Pasul 4: rescriem relaţia (4) ţinând seama de relaţia (2) şi (6); obţinem:

minCTS = cs2S⋅ ⋅ τ + ca

SN⋅ (8)

Pasul 5: condiţia de minim este 0S

CTS=

∂∂

din care se obţine nivelul

optim de reaprovizionare S*.


Modelul ABC Se bazează pe observaţia empirică privind faptul că, de regulă, din

nomenclatorul de bunuri de aprovizionat unele, puţine ca număr (cca 10%), deţin o pondere mare (cca 70%) ca valoare aprovizionată. Pornind de la aceste două niveluri se construiesc trei grupe de bunuri de aprovizionat:

• grupa A: puţine numeric, dar cu valoare mare;

• grupa B: mediu;

• grupa C: multe numeric, dar cu valoare mică. Gestiunea stocurilor are în vedere mai ales grupa A. Modelul este cunoscut şi sub numele de model japonez.

Metodele selective au în vedere şi alte criterii de grupare a bunurilor aprovizionate, pentru a putea aprecia mai ales rolul şi importanţa lor într-o întreprindere dată, astfel încât să concentreze problemele de gestiune a stocurilor către cea mai reprezentativă selecţie. De exemplu:

- controlul conţinutului: materii prime, producţie în curs de fabricaţie, produse finite;

- controlul destinaţiei: stocuri de lucru, stocuri de siguranţă, stocuri de condiţionare.

8.1.2 Gestiunea clienţilor Obiectul gestiunii: Diminuarea volumului creditului comercial acordat şi reducerea duratei

pentru care se acordă acesta. Efecte: - favorabile:

• reducerea imobilizărilor financiare; • deblocarea unor fonduri imobilizate; • creşterea încasărilor; • îmbunătăţirea solvabilităţii şi a lichidităţii; • accelerarea ciclului de exploatare; • reducerea costurilor;

- nefavorabile: • nemulţumirea clienţilor pentru lipsa sau reducerea unor înlesniri de

plată; • pierderea unor clienţi.


Tipuri de credit comercial acordat: - pentru clienţi; - avansuri furnizori. Durata medie a creditului comercial acordat:

t = ⋅++

FVAC

365 (9)

unde: C = creditul comercial acordat clienţilor; V = valoarea vânzărilor pentru toţi clienţii; A = valoarea avansurilor plătite furnizorilor; F = valoarea achiziţiilor de la furnizorii plătiţi în avans. 8.2 Politici de finanţare a activelor circulante

Durata finanţării Nevoile finanţate Factorul generator Tipul de active

circulante

scurtă (sub un an)

- curente; - creşterile

intertrimentriale; - creşterile interlunare

variaţia sezonieră a producţiei

active circulante TEMPORARE (variabile)

lungă (peste un an)

- consolidate; - creşterile interanuale

variaţia permanentizată a producţiei

active circulante PERMANENTE

Figura 32 Structurarea activelor circulante

după particularităţile de finanţare

Tip de active circulante

Caracterul sursei de finanţare; tipuri de surse Costul sursei de finanţare

temporară: credit de trezorerie

dobînda

salariu de plătit fără cost

impozite fără cost: eventual penalităţi pentru întârziere

contribuţii pentru asigurări sociale idem efecte comerciale de plătit fără cost scontarea efectelor comerciale transferabile taxa de scont

Temporare

accepte bancare comision

Permanente permanentă: fondul de rulment

rata dividendului

Figura 33 Principii de finanţare a activelor circulante


Finanţarea se face din: Tip de politică de finanţare a activelor

circulante Pentru activele circulante

permanente Pentru activele circulante

temporare Prudentă fondul de rulment surse temporare Riscantă surse temporare surse temporare

Echilibrată parţial din fondul de rulment parţial din surse temporare

integral din surse temporare

Figura 34 Politici de finanţare a activelor circulante

8.2.1 Efecte comerciale de plătit Dimensiunea financiară a efectului comercial se determină în raport cu

durata perioadei de gestiune pentru care acesta este folosit la finanţare:

SF = T

zVN ⋅ (10)

unde: SF = dimensiunea financiară a efectului comercial utilizat ca sursă de

finanţare în perioada P; T = durata în zile a perioadei P; z = durata în zile a scadenţei efectului comercial, calculată între prima zi a

perioadei P şi scadenţă; dacă z > T atunci se ia z = T VN = valoarea nominală a efectului comercial. Costul acestei surse este de regulă virtual şi constă în rabatul comercial pe

care furnizorul îl acordă pentru cazul că plata s-ar fi făcut pe loc. Uneori furnizorul poate solicita un preţ mai mare decât cel afişat, în cazul plăţii amânate solicitată de cumpărător; astfel, costul sursei nu rezultă distinct, ci este încorporat în valoarea nominală a efectului.

8.2.2 Credite bancare

Tip de credit Obiect Mecanism de funcţionare Linie de credit revolving

achiziţii de bunuri pentru producţia curentă

eliberarea creditului la cerere în limita plafonului stabilit în acordul de creditare

Linie de credit confirmată

idem pe măsura rambursării unei părţi din creditele primite, plafonul de creditare se reface

Linie de credit neconfirmată

idem suma creditelor acordate nu poate depăşi plafonul stabilit prin acordul de creditare

Releu Acoperirea lipsei temporare de lichidităţi în contul curent

condiţionat de existenţa unor active care sunt în curs de lichidare sau vor fi puse imediat în lichidare

Figura 35 Tipuri de credite bancare


Limita de creditare depinde de valoarea activelor disponibile şi imediat lichidabile:

- 75% pentru efectele comerciale de încasat; - 50% pentru bunuri în stoc. Mărimea dobânzii se determină de la caz la caz:

d = dr + cr (11) unde:

d = rata de dobândă solicitată de bancă; dr = rata dobânzii de referinţă, adică cea percepută pentru clienţii cei mai

buni ai băncii; cr = cota de risc estimată de bancă pentru un solicitator dat de credite în

comparaţie cu „clientul cel mai bun”. Perceperea dobânzii: se poate face: • postcalculat; dobânda se plăteşte la scadenţa creditului, ca o sumă în

plus, peste mărimea creditului convenit; • antecalculat; dobânda se plăteşte la momentul acordării creditului, ca o

sumă dedusă din creditul convenit. Consecinţa antecalculării: dobânda capătă un caracter dual: • rata nominală a dobânzii (dn), adică cea convenită între creditor şi

debitor; • rata efectivă a dobânzii (de), adică cea rezultată din compararea sumei

efectiv încasate de debitor şi dobânda pe care el a plătit-o din masa creditului (C) la momentul preluării acestuia.

Astfel: i) dobânda nominală (DN) plătită din masa creditului convenit pentru

durata scadenţei (z zile) este:

DN = 365

zdnC ⋅⋅ (12)

ii) aceiaşi masă a dobânzii se obţine şi dacă se face calculul pe baza creditului efectiv încasat şi a ratei efective a dobânzii:

DN = 365

zde)DNC( ⋅⋅− (13)

iii) din egalitatea relaţiilor (12) şi (13) se obţine mărimea dobânzii efective:

de = zdn365

365dn⋅−

⋅ (14)


8.2.3 Efecte de comerţ de încasat

La emiterea lor aceste efecte sunt o imobilizare de fonduri financiare, exprimând creditul comercial acordat de o întreprindere.

Pe durata scadenţei lor, întreprinderea poate mobiliza sursele utilizate pentru acordarea respectivelor credite; adică vinde efectele sale de încasat. Operaţiunea se zice scontare, este practicată de băncile comerciale, iar costul acestei vânzări este taxa de scont.

Scontul pe care îl are de plată o întreprindere către o bancă pentru transferul către aceasta a creditului comercial acordat de întreprindere se determină după relaţia:

S = 365

zsVN ⋅⋅ (15)

unde: S = mărimea scontului; VN = valoarea nominală a efectului comercial; s = taxa de scont practicată de banca ce preia creditul; z = durata (în zile) a intervalului între data scontării efectului comercial şi

data scadenţei lui. Suma încasată de întreprinderea ce vinde un efect comercial se numeşte

valoare actuală a respectivului efect:

VA = VN – S = VN ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅−

365zs1 (16)

8.2.4 Acceptul bancar

Este o procedură similară scontării utilizată în cazul efectelor emise de o întreprindere care nu are activitate financiară de calitate.

Posesorii unor astfel de efecte încearcă mobilizarea sumelor pe care ei le-au acordat ca un credit comercial. Prin accept banca asigură realizarea respectivei mobilizări, într-un regim similar scontului. Elementul ce face diferenţierea este că banca solicită de la deţinătorul efectului o garanţie pentru cazul că emiţătorul efectului ar fi insolvabil.

Banca poate folosi accepturile pentru a obţine disponibilităţi, cu condiţia să le răscumpere la scadenţă.


Aplicaţii la capitolul 8

1. Însemnătatea gestiunii ciclului de exploatare derivă din:

A. ponderea mare a activelor circulante în total activ; B. ponderea ridicată a pasivelor de exploatare în total pasiv; C. ponderea mare în ansamblul problemelor de management financiar; D. predominanţa capitalului propriu în resursele firmei; E. lichiditatea ridicată a activelor de exploatare; F. exigibilitatea pe termen lung a pasivelor de exploatare; G. Frecvenţa ridicată a operaţiunilor ce ţin de acest ciclu.

Răspuns: a) A, B, E, F; b) D; c) B, F, G; d) toate; e) C, G.

2. O politică agresivă de gestiune a ciclului de exploatare presupune:

A. cifră de afaceri medie; B. risc ridicat; C. risc scăzut; D. cifră de afaceri dorită; E. stocuri mici; F. stocuri mari; G. lichiditate ridicată; H. lichidităţi minime.

Răspuns: a) A, B, E, H; b) C, D, F, G; c) A, C, G, H; d)C, D, E, G; e) C, D, F, H.

3. După criteriul „vânzări / active circulante necesare”, politicile de gestiune a

ciclului de exploatare se pot clasifica în: a) eficiente, moderate, neeficente; b) exclusive, mixte, intensive; c) elastice, unitare, neelastice; d) agresive, intermediare, defensive; e) orientate spre exterior, echilibrate, orientate spre interior.

4. Principalele riscuri legate de o politică agresivă de gestiune a ciclului de

exploatare sunt cele referitoare la: A. dobândă; B. lipsa / ruptura de stoc; C. eficienţa publicităţii; D. lipsa lichidităţilor; E. creanţe; F. insolvabilitate; G. asigurarea creditelor bancare; H. respectarea termenelor contractuale.

Răspuns: a) A, C, G, H; b) B, D, F; c) B, E, H; d) D, G; e) A, C, E. 5. În contextul unei politici defensive de gestiune a ciclului de exploatare,

finanţarea activelor circulante se face în principal din: a) credite bancare; b) datorii financiare; c) capitalul permanent; d) capitalul propriu; e) pasivele pe termen scurt.

Gestiunea financiară a întreprinderii 6. Una din activităţile necesitate de fazele de aprovizionare şi desfacere o constituie

deplasările. Din punctul de vedere al gestiunii stocurilor, cheltuielile legate de această activitate sunt: a) fie fixe, fie variabile, în raport cu obiectul deplasării; b) fixe; c) variabile; d) materiale; e) de producţie.

7. Din punctul de vedere al gestiunii stocurilor, cheltuielile de depozitare sunt:

a) salariale; b) materiale; c) fixe; d) variabile; e) fie fixe, fie variabile după cum stocul este legat de aprovizionare sau de desfacere.

8. Pentru finanţarea stocurilor firmele apelează adesea la credite bancare. Din punctul

de vedere al gestiunii storurilor, dobânzile aferente acestor credite sunt cheltuieli: a) salariale; b) materiale; c) fixe; d) variabile; e) fixe sau variabile, după cum creditul este pe termen mediu/lung sau de trezorerie.

9. Într-o problemă de gestiune a stocurilor se cunosc:

N – necesarul de aprovizionat pe perioada de gestiune; Z – durata în zile a perioadei de gestiune; S – stocul mediu; ca – costul unitar al aprovizionării; p – preţul unitar de achiziţie; cd – costul unitar al depozitării. Durata în zile (T) între două aprovizionări se determină după relaţia:

a) T = )cdp/(caN ⋅⋅ ; b) T = N/S; c) T = cd

caS ⋅;

d) T = Z/N; e) = T = S ⋅ Z/N.

10. Ipoteza de bază a modelului japonez de gestiune a stocurilor este: a) consumul stocului se face în ritm constant; b) costul aprovizionării să fie minim; c) obiectele aprovizionate să poată fi clasificate după natura lor; d) aprovizionarea să se facă exact în momentul epuizării stocului anterior; e) alegerea furnizorului după dublul criteriu: cost unitar al produsului şi cost

unitar al transportului.

11. Diminuarea volumului şi duratei creditului comercial acordat constituie în managementul financiar obiect al: a) determinării necesarului de fond de rulment; b) analizei contului de rezultate; c) analizei situaţiei financiare; d) analizei rentabilităţii; e) politicii de gestiune a ciclului de exploatare; f) gestiunii stocurilor; g) gestiunii clienţilor; h) politicii de finanţare a activelor circulante.


12. Politica prudentă de finanţare a activelor circulante presupune: A. finanţarea celor permanente integral din fondul de rulment; B. finanţarea celor permanente integral din surse temporare; C. finanţarea celor permanente parţial din fondul de rulment, parţial din surse

temporare; D. finanţarea celor variabile integral din surse temporare; E. finanţarea celor variabile integral din fondul de rulment; F. finanţarea celor variabile parţial din fondul de rulment, parţial din surse

temporare.

Răspuns: a) A, D; b) A, E; c) A, F; d) B, D; e) B, E; f) B, F; g) C, D; h) C, E; i) C, F.

13. Politica echilibrată de finanţare a activelor circulante presupune:

A. finanţarea celor permanente integral din fondul de rulment; B. finanţarea celor permanente integral din surse temporare; C. finanţarea celor permanente parţial din fondul de rulment, parţial din sursele

temporare; D. finanţarea celor variabile integral din surse temporare; E. finanţarea celor variabile integral din fondul de rulment; F. finanţarea celor variabile parţial din fondul de rulment, parţial din surse

temporare.

Răspuns: a) A, D; b) A, E; c) A, F; d) B, D; e) B, E; f) B, F; g) C, D; h) C, E; i) C, F.

14. Un credit, acordat în baza unui efect de tip cambie sau trată, este de tip:

a) revolving; b) linie de credit confimată; c) linie de credit neconfimată; d) credit releu; e) credit comercial.

15. În cazul creditelor bancare utilizate pentru finanţarea activelor circulante, între

rata de dobândă efectivă (de) şi nominală (dn) există următoarea relaţie:

a) de = dn; b) de = z

dn; c) de =

zdn365365dn

⋅−⋅

;

d) de = 365zdn365zdn

−⋅+⋅

; e) de = ( )zdn365dnzdn365⋅−⋅

⋅+,

unde: z – durata (în zile) a scadenţei.

16. Între valoarea nominală (VN) şi valoarea actuală (VA) a unui efect comercial există următoarea relaţie:

a) VA = VN/S – s ⋅ z; b) VA = zs365VN

⋅+ ;


c) VA = VN ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅−

365zs1 ; d) VA = VN + 365 ⋅ s ⋅ z;

e) VA = VN + 365

zs ⋅,

unde: s – taxa de scont; z – durata în zile între data scontării şi data scadenţei.

17. O poliţă de 32.000.000 lei emisă la 20.VIII este scadentă la 20. IX. Deţinătorul ei o scontează la 2. IX la o bancă ce practică un scont de 8,5%. Suma încasată de deţinător este: a) 31.901.778; b) 31.865.863; c) 31.765.778; d) 29.280.000; e) 32.000.000.

18. Firma SC are nevoie de 64 mil. lei pe care îi solicită de la banca B, care

practică o dobândă nominală de 75% în sistemul perceperii antecalculate a acesteia. Inspectorul de credite al băncii calculează valoarea acestuia la 68 mil. lei. Dobânda efectivă suportată de firmă şi scadenţa creditului sunt: a) 116,6% şi 45 de zile; b) 82,3% şi 30 de zile; c) 79,7% şi 29 de zile; d) 72,4% şi 35 de zile; e) 85,1% şi 19 zile.

19. Pentru gestiunea stocurilor, o firmă recurge la modelul de optim, pentru care se

cunosc: N = necesarul anual de aprovizionat; cs = costul stocării unei unităţi de marfă pe timp de o zi; ca = cheltuielile constante ale aprovizionării unui lot de marfă. Consumul stocului de face constant pe toată durata existenţei acestuia, adică

între două aprovizionări succesive. Costurile unei aprovizionări, fie C sunt: a) C = cs ⋅ n + ca ⋅ T; b) C = (cs ⋅ T + ca) n;

c) C = Tncs⋅ + ca; d) C = Tn

ncs

⋅⋅ ;

e) C = cs ⋅⋅2S

T + ca,

unde: S – mărimea optimă a unui lot de aprovizionat; n – numărul optim de aprovizionări pe parcursul unui an; T – durata în zile între două aprovizionări succesive.

20. Necesarul anual de aprovizionat la firma SC este de 450.000 buc. Costurile anuale de stocare a unei bucăţi sunt de 18.850 lei, iar cheltuielile constante ale aprovizionării unui lot sunt 2.854.000 lei. Durata optimă la care trebuie făcută aprovizionarea este: a) 24 zile; b) 32 zile; c) 14 – 15 zile; d) 9 – 10 zile; e) 7 zile.

cap viii- gestiunea ciclului de are

Documents